UNIVERSITATEA ,,CONSTANTIN BRÂNCUȘI” TÂRGU-JIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE MEDICALE ȘI COMPORTAMENTALE

DEPARTAMENTUL SĂNĂTATE ȘI MOTRICITATE
CONF.UNIV. DR. NICA-BADEA DELIA
PROGRAM DE STUDII: AMG+MȘ, AN I, SEM. I
AN UNIV./DISCIPLINĂ: 2020-2021/BIOCHIMIE

CURS NR. 9
HORMONI
9.1. Generalitati

Hormonii sunt substanţe chimice specifice elaborate şi secretate de către glandele endocrine şi de
către unele ţesuturi, fiind transportaţi de către sânge sau limfă spre diferite organe şi ţesuturi ale
organismului animal, unde îşi exercită acţiunea lor specifică, numite organe sau ţesuturi ţintă.
Ţesuturile glandulare specializate se clasifică după cum urmează:
a. glande exocrine – care elimină secreţia la nivelul suprafeţelor externe şi interne ale organismului
printr-un sistem de canale;
b. glande endocrine – care elimină secreţia direct în mediul intern al organismului – sânge, limfă
ş. a..

Cele mai importante glande endocrine (sexul masculin stânga, sexul feminin dreapta.)
1. Epifiză 2. Hipofiză 3. Tiroidă 4. Timus 5. Suprarenale 6. Pancreas 7. Ovar 8. Testicul

Transportul hormonilor cu ajutorul sistemului circulator şi nervos constituie pentru om două

căi majore prin care se asigură transmiterea informaţiei de la un organ la altul, integrarea proceselor
metabolice şi biochimice care asigură o bună funcţionare a întregului organism. Hormonii
influenţează viteza transformării biochimice la nivel celular dar nu pot iniţia reacţii biochimice.
Toţi hormonii au o acţiune fiziologică rapidă, după care sunt imediat inactivaţi.
Hormonii sunt sintetizaţi şi secretaţi permanent, au acţiune fiziologică rapidă după care sunt
inactivaţi-catabolizaţi şi eliminaţi. Au perioada de înjumătăţire foarte scurtă, de la câteva minute
la câteva ore.
Din punct de vedere structural, sunt substanţe foarte heterogene, putând avea structură peptidică,
steroidică, etc.. Hormonii asigură echilibrul vital participând decisiv în etapele intermediare ale
principalelor metabolisme: protidic, glucidic, lipidic, hidric şi mineral.

Reglarea secreţiei hormonale

Elaborarea hormonilor în organismele vii se datorează unui proces de biosinteză intracelulară.
Acest proces are loc în celule specializate, ce se găsesc în formaţiuni morfologice distincte numite
glande endocrine. La vertebrate sistemul cuprinde următoarele glande cu secreţie internă:
hipotalamus-hipofiză, epifiză, tiroidă, paratiroidele, pancreasul endocrin, glandele suprarenale,
timusul şi gonadele sau glandele sexuale care se diferenţiază după sex: testicule la masculi şi ovare
şi placentă la femele. Reglarea funcţiilor glandelor endocrine se face pe cale nervoasă şi umorală.
Reglarea funcţiilor glandelor endocrine se face pe cale nervoasă şi umorală.
Reglarea nervoasă. Centrul reglării neuro-endocrine îl constituie axa hipotalamo-hipofiză.
Activitatea multor glande endocrine (tiroida, corticosuprarenale, gonade) se desfăşoară sub
controlul adenohipofizei care elaborează hormonii tropi (tireotrop, adenocorticotrop,
gonadotropi). La rândul său hipofiza se află sub controlul hipotalamusului care secretă ,,hormonii
de eliberare” care declanşează sinteza hormonilor tropi în adenohipofiză. Se realizează o reţea de
reglare în cascadă (fig.9).
 Reglarea nervoasă a glandelor cu secreţie internă

Reglarea umorală. Unele glande endocrine nu se găsesc sub control nervos, ci activitatea lor
depinde de nivelul diferiţilor parametri sanguini, aşa de exemplu nivelul calciului seric, stimulează
secreţia glandelor paratiroide (eliberarea parathormonului). De asemenea, nivelul crescut al
glicemiei va declanşa creşterea secreţiei de insulină de către celulele β ale pancreasului. La
modificările hidro-electrolitice din organism, suprarenalele răspund prin producţia de hormoni
minerali corticoizi. Capacitatea de reglare endocrină este diferită în funcţie de specie, individ,
zestrea ereditară şi factorii de mediu.

