II.

OBIECTIVELE STUDIERII
LIMBII ŞI LITERATURII ROMÂNE ÎN ŞCOALĂ

1. Locul disciplinei în Planurile-cadru de învăţămînt

2. Obiectivele generale ale studierii limbii şi literaturii române in
gimnaziu
3. „Valori şi atitudini” cultivate prin studiul limbii si lireraturii
romane
4. Reforma curriculara si modelul comunicativ-functional
5. Despre competenta de comunicare si competenta culturala
6. Prelucrarea conţinutului ştiinţific la limba si literatura romana

1. Locul disciplinii în Planurile-cadru de învăţămînt

Studierea limbii şi literaturii române în şcoală este un proces complex şi de durată,

reglementat în documentele elaborate MECT-CNC (Consiliul Naţional pentru Curriculum) şi se
subordonează finalităţilor pentru fiecare nivel de învăţămînt – primar, gimnazial, liceal – dar şi
obiectivelor ciclurilor curriculare, acestea toate derivînd din idealul educaţional, aşa cum este
formulat în Legea învăţămîntului: „dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii
umane, formarea personalităţii autonome şi creative”(MEN-CNC,1998,p.3)
În planurile-cadru pentru gimnaziu şi liceu, limba şi literatura română ocupă o poziţie
privilegiată în ceea ce priveşte numărul de ore din curriculum nucleu: cinci la clasa a Va, patru
pentru clasele a VIa – a VIIIa şi cîte trei/patru ore la clasele a IX a – a XIIa. Curriculum-ul estins
(CE) presupune şi parcurgerea conţinuturilor marcate cu asterisc în programa şcolară, lărgindu-
se astfel ofereta de învăţare la limba şi literatura română.

2. Obiectivele generale ale studierii limbii şi literaturii române in gimnaziu

Programa actuală de limba şi literatura română propune trecerea de la centrarea pe

conţinuturi, la centrarea pe obiective şi competenţe, adică pe elev, pe ceea ce poate să facă
elevul, aspectele formative ale procesului didactic devenind, în felul acesta, preponderente. În
ceea ce priveşte paradigma în jurul căreia se structurează disciplina limba şi literatura română,
atît în gimnaziu, cît şi în liceu, ea se bazează pe „modelul comunicativ-funcţional” care, ţinînd
cont de nevoile personale şi sociale ale elevilor, urmăreşte formarea competenţei de comunicare
prin dezvoltarea celor patru deprinderi integratoare: înţelegerea după auz, vorbirea, lectura şi
scrierea.
Scoala are ca prioritates tudierea limbiir omane ca mijloc de comunicare interumana si
ca demers de cunoastere a identitatii noastre spirituale si culturale.
Obiectivele generale ale studierii limbii şi literaturii române în învăţămîntul obligatoriu
se structurează pe trei dimensiuni:
a) Practica raţională şi funcţională a limbii. Elevul trebuie:
 să cunoască normele şi modelele de structurare a formelor de comunicare
orală şi scrisă, implicit, să înţeleagă structura şi funcţionarea limbii literare ca
sistem unitar în permanentă devenire şi ca ansamblu al elementelor de
construcţie a comunicării;

