Tema Nr.2 Biochimia sângelui.

Proteinele, enzimele
și compușii azotați neproteici.

1. Componenţa chimică şi funcţiile sângelui.

2. Substanţele organice azotate ale plasmei sangvine:
a) Proteinele plasmatice. Albumina, globulinele (fibrinogenul, transferina, ceruloplasmina,
haptoglobina, imunoglobulinele). Metodele de dozare şi separare a proteinelor. Variaţiile
fracţiilor proteice în patologie.
b) Proteinele fazei acute a inflamației, rolul în diagnosticul paraclinic (Proteina C reactivă,
Proteina C reactivă înalt sensibilă, Fibrinogenul, procalcitonina, feritina, hepcidina,
ceruroplasmina)
c) Enzimele plasmatice. Clasificarea funcţională. Mecanismele disenzimiei plasmatice.
d) Principalele enzime plasmatice cu valoare diagnostică în infarct miocardic, boli hepatice,
maladii GI, cu afectare musculară, osoasă, în malignități.
3.Compușii azotați neproteici.

Enzimele care se identifică în serul sangvin se pot clasifică în:

1. secretorii;
2. indicatorii;
3. excreto- secretorii;

● Enzimele secretorii - se sintetizează în ficat și în normă se secretă în plasmă. Exemple:

factorii coagulării, lecitin colesterol acil transferaza (LCAT), colinesteraza, ceruloplasmina,
renina). În patologia ficatului activitatea lor în sânge scade.
● Enzimele indicatorii - sunt localizate intracelular: în citoplasmă (lactat DH, aldolaza), în
mitocondrii (glutamat DH), în lizosomi (β-glucoronidaza). Aceste E în normă în plasmă se găsesc
în concentrații foarte mici. În afecțiunile celulare activitatea lor în plasmă este brusc mărită –
servesc ca indicatori ai sediului organului lezat.
● Enzimele excreto –secretorii - provenind din glandele exocrine și pancreas, sunt excretate
și acționează la nivelul tubului digestiv (amilaza, lipaza, tripsina). Activitatea lor crește în plasmă
prin lezarea celulelor de origine sau prin prezența unui obstacol la nivelul căilor excretorii. În
condiții normale activitatea lor în plasmă e joasă.

Mecanismul disenzimiei plasmatice

Mecanismul trecerii enzimelor și izoenzimelor tisulare în ser este unul foarte complex.
Trecerea enzimelor tisulare în ser poate fi directă sau prin sistemul limfatic. Situațiile patologice
duc la modificarea permeabilității selective a membranelor celulare, până la necroză cu liza celulei
- determină revărsarea E în torentul circulator. Se poate admite că disenzimia plasmatică este o
rezultantă a interacțiunii mai multor factori, dintre care principalii sunt:
- viteza diferită a biosintezei enzimelor;
- localizarea diferită a enzimelor, cele citoplasmatice fiind mai ușor revărsate în circulație
decât enzimele situate în organitele celulare;
- greutatea moleculară a enzimei;
- gradul de alterare a permeabilității membranelor;
- timpul de înjumătățire diferit al enzimelor (LDH1-113h, GOT-17 h, GPT-47h);
- vascularizarea organul lezat;
- eliminarea diferită prin bilă și urină;
- schimbarea profilului enzimatic al organului prin boală;

1
 Principalele enzime ale plasmei cu valoare diagnostică

1. Enzimele serice în infarctul miocardic

⮚ Creatinkinaza sau creatinfosfokinaza (CK sau CPK)
Această enzimă catalizează
formarea de ATP din creatin fosfat și
ADP. Enzima se găsește în 3 forme
izoenzimatice prezente în citoplasma și
mitocondriile din miocard, mușchi și
creier. Această enzimă ce catalizează
formarea de ATP din creatinfosfat și
ADP, este prezentă în țesuturile
menționate sub următoarele forme: CK-
M2 (mușchi scheletic), CK-MB (mușchi
cardiac), CK-B2 (creier). Avându-se în
vedere că musculatura striată este
deosebit de bogată în CK, leziunile
acestui țesut duc la creșteri ale CK, care în anumite situații pot preta la confuzii cu modificările
cauzate de un infarct miocardic. De exemplu creșteri ale CK se pot întâlni în a) efort fizic excesiv
efectuat de persoane neantrenate; b) aplicarea
șocurilor în cursul tratamentelor de conversie a unei
aritmii, survenită uneori ca o complicație a infarctului
miocardic, poate duce la contracturi ale musculaturii
striate, la creșteri mult mai mari ale CK, decât cele
explicabile prin leziunea miocardică; c) hipoxia
severă a musculaturii, survenită în stări de șoc; d)
traumatisme ale musculaturii și chiar anumite injecții
intramusculare (tetracicline, peniciline, diazepam); e)
leziunile toxice ale musculaturii (miopatia alcoolică),
miopatiile degenerative, hipertermia malignă și
dermatomiozitele se asociază de regulă cu valori
crescute ale CK; f) hipotiroidismul sever se însoțește
adeseori de valori crescute ale CK, care revin la normal după tratamentul hormonal substitutiv.
Astfel de confuzii pot fi evitate dacă modificările serice ale CK sunt interpretate în lumina datelor
clinice și mai ales dacă se recurge la determinarea izoenzimei specifice miocardului (CK-MB).

Izoenzima Localizare Creștere

Muschi striati, miocard, Distrofii musculare, rabdomioliză,
creier, tiroidă. polimiozită/dermatomiozită, traumatisme musculare,
CK-MM
infarct miocardic, tumori al sistemului nervos
central, hipotiroidii (miopatie asociata)

2
 miocard, muschi striati, infarct miocardic (după 4-6 ore de la debut),
CK-MB prostată, uter miocardita, cardiomiopatii, distrofii musculare,
carcinom de prostată, postpartum

creier, tub digestiv, uter, infarct cerebral, chirurgie pe creier, infarct intestinal
CK-BB
rinichi, plamâni

⮚ Aspartat aminotransferază (ASAT) sau Glutamat oxaloacetat transaminaza (GOT)