Vehicularea şi eliminarea hormonilor

Hormonii eliberaţi de glandele endocrine sunt transportaţi la nivelul celulei ţintă prin intermediul
sângelui, limfei şi a lichidelor interstiţiale.
Transportul hormonilor pe cale sanguină poartă numele de hemocrinie, cu ajutorul limfei -
limfocriniei, cu ajutorul lichidului cefalo-rahidian - hidroencefalocrinie, iar dacă transportul se
realizează de-a lungul fibrelor nervoase neurocrinie, iar prin lichidul interstiţial topocrinie (din
aproape în aproape - mai ales pentru hormonii cu mase moleculare mici ). Pentru mamifere calea
majoră de transport a hormonilor o reprezintă calea sanguină şi nervoasă.
După acţiunea lor în organul ţintă, hormonii sunt inactivaţi fie în ţesutul respectiv, fie în ficat unde
majoritatea hormonilor sunt catabolizaţi. Eliminarea lor se realizează prin urină sub diferite forme
(cuplaţi în forme inactive, catabolizaţi sau liberi). Eliminarea lor prin urină poate servi la stabilirea
bolilor endocrine prin determinări biochimice şi biologice. Unii hormoni pot fi extraşi din urină.
Cantităţi extrem de mici de hormoni se pot elimina prin salivă şi transpiraţie.

Clasificarea hormonilor.
În clasificarea hormonilor se pot adopta mai multe criterii şi anume: după glanda secretoare, după
procesele asupra căreia acţionează şi după structura chimică.
După glanda secretoare hormonii sunt: hipofiziari, tirodieni, medulo-suprarenali,
corticosuprarenali etc.
Există o serie de substanţe cu rol hormonal fără a fi secretate de glandele endocrine. Acestea sunt
sintetizate de diferitele ţesuturi şi poartă numele de hormoni tisulari.
După procesele asupra cărora acţionează hormonii se împart în:
• hormoni metabolici,
• hormoni morfogenetici,
• hormoni cinetici sau organotropi.
După structura chimică hormonii se împart în:
* hormoni cu structură de peptide şi proteine;
* hormoni cu structură de aminoacizi aromatici;
* hormoni cu structură steroidică;
* hormoni cu structură de acizi graşi (prostaglandine ).

Hormoni polipeptidici, proteici și glicoproteici

Hormon Numar de Loc de sinteza
resturi aminoacidice
Hormonul eliberator al 3 Hipotalamus
tireotropinei (TRH)
Met-encefalina 5 Hipotalamus
Leu-encefalina 5 Hipotalamus
Angiotensina II 8 Sânge
Vasopresina (ADH) 9 Neurohipofiza
Oxitocina 9 Neurohipofiza
Hormonul eliberator al 10 Hipotalamus
gonadotropinelor (Gn-RH)
Somatostatina (GH-RIH) 14 Hipotalamus
Gastrina 17 Mucoasa
gastrica duodenala
Hormonul melanocitostimulator (MSH) 27 Hipofiza anterioara
Secretina 27 Duoden si Jejun
Peptidul intestinal vasoactiv (VIP) 28 Duoden si Jejun
Glucagonul 29 Celule A
(α) pancreatice
β-endorfina 31 Hipofiza anterioara
Calcitonina 32 Celulele C tiroidiene
Colecistokinina (CCK) 33 Duoden si Jejun
Polipeptidul pancreatic 36 Celule F pancreatice
Hormonul adenocorticotrop 39 Hipofiza anterioara
(corticotropina, ACTH)
 Hormonul eliberator de 41 Hipotalamus
corticotropina (CRH)
Peptidul inhibitor gastric (GIP) 43 Duoden si jejun
Hormonul eliberator al hormonului de 44 Hipotalamus
crestere (GH-RH)
Insulina 51 Celulele B
(β) pancreatice
Factorul de crestere epiermal (EGF) 53 Glandele salivare
Factorul de crestere asemanator insulinei 67 Ficat
(IGF II)
Somatomedina (IGF I) 70 Ficat
Interleukine Variabil Celule albe din sânge
Hormonul parotidian 84 Celule parotidiene
Prolactina (PRL) 198 Hipofiza anterioara
Hormonul tiroido-stimulator (TSH) 209 Hipofiza anterioara
Hormonul luteinizant (LH) 215 Hipofiza anterioara
Gonadotropina corionica umana (hCG) 231 Placenta
Hormonul foliculo-stimulator 236 Hipofiza anterioara

