PROTEINELE

PLASMATICE
 Sângele(100%)

Plasma(55%)
Elementele
figurate(45%):
1. eritrocite,
Apă(91-95%) Reziduul uscat (5-9%) 2. leucocite
3. trombocite

Substante organice
Subst. minerale
1. Anionii
2. Cationii
Azotate Neazotate
1. Enzime 1. Glucide
2. Proteine 2. Lipide
3. Neproteice 3. Acizi organici
 Proteinele plasmatice
• O proteină este considerată plasmatică dacă:
1) are concentratie mai mare in spaţiul plasmatic
decât extravascular;
2) işi desfăşoară principala funcţie in plasmă.
• Plasma sangvină conţine câteva sute de specii
proteice, in concentraţie totală de 65-85 g/1,
ceea ce corespunde unei cantităţi de 150-250 g
proteine circulante.
 Proteinele plasmatice
• Pentru determinarea / fracţionarea
proteinelor din plasmă se utilizează mai
multe metode:
 - precipitarea salină a albuminelor şi
globulinelor,
 - ultra-centrifugarea,
 - electroforeza liberă şi în zonă,
 - metodele cromatografice,
 - tehnicile imunologice etc.
 Funcţiile biologice ale
proteinelor plasmatice
• importantă rezervă proteică / aminoacidică
pentru organism;
• proteinele asigură presiunea coloid-osmotică
plasmatică;
• proteinele plasmatice asigură o
vâscozitate minimă posibilă a sângelui;
• îndeplinesc funcţia de vehicul nespecific şi/sau
specific în sânge prin fixarea pe suprafața lor a
unor substanţe micromoleculare organice şi
anorganice.
 Funcţiile biologice ale proteinelor
plasmatice
• Proteine / enzime cu importante roluri biologice
chiar în circulaţia sanguină (enzime proprii ale
plasmei sunt LPL, LCAT, factorii de coagulare, inclusiv
factorii sistemului properdinic şi de complement).
• O parte a enzimelor din celulele unor organe şi
ţesuturi ajung (în condiţii fiziologice) în plasmă
numai în cantităţi minime. Astfel, creşterea
activităţii lor plasmatice reprezintă un bun
indicator al afectării / lizei ţesuturilor şi organelor
de origine (LDH, ALT, AST, CFK etc).
 Funcţiile biologice ale
proteinelor plasmatice
• Rol în apărarea umorală specifică a
organismului - imunoglobulinele, cu funcţii
importante de anticorpi.
• O formă deosebită a proteinelor plasmatice
biologic active o constituie antiproteazele cu
acţiune anticoagulantă, dar şi antiinflamatoare.
• Participă la menținerea echilibrului acido-bazic
(EAB) (proteinele constitind 5-10% din capacitatea totală de
tamponare sanguină).
Metabolismul proteinelor
plasmatice
• Concentraţia proteinelor plasmatice este un
parametru dinamic, determinat de trei factori
principali:
1. Rata de sinteză.
2. Rata de eliminare (prin catabolism sau
pierderi externe).
3. Volumul de distribuţie între spaţiul
intravascular şi extravascular (inclusiv
pierderile în lichidele de ascită şi exudate).
 Sinteza
• Sinteza proteinelor plasmatice se realizeaza in:
 ficat: albuminele, globulinele, factorii coagularii cu exceptia F VIII,
unele apoproteine (apo B100, apoE, apo A)
 plasmocite: imunoglobulinele
 rinichi: renina, eritropoietina
 celulele intestinale: apoproteinele unor fractiuni lipoproteice (apo
B48, apoA)
 glandele endocrine: hormonii polipeptidici (PTH, insulina,
glucagonul, ACTH, TSH, )
 macrofage (citokine, factori de complement şi inhibitori de proteaze),
• adipocite (VEGF, factorul de necroză tumorală alfa (TNFa), interferonul,
(GMCSF), IL-6, IL-8, IGF-1, IL-1a, FGFb, rezistin, proteină inflamatorie
macrofagală (MIP- 1), adiponectina, leptină și RANTE).