3
  să-şi activeze cunoştinţele de limbă pentru a percepe şi a realiza fapte de
comunicare, orală şi scrisă, adaptîndu-se dinamic şi eficient la strategiile şi
regulile interacţiunii sociale;
 să exprime în mod original, într-o formă accesibilă, clară şi armonioasă
propriile idei, judecăţi şi opinii;
b) Formarea unor reprezentări culturale, precum şi a unui univers afectiv şi atitudinal
coerent. Elevul trebuie:
 să înţeleagă semnificaţia limbii literare române în conturarea identităţii
naţionale şi integrarea acesteia în contextul culturii universale;
 să interiorizeze, prin contactul cu texte elaborate în diverse stiluri funcţionale,
valorile culturale naţionale şi universale, vehiculate prin limba literară, ca
premisă a propriei dezvoltări intelectuale, afective şi morale;
 să-şi structureze un sistem axiologic coerent, fundament al formării unei
personalităţi autonome şi independente, integrate dinamic în societate;
 să stăpînească principalele modalităţi de înţelegere şi interpretare a unor
texte, redactate în diverse situaţii de comunicare şi în diversele stiluri
funcţionale ale limbii române;
c) Formarea unor deprinderi de muncă intelectuală. Ar trebui ca elevul să fie capabil:
 să-şi însuşească strategiile (metodele şi tehnicile) de studiu şi de activitate
independentă;
 să-şi strucuteze o conduită autonomă în selectarea, organizarea şi utilizarea
informaţiei;
 să-şi activeze şi să-şi dezvolte, în mod apropriat, operaţiile gîndirii creative.
( Cf.MEN-CNC , Programe scolare pentru clasele V-VIII.Limba si literatura
romana,1999 p.7)
Realizarea acestor obiective, în perioada şcolarităţii obligatorii, va conduce la
structurarea competenţei de comunicare orală şi scrisă, în situaţii şi contexte variate, necesare,
printre altele, continuării studiilor în etapa liceului. Programele şcolare precizează, de altfel, că
scopul studierii limbii şi literaturii române în perioada şcolarităţii obligatorii este acela „de a
forma un tînăr cu o cultură comunicaţională şi literară de bază, capabil să înţeleagă lumea, să
comunice şi să interacţioneze cu semenii, să-şi utilizeze în mod creativ capacităţile proprii pentru
rezolvarea unor probleme concrete de viaţă cotidiană, să poată continua, în orice fază a existenţei
sale, procesul de învăţare, să fie sensibil la frumosul din natură şi la cel creat de om”2.

3. „Valori şi atitudini” cultivate prin studiul limbii si literaturii romane

Modificările operate în noul curriculum pentru liceu pot fi sintetizate drept un transfer
dinspre „descriptiv către funcţional”, dinspre studiul cronologic al literaturii române înspre cum
se citeşte literatură, dinspre studiul descriptiv al limbii spre folosirea ei în comunicare.
Fără ca obiectivul cunoaşterii literaturii române să fi dispărut din programă, se poate
spune că liceul continuă, într-un fel, linia de abordare a disciplinei în gimnaziu, dar cu o mai
mare deschidere spre cultivarea unor „valori şi atitudini”:
 cultivarea interesului pentru lectura si a plăcerii de a citi, a gustului estetic în
domeniul literaturii;
 stimularea gîndirii autonome, reflexive şi critice in raport cu diversele mesaje
receptate;
 formarea unor reprezentări culturale privind evoluţia şi valorile literaturii
române;
 cultivarea unei atitudini pozitive fata decomunicare si a increderii in propriile
abilitati de comunicare;

4
  abordarea flexibila si toleranta a opiniilor si a argumentelor celorlalti;
 cultivarea unei atitudini pozitive fata de limba materna si recunoasterea
rolului acesteia pentru dezvoltarea personala si imbogatirea orizontului
cultural;
 dezvoltarea interesului fata de comunicarea interculturala.(Vezi Programe
scolare pentru clasa a X-a ,Ciclul inferior al liceului , Limba si literatura
romana,Buc.,2004,p.4)
Competenţele generale, pe care programa de liceu le conţine, accentuează caracterul
formativ al învăţării, o îmbinare a folosirii instrumentelor de lucru cu textul cu studiul descriptiv
al literaturii române.