Mecanismul de acţiune al hormonilor

Hormonii acţionează asupra celulelor ţintă diferit în funcţie de structura lor chimică. Acţiunea lor
nu se exercită direct, ci prin intermediul unor receptori specifici. Aceşti receptori preiau mesajul
cifrat al hormonilor şi conformându-se lui, acţionează în consecinţă.
Receptorii sunt proteine specializate care se află fie pe membrana celulară fie în citoplasmă. Pentru
hormonii cu structură peptidică şi derivaţi ai aminoacizilor, receptorii se vor găsi pe membrană
(aceşti hormoni fiind hidrosolubili, traversează mai greu membrana) iar receptorii hormonilor cu
structură steroidică se vor găsi în citoplasmă deoarece aceştia sunt liposolubili, pot traversa mai
uşor membrana celulară.
Acţiunea hormonilor asupra celulelor ţintă se poate manifesta la nivelul membranelor celulare (se
modifică permeabilitatea membranei sau activitatea unor enzime membranare), la nivelul
biosintezei proteinelor şi la nivelul sistemelor enzimatice intracelulare ( efectori hormonali).
Răspunsul hormonal înseamnă de obicei modificarea în sens specific a reacţiilor enzimatice sau a
proceselor metabolice desfăşurate în celulele ţintă.

9.2. Hormoni cu structură peptidică şi proteică

Hormonii hipotalamusului.
Hormonii hipotalamici sunt denumiţi factori de eliberare (releasing factors) sau de inhibare
(inhibiting factors ) a secreţiei hormonilor adenohipofizari.
Factorul somatotrop sau factorul de eliberare a somatotropinei GRF (Growth Hormone Releasing
= factor de eliberare a hormonului de creştere ). Este de natură polipeptidică. Se mai numeşte
somatoliberină - STH.
Factorul de inhibare a hormonului de creştere poartă numele de somatostatina (RIF).
Factorul de eliberare al corticotropinei - CRF ( Corticotropin Releasing Factor). Este o peptidă
ce derivă de la vasopresină (8-Liz-vasopresină sau 8- Arg-vasopresină). Din hipotalamus s-au
izolat două peptide: α1 CRF şi α2 CRF, peptide care au aceeaşi secvenţă de aminoacizi ca şi α
MSH. Toate aceste peptide stimulează secreţia hormonului adrenocorticotrop ACTH.
Factorul de eliberare a tireotropinei TRF (Tyretrop Releasing Factor), stimulează secreţia
hormonului tireotrop (TSH).
Factorul de eliberare a hormonului foliculostimulant FRF (Follicule-Stimulating Hormone
Releasing Factor). FRF este de natură polipeptidică în structura căruia intră şi unele poliamine.
Factorul de eliberare a hormonului luteotrop, LRF (Luteinising Hormone Releasing Factor).
Factorul de eliberare a prolactinei PRF.
Factorul de inhibare a prolactinei PIF.