 Zilnic se sintetizează şi se degradează aproximativ 25 g de

proteine plasmatice. Nu există depozite intracelulare de proteine, cu
excepţia celulelor glandulare producătoare de hormoni de natură
proteică.
 Reglarea sintezei depinde de:
• Factori genetici (deficite, polimorfism genic)
• Inducerea / represia genică sub acţiunea unor
hormoni (corticosteroizii, androgenii, tiroxina - au
efect stimulator, iar estrogenii - inhibitor asupra
sintezei albuminei şi a altor transportori specifici).
• Existenţa unor factori toxici (de exemplu alcoolul:
inhibă sinteza proteinelor la nivel hepatic).
• Scăderea presiunii coloid-osmotice plasmatice este
un stimul important pentru accelerarea
sintezei proteinelor şi lipoproteinelor în ficat.
• Produşii de degradare ai fibrinogenului (PDF) şi
protrombinei stimulează sinteza
proteinelor respective în ficat.
• Citokinele: IL-1 şi IL-6 sunt factori de stimulare
hepatică a sintezei reactanţilor de fază
acută (proteina C reactivă, haptoglobina, alfa-1-
antitripsina, alfa-1-glicoproteina acidă etc), TNF-a
are efect citotoxic asupra celulelor tumorale, IFN-y
are efecte antivirale).
• Sinteza citokinelor are loc ca răspuns la stimuli
extracelulari, este reglată de corticoizi şi se
degradează rapid după dispariţia semnalelor care
le-au determinat sinteza.
 Catabolismul / Eliminarea
• Majoritatea proteinelor sunt degradate de propriile
cellule.
• Localizări importante din punctul de vedere al ratei de
catabolizare sunt: ficatul şi tubii contorti proximali
renali.
• Traversând filtrul glomerular, proteinele cu moleculă
mică (de ex. lanţuri uşoare libere, (2 microglobulina)
ajung în urina primară, de unde în mod normal sunt
reabsorbite şi dezintegrate de către celulele tubulare
renale.
• In cazul creşterii concentraţiei plasmatice a acestor
proteine, procesul de reabsorbţie renală poate fi depăşit
(proteinurie prerenală).
Timpul de înjumătăţire a proteinelor plasmatice
 Caracteristicile principalelor proteine
plasmatice

• Marea majoritate sunt glicoproteine (cu un

conţinut variabil de carbohidraţi: 10-25%).
• Excepţie - albuminele, amilaza-, proteina
C reactivă (PCR), 2 microglobulina (şi a
altor câteva mai puţin analizate), care sunt
alcătuite exclusiv din aminoacizi.
Clasificarea principalelor proteine plasmatice
Clasificarea principalelor proteine plasmatice
 HOMEOSTAZIA PROTEINEMIEI
• Proteinemia totala (concentratia proteinelor
plasmatice) = 65-85 g/L
• Principalele fracţiuni proteice sunt:
 albuminele (60%)
 globulinele (40%) cuprind:
- a1- globuline (3-6%) – ex: α1 antitripsină, α1
antichimotripsină
- a2- globuline (6-12%) – ex.: antitrombina III (AT-III),
ceruloplasmina, eritropoietina, haptoglobina
- b- globuline (9-15%) – ex.: transferina, fibrinogenul,
factorul XII, proteina C reactivă
- γ- globuline (15-21%) – ex. : majoritatea
imunoglobulinelor, lizozimul.
 Modificările cantitative ale
proteinelor plasmatice
• Valorile normale – 65-85 g/l
• Modificările cantitative:
1. Hiperproteinemie
2. Hipoproteinemie
3. Disproteinemie
4. Paraproteinemie


MODIFICĂRILE CANTITATIVE ALE

PROTEINEMIEI
• 1. HIPOPROTEINEMIA = ↓micșorarea
concentraţiei proteinelor plasmatice
• a. RELATIVĂ
• - apare in starile insotite de hemodilutie:
• - perfuzii masive
• - retenția hidrosalină (IRA faza de stare, IC
congestivă)
• - ↓ hematocritul
• b. ABSOLUTĂ
• Cauze:
• √ pierderi de proteine
• - pe cale renală: sindromul nefrotic
• - pe cale digestivă: enteropatia exudativă
• - la nivel cutanat: plasmoragia din arsuri
2. Micșorarea concentraţiei proteinelor
HIPOPROTEINEMIA
• b. ABSOLUTĂ
• · la nivelul aparatului respirator: bronsiectazii
• ↓sintezei proteice
• · primara (determinata genetic)
• · secundara unor carente de aminoacizi: inanitie, malabsorbtie
• · secundara unor afectiuni hepatice cronice
• ↑catabolismului proteic (in sange ­↑compuşii azotaţi neproteici)
• · ↑ nivelul hormonilor catabolizanti: DZ, infectii, tumori
• Consecinte:
• ↓ presiunii oncotice → iesirea apei din patul vascular → edem +
• hipovolemie
• √ tulburari de coagulare
• √ tulburari de transport plasmatic → intoxicaţii medicamentoase
 2. HIPERPROTEINEMIA - creșterea
concentraţiei proteinelor plasmatice
• a. RELATIVĂ
• - apare in starile insotite de hemoconcentratie:
• · depleția hidrosalină (transpiratii profuze, varsaturi severe,
diaree, diabet insipid, diabet zaharat etc.)
• ↑ hematocritul
• b. ABSOLUTĂ
•  Cauze:
• ↑ ­productiei de imunoglobuline in:
• · infectii
• · boli autoimune
• · plasmocitom (mielom multiplu), boala Waldenstrom
• · posibil in leucemia limfoida cronica si in limfoame
→paraproteinemie + paraproteinurie
• · gamapatia idiopatica
 Consecințe:

• ↑ ­presiunii oncotice → atragerea apei

din interstiu in patul vascular → rar,
hipervolemie.
• ↑ ­vascozității plasmei
• ↓ - sintezei altor fractii proteice →
tulburări de transport, coagulare,
imunologice.
 III. DISPROTEINEMIILE
• III. DISPROTEINEMIILE = modificarea raportului dintre fractiuniile
proteice, cu alterarea raportului albumine/globuline. Proteinemia,
de regulă, nu se modifică semnificativ deoarece creşterea sintezei
unor fracţiuni proteice este compensată prin scăderea sintezei altor
fracţiuni.
• Disproteinemia din inflamația acută:
• - Cauze: leziuni tisulare (infarctul miocardic, tumori, interventii
chirurgicale, infectii, colagenoze) → declansarea reacției de fază
acută → ↑ sinteza proteinelor de fază acută (a1-antitripsina, a1-
orosomucoidul, a2-haptoglobina, ceruloplasmina, proteina C reactiva,
fibrinogenul, componentele complementului)
• Caracteristici:
↓ albuminele
↑ ­a1- si a2-globulinele.
• Disproteinemia din inflamația cronică:
- este identică cu inflamația acută, la care se adaugă ↑ ­gama -
globulinelor (imunoglobuline).
 III. DISPROTEINEMIILE
• Disproteinemia din bolile hepatice
• - Cauze: hepatite cronice active, ciroza hepatică
→ deficit de sinteza a albuminelor datorită lezării
hepatocitului;
↑ ­productia de Ig datorita hiperreactivitatii tesutului
reticuloendotelial hepatic;
defect de degragarea hepatica a Ig.
• - Caracteristici:
- ↓ albuminele
- ↑ ­b si g-globulinele.
- Aspect caracteristic al proteinogramei: apare "domul cirotic" -
prin unirea virfurilor beta si gama;
- se asociaza cu hipoproteinemia.
 III. DISPROTEINEMIILE
• Disproteinemia din sindromul nefrotic
• - Cauze: glomerulonefrite → ↑ ­permeabilitatii
filtrului glomerular → proteinurie > 3,5 g/24
ore
• - Caracteristici:
•  ↓ albuminele si g-globulinele (prin pierdere pe
cale urinara + deficit de crestere compensatorie a
sintezei hepatice a albuminelor)
• ↑a2- si b-globulinele (compensator -↑ sinteza lor
hepatica)
• - se asociaza cu hipoproteinemia
 III. DISPROTEINEMIILE
• Disproteinemia prin pierderea de proteine
plasmatice pe cale digestiva
• - Cauze: enteropatie exudativa (exudatie
inflamatorie, dereglari ale sistemului limfatic)
→ pierderea digestivă neselectiva de proteine →
compensator ­↑ sinteza a-globulinele
• ↑ ­degradarea intestinala a proteinelor  flux ↑ ­
de aminoacizi la nivel hepatic din care o parte trec
in circulatie = hiperaminoacidurie
• - Caracteristici:
• ↑ ­relativ a-globulinele
 III. DISPROTEINEMIILE
• Disproteinemia prin defecte primare de sinteză
• - Analbuminemia:
• - conduce la edeme
• - compensator se dublează concentraţia globulinelor
• - Atransferinemia→ANEMIE
• - Deficitul de α1 antitripsină: BPCO cu emfizem
pulmonar la varste tinere
• - Deficitul de ceruloplasmină (boala WILSON) – apar
depozite patologice de cupru in ţesuturi → tulburări
nervoase, hemoliză, distrucţii renale, insuficienţă
hepatică
• - Disproteinemiile sistemului Ig: anomalii ale imunităţii
umorale
 IV. PARAPROTEINEMIILE
• Ig complete sau lanţuri polipeptidice usoare (L) sau
grele (H)
paraproteinuria Bence –Jones (L) in mielomul multiplu
• IgM monoclonale - macroglobulinemia Waldenstrom
• Crioproteinele: γ globuline ce precipita la temp. < 37°C.
• Consecinte:
- cresc vâscozitatea sângelui
- agregă eritrocitele
- perturbă funcţia trombocitară
- alterează permeabilitatea peretelui vascular
- determină leziuni glomerulare
• Manifestari: criopatie manifestata prin: crampe vasculare
induse de expunerea la frig, cianoză, hiperemie reactivă
dureroasă (sindrom Raynaud secundar), peteşii, purpură,
urticarie, cianoză, ulceraţii, necroze, gangrene
 Proteine transportoare
• Plasma umană conţine 35-53 g/L (0,5-0,9 mmol/L)
albumine.
• Albuminele din plasmă se formează exclusiv în
hepatocite.
• Sinteza hepatică de albumină este de aproximativ
20 g/zi, dar poate fi triplată la nevoie.
• Catabolizarea are loc în toate ţesuturile, mai ales în
ţesutul hepatic, renal sau în tractul gastro-intestinal.
• Timpul lor de înjumătăţire plasmatică este de 15-25
de zile.
 Albuminele serice
• Albumina este responsabilă de:
- menţinerea presiunii oncotice;
- transportul diverşilor compuşi (acizi graşi liberi, bilirubină,
hormoni, ioni de metale şi medicamente).
• Albumina este considerată un reactant de fază acută
“negativ” (scade ca răspuns la procesele infecţioase şi
inflamatorii acute).
• Nivelele de albumină sub 20-25 g/L asociate
sindroamelor nefrotice, cirozei hepatice sau
enteropatiilor cu pierderi de proteine pot cauza  edeme.
• Valori de referinţă - <1an: 30-52 g/L ; > 1an: 35-53 g/L
• Valori critice - <15 g/L.
 Patologie:
• hiperalbuminemia este o entitate patologică
rară, se datorează cel mai frecvent
deshidratării.
• analbuminemia este o boală genetică foarte
rară, transmisă autosomal recesiv. Clinic se ma­
nifestă doar la homozigoţi prin edeme