4. Reforma curriculara si modelul comunicativ-functional

Reforma invatamintului romanesc-consecinta fireasca a necesitatilor actuale si de
perspective ale societatii noastre,dar si alinierii la structurile europene si euroatlantice a avut
drept componenta centrala reforma curriculara
. M.E.N.- C. N.C. a elaborat Curriculum National pentru invatamantul obligatoriu. Cadru
de referinta.,document care defineste reperele de politica si de strategie educationala pentru
invatamintul obligatoriu romanesc.In capitolul V- Dominantele ariilor curriculare si ale
obiectelor de studiu- sunt precizate aceste “dominante “ pentru aria curriculara Limba si
comunicare din care face parte si disciplina Limba si literatura romana:
 fundamentarea pe modelul comunicativ-functional,destinat structurarii
capacitatilor de comunicare sociala;
 vehicularea unei culturi adaptare la realitatile societatii contemporane;
 constientizarea identitatii nationale ca premisa a dialogului intercultural si
a integrarii europene.
Dezvoltand. aspectele particulare ale fiecarei discipline ,documentul formuleaza scopul
studierii limbii si literaturii romane in perioada invatamintului obligatoriu : “ acela de a forma
un tanar cu o cultura comunicationala si literara de baza , capabil sa inteleaga
lumea din jurul sau , sa comunice si sa interactioneze cu semenii ,sa se integreze efectiv in
contextual viitorului parcurs scolar,respectiv professional ,sa-si utilizeze in mod eficient si
creativ capacitatile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete de viata cotidiana, sa
poata continua, in orce faza a existentei sale, procesul de invatare,sensibil la frumosul din
natura si la cel creat de om.” (Curriculum National….,Bucuresti ,Ed. Corint,1998 ,p 21)
Se propune ,apoi, un nou model de studiere a limbii si literaturii romane - ,comunicativ-
functional” - care sa –l inlocuiasca pe cel “traditional”, compartimentat artificial in “limba” si
“literatura”.
Comparandu-se cele doua tipuri de curriculum, se evidentiaza noutatea si valentele
formative ale noului model :
 comunicarea este un domeniu complex care inglobeaza procesele de receptare a
mesajului oral si a celui scris;
 definirea domeniilor disciplinei exclusiv in termini de capacitati;
 prezentarea comunicarii in calitatea sa de componenta umana
fundamentala,acoperind deprinderi de receptare si de exprimare orala ,respectiv
scrisa
 reechilibrarea ponderii acordate exprimarii orale fata de cea scrisa , precum si
proceselor de producere a unor mesaje proprii fata de cele de receptare a
mesajelor;
 centrarea obiectivelor pe formarea de capacitati proprii folosirii limbii in contexte
concrete de comunicare;

5
  structurarea programei pe baza unor obiective cadru si de referinta sintetice care sa
surprinda, in progresie, ceea ce este esential in activitatea de invatare;
 sugerarea unor continuturi orientative pentru a incuraja creativitatea si libertatea
de alegere a elevului;
 flexibilitate in adaptarea continuturilor la nivelul de dezvoltare al elevului;
 conectarea studiului limbii la realitatile cotidiene;
 punerea accentului pe invatarea procedurala , pe structurarea unor strategii si
proceduri proprii de rezolvare de probleme, de explorare si investigare, activitatii
communicative.( Cf. M.E.C.- C.N.C. ,1998 ,pp.22-23.)

Chiar daca precizarile se refera doar la invatamintul obligatoriu ,programele scolare