Hormonii adenohipofizari
Hormonul somatotrop ( STH sau GH ) sau de creştere
Principalele efecte ale hormonului de creştere sunt:
a) Influenţează creşterea oaselor şi a cartilajelor (osteogeneza şi condrogeneza) valorificând ionii
Ca+2 şi PO4 3- . b) Stimulează sinteza de mucopoliglucide în toate ţesuturile conjunctive.
c) Pozitivează bilantul azotat prin reţinerea azotului (utilizat în sinteza de proteine) şi diminuează
excreţia de uree.
d) Mobilizează grăsimile din ţesutul adipos şi intensifică catabolismul acizilor graşi.
e) Creşte glicemia prin scăderea răspunsului la insulină a ţesuturilor insulino-dependente. STH
este un factor diabetogen
Hiposecreţia de somatotropină în copilărie provoacă nedezvoltarea organismului, adică nanism
hipofizar (piticism - scheletul nu se mai dezvoltă, de asemenea şi organele interne, însă acestea
rămân proporţionale, spre deosebire de piticismul tiroidian).
Hipersecreţia de somatotropină are efecte diferite în funcţie de vârsta la care se produce. Astfel,
dacă apare la tineret (copii) duce la gigantism (o creştere exagerată a oaselor lungi şi a coloanei
vertebrale), dacă hipersecreţia apare la adult duce la acromegalie (îngroşarea extremităţilor
corporale). Hipersecreţia de somatotrop duce la multiple tulburări metabolice, cel mai adesea la
hiperglicemie.
Hormonul adrenocorticotrop sau ACTH sau corticotropina
Secreţia ACTH-ului este controlată de hipotalamus prin factorul de eliberare CRF. ACTH-ul
reglează funcţia cortexului suprarenalelor, deci producerea de glucocorticoizi şi corticosuprarenali
sexuali, şi mai puţin a celor mineralocorticoizi. ACTH-ul acţionează şi asupra pigmentaţiei
deoarece un segment de 13 aminoacizi (primii 13) coincid cu α MSH. Stresul (excitanţi termici,
infecţii, factori psihici etc.) intensifică secreţia de ACTH.
Hipersecreţia de ACTH este cauza sindromului Cushing (obezitate, osteoporoză) iar hiposecreţia
duce la atrofia şi inactivarea funcţională a corticosuprarenalei.
Hormonul tireotrop (TSH) sau tireotropină

Hormonul tireotrop stimulează asimilarea şi concentrarea iodului în tiroidă, pe seama iodurilor

circulante, sinteza compuşilor ioduraţi în glanda tiroidă, eliberarea hormonilor tiroidieni din
tireoglobulină. TSH influenţează creşterea metabolismului bazal şi scăderea glicogenului hepatic.
Secreţia de TSH este stimulată de emoţii, de frig, de hormonii estrogeni şi este diminuată de factorii
stresanţi, de căldură sau tiroxină. Secreţia se află de asemenea sub controlul factorului de eliberare
TRF. Hipersecreţia provoacă hipertrofia glandei (guşa), favorizând apariţia tumorilor.
Hormonii gonadotropi. O serie de hormoni adenohipofizari sunt secretaţi în funcţie de maturizarea
sexuală şi au rolul de a controla creşterea şi dezvoltarea glandelor sexuale de aceea se mai numesc
hormoni gonadotropi sau sexotropi. Eliberarea lor se face ciclic la femele şi în mod continuu la
mascul. Din punct de vedere chimic hormonii gonadotropi sunt glicoproteide cu acţiune identică
ambelor sexe. Prezintă însă specificitate de specie. Se cunosc trei hormoni gonadotropi, FSH
hormonul stimulator folicular, LH hormonul luteinizat şi hormonul luteotrop (LTH).