maleolare, hipotensiune, steatoree.
• hipoalbuminemia este o scădere a concen­
traţiei plasmatice a albuminei sub 30 g/L (sub
valoarea de 15 g/1 prognosticul este rezervat).
 Albuminele serice
• Creşteri absolute nu se înregistrează  în nici o condiţie
fiziologică sau patologică; valorile crescute la
determinările de laborator constituie un indicator de
deshidratare severă.
• Scăderi ale albuminei serice pot fi cauzate de:
• - aport inadecvat: malnutriţie,
• - necesar crescut: sarcină, hipertiroidism,
• - sindroame de malabsorbţie
• - deficit de sinteză: ciroză hepatică, alcoolism cronic,
analbuminemie ereditară,• catabolism crescut:  infecţii ,
neoplazii,
• - pierderi excesive: sindrom nefrotic, hemoragii masive,
anasarcă, enteropatie cu pierderi de proteine, arsuri
extinse, afecţiuni dermatologice severe.
 Proteine de fază acută (PFA)
• Sunt 1, 2 şi -globuline a căror producţie hepatică
creşte sub acţiunea citokinelor produse şi eliberate
de imunocitele implicate în reacţii inflamatorii.
• Concentraţia plasmatică a PFA se modifică
nespecific, ca răspuns la anumite situaţii patologice:
IMA (infarct miocardic acut), reacţii inflamatorii
acute şi cronice, tumori maligne, traumatisme,
intervenţii chirurgicale majore.
• Funcţia acestor proteine este nespecifică: anihilează
proteazele în exces produse în leucocite sau
eliberate de bacterii şi favorizează fagocitoza.
 Clasificarea PFA
• a. Proteine cu creşterea rapidă (1-2 ore) şi intensă
(de 10-2000 ori) a concentraţiei serice: PCR (proteina C
reactivă), amiloidul seric A (SAA);
• b. Proteine cu creştere mai lentă (24 - 48 ore) şi
moderată (de 2-5 ori): 1AT, 1GPac (1glicoproteina
acidă), haptoglobina şi fibrinogenul;
• c. Proteine cu creştere lentă (2-3 zile) şi modestă
(maximum de 2 ori): Ceruloplasmina, C3, C4 şi C1INH;
• d. Componentele negative ale reacţiei de fază acută
sau proteine anti - fază acută: albumina, prealbumina,
PCE, factorul XIII al coagulării şi transferina (a căror
sinteză hepatică scade în inflamaţii, sub acţiunea inhibitorie
a TNF-a.
 PCR
• Denumirea provine de la faptul
că precipită polizaharidul "C" al
peretelui pneumococului în
prezenţa Ca2+.
• Este sintetizată de hepatocite,
alcătuită din cinci lanţuri
polipeptidice (masa moleculară
fiind 5 x 20 kDa).
• Concentraţia plasmatică
normală este sub 1 mg/L (mai
mare la supraponderali și
fumători);
• Nivelul PCR creşte nespecific în
multe procese inflamatorii acute
infecţioase sau neinfecţioase,
uneori de 100-1000 ori în numai
24 ore.
 PCR (continuare)
• Creşteri ale concentraţiei PCR la 10-50 mg/L
pot surveni în infecţii acute bacteriene și
cronice (tbc, sifilis), infecţii virale,
colagenoze, colita ulceroasă, infecţii
intrauterine, în ruptura prematură a
membranelor.
• Creşteri ale concentraţiei PCR peste 50 mg/L
pot apare în infecţii bacteriene severe (cel
mai adesea generalizate), vasculite
sistemice, pancreatită acută, tumori
metastatice.
 PCR (continuare)
• Creşterile modeste ale concentraţiei PCR
(până la 10 mg/L), determinabile doar prin
tehnici cu sensibilitate înaltă, sunt importante
în evaluarea microinflamaţiei în plăcile de
aterom şi au valoare predictivă în evaluarea
riscului cardiovascular.
• Valori peste 3 mg/L, la 90% dintre pacienţii
cu angină pectorală instabilă, prezic un
infarct miocardic acut în următoarele 3 luni.
 Amiloidul seric A (SAA)
• Este produs de macrofagele şi fibroblaştii
hepatici sub acţiunea stimulatoare a IL-1, IL -
6, TNF-a, eliberate de imunocite implicate în
procese inflamatorii bacteriene şi virale.
• Concentraţia serică (normal sub 10 mg/L)
creşte chiar mai repede (2-4 ore) şi mai
pronunţat (până la 2000 ori) decât a PCR.
SAA se leagă la micelii lipidice, în special la
HDL3, accelerând degradarea hepatică a
acestei subclase Lp.
 -GP acidă
• Se mai numeşte şi orosomucoid. Este o
glicoproteină cu masa moleculară de 44 kDa şi cu
un conţinut glucidic între 40-45% cu predominanţa
acidului acetilneuraminic (NANA) , care realizează
caracterul acid al proteinei.
• Se formează în hepatocite sub acţiunea IL-6.
• Concentraţia normală în plasmă a -GP acidă
este de 0,6 - 1,0 g/L.
• Cantitatea ei creşte mult în cursul inflamaţiilor
acute, subacute şi cronice, dar şi la bolnavii cu
tumori maligne.
• Are acţiune imunosupresivă, datorită efectului său
inhibitor asupra activării PMN (leucocite
polimorfonucleare), dar şi de inhibare a agregării
plachetelor.
Dinamica PFA în timpul
inflamației acute
 Transferina
• Transferina reprezintă proteina care transportă fierul absorbit
din intestin şi de la locul de degradare al Hb spre locurile de
depozitare şi sinteză a Hb.
• Este formată dintr-un singur lanţ peptidic şi două lanţuri
glucidice identice dotate cu sutusuri de fixare a fierului
trivalent (Fe3+).
• Se sintetizează în hepatocite şi în cantităţi reduse în splină,