Aminotrasferază ce catalizează transferul grupării amino de la aspartat grupului cetonic al
α-cetoglutaratului, cu formare de acid oxaloacetic. Enzimă biloculară, citoplasmatică (40%) și
mitocondrială (60%), prezentă în toate celulele, în special în miocard, ficat, mușchi și rinichi.
Conține 2 izoenzime care se localizează în diferite țesuturi și compartimente celulare.
- ASAT 1 (GOT1) - localizată în citoplasma cardiomiocitelor;
- ASAT 2 (GOT2) - localizată în mitocondriile hepatocitelor;
Deși activitatea serică a acestei enzime crește în mai mică măsură decât CK, explorarea
comportării ASAT nu și-a pierdut utilitatea. De fapt, spre deosebire de CK, ASAT crește mai puțin
în afecțiunile musculaturii striate. Se consideră utilă stabilirea raportului CK/ASAT, care în cazul
unui infarct miocardic este în medie de 5 (de exemplu CK- 500U/L, ASAT-100U/L), pe când într-
o leziune a musculaturii striate acest raport depășește valoarea 10, fiind în medie 27, trebuie de
avut în vedere că ASAT poate crește și în infarctul pulmonar, precum și alte maladii hepatice. În
astfel de situații nu se ajunge însă la creșteri de CK.

⮚ Lactat dehidrogenaza ( LDH)

LDH este o
oxidoreductază ce participă la
glicoliza anaerobă, catalizând
reacția reversibilă de conversie
a acidului lactic în acid piruvic;
piruvat+NADH2↔ Lactat +
NAD.
Enzimă citoplasmatică
prezentă în toate celule
organismului. Molecula de
LDH este un tetramer alcătuit
din două subunități peptidice H
(tip miocardic) și două subunități peptidice tip M (tip muscular scheletic) ce se asociază în cele 5
izoenzime cunoscute în toate țesuturile. Izoenzimele sunt LDH1 (HHHH) - inimă, LDH2 (HHHM)
- sistemul reticuloendotelial, eritrocite, inimă, rinichi, LDH3 (HHMM) - se întâlnește preferențial

3
în plămâni, limfocite și pancreas, LDH4 (HMMM) - în musculatura striată, ficat, rinichi sau
pancreas; LDH5 (MMMM) - ficat și mușchiul striat.
!Recent s-a descoperit o a șasea izoenzimă, localizată în apropierea catodului și denumită
LDH-6; aceasta nu este un complex cu imunoglobulină și a fost descrisă la subiecții cu boli

hepatice și presupune un prognostic nefavorabil. LDH-1 si LDH-5 sunt cel mai adesea utilizate
pentru a indica patologie cardiacă sau hepatică.
Macroenzimele (macro-LDH) sunt complexe cu greutate moleculară mare, formate dintr-
o enzimă și imunoglobulina A sau G, ce pot fi detectate în ser. Aceste complexe se caracterizează
printr-o migrare anormală a benzilor electroforetice de izoenzimă sau prin extinderea anormală a
unei benzi, deși nu pare să provoace sau sa fie asociată cu nici un simptom sau boală, prezența de
macro-LDH poate determina o creștere a LDH-ului total;
Creșterile LDH survin mai târziu decât în cazul CK și ASAT, dar persistă mai mult timp.
Din acest motiv determinările de LDH ( în special LDH1 și LDH2) își găsesc utilitate în cazurile
care, din diverse motive, ajung să fie investigate doar după câteva zile după instalarea leziunilor
miocardice. De notat importantele creșteri ale LDH1 și LDH2 survenite la bolnavii cu anemie
megaloblastică. Astfel, creșterile de LDH1 și LDH2, cu LDH1>LDH2 în infarctul miocardic, iar
LDH2>LDH1 în anemia megaloblastică.

Tabelul 1.1 Comportarea în dinamică a activităților CK, AST și LDH în infarctul

miocardic

Intervalul de timp de la debut

până la
detectarea unor până la
până la atingerea
Enzima creșteri cu
valorilor maxime
normalizarea Observații
valoare valorilor
diagnostică
CK-MB - mai
CK( CPK) 4-8 ore 16-36 ore 3-6 zile specifică pentru
miocard

4
 AST (dar nu și CK)
ASAT 6-10 ore 18-48 ore 3-6 zile poate crește în
infarctul pulmonar
Izoenzimele LDH1 si
LDH2 sunt mai
LDH 8-14 ore 24-60 ore 7-15 zile specifice pentru
miocard
2. Modificări ale enzimelor serice în patologiile musculaturii
- Creșteri ale CK-MM de peste 10 ori limita superioară a normei se întâlnesc în sindromul de
strivire (crush syndrome);
- Creșteri extrem de accentuate ale CK-MM se întîlnesc în rabdomioliză;
- Creșteri extrem de accentuare ale CK-MM, care pot depăși de 10-30 ori limita superioară a
normei se întâlnesc în distrofia musculară progresivă, mai ales în tipul Duchenne;
Important este că cele mai importante creșteri ale CK se constată în fazele de debut ale unei
distrofii musculare progresive, când manifestările locomotorii sunt mai puțin exprimate, iar
pierderile de masă musculară sunt relativ reduse. Pe măsură ce boala progresează și țesutul
muscular este înlocuit cu țesut conjunctiv și țesut adipos, activitatea CK scade, astfel încât la
bolnavii imobilizați activitatea enzimelor serice ajunge deseori la valori în limitele normei.
- Hipertermia malignă - formă particulară de miopatie, care survine în cursul anesteziei
(un caz la 20.000-50.000 anestezii) care se însoțește de o creștere masivă a CK, ASAT și LDH.
Cei mai cunoscuți agenți declanșatori sunt halotanul și succinilcolina, dar au fost incriminați și alți
agenți ca eterul, ciclopropanul, xilina, diazepamul și chiar barbituricile. Se consideră că la indivizii
susceptibili, acești agenți sunt considerați “triggeri” şi induc o eliberare masivă
intramioplasmatică de ioni de calciu de la nivelul reticulului sarcoplasmatic. Ca urmare se produce
o exacerbare a oxidărilor, evoluând cu decuplarea fosforilărilor oxidative și acidoză. La scurt timp
de la administrarea unui agent sus numit, subiectul susceptibil dezvoltă subit tahicardie, tahipnee,
rigiditate musculară și o creștere extrem de accentuată a temperaturii (41-42 °C). Determinările
CK, AST și LDH vin să confirme diagnosticul. Această ,,explozie metabolică prezintă o deosebită
gravitate (deces în 60% cazuri).