Hormonii pancreasului
Pancreasul este o glandă cu secreţie mixtă, exocrină şi endocrină. Secreţia exocrină este
reprezentată de enzimele digestive (tripsină, chimotripsină etc.) iar secreţia endocrină de doi
hormoni: insulina şi glucagonul.
Insulina Molecula insulinei este alcătuită din două lanţuri polipeptidice notate: lanţul A şi lanţul
B. Lanţul A este format din 21 aminoacizi având o punte disulfidică între moleculele de cisteină
din poziţiile 6 şi 11. Insulina acţionează direct asupra metabolismului glucidic şi indirect asupra
metabolismului lipidic şi protidic. Are acţiune hipoglicemiantă. Hiposecreţia de insulină provoacă
diabetul zaharat care se caracterizează prin hiperglicemie, glucozurie, poliurie, cetonemie,
cetonurie, acidoză etc.
Glucagonul este hormonul secretat de către celulele α ale insulelor lui Langerhans. Este o
polipeptidă alcătuită din 29 aminoacizi. Secreţia glucagonului este dependentă de nivelul
glicemiei.
Rolul biochimic. Glucagonul are acţiune hiperglicemiantă antagonistă cu a insulinei şi analoagă
cu a adrenalinei. Prin urmare glucagonul favorizează glicogenoliza în ficat activând fosforilaza,
favorizează de asemenea glucogenogeneza din aminoacizii glucoformatori. Prezintă acţiune
lipolitică asupra ţesutului adipos cu eliberare de acizi graşi. Activitatea glucagonului este mediată
de AMPciclic.

Calcitonina.
Calcitonina este un hormon tiroidian de natură polipeptidică denumit şi tirocalcitonină. Este
alcătuit din 32 de aminoacizi.
Secreţia calcitoninei se realizează în mod continuu fiind dependentă de adenilatciclaza. Depinde
de asemenea de nivelul calcemiei. Rolul fiziologic al calcitoninei este acela de a corecta variaţiile
mici ale calcemiei. Are acţiune hipocalcemiantă. Are acţiune antagonistă cu parathormonul. În
hipersecreţie creşte eliminarea renală de Ca2+ şi Mg2+ .

Parathormonul
Parathormonul este un hormon secretat de glandele paratiroide. Din punct de vedere structural
parathormonul este o polipeptidă alcătuită din 84 aminoacizi. Secreţia parathormonului este
determinată de nivelul în calciu.
Rolul biologic al parathormonului este de a regla metabolismul fosfo-calcic. Ţesuturile ţintă pentru
acest hormon sunt osul, rinichiul şi intestinul.
În hipersecreţie de parathormon se produce scăderea concentraţiei de fosfaţi, eliminarea lor prin
urină, odată cu decalcifieri ale oaselor.
În hiposecreţie se produce scăderea calcemiei cu apariţia de tetanii

Hormoni gastrointestinali
Mucoasa gastrică şi intestinală secretă mai mulţi hormoni care stimulează secreţiile tubului
digestiv.
Gastrinele sunt polipeptide alcătuite din 17 aminoacizi secretate de mucoasa gastrică şi duodenală.
Se cunosc două gastrine: gastrina I şi gastrina II.
Rolul biologic acestor hormoni constă în creşterea acidităţii sucului gastric, a pepsinei şi stimularea
secreţiei exocrine a pancreasului.
Secretina este o polipeptidă alcătuită din 27 aminoacizi. Este secretată de segmentele superioare
ale intestinului.
Rolul biologic al secretinei constă în stimularea secreţiei de apă şi bicarbonaţi de către pancreas.
Pancreozima sau colecistokinina este o polipeptidă formată din 33 aminoacizi. Este secretată de
întreg intestinul subţire. Secreţia este declanşată de contactul mucoasei intestinale cu acizi graşi,
aminoacizi, ioni de hidrogen. Rolul biologic pancreoziminei constă în stimularea secreţiei de
enzime pancreatice şi în stimularea contracţiei vezicii biliare.