ganglionii limfatici şi în celulele epiteliale ale mucoasei
intestinale.
• În condiţii fiziologice, doar 30% din locusurile de legare de pe
transferină sunt saturate, transportând însă 99% din fierul
seric.
 Transferina (continuare)
• Valori de referinţă:
• Conţinutul normal în transferină al plasmei este de 60 mkmol/L (2-4 g/L).
• Saturaţia transferinei 16-45%.
• Interpretarea rezultatelor
• Creşteri
• • anemie feriprivă,
• • sarcină,
• • anticoncepţionale orale
• Scăderi
• • anemia din bolile cronice
• • anemiile sideroblastice
• • anemii hemolitice
• • deficit proteic: malnutriţie sau pierderi crescute (arsuri, sindrom nefrotic,
boli hepatice),
• • boli hepatice acute,
• • atransferinemia congenitală,
• • sindroame de supraîncarcare cu fier, hemocromatoză, tumori maligne .
 Transferina deficitară în carbohidrat
(CDT)
• Din punct de vedere structural este un polipeptid ce prezintă la
capătul amino-terminal două lanţuri polizaharidice. Aceste două
lanţuri se ramifică formând 2 sau 3 structuri antenare ce au ca
reziduu terminal acidul sialic, determinând astfel existenţa a 4
izoforme: pentasialo, tetrasialo, trisialo şi disialo.
• Izoforma disialo reprezintă la persoanele normale mai puţin de
1%, dar creşte de 10-15 ori la marii consumatori de alcool, la
care mai apare şi o formă specială, asialo.
• Fracţia disialo împreună cu cea asialo formează transferina
deficitară în carbohidrat (CDT).
• În comparaţie cu alţi parametrii disponibili pentru diagnosticarea
abuzului cronic de alcool CDT s-a dovedit a avea cea mai mare
specificitate, fiind un marker important în identificarea şi
monitorizarea consumatorilor cronici de alcool.
• Valori de referinţă - <1.75%.
 Transferina deficitară în carbohidrat
(CDT)
• Interpretarea rezultatelor
• Creşterea CDT (>3 %) reprezintă un marker pentru abuzul cronic de
alcool (specificitate > 90%).
• Cantitatea minimă de alcool care determină creşterea CDT este de
50-80 g etanol/zi, cel puţin 7 zile consecutiv.
• După abstinenţă, valorile se menţin ridicate timp de 2-4 săptămâni.
• Valori crescute ale CDT se pot găsi şi în hepatita cronică activă,
carcinom hepato-celular, ciroza biliară primitivă, sarcină şi în
sindromul foarte rar de deficit de carbohidrat –glicoproteină,
condiţionat genetic.
• Valori cuprinse între 1.75 si 3% nu pot indica cu certitudine abuzul
de alcool şi necesită monitorizare.
 Feritina
• Este cunoscută ca metaloproteină de depozit a
flerului în organism (fiecare moleculă poate stoca
până la 4.500 ioni Fe2+).
• Proteina (apoferitina) este alcătuită din 24
subunităţi bazice (forma -L) sau acide (forma - H),
cu masa moleculară de 450 kDa.
• Prin supraîncărcarea cu fier feritina se transformă
în hemosiderină (proteină denaturată în mare
parte - datorită încărcăturii ferice deosebite,
concentrată în special în sideroblaşti).
• Sinteza feritinei în celule depinde de conţinutul în
fier al acestora: creşterea concentraţiei în fier
favorizează sinteza feritinei şi inhibă sinteza
receptorului transferinei.
 Feritina (continuare)
• Concentraţia serică este proporţională cu
conţinutul în fier al celulelor care îl
înmagazinează (este marker-ul acceptat
pentru aprecierea fierului depozitat): 1 g/L
feritină serică corespunde la 8 mg fier în
ţesuturile de depozit.
• Pragul inferior al concentraţiei serice a
feritinei la femei este de 12 g/L (la bărbaţii
din grupa de vârstă 20-50 ani, valoarea fiind
aproximativ triplă).
• Feritina este şi un marker tumoral, precum şi
o proteină de fază acută.
 Haptoglobina
• Este o glicoproteină cu masa moleculară de cca. 100 kDa,
face parte din fracţia 2-globulinelor.
• Este alcătuită din două perechi de lanţuri peptidice uşoare (9
kDa) şi grele (16 kDa), legate între ele prin punţi disulfidice.
• Există trei tipuri diferite de haptoglobină: 1-1 monomerică
(85 kDa), 2-1 dimerică (200 kDa) şi 2-2 tetramerică (400
kDa).
• Rolul fiziologic al haptoglobinei constă în captarea
echimoleculară a Hb libere, rezultate în urma hemolizei
intravasculare şi transportul acesteia la locul de degradare
în sistemul macrofagal.
• Complexul haptoglobină- hemoglobina are o masă
moleculară mare şi deci se exclude pericolul pierderii Hb
prin filtrul renal.
 Haptoglobina
• Interpretarea rezultatelor
• Creşterea haptoglobinei este asociată cu:
• Infecţii şi stări inflamatorii acute sau cronice, • neoplazii, limfoame în stadii
avansate, • obstrucţie biliară, • colagenoze, • distrucţii tisulare.
• Scăderea haptoglobinei este asociată cu:
• Afecţiuni dobândite• Hemoliză intravasculară de etiologii diverse, • anemie
hemolitică autoimună, • alte hemoglobinemii cauzate de hemoragii
intravasculare, • reacţii transfuzionale, • eritroblastoza fetală, • malaria, •
hemoglobinuria paraxistică nocturnă, • purpura trombotică
trombocitopenică, • anemia hemolitică indusă medicamentos,• afecţiuni