pentru gimnaziu si liceu ,preluandu-le si dezvoltandu-le, formuleaza obictive cadru si de
referinta / competente generale si specifice , precum si un set de “valori si atitudini”care sa
conduca la conturarea finalitatii studiului limbii si literaturii romane in scoala :formarea
competentei de comunicare si a celei culturale , ceea ce presupune asimilarea de cunostinte,
formarea de capacitati si dezvoltarea unui ansamblu de “variabile interne”: atitudini, valori,
sentimente ,emotii motivatii etc.
Impunerea modelului comunicativ-functional a insemnat si o sincronizare (Cf.A.Pamfil ,
2003,pp.28-29) cu tendintele care s-au manifestat, in ultimele deccenii ale secolului trecut -mai
précis in deceniile opt si noua- in didactica limbilor.Aceasta reorientare a
studiului”maternei”spre un tipar nou a fost determinata de un current inovator care dorea
eliminarea “tiparului clasic rigid”,plasarea elevului in centrul activitatii didactice, abordarea
limbii ca instrument de comunicare si in spatiul extrascolar ,diversificarea srtategiilor active-
participative etc.
Se impun urmatoarele concluzii ( cf.A.Pamfil20,p.218):
Modelul comunicativ-functional este centrat pe formarea competentei de comunicare si a
competentei culturale si vizeaza:
 in plan pedagogic – constituirea unui cadru de invatare capabil sa acorde un spatiu larg
initiativei elevului;
 in plan psihologic – generalizarea unei practici”motivate si functionale”a limbii si
literaturii;
 in plan lingvistic –„deschiderea studiului limbii spre aspecte interactive si sociale” ;
 in plan cultural – „extinderea domeniului literaturii spre literatura de frontiera si
contemporaneitate si extnderea problematicii textului in zona nonliteralului”.

5 . Despre competenta de comunicare si competenta culturala

Preocupările pentru definirea conceptului îşi au începuturile în anii ’60 în studiile lui
Naom Chomsky, întemeietorul gramaticii generative, care folosind sintagma „competenţă
lingvistică”, denumea o facultate înnăscută a individului, ceva „deja – existent”. Dell Hymes,
sociolingvist, preluând tezele lui Chamsky, impune conceptul de „competenţă de comunicare”,pe
care îl defineşte drept capacitate de a produce şi interpreta mesajele. În anii care au urmat, s-au
vehiculat perechi conceptuale care opuneau, în general, cunoştinţele din domeniul limbii sau
despre limbă capacităţilor de comunicare în contexte specifice.(Cf. A.Pamfil,2003,p.62)
Comunicarea-dimensiune umană fundamentală- a fost definită ca „schimb
interacţional între cel puţin doi indivizi situaţi social, schimb care se realizează prin utilizare de
semne verbale şi nonverbale, fiecare individ putand fi, pe rand sau exclusiv, producator sau
consumator al mesajului. .( S.Moirand , 1990 , in A. Pamfil,2003,p.219)

6
 Competenta de comunicare „este ansamblul cunoştinţelor (savoirs) şi capacităţilor
(savoir – faire) pe care subiectul le mobilizează în situaţia de comprehensiune sau de
pr„resursele oducere a limbajului”. (C. Simard, 1997, in A.Pamfil,2003,p.219)
Alte definiţii insistă asupra importanţei mobilizării cunoştinţelor şi capacitaţilor
(resurse ale competenţei de comunicare) pentru a înţelege şi produce limbajul.
În reprezentare grafică a competenţei de comunicare se regăsesc situaţiile în care se
manifestă competenţa de comunicare: comprehensiunea limbajului / textului oral / scris şi
producerea limbajului / textului oral / scris.(cf. A.Pamfil, 2003,p.10)

Comprehensiune de text Producere de text

a asculta a vorbi
Oral
(rol de auditor) (rol de locutor)
a citi a scrie
Scris
(rol de lector) (rol de scriptor)

Referitor la”resursele” competentei de comunicare ,există „fluctuaţii” în folosire