Hormonii produşi de rinichi

Hormonii produşi de rinichi sunt eritropoietina şi renina.
Eritropoietina este o glicoproteidă secretată de rinichiul aflat în hipoxie (oxigenare insuficientă ).
Ea prezintă specificitate de specie. Rolul biologic este de a stimula formarea globulelor roşii în
măduva oaselor lungi şi splină.
Renina este mai mult o enzimă proteolitică decât un hormon. Este sintetizată de pereţii arteriolelor
din glomerulii renali. Ea acţionează asupra unei α globuline din plasmă pe care o transformă în
angiotensină I care apoi este scindată enzimatic în angiotensină II - substanţă puternic
vasoconstrictoare.

Hormoni tisulari
Aceşti hormoni nu sunt elaboraţi de glande specializate ci se formează din precursorii proteici
prezenţi în plasmă, sub acţiunea enzimelor. Cei mai importanţi sunt angiotensinele şi kininele:
Angiotensinele. Se cunosc două angiotensine: angiotensina I (formată din 10 aminoacizi) şi
angiotensina II (formată din 8 aminoacizi). Se formează sub acţiunea reninei asupra unei α
globuline ce poartă numele de angiotensinogen.
Rolul biologic al angiotensinelor au acţiune vasoconstrictoare a arteriolelor (hipertensoare ).

Kininele
Kininele sunt polipeptide prezente în sânge având acţiune vasodilatatoare (hipotensoare). Cele mai
importante sunt: bradikina şi kalidina.

9.3. Hormoni derivaţi din aminoacizi .

Hormonii tiroidieni ioduraţi

Glanda tiroidă realizează sinteza hormonilor ioduraţi printr-o captare intensă a iodului din sânge.
Astfel concentraţia iodului în glandă devine de 50 de ori mai mare decât în plasmă. În tiroidă,
iodurile sunt oxidate în prezenţa unui sistem peroxidazic, la iod elementar.
Secreţia hormonilor ioduraţi este sub controlul factorului de eliberare TRF care controlează glanda
tiroidă. Substanţe ca: tioureea şi tiouracilul inhibă biosinteza hormonilor ioduraţi.
Rolul biologic al hormonilor tiroidieni ioduraţi este multiplu .
Influenţează creşterea şi dezvoltarea somatică şi psihică a organismului. Intervin în funcţionarea
aparatului cardiovascular, a sistemului nervos, în eritropoieză. Influenţează secreţia pancreasului
şi a glandelor suprarenale. Stimulează biosinteza proteinelor, catabolismul lipidelor etc.
Hipersecreţia de hormoni tiroidieni iodurati este cunoscută sub numele de boala lui Basedow-
Graves. Smptome: tahicardie, excitabilitate nervoasă, neuroastenie, exoftalmie, sau în cazuri
grave, guşă hipertiroidiană.
Hiposecreţia de hormoni tisulari tiroidieni determină forme clinice diferite în funcţie de vârsta la
care se produce. La tineret oprirea creşterii, deficienţe mentale (uneori cretinism), mixedem (mixos
- mucus). Faţa are formă rotundă şi aspect buhăit. La adult mixedemul este mai atenuat, scade
metabolismul bazal, temperatura corporală sub normală, apatie, memorie slabă etc.

Hormonii medulosuprarenali
Glandele suprarenale sunt formate din două porţiuni distincte: zona corticală şi zona medulară.
Zona corticală se dezvoltă din mezoderm şi are o structură epitelială, în timp ce zona medulară
este de origine nervoasă.
Glandele medulosuprarenale secretă doi hormoni: adrenalina şi noradrenalina, denumiţi şi
catecolamine. Rolul biologic : Catecolaminele îndeplinesc două funcţii importante: au efecte
metabolice şi sunt mediatori ai transmiterii influxului nervos la sinapsele sistemului nervos
simpatic (sinapse adrenergice).
Adrenalina produce vasoconstricţie coronariană, dar nu influenţează circulaţia cerebrală, în timp
ce noradrenalina manifestă un efect vasodilatator asupra circulaţiei coronariene şi un efect
vasoconstrictor asupra ficatului, rinichilor, pielii etc. Ambele au acţiune vasoconstrictoare asupra
vaselor periferice.
Catecolaminele sunt numite hormoni de apărare întrucât în stări psihice deosebite, stres, efort fizic
apare o hipersecreţie de hormoni medulosuprarenali. Adrenalina este hormonul “apărării pasive”
manifestată prin stări de teamă, iar noradrenalina este hormonul “apărării active” manifestată prin
stări de furie, nelinişte.