Alți parametri de laborator utilizați în diagnosticul patologiilor miocardului și

musculaturii striate
- Mioglobina - ( greutate de 17 kDa) se elimină prin urină și poate fi detectată în acest produs de
excreție.
- Troponina T (TnT) - proteină din structura musculaturii striate și din miocard contribuie
împreună cu actina și miozina la formarea microfibrilelor. Se consideră că determinările de TnT
miocardică, ar fi mai specifică pentru leziunile miocardului, decât dozările de enzime, că TnT ar
crește mai rapid decât CK și că această creștere ar fi mai persistentă, chiar decât amplificarea
activității LDH.

3. Modificări ale enzimelor serice în patologiile sistemului osos

⮚ Fosfataza alcalină (ALP) - enzimă din clasa hidrolazelor și este secretată de osteoblaste.
Izoenzima de origine osoasă diferă de fosfataza alcalină hepatică printr-o mai mare
susceptibilitate la inactivare prin căldură și printr-o migrare electroforetică mai lentă. Activitatea
fosfatazei alcaline de origine osoasă crește în ser ori de câte ori are lor o reacție osteoblastică,
asociată cu formarea sau repararea țesutului osos. Așa se explică și faptul că la vârsta copilăriei și,
5
în general în perioada de creștere (până la 15-17 ani) activitatea serică a ALP prezintă valori duble
sau chiar triple față de cele întâlnite la adulți.
Este alcătuită din 6 izoenzime:
- Hepatobiliară (3 izoforme L1, L2, L3);
- Osoasă (2 izoforme B1 și B2, o altă izoformă osoasă B1x, a fost descoperită în serul
pacienților hemodializați);
- Intestinală;
- Placentară (formă tranzitorie în cursul sarcinii);
Adițional acestor 4 izoenzime, încă 2 forme atipice au fost asociate tumorilor maligne.
Acestea sunt izoenzimele Regan și Nagao corespunzătoare biologic și biochimic celei placentare.
- Izoenzima Regan este crescută în cancerul mamar, plămâni, colon și ovare. Cea mai mare
pozitivitate se atestă în cancerul ovarian și uter.
- Izoenzima Nagao este crescută în carcinomul metastatic al suprafețelor pleurale și în
adenocarcinom pancreatic și ductului biliar.
Creșteri ale ALP serice se atestă în:
- Rahitism (tratamentul adecvat cu vitamina D reduce activitatea enzimei la valori normale
corespunzătoare vârstei)
- Hiperparatiroidismul (se însoțește de creșteri exprimate ale ALP, mai ales atunci când sub
acțiunea hormonului paratiroidian în exces se ajunge la decalcifieri osoase și la o reacție
osteoblastică compensatorie).
- Boala Peget (osteodistrofia deformantă) - se caracterizează prin oarecare paralelism între
procesele de osteoliză și osteogeneză și respectiv o alterare pe diverse zone a acestor procese, astfel
încât calciul resorbit dintr-o zona de liză a osului este utilizat într-o altă zonă.
- Procesele tumorale primare sau secundare ale scheletului se însoțesc de creșteri ale ALP,
în măsură ce dau naștere la o reacție osteoblastică. De exemplu tumorile primare osteogene
evoluează cu valori ridicate ale activității serice ale ALP, în timp ce sarcoamele osteolitice (sarcom
Ewing, reticulosarcoame ale oaselor) activitatea enzimei se situează în limitele normale. Reacții
osteoblastice și implicit creșteri ale activității ALP se constată în metastazele pornite dintr-un
carcinom de prostată și doar în mai mică măsură în caz de metastaze pornite din carcinoamele
mamare sau alte procese tumorale. De notat însă că valori normale ale ALP la un bolnav cu o
afecțiune neoplazică nu pot excule prezența metastazelor osoase care pot evolua unori osteolitic,
nefiind însoțite de o reacție osteoblastică. Leziunile osoase din mielomul multiplu nu se însoțesc
de creșteri ale ALP.
- Osteoporoza (se caracterizează prin pierderea progresivă și lentă de țesut osos iar valorile
fosfatazei alcaline nu sunt semnificativ modificate);
Scăderi ale fosfatazei alcaline au fost semnalate în afecțiuni evoluând cu o încetinire a
osificării și neînsoțite de reacții osteoblastice, ca de exemplu deficit sever de vitamina C,
hipotiroidism sever instalat încă din copilărie. Cele mai mari diminuări de origine osoasă se
întâlnesc în hipofosfatazie - afecțiune genetică evoluând cu fenomene de rahitism rezistent la
terapia cu vitamina D. Scăderea ALP poate apărea și în deficiența de zinc, pentru ca zincul este un
cofactor necesar pentru activitatea ALP.
Atunci când contextul clinic nu permite o orientare asupra provenienței ALP serice și când
nu sunt condiții pentru diferențierea izoenzimei osoase de cea hepatică se recomandă explorarea
activității serice a γ-glutamil-transferazei (γGT). Astfel, creșteri concomitente ale γGT și ALP

6
atrag atenția spre o origine hepatică, pe când o creștere izolată a ALP poate sugera izoenzima de
proveniență osoasă.

4. Modificări ale enzimelor serice în patologia pancreasului

⮚ α-amilaza - enzima este eterogenă și prezentă în ser în 2 forme izoenzimatice principale:
salivară și pancreatică. O formă moleculară rar întâlnită este macroamilaza (greutate moleculară
>200 kDa), datorită dimensiunilor sale mari nu se elimină la nivel renal. Amilaza hidrolizează
amidonul, glicogenul, poli și oligozaharidele. Se găsește în salivă, pancreas, suc duodenal, ficat,
intestin subțire.
Creșterea activității α-amilazei serice se atestă în pancreatita acută, care la 4-5 ore de la
debutul durerilor abdominale poate ajunge la valori de peste 5 ori superioare celor normale, iar în
decurs de 24 ore poate depăși de 10 ori limita superioară a normei. Gradul de creștere al α-amilazei
este însă variabil de la caz la caz și nu s-a putut stabili o legătură certă între gradul acestei creșteri
și gravitatea fenomenelor clinice cu evoluția ulterioară a bolii.
Datorită eliminărilor urinare ale α-amilazei, valorile anormal crescute ale acestei enzime
tind să revină la normal deja în ziua a doua de la debutul fenomenelor acute și doar în cazuri rare
persistă mai mult de 72 de ore. Valoarea diagnostică a determinărilor de α-amilază este limitată și
datorită faptului că activitatea serică a enzimei depinde nu numai de izoenzima pancreatică dar și
de cea provenită din glandele salivare, iar parotiditele se însoțesc de creșteri importante ale
amilazei serice.
Alte stări patologice care pot duce la creșteri ale α-amilazei serice sunt ulcerul duodenal
penetrant în pancreas, ocluziile intestinale, infarctul mezenteric, colecistită acută precum și
administrarea de opiacee, care adeseori produc un spasm tranzitoriu al sfincterului Oddi.
Pe de altă parte, perturbări în procesul de eliminare pe cale urinară a α-amilazei se însoțesc
de creșteri ale enzimei în ser, fenomen constat în patologiile renale, evoluând cu reducerea filtrării
glomerulare. O situație particulară este reprezentată de așa zisa macroamilazemie, când în urma
formării unor complexe cu greutate moleculară ridicată formate de enzimă cu imunoglobulinele
(mai ales IgA), se previne filtrarea glomerulară a acestor complexe și implicit a α-amilazei, a cărei
activitate crește în ser. Acest fenomen nu pare să aibă consecințe patologice și este lipsit de
semnificație clinică.
Surprinzătoare sunt însă creșterile activității serice ale α-amilazei în sarcină extrauterină,
tumori ovariene, salpingite, precum și în sindromul paraneoplazic. Mecanismele care duc la astfel
de creșteri nu sunt încă pe deplin elucidate, încriminându-se în unele cazuri prezența de țesut
pancreatic ectopic.

⮚ Lipaza - Pancreasul este sursa principală și primară de lipază serică. Este de asemenea produsă
de ficat, stomac, intestin, leucocite, adipocite. Lipaza pancreatică umană este o glicoproteină cu
masa moleculară 45000 kDa. Lipaza nu este prezentă în glandele salivare. Lipaza
(trigliceridlipaza) pancreatică are specificitate pentru legăturile esterice din pozițiile (1 și 3) ale
trigliceridelor, obținându-se 2 acizi grași și o moleculă de β-monoglicerid dintr-un triacilglicerol.
Lipaza serică este considerată mai specifică pentru diagnosticul pancreatitelor acute. Lipaza serică
crește în 4-8 ore și rămîne elevată pentru 8-14 zile. Activitatea crescută a lipazei rareori durează
mai mult de 14 zile, creșterea prolongată sugerează un prognostic nefavorabil sau prezența unui
chist pancreatic. Este filtrată de glomeruli și în mod normal este complet reabsorbită de tubii

7
proximali și în normă este absentă în urină. La pacienții cu insuficiență a reabsorbției tubulare
renale cauzate de tulburări renale, lipaza se găsește în urină.
Lipaza serică poate fi crescută la pacienții cu obstrucția ductului pancreatic cît și în
patologii extrapancreatice ca insuficiența renală, colecistita acută, obstrucție intestinală, ulcer
duodenal, patologii hepatice, alcoolism, cetoacidoza diabetică, pacienții care au suferit
colangiopancreatografia retrogradă endoscopică.

Cauze extrapancreatice ale creșterii activităților serice ale amilazei și lipazei

α-amilaza Lipaza

Ulcer perforat* + +

Ileus* + +

Infarct mezenteric* + +

Colecistită* + +

Parotidită acută** + -

Insuficiență renală + -

Macroamilazemie + -

Sarcină extrauterină + -

Sindrom paraneoplazic + -

+ = activitatea crescută, - = activitate normală; *= afectarea pancreasului nu poate fi

exclusă;**=asocierea unei pancreatite secundare duce și la creșterea lipazei;

⮚ Tripsinogenul
Tripsina este produsă de pancreasul exocrin ca 2 proenzime, cunoscute ca tripsinogen 1 și
tripsinogen 2. Aceste proenzime sunt activate în duoden de către enterokinază care produce
tripsina 1 și respectiv tripsina 2. Tripsina prezentă în circulația periferică este inactivată de α-1-
antitripsina (AAT) și α2-macroglobulina. Tripsina spre deosebire de amilază este produsă exclusiv
de celulele acinare pancreatice, și prin urmare este un indicator specific al leziunilor pancreatice.
Tripsinogenul 2 și tripsina-2-AAT vor fi elevate în toate formele de pancreatite acute, dar mai
exprimate în pancreatita asociată alcoolului decât în pancreatita biliară. Tripsinogenul 1, amilaza,
lipaza s-au dovedit a fi mai elevate la pacienții cu pancreatită biliară. Aceste enzime (tripsina 1 și
tripsina2) cresc în câteva ore de la debutul episodului acut și rămân elevate mai mult timp decât
amilaza iar magnitudinea elevării corespunde severității inflamației pancreatice, care este extrem
de utilă pentru diagnosticarea pancreatitei acute la internare, pentru predicția severității bolii și
pentru monitorizarea progresiei patologiei. Tripsina-1-AAT crescută fost demonstrată la pacienții
cu cancerul tractului biliar.

8
 5. Enzimele serice în patologia ficatului
ALT și izoenzima citoplasmatică a (ASTc) sunt localizate primar în citosol. În cazul
leziunilor membranei celulare, cauzate de hepatitele virale sau induse chimic, aceste enzime sunt
eliberate, pătrund în sinusoide, crescînd activitatea plasmatică a AST și ALT. Aspartat
aminotransferaza mitocondrială (ASTm) eliberată primar în cazul leziunii mitocondriale, cauzate
de etanol în hepatita alcoolică. ALP (fosfataza alcalină) și γ-glutamil-transferaza (GGT) se
localizează în principal pe suprafața canaliculară a hepatocitului. În colestază acizii biliari se
acumulează și dizolvă fragmentele de membrană eliberând enzimele în plasmă, GGT este de
asemenea găsită în microzomi (în figura de mai sus sunt reprezentate ca inele roz). Medicamentele
inductoare de enzime microzomiale ca Fenobarbitalul, pot crește sinteza de GGT și crește
activitatea plasmatică a GGT. GGT este elevată în prcesele obstructive.

Localizarea hepatocelulară a enzimelor

⮚ Aminotransferazele (transaminazele)
Se disting 2 enzime cu valoare diagnostică din această categorie: AST (glutamat
oxaloacetat transaminaza) și ALT (glutamat piruvat transaminza). Ambele enzime catalizează
transferul amino-grupei de la AST sau ALT la α-cetoglutarat cu formare de glutamat și cetoacidul
respectiv (oxaloacetat sau respectiv piruvat). Ambele enzime necesită piridoxal fosfat (vitamina
B6) ca cofactor. În deficitul de vitamina B6 nivelul reacțiilor de transaminare scade, precum și
activitatea plasmatica a acestei enzime (ex: în hepatita alcoolica creșterile sunt mai mici ca în
hepatitele de altă etiologie). Concentrația TGP este mai scăzută ca cea a TGO în toate țesuturile,
cu excepția ficatului;
AST și ALT sunt parametrii cei mai aplicați în evaluarea sindromului citolitic. AST și ALT
au timpul de înjumătățire de 17 și respectiv 48 de ore și limita superioară a intervalului de referință
de aproximativ 40 UI/L. AST este distribuit omniprezent în țesuturi, inclusiv inimă și mușchi, pe
când ALT se găsește în primul rând în ficat, deși cantități semnificative sunt prezente și în rinichi.
Izoenzima AST mitocondrială are timpul de înjumătățire de 87 de ore. În majoritatea formelor de
leziune hepatocelulară acută ca hepatita, AST va fi mai mare decât ALT inițial, din cauza activității
mai mari a AST în hepatocite. În 24-48 de ore dacă continuă înaintarea leziuni, ALT va deveni
mai mare decât AST din cauza timpului de înjumătățire mai lung.
9
 Excepție de la aceasta este observată în hepatita indusă de alcool. Studiile sugerează că
alcoolul induce leziuni mitocondriale ducând la eliberarea AST mitocondrial, care pe lângă faptul
că este forma predominantă în hepatocite are un timp de înjumătățire semnificativ mai lung decât
AST extramitocondrial și ALT. Acest fapt duce la o creștere disproporționată a AST peste ALT,
obținându-se un coeficient AST/ALT numit și raportul DeRittis, care în hepatita alcoolică va fi de
3-4:1. Raportul de Ritis este raportul dintre activitatea TGO/activitatea TGP; valorile normale sunt
cuprinse între 0.7 – 1.4; în cazul necrozei se eliberează enzime mitocondriale (TGO), iar raportul
de Ritis va fi crescut (ex in infarctul miocardic acut, hepatita cronică activă, medicamente
hepatotoxice); în cazul bolilor inflamatorii are loc o creștere a permeabilității membranei celulare
cu eliberarea enzimelor citoplasmatice, iar raportul de Ritis va fi scăzut (ex in hepatita infecțioasă);

5.1 Alaninaminotransferaza (ALT/ALAT) / Transaminaza glutampiruvică (TGP/GPT)

Enzima ce face parte din clasa transferazelor și catalizează transferul reversibil al grupării
amino (NH2) de la un aminoacid (alanina) α–cetoglutaratului ducând la formarea de acid piruvic
și glutamat;
- se găsește în principal în ficat (la nivelul celulei hepatice aflându-se în special în citosol)
și în ordine descrescătoare a concentrației în rinichi, miocard, mușchi scheletici și pancreas;
- dacă metabolismul energetic al celulei hepatice este tulburat prin agenți infecțioși (ex.
virusurile hepatitei virale) sau toxici, se produce o creștere a permeabilității membranei celulare,
cu trecerea în ser a componentelor citoplasmatice (citoliza); ALT este indicatorul de citoliza cel
mai frecvent explorat și după părerea majorității autorilor cel mai indicat pentru detectarea chiar
și a leziunilor hepatice minime; ALT este mai specifică pentru afecțiunile hepatice decât AST;
Valorile absolute ale ALT nu se corelează totuși direct cu severitatea lezării ficatului și cu
prognosticul, și din aceasta cauza determinările seriate sunt cele mai folositoare.
- creșterile cele mai mari ale valorilor ALT (de 20 – 100 ori valoarea normală) au fost
decelate în cazul hepatitelor acute virale și toxice (medicamente: tetraclorura de carbon,
acetaminofen); valori peste 500 U/L sugerează acest diagnostic;
- în leziunile cronice ale hepatocitului, în special în ciroza hepatică, ALT este mai frecvent
crescut decît AST, cu toate acesta pe măsură ce fibroza progresează, activitatea ALT de obicei
scade, iar raportul dintre AST și ALT crește treptat;
- în insuficiența hepatică fulminantă nivelurile serice ale ambilor aminotransferaze sunt
semnificativ crescute și raportul AST/ALT este adesea mai mare ca 1;
- creșteri ALT pot fi întâlnite la pacienții cu traumatisme musculare, rabdomioliza,
polimiozita și dermatomiozita, dar in aceste cazuri apar si niveluri crescute de creatinkinaza care
orientează spre o afecțiune musculară; injecțiile intramusculare pot provoca o creștere ușoară a
ALT,
Valori scăzute apar în deficitul de piridoxal fosfat (malnutriție, consum de alcool);

5.2 Aspartataminotransferaza (AST/ASAT)/ Transaminaza glutamoxalacetică (TGO/GOT)

- enzima ce face parte din clasa transaminazelor și catalizează transferul grupării amino de
la aspartat, grupului cetonic al cetoglutaratului, cu formare de acid oxalacetic;
- spre deosebire de ALT care se găsește în principal la nivelul ficatului, AST este întâlnită
în mai multe țesuturi: miocard, ficat, mușchi scheletici, rinichi, pancreas, țesut cerebral, splină,
fiind astfel un indicator mai puțin specific al funcției hepatice; la nivelul celulei hepatice,
izoenzimele AST se găsesc atât în citosol, cât și în mitocondrii;

10
 - valorile AST si ALT cresc in aproape toate hepatopatiile, dar creșterea nivelului seric al
AST poate fi întalnită și în numeroase afecțiuni extrahepatice, cu precadere în infarctul miocardic
și în maladii ale muschiului striat;

5.3 γ-Glutamiltranspeptidaza (GGT)

Enzima asigură formarea între acidul glutamic eliberat din glutation și aminoacizi a unor
complexe acid glutamic-aminoacid din care în citosol se eliberează aminoacizii și acidul glutamic.
Este recunoscută implicarea sa în următoarele procese: sinteza proteinelor și a peptidelor, reglarea
concentrațiilor tisulare de glutation, transportul aminoacizilor prin membranele celulare. Este
localizată în ficat, cai biliare, pancreas, intestin, rinichi, prostată și creier, însa enzima circulantă
este exclusiv de origine hepatobiliară.
Creșteri patologice ale activității enzimatice se întâlnesc în colestază, hepatopatii (marker
de boală hepatobiliară – alături de fosfataza alcalina, 5’nucleotidaza), alcoolism, pancreatită,
cancer de prostată, tratament cu fenobarbital, anticonvulsivante (inducție hepatică microzomală).
Determinarea activitatii serice a γ-GT este utila pentru diferențierea cauzelor creșterii activității
serice a fosfatazei alcaline (cauza hepatică sau osoasă); γ-GT nu exista în oase, deci creșterea
activității ei asociată cu creșterea activității fosfatazei alcaline indica originea hepatobiliară a
fosfatazei alcaline.T1/2 = 2-3 zile. γ-GT este folosită pentru a diagnostica alcoolismul cronic și în
mod special ocult; alcoolul induce activitatea enzimatica microzomală și consecutiv creșterea
nivelului seric al activității γ-GT, acesta revine în limite normale după 2-3 săptămâni de la oprirea
consumului de alcool.

5.4 LDH5
5.5 Fosfataza alcalină (izoenzima hepato-biliară)

6. Fosfataza acidă (AcP)

AcP fac parte din clasa hidrolazelor, se găsesc în toate organele, astfel în ordinea
descrescândă a conținutului lor în enzimă: prostată, oase, ficat, splină, rinichi, eritrocite, leucocite,
trombocite și glandele endocrine, cu toate acestea, au importanta diagnostică în special cele
provenite de la nivelul prostatei, unde activitatea fosfatazei acide este de 100 ori mai mare decât
în celelalte țesuturi. Investigarea activității serice a fosfatazei acide (AcP) este indicată în
suspiciunea de carcinom de prostată. Din păcate creșteri evidente ale acestei enzime survin doar
în stadiile relativ avansate, atunci când tumora a depășit capsula și mai ales atunci când a produs
metastaze osoase. Niveluri moderat crescute de fosfataza acidă mai pot apărea în metastazele
osoase (de origine non-prostatică), leucemia granulocitară, boala Paget avansată,
hiperparatiroidism, boala Gaucher si boala Nieman-Pick. Prostatitele, hipertrofia benignă de
prostată, tușeul rectal, masajul prostatic, biopsia prostatica, rezecția transuretrală de prostată și
cateterismul vezical pot produce creșteri ale fosfatazei acide. Deoarece fosfataza acidă prostatică
nu prezinta valori crescute în stadiile precoce ale cancerului de prostată, acest test nu se recomandă
în scop de screening, aplicația sa majoră este în urmărirea evoluției bolii și în monitorizarea
tratamentului cancerului de prostată metastatic. Determinarea activității enzimatice se face imediat
după recoltarea probei de sânge, deoarece fosfataza acidă prostatică este instabilă, este indicat ca
proba de sânge sa fie recoltată anterior efectuării tușeului rectal;
Ca urmare, o creștere concomitentă a fosfatazei alcaline termolabile (FATL) și fosfataza
acidă tartrat rezistentă (FATR)- glicoproteină produsă de osteoclaste, macrofagele activate și
11
celulele dendritice sugerează metastaze osoase ale carcinomului de postată. Fosfataza acidă
trombocitară este eliberată în ser în cursul coagulării. Creșteri remarcabile se produc în tromboze,
embolii pulmonare.
Antigenul specific prostatei (PSA) este cel mai important marker în evaluarea cancerului de
prostată și are utilitate atât în depistarea cât și în monitorizarea acestei afecțiuni. PSA este aproape
în exclusivitate asociat cu afecțiunile prostatei, dar nu este specific pentru cancerul de prostată,
valori crescute fiind întâlnite și în alte condiții (adenomul de prostată, prostatită acută sau cronică).
Recomandările internaționale privind depistarea precoce a cancerului de prostată includ testarea
anuala a PSA combinată cu examenul prostatei (tușeu rectal) la bărbații cu vârste de peste 50 ani,
cu risc moderat. Screening-ul la o vârsta mai tânără (40-45 ani) este indicat doar în acele cazuri cu
antecedente familiale de cancer de prostată (rude de gradul I). Deși PSA reprezintă cel mai bun
test de laborator pentru detecția cancerului de prostată, rezultatul obținut trebuie să fie interpretat
întotdeauna împreuna cu datele clinice furnizate de tușeul rectal.

7. 5-Nucleotidaza
Este o hidrolază, localizată la nivelul membranelor celulare, acționează numai asupra
nucleotizilor fosforilați la carbonul 5 al ribozei. Creșterile acestei activități enzimatice sunt utile la
diagnosticul icterelor obstructive. Utilizată împreună cu ALP pentru a diferenția bolile hepato-
biliare de bolile osoase. 5-Nucleotidaz nu este crescută în afecțiuni osoase sau în perioada de
creștere, precum fosfataza alcalină. Caracteristică unei retenții biliare, aceasta permite diagnosticul
diferențial de origine obstructivă sau nu, a unui icter, creșterea activității sale enzimatice precedând
creșterea bilirubinei. Confirmă o obstrucție intrahepatică cu sau fără icter.

Proteinele plasmatice
Concentrația plasmatică a proteinelor 60-80 g/l.
Principalele proteine plasmatice sunt:
Albuminele 40-50 g/l
Globulinele 20-30 g/l
Fibrinogenul 2-4 g/l
Funcțiile proteinelor:
- Mențin presiunea coloid-osmotică (oncotică);
- De transport (vitamine, metale, hormoni);
- Participă la menținerea EAB;
- Determină viscozitatea;
- Hemostatică (fibrinogenul);
- Protecție (prin intermediul anticorpilor);
- Reprezintă o rezervă proteică;
Valoarea plasmatică a proteinelor depinde de :
- aportul proteic:
- absorbția la nivel intestinal;
- sinteza hepatică;
- catabolism;
- pierderi (pe cale ranală, digestivă, cutanată – arsuri extinse)

12
Indicații pentru dozarea proteinelor plasmatice:
- sindroame de malnutriție;
- sindroame de malabsorbție;
- afecțiuni însoțite de insuficiență hepatică;
- afecțiuni însoțite de hipercatabolism proteic;
- afecțiuni care evoluează cu pierderi de proteine;

Electroforeza proteinelor
Se separă cinci fracțiuni: albumina, α1,α2, β, și
γ-globuline
- Albumine (55-65%)
- α1-globuline (2-4%)
- α2- globuline (6-12%)
- β- globuline (8-12%)
- γ- globuline (12-22%

● Prealbumina
Denumită prealbumină pentru că migrează electroforetic spre anod înaintea albuminei.
Structură tetramerică, masa moleculară 60,000 Da. Fiecare monomer poate lega o moleculă de
tiroxină. Se mai numește prealbumina de legare a tiroxinei (TBPA) sau transtiretina (TTR). Deși
doar o mică parte a tiroxinei este de fapt legată de TBPA în mod normal, deoarece globulina de
legare a tiroxinei (TBG) are o afinitate de 100 de ori mai mare pentru tiroxină. Rol semnificativ în
metabolismul Vit.A, care formează o moleculă complexă cu proteina de legare a retinolului (RBP),
complexul permite transportul retinolului. Bogată în triptofan și are conformația β-pliată. T1/2-
13
aproximativ 2 zile, mai scurt, comparativ cu alte proteine plasmatice. Sintetizată în reticulul
endoplasmatic al hepatocitelor și metabolizată perțial în rinichi.
Malnutriția proteic-energetică reduce nivelul de prealbumină și realimentarea restabilește
nivelurile. Cuantificarea prealbuminei serice are o utilitate clinică majoră ca marker pentru starea

nutrițională. În insuficiența renală nivelul prealbuminei este crescut, pe cînd insuficiența hepatică
poate cauza un nivel scăzut de prealbumină. Într-un studiu pe 7815 pacienți hemodializați,
nivelurile scăzute de prealbumină au fost asociate cu riscul mai mare de mortalitate și spitalizare
pentru infecții, independent de alți factori de risc. Astfel dozarea prealbuminei poate fi foarte
importantă pentru managementul acestor pacienți.

● Albumina
Reprezintă 55-65% din totalul proteinelor plasmatice. Masa moleculară 69,000Da,
alcătuită dintr-un lanț polipeptidic cu 585 resturi aminoacidice. Dintre aceștea predomină: acidul
glutamic (83 resturi), acidul aspartic (55 resturi), lizină (59 resturi), valină (46 resturi), leucină (73
resturi). Aminoacidul N-terminal este acidul aspartic, iar C-terminal este leucina. Posedă un grup
-tiol liber ce permite formarea complexelor cu metale ca: Hg, Zn, Ag, Cu. Proteină
multidomenială. Forma generală a moleculei este elipsoidală. Are pI~5 la pH-7,4; poartă un număr
mare de sarcini negative. Sintetizată în ficat (12g/zi), în plasmă T1/2 -15-19 zile. Prin concentrația
sa moleculară mare, este componentul major care răspunde de 75-80% din presiunea oncotică a
plasmei, menține apa în compartimentul intravascular. Participă la legarea diverșilor componenți
plasmatici, îndeplinind funcția de transport al acestora. Albumina leagă compuși hidrofobi,
insolubili în apă ca bilirubina, acizi grași liberi, vitamine liposolubile. Transportator plasmatic
pentru unii hormoni tiroizi (cortizol, estrogen), pentru hormoni tiroidieni (tiroxina), pentru unele
medicamente (aspirina, sulfonamide, penicilina), leagă Ca, Cu.
Creșterea concentrației albuminei serice este rară, deși poate apărea în deshidratare. După
rehidratare nivelul de albumină ar trebui să se restabilească la nivel normal. Nivelul scăzut de
albumină (hipoalbuminemia) poate apărea ca rezultat al afectării sintezei (malnutriție,
malabsorbție, disfuncție hepatică) sau din cauza pierderilor (ascită, nefropatie cu proteinurie,
enteropatie). Albumina este considerată proteină de fază acută ,,negativă,, (scade în procesele
infecțioase și inflamatorii acute). Scăderea nivelului de albumină duce la micșorarea nivelului Ca
și Mg, deoarece acești ioni sunt legați de albumină. Pierderea de albumină clinic este manifestată
prin apariția edemului periferic. Ca variații genetice se cunosc Analbunemia (absența congenitală
a albuminei) și bis-albuminemia (prezența 2 tipuri de albumină care diferă prin mobilitate
14
electroforetică, albumina normală (A) și a doua variantă care migrează cu o altă viteză, persoanele
sunt heterozigote. Până la 8% din albumina care circulă la persoanele normale devine glicozilată
neenzimatic, în timp ce până la 25% devin glicozilată în timpul hiperglicemiei în analogie cu
hemoglobina glicozilată. Măsurarea albuminei glicozilate (numită și fructozamină) poate fi utilă
pentru evaluarea controlului diabetic la pacienții cu anemii hemolitice (siclemie, talasemie,
hemoliză autoimună), unde durată de viață a eritrocitelor este mult mai scurtă și determinarea
hemoglobinei glicozilate este nesigură. Determinarea albuminei glicozilate nu va fi relevantă la
pacienții cu nefropatie cu pierderi de proteină, unde albumina are un clereance accelerat. În unele
patologii scăderea nivelului de albumină este compensat cu creșterea unor altor fracțiuni proteice
pentru a menține presiunea oncotică. De exemplu în ciroză se determină o creștere a γ-globulinelor,
dar în sindromul nefrotic se prezintă niveluri crescute al α2-macroglobulinei. Prezența albuminei
în urină este consideră anormală, deși unii indivizi pot prezenta albuminurie ca urmare a
exercițiilor fizice intense. Progresia nefropatiei diabetice poate fi evaluată prin măsurarea
cantitativă a albuminuriei, așa cum tinde să apară înaintea celorlalte proteine ca urmare a afectării
glomerulelor renale.
Microalbuminuria de 150-300 mg/24h care se dozează la pacienții cu DZ și HTA este un
semn precoce de afectare renală - afectarea endoteliului. Proteinuria >3 g/24 este de natură
glomerulară.
Globulinele - proteine cu caracter slab acid sau neutru (pI-7,3), conțin 3-30% glucide
(hexoze, hexozamine, acid sialic, fucoze).
Exemple de α1-globuline: α1-antitripsina, α1-antichimotripsina, α-LP (HDL), Transcortina
(transportă cortizolul), Globulina tiroxinoliantă, Protrombina (coagulare), α1 Glicoproteina acidă.

⮚ α1-antitripsina (AAT)

Glicoproteină, sintetizată la nivel de ficat, și în mai mică măsură de macrofage/monocite,

pancreas, celule alveolare pulmonare, enterocite, endoteliu. Masa moleculară 54,000 Da. Proteina
este inhibitor natural al proteazelor, deoarece pe lângă tripsină inhibă și chimotripsina, kalikreina
și plasminele. AAT este codificată de gena SERPINA1 (Pi), de pe cromozomul 14. Deficitul de
α1-antitripsină se transmite autozomal recesiv. Varianta genotipică normală este reprezentată de
alela M și majoritatea oamenilor au fenotipul MM. Aproximativ 10% din populație sunt
heterozigoți pentru alela M. S-au identificat până în prezent peste 120 de variante genetice ale
genei PI, nu toate de aceeași importanță clinică. Cele mai frecvente sunt genotipurile PiZ și PiS.
Mai mult de 2%, poartă genotipul PiZ și prezintă fenotipul MZ. Acești indivizi vor prezenta nivel
redus de AAT și vor fi asimptomatici, pe când descendenții lor homozigoți ZZ, se asociază cu
riscul maxim de dezvoltare a emfizemului pulmonar și a patologiei hepatice. Fenotipul ZZ apare
la aproximativ 1 din 4000 de indivizi. Fenotipul MS nu prezintă boala, pe cînd SS și SZ se asociază
cu un risc crescut de a dezvolta patologie pulmonară sau hepatică. O altă alelă este varianta nulă,
care nu produce AAT.
Deficitul de α1-antitripsină este o patologie genetică cu expresie clinică variabilă, cauzată
de un deficit plasmatic parțial sau total de α1-antitripsină. Principala funcție a α1-antitripsinei
este de a inhiba elastaza eliberată de polimorfonuclearele neutrofile, în special în perioada
episoadelor inflamatorii sau infecțioase. La subiectul sănătos, plămânul este protejat acțiunea
elastazei prin prezența în cantitate normală a α1-antitripsinei. La indivizii care prezintă un deficit
de α1-antitripsina, apare un dezechilibru între concentrațiile locale de elastază și de α1-
antitripsină, care conduce la degradarea structurii pulmonare și dezvoltarea emfizemului
15
pulmonar. Evitarea fumatului de către persoanele homozigote este esențială, deoarece fumul de
țigară determină eliberarea diferitor iritați, care antrenează apariția leucocitele la nivel pulmonar
cu eliberarea de proteaze.
Exemple de α2-globuline: α2-macroglobulina, Haptoglobina , Ceruloplasmina, Colinesteraza
Plasminogenul, Antitrombina III, Proteina ce leagă retinolul, Proteina ce leagă vitamina D3

⮚ α2-macroglobulina (A2M)
Cea mai mare proteină plasmatică nonimunoglobulinică cu masa moleculară 725,000 Da.
Sintetizată hepatic, inhibitor natural al proteazelor cu spectru larg, putând inactiva aproape tipurile
de serin, tiol, metal și carboxil proteaze. Reprezintă un tetramer, unde fiecare monomer conține o
secvență de 35 AA (regiunea momeală), un domeniu tioester și un domeniu de legare la receptor
(RBDs). Proteazele se leagă și clivează regiunea ,,momeală,, rezultând A2M activat (A2M*), care
se leagă de pe receptorii specifici de pe macrofage. Concentrația de AMG crește de 10 ori sau mai
mult în sindrom nefrotic (greutate moleculară mare și nu se pierde la nivel renal). Proteină
pozitivă de fază acută, inhibitor prin inactivarea trombinei și FXa, inhibitor al fibrinolizei prin
inhibarea plasminei și kalikreinei. Implicată in boala Alzheimer pe baza abilității sale de a media
clearance-ul și degradarea β-amiloidului. Moștenirea unei deleții la nivelul exonului 18 a genei
A2M de pe cromozomul 12, se asociază cu risc crescut de boala Alzheimer. Valori scăzute:
insuficiența hepatică, pancreatita acută.

⮚ Haptoglobina
Proteină care aparține fracțiunii
α2-globulinelor, sintetizată hepatic și este
reglată de IL-6 și IL-1. Rol de a lega
hemoglobina liberă. T1/2 fără
hemoglobină este de aproximativ 4zile.
Complexul Hb-haptoglobină este
îndepărtat rapid din circulație de către
macrofagele sistemului reticuloendotelial, unde hemoglobina este descompusă în globină și hem,
care de degradează în continuare în Fe și bilirubină. Legătura dintre haptoglobină și hemoglobină
se stabilește de forța Van der Vals cu globina și nu cu hemul.

16
 Este o glicoproteină tetramerică alcătuită din 2 perechi de lanțuri diferite, alfa (greutate
moleculară 9000) și beta (greutatea moleculară 42000) comun tuturor tipurilor de haptoglobină,
legate prin punți disulfhidrice.
Gena pentru haptoglobină localizată pe cromozomul 16. Există 2 alele comune pentru Hp,
Hp1 și Hp2, care dau naștere la 3 fenotipuri majore de haptoglobină umană. Indivizii care sunt
homozigoți pentru alela Hp1 expresează fenotipul Hp1-1, care sunt homozigoți pentru alele Hp2
expresează fenotipul Hp2-2, și indivizii heterozigoți expresează fenotipul Hp1-2. Populația
europeană prezintă 15% fenotipul Hp1-1, 50% fenotipul Hp1-2, 35% Hp 2-2. Expresarea Hp a fost
asociată cu o serie de patologii autoimune inflamatorii și ca un marker al activității bolii. De
asemenea s-a demonstrat că polimorfismul genetic al Hp influențează cursul mai multor patologii
inflamatorii. Pacienții infectați cu HIV-