hepatice acute sau cronice;
• Afecţiuni ereditare • siclemie, • deficit de G6PD, • sferocitoza ereditară, •
talasemie, • anemii megaloblastice, • absenţa congenitală (la 1% din
populaţia africană şi asiatică).
• Limite şi interferenţe
• - androgenii cresc valorile haptoglobinei;
• - estrogenii şi contraceptivele orale reduc concentraţia haptoglobinei.
• • Interferenţe analitice
• În cazuri foarte rare prezenţa gamapatiei, în special IgM (macroglobulinemia
Waldenström) poate determina rezultate eronate.
 Inhibitorii plasmatici ai proteazelor
• Sunt a-globuline, reprezentând 10% din totalul
proteinelor plasmatice. Au rol în protejarea
organismului faţă de acţiunea proteazelor:
inactivează proteazele, complexul celor două
proteine fiind recunoscut de receptorii macrofagici
specifici hepatici şi îndepărtat din circulaţie.
• În lipsa anti-proteazelor apar leziuni tisulare severe.
• Principalii inhibitori proteazici plasmatici sunt
SERPINE (serin-protease inhibitors): 1AT (1-
antitripsina), 1-ACT (1-antichimotripsina), 2-AP
(2-antiplasmina), AT III (antitrombina III) şi C1lnh
aparţin fracţiunii 2-globulinelor.
• În categoria anti-proteazelor mai intră PAI
(plasminogen activator Inhibitor) şi 2-Mg (2-
macroglobulina).
 1-antitripsina (1-AT)
• Este o glicoproteină cu masa moleculară de 55 kDa, formată în
hepatocite. Concentraţia normală în plasmă este de 2 - 4 g/L.
• Deficienţa înnăscută de 1-AT duce la apariţia emfizemului, hepatitei
neonatale şi cirozei în copilărie. Severitatea afecţiunilor este în funcţie
de statusul homo/heterozigot.
• Alelele posibile sunt următoarele: M - normală, Z - deficit de procesare
şi eliberare din hepatocite, S - formă uşor degradabilă şi varianta nul O
- (lipsa sintezei). Boala apare la genotipurile 00, ZZ, MZ şi MS.
• Alfa1-antitripsina constituie un “reactant de fază acută”, înregistrându-
se niveluri crescute în infecţii bacteriene, poliartrită reumatoidă,
vasculite, neoplazii.
 Alfa1-antitripsina
• Valori de referinţă - 0.9 -2.0 g/L3.
• Factor de conversie: g/L x 18.4 = μmol/L
• Valori de alertă clinică - <0.7 g/L indică o mare probabilitate de
deficit homozigot şi conferă un risc crescut de emfizem pulmonar
precoce.
• Limite şi interferenţe
• • Condiţii fiziologice - nivelurile de alfa1-antitripsină sunt scăzute la
naştere; în sarcină pot fi întâlnite valori crescute.
• • Condiţii patologice - valori scăzute pot fi întâlnite în malnutriţie şi
sindrom nefrotic.
• • Medicamente - estrogeni, contraceptive orale, oximetolon,
tamoxifen (determină creşteri).
• • Interferenţe analitice
• În cazuri foarte rare prezenţa gamapatiei, în special IgM
(macroglobulinemia Waldenström) poate determina rezultate
eronate.
 2-Macroglobulina (2-Mg)
• Este o glicoproteină cu masa moleculară între 725-850 kDa.
• Se formează în hepatocite, concentraţia normală în plasmă
fiind de 2,5-4,0 g/L. Acţionează ca o anti-protează împotriva
serinproteazelor (pepsina, plasmina, elastaza, colagenaza),
dar numai în interiorul patului vascular.
• Inactivează antiproteazele atât în mod direct, cât şi sub
formele transmise de către 1-AT, dar şi de alte anti-
proteaze ale sistemului de coagulare sanguină.
• Deşi nu este un reactant de fază acută (cantitatea ei
plasmatică nu creşte în cursul inflamaţiilor), cantitatea ei
creşte la bolnavii cu sindrom nefrotic şi scade în
hepatopatii. Limitează reacţia de fază acută prin legarea
citokinelor nefixate pe receptorii celulari.
 Alfa2-macroglobulina
• Valori de referinţă - 1.3-3 g/L.
• Interpretarea rezultatelor
• Valorile α2-macroglobulinei sunt crescute în sindrom nefrotic
proporţional cu severitatea pierderii de proteine.
• Creşteri moderate ale valorilor plasmatice de α2-macroglobulină pot
fi observate la pacienţii cu ciroză hepatică şi în fazele incipiente ale
nefropatiei diabetice.
• În stările hiperfibrinolitice, după intervenţii chirurgicale majore,
insuficienţă hepatică severă şi pancreatită acută se înregistrează
concentraţii reduse de α2-macroglobulină. Nivelurile de A2M sunt
scăzute în sepsis şi au fost asociate cu evoluţie letală în unele
studii.
• Bolnavii care au suferit un infarct miocardic acut şi au valori
plasmatice scăzute de α2-macroglobulină au un prognostic mult mai
bun, cu perioadă de supravieţuire mai mare de un an.
• Creşterile sau scăderile A2M pot fi observate din modificările
fracţiunii alfa2-globulinelor din electroforeza proteinelor serice.
 α-Globulinele
• α-lipoproteinele sau HDL,
• α1-antitripsina,
• α-fetoproteina,
• ceruloplasmina,
• haptoglobinele,
• etc.
 β-globulinele
• β-lipoproteinele sau LDL,
• transferina,
• globulina fixatoare
Proteine de steroizi,
cu rol în apărarea specifică a organismului
oglobulinele sunt proteine din clasa y-globulinelor, produse de limfocitele B transfor­mate sec
• hemopexina, plasmocite.