Hormoni secretaţi de celulele nervoase.

Serotonina este o substanţă neurotransmiţătoare secretată de toate celulele creierului dar şi de
mucoasa gastrointestinală şi chiar de tiroidă. Serotonina are o puternică activitate
vasoconstrictoare locală.
Rolul biologic al serotoninei ar fi acela de mediator nervos în nucleii diencefalului. Modificări ale
secreţiei acestui hormon duc la tulburări ale sistemului nervos.
Histamina
Se găseşte în toate ţesuturile şi lichidele fiziologice din organism sub formă legată, biologic
inactivă. Histamina este în special localizată în mastocite.
Rolul biologic al histaminei ar consta în reglarea circulaţiei sângelui întrucât produce vasodilataţia
capilarelor şi hipotensiune arterială în marea circulaţie. Histamina stimulează contracţia
musculaturii netede a viscerelor. Stimulează secreţia de adrenalină şi noradrenalină, secreţia de
acid clorhidric în mucoasa gastrică. Eliberarea ei din mastocite în cantitate mare duce la reacţii
alergice

9.4. Hormoni cu structură steroidică

 Hormonii cu structură steroidică au la bază nucleul steranic şi sunt sintetizaţi în organism de
diferite glande având ca precursor colesterolul. Din categoria hormonilor steroizi fac parte
hormonii sexuali şi corticosuprarenali. Ei sunt secretaţi de testicul, ovar, placentă şi partea corticală
a glandelor suprarenale.
Astfel, toţi hormonii au la atomul de carbon din poziţia 17 din ciclul D diferite grupări ca: hidroxil,
carbonil, acetil, cetol. Hormonii androgeni şi estrogeni prezintă în această poziţie fie grupări
hidroxil, fie grupări carbonil, în timp ce hormonii gestageni şi corticosuprarenali prezintă la C17
o catenă laterală formată din doi atomi de carbon.

Hormoni sexuali.
Hormonii sexuali sunt “substanţe de creştere care posedă acţiuni specifice pe care le exercită
asupra unor organe specifice şi care influenţează comportarea sexuală şi caracterele sexuale
primare şi secundare”. Hormonii sexuali se clasifică în trei mari grupe:
1.Hormonii androgeni sau hormonii sexuali masculini ce se caracterizează prin acţiune
virilizantă, anabolică şi antigonadotropă.
Testosteronul sau testosterona este principalul hormon masculin.
Rolul fiziologic al testosteronului este multiplu. Astfel, stimulează creşterea normală a organelor
sexuale masculine, influenţează spematogeneza şi dezvoltarea caracterelor secundare sexuale la
masculi (voce, pilozităţi, virilizare).
Hiposecreţia androgenilor duc la oprirea creşterii, regresul organelor sexuale masculine şi la
tulburări metabolice.
Hipersecreţia androgenilor duce la retenţia apei, a ionilor de sodiu, potasiu, calciu, precum şi a
azotului şi fosforului în organism; hormonii androgeni sunt utilizaţi în tratamente (debilitate fizică,
osteoporoză, cancer mamar etc.).
2.Hormonii estrogeni sau hormonii sexuali feminini care au o acţiune de feminizare şi
de menţinere a ciclului menstrual.
Glandele sexuale feminine secretă două feluri de hormoni feminini, care diferă atât ca structură
chimică cât şi ca rol fiziologic şi anume: hormoni estrogeni sau foliculari şi hormoni gestageni
sau progestageni. Ansamblul celor două categorii de hormoni sunt necesari pentru realizarea unui
ciclu uterin complet.
2.1.Hormoni estrogeni. Cei mai importanţi hormoni estrogeni sunt: estradiolul, estrona şi estriolul.
Rolul fiziologic. Estrogenii sunt hormonii care determină dezvoltarea caracterelor feminine
primare şi secundare, de aceea se numesc şi “hormonii feminităţii”. Au acţiune vasodilatatoare
mai ales la nivelul aparatului genital. Favorizează retenţia apei şi a clorurii de sodiu, a ionilor de
calciu şi eliminarea celor de potasiu. Influenţează metabolismul lipidic şi proteic (biosinteza
proteinelor). Au acţiune antiandrogenică ; inhibă cancerul prostatei.
2.2.Hormonii gestageni sau hormonii gestaţiei având rolul major în menţinerea sarcinii.
Hormonii gestageni sunt secretaţi de către corpul galben, dar şi de către placentă şi glandele
suprarenale. Hormonul gestagen propriu-zis este progesteronul şi este secretat de corpul galben în
a doua parte a ciclului ovarian, sub acţiunea hormonului gonadotrop LH.
Rolul fiziologic. Progesteronul pregăteşte mucoasa uterină pentru nidarea ovulului fecundat.
Progesteronul se mai numeşte şi “hormonul maternităţii”.