termenilor şi a numarului de competenţe, vorbindu-se de o singură competenţă sau de mai multe
datorită varietăţii situaţiilor de comunicare ( a se vedea în acest sens programele pentru gimnaziu
şi lliceu)
Două clasificări reţin atenţia:
 Prima deosebeşte trei categorii de cunoştinţe:
- „cunoştinţe declarative” (a şti aceste date / informaţii despre ...........)
- „cunoştinţe procedurale” ( a şti cum să foloseşti datele / informaţiile)
- „cunoştinţe contextuale” (a şti unde, când, de ce să foloseşti ceea ce ştii)
(Zeller, 1996, in A. Pamfil,2003,p.12 ).
 A doua clasificare distinge două categorii:
- „a şti” (savoir) – echivalentul cunoştinţelor declarative
- „a şti să faci” (savoir – faire) – echivalentul cunoştinţelor procedurale şi
contextuale.
Cele două categorii (savoir, savoir- faire) depăşesc sfera cognitivului şi conţin pe” a sti
sa fii ” (savoir être) – categorie definită drept „ansamblu al variabilelor interne ale
individului”: atitudini, valori, sentimente, emoţii, motivaţii, trăsături de personalitate,
stiluri de conduită etc. – şi „a şti să devii” (savoir – devenir) – capacitate de a te pune în
proiect, de a-l planifica, realiza, evalua şi ajusta pe parcursul derulării lui şi a-l evalua la
final. (F. Roynal, A. Rieunier, 1997, în A. Pamfil, 2003, p. 22)
Dezvoltarea acestor „variabile interne” (savoir – être) şi a capacităţii de a te pune în
proiect (savoir – devenir ) este greu de înfăptuit. Programele propun obiective generale
pentru gimnaziu şi un set de „valori şi atitudini, aceleaşi pentru cursurile inferior şi
superior ale liceului, care vizează sfera afectivului şi sunt favorizate de studiul literaturii,
mai ales prin modelele / antimodelele pe care le aduc aproape de elevi.Orele de
comunicare, atunci când propun discuţii şi dezbateri ce prilejuiesc exprimarea opiniilor,
gândurilor, sentimentelor etc. pot constitui cadrul potrivit de conturare a lui „a şti să fii”
– „a şti să devii”(cf. A.Pamfil,idem).
In opinia lui C. Simard (,in A.Pamfi,2003,p.65-66} ccompetenţa de comunicare
este reflectata în şase componente ce au rolul de a nuanţa diferitele aspecte pe care actul
comunicării interumane le implică:
componenta verbală – integrează toate domeniile limbii – şi conţine, la rândul ei:

7
  dimensiune lingvistică (care constă în cunoaşterea si valorificarea în vorbire a
elementelor de limbă: la nivel fonetic, lexical, semantic, morfologic, sintactic);
 dimensiune textuală (care consta în cunoaşterea şi aplicarea regulilor si
 procedeelor ce asigură organizarea generală a unui text: legătura între fraze
, coerenţa între părţi, structura textuală narativă, descriptivă, explicativă,
argumentativă, dialogală etc.);
 dimensiune discursivă / situaţională (care constă în cunoaşterea şi aplicarea
regulilor şi procedeelor ce determină folosirea limbii în context: cunoaşterea
parametrilor situaţiei de comunicare, a funcţiilor limbajului, utilizarea
registrelor limbii, a normelor de interacţiune verbală).
 componenta cognitivă (care trimite către stăpânirea operaţiilor intelectuale
implicate în producerea şi receptarea de mesaje: memorarea, diferenţierea,
compararea, clasarea, inferenţa, anticiparea etc.);
 componenta enciclopedică (care se referă la cunoaşterea aspectelor lingvistice,
textuale şi discursive ale unor domenii diferite: ştiinţă, artă, tehnică etc.);
 componenta ideologică ( care se referă la capacitatea individului de a se raporta / a
se situa faţă de şi de a reacţiona la idei, valori, opinii susţinute prin discurs);
 componenta literară (care trimite la literatură şi implică anumite cunoştinţe şi
capacităţi de valorificare a creativităţii verbale);
 componenta socio-afectivă (care cuprinde un sistem de concepţii, de valori şi de
sentimente ce influenţează comportamentul verbal al individului).
Dintr-o altă perspectivă, se poate opera, în cadrul componentei verbale, distincţia
intre:
 componenta verbală – cu cele trei dimensiuni: lingvistică, textuală
şi discursivă;
 componenta nonverbală – care trimite către elemente specifice ale
situaţiei de comunicare (poziţia emiţătorului şi a receptorului,
distanţa dintre ei etc.) şi către elemente chinestezice (mimica,
privire, atitudini corporale, expresia feţei etc.);
 componenta paraverbală – care se referă la însuşiri ale vocii
emiţătorului (intonaţie, timbru, debit, intensitate, pauze etc.).
Formarea şi cizelarea competenţei de comunicare presupune abordarea tuturor
componentelor ei.
Studiul limbii şi literaturii române dezvoltă, prioritar, componenta verbală, cu cele trei
dimensiuni – lingvistică, textuală discursivă – prin abordarea, conţinuturilor învăţării într-o
manieră integrată.Totodată, studierea textului literar îngimnaziu contureaza competenta
literară ce va fi dezvoltată şi rafinată în perioada liceului, prin studiul sistematic al literaturii
Un alt aspect important care face obiectul discuţiilor şi al clasificărilor se referă la
reţeaua conceptuală a competenţei culturale (cf. A. Pamfil, în Perspective, nr.1/2005, pp. 2-
8).Autoarea consideră culturalul „un domniu vast ce integrează literalul şi intersectează cu
domeniul comunicării.”,ca in modelul de mai jos:

Competenţe Competenţă culturală

de
comunicare Competenţă lit.
literara literara
lliterara
literar[lliterara
8
literară
Sintagma competenţă culturala „ indica prezenţa unei culturi active, manifestată în curiozitatea
faţă de faptele culturale, în încercarea de a le cunoaşte şi de a le face parte a existenţei
individuale”.
Asemenea competenţei de comunicare, competenţa culturală este prezentată ca o
reţea conceptuală ce cuprinde cunoştinţe, capacităţi şi atitudini:
 cunoştinţele referitoare la domenii artistice şi ştiinţifice, diverse, la istoria acestor
fenomene, a istoriei ideilor şi a mentalităţilor;
 capacităţi de a recepta autentic şi adecvat fapte de cultură din zone şi epoci
diferite;
 atitudini precum:
 interesul pentru fenomenul cultural;
 respectul faţă de valorile de patrimoniu;
 distanţarea critică faţă de mesajele transmise prin intermediul creaţiilor
culturale etc.
Se face precizarea că termenii de cultură şi cultural se referă la „creaţiile culturii
majore, adică la memoria valorilor consacrate de instituţiile artei şi ştiinţei”.

6.Prelucrarea continutului stiintific la limba si literatura romana

Conţinuturile învăţării la limba şi literatura română sînt reprezentate de noţiuni şi concepte

(noţiuni gramaticale, de teoria literaturii, concepte literare, din domeniul istoriei literaturii, al
esteticii etc.), informaţii de specialitate pe care profesorul le prelucrează pentru a fi transmise
elevilor săi. Selectate pe baza unor criterii bine cunoscute, – logico-ştiinţific, psihologic,
pedagogic etc. – conţinuturile învăţării sînt cuprinse în programele şi manualele şcolare, după ce
au suferit procesul de transformare din cunoştinţe „savante” în cunoştinţe „de predat”.
Pregătirea profesorului de limba şi literatura română pentru activitatea didactică
presupune cunoaşterea prevederilor programei, a modului în care acestea sînt reflectate în
manual, dar şi decizia personală legată de cît anume poate transmite – raportat la capacităţile
intelectuale ale elevilor săi – şi, mai ales, ce strategie didactică va folosi pentru facilitarea
asimilării noilor conţinuturi.
Organizarea conţinuturilor la limba şi literatura română poate fi lineară – „o înlănţuire
succesivă şi continuă a cunoştinţelor” – însuşirea treptată a unor conţinuturi complexe, fără a se
reveni asupra lor cu o nouă activitate de „predare-învăţare (ex.: noţiunile de epitet, comparaţie,
personificare, alegorie etc.) – sau concentrică, prin reluarea elementelor de conţinut sub formă
îmbogăţită /ex.: însuşirea noţiunilor gramaticale)

9
2