• etc.
 Gama-globulinele

• Sunt produse de limfocitele B transformate secretor

în plasmocite.
• Sunt compuşi tetrameri formaţi din câte o pereche
de lanţuri peptidice grele (heavy, H) şi uşoare (light
L), cu masele moleculare de 44 - 66 kDa și,
respectiv, 22kDa.
• Lanţurile sunt cuplate între ele prin punți difulfidice.
 -globulinele sau
imunoglobulinele
 Se notează Ig
 Tipurile :
Ig G
Ig A
Ig M
Ig D
Ig A

 Rolul - anticorpi
Structura imunoglobulinelor
 Clasificarea imunoglobulinelor
• Lanţurile L au numai două izotipuri:  sau
; în molecula unei Ig poate fi prezent numai un
singur izotip.
• Lanţurile H pot exista sub forma a 5 izotipuri:
 şi .
• Markerii acestora sunt localizaţi în domeniile cu
secvenţa aminoacidică constantă şi determină
clasele de imunoglobuline
prezente la toţi indivizii speciei umane:
• IgG, IgA, IgM, IgD şi IgE.
Clasele de Ig
 IgG

• Sunt cea mai abundentă clasă de Ig în

plasmă, fiind produşi ca răspuns la contact
cu antigenul.
• Străbat endoteliile şi placenta, de aceea
intervin în imunitatea pasivă a nou-
născutului.
• Neutralizează toxine bacteriene şi
funcţionează ca opsonine (se leagă la
suprafaţa bacteriană favorizând fagocitoza).
Imunoglobulina G (IgG)
 Imunoglobulina A (IgA)

• Constituie 10-15% din cantitatea totală de Ig

• Se găsesc în lacrimi, salivă, secreţii respiratorii, gastro-
intestinale, secreţii ale tractului uro-genital.
• În serul sangvin se află sub formă monomerică.
• În secreții se află sub formă dimerică (IgA2) - conţin 2 lanţuri
oligo-peptidice: unul joncţional şi altul secretor (o
glicoproteină).
• Ig A2 este rezistentă la acţiune proteolitică şi are rol în
legarea bacteriilor (le aglutinează), împiedicând penetrarea
lor prin mucoase.
• Are perioada de înjumătățire – 6-8 zile
Imunoglobulina A (IgA)
 Imunoglobulina M (IgM)

• Ig M sunt anticorpi majori produşi în timpul

răspunsului imun primar.
• Se produc după naştere (prezenţa lor la nou-
născut indică o infecţie intrauterină).
• Au structură pentamerică, 5 macromolecule
de Ig M sunt legate cu un polipeptid
joncţional.
• Factorul reumatoid şi izoaglutininele (a şi P)
de grupă sanguină ABO aparţin acestei clase.
Imunoglobulina M (IgM)
 Imunoglobulina D (IgD)

• Ig D sunt imunoglobuline aflate pe suprafaţa

limfocitelor B, cu rol de receptor al acestora
pentru antigene.
• Fiecare limfocit B produce un singur idiotip
imunoglobulinic.
Imunoglobulina D (IgD)
 Imunoglobulina E (IgE)

• Ig E sunt imunoglobuline fixate prin frag­

mentul Fc, pe suprafaţa mastocitelor.
Cuplarea lor cu antigenul induce
degranularea mastocitului cu declanşarea
reacţiei alergice (tip I, anafilactic).
• Intervin în patogeneza reacţiei imune
patologice de tip I.
Imunoglobulina E (IgE)
 Hipergamaglobulinemii

• A.Policlonale
• Stimularea mai multor linii limfocitare B duce la
amplificarea sintezei mai multor tipuri de Ig (pe
electroforegramă se constată creşterea globală a
fracţiunii y-globulinelor).
• Hipergamaglobulinemiile policlonale se produc în
infecţii acute şi cronice (mononucleoza infecţioasă,
tuberculoză, endocardită bacteriană), boli
autoimune (lupus eritematos diseminat, poliartrită
reumatoidă, sindromul Sjogren, sclerodermie),
afecţiunile hepatice acute şi cronice (ciroză, hepati­
tă cronică activă, hepatită virală acută).
 Hipergamaglobulinemii
• B. Oligoclonale
• Stimularea unui număr restrâns de clone limfocitare B duce
la amplificarea sintezei tipurilor de Ig produse de acestea
(pe electroforegramă apar zone mai restrânse ca dispunere,
benzi discrete, omogene în fracţiunea y-globulinelor). în
paraproteinemii pot apare de asemenea benzi oligoclonale.
• C. Monoclonale
• Proliferarea unei singure clone celulare B duce la sinteza
excesivă a unui singur tip de Ig patologică (paraproteină),
care formează "gradientul M" (monoclonal) în
electroforegramă.
• Cea mai frecventă cauză este de natură malignă - mielomul
multiplu (plasmocitom), macro-globulinemia Waldenstrom,
rar leucemia limfocitară cronică, limfoamele nonhodgkiniene
cu celule B şi cauze "benigne" (hepatita cronică, ciroza
hepatică).
 Crioglobulinele
• Crioglobulinele sunt Ig care precipită la 4°C şi se
redizolvă prin încălzire la 37°C.
• 50% din crioglobuline sunt paraproteine, altele sunt
complexe Ig - anti Ig (cel mai adesea produse la
factorul reumatoid).
• Unele crioglobuline precipită chiar la temperaturi
peste 22°C, acestea cauzează simptome clinice.
• Sindromul Raynaud (caracterizat prin dureri
episodice de natură ischemică la nivelul
extremităţilor, determinate de scăderea
temperaturii) are printre cauze şi crioglobulinemia.
 Deficitul de imunoglobuline
• Se consideră deficienţă semnificativă dacă
valoarea Ig este de 10 ori mai mică decât limita
normală inferioară (Ig G - 600 mg/dL, Ig A -50
mg/dL, Ig M - 40 mg/dL).
• La nou-născut există o deficienţă "fiziologică" de Ig,
deoarece cu excepţia Ig G, restul nu trec prin
placentă (IgG trece în ultimul trimestru al sarcinii).
Ig G matern conferă imunitate pasivă nou-
născutului fată de diferiţi agenţi patogeni. Aceste Ig
G sunt catabolizate la 1-3 luni de viaţă, când
sinteza Ig proprii este încă deficitară.
 Deficienţele de Ig pot fi:
• secundare: în tumori limfoide (mielom multiplu, boala
Hodgkin, leucemie limfocitară cronică), tratament cu
medicamente citotoxice şi steroizi, sindrom nefrotic,
enteropatii cu pierderea proteinelor din tubul digestiv.
• primare (genetice):
Agamaglobulinemia primară Bruton, legată de cromozomul
X (apare la băieţi).
• Deficitul selectiv de Ig A (ambele subclase): incidenţa
acestei boli este 1:500 în populaţie. Unii indivizi par
sănătoşi, alţii au frecvent infecţii respiratorii şi gastro-
intestinale, diaree cronică, sunt predispuşi la boli cu
complexe imune circulante, cum ar fi lupusul eritematos
diseminat (LED), poliartrita reumatoidă (PR).
• Sindromul de hiper- Ig E (sindromul Job): se caracterizează
prin infecţii pulmonare şi cutanate. Deşi creşte nivelul Ig E,
există o deficienţă funcţională a leucocitelor
polimorfonucleare (PMN), creşte numărul eozinofilelor.
SUBSTANŢE AZOTATE NEPROTEICE

1. Ureea
2. Creatina şi creatinina
3. Acidul uric
4. Amoniacul
5. Aminoacizii
6. Hormonii azotaţi
7. Bilirubina
8. etc.