Hormoni corticosuprarenali
Glucocorticoizii . Din grupa glucocorticoizilor fac parte cortizolul, cortizona, corticosterona şi
11-dehidrocorticosterona.
Cel mai activ hormon este cortizolul. Corticosterona se găseşte în cantitatea cea mai mare în sânge
fiind legat de o globulină ce poartă numele de transcortină.
Rolul biologic. Glucocorticoizii acţionează îndeosebi asupra metabolismului glucidelor. Cortizolul
şi cortizona favorizează absorbţiantestinală a monoglucidelor, favorizează glucogenogeneza,
având astfel acţiune hiperglicemiantă, antagonistă cu aceea a insulinei. Cortizolul are acţiune
antiinflamatorie, inhibă fluxul limfocitelor polimorfonucleare din sânge spre locul inflamaţiei,
diminuează permeabilitatea membranelor

Hormoni cu structură de acizi graşi. Prostaglandine.

Prostaglandinele sunt acizi graşi superiori nesaturaţi hidroxilaţi cu 20 atomi de C în moleculă şi
un ciclu pentagonal.
Prostaglandinele izolate din ficat, rinichi, creier, timus, uter, pancreas, plasma seminală şi diferite
lichide biologice au fost notate cu literele A, B, E şi F.
Spre deosebire de ceilalţi hormoni, proastaglandinele au o acţiune multiplă şi diversificată
acţionând asupra: organelor genitale, muşchilor gastrointestinali, sistemului cardiovascular,
sistemului nervos, metabolismului.

BIBLIOGRAFIE
1. Nica-Badea Delia, Biochimie - Suport de curs în format electronic și printat, Tipografia
Universității ,,Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu, 2020.
2.Nica-Badea Delia, Biochimie analitica medicala, Editura ,,Academica Brâncuşi”, Târgu-Jiu,
2015.
3.Nica-Badea Delia, Tratat: Ştiinţele nutriţiei, vol. I: Nutriţie şi dietetică, Editura ,,Academica
Brâncuşi”, Târgu-Jiu, 2011.
4. Atanasiu Valeriu, Maria Mohora ş.a., Biochimie medicală, Editura Niculescu, Bucureşti, 2011.
5. Mariana Mureşan (biochimie), Luciana Dobjanschi, Angela Antonescu. Biochimie medicală şi
farmaceutică: aplicaţii practice, Editura Universităţii din Oradea, 2007.
6.Stoian Irina, Biochimie medicala, Editura Universitara Carol Davila, Bucureşti, 2008.
7. Atanasiu Valeriu, Maria Mohora ş.a., Biochimie medicală, Editura Niculescu, Bucureşti, 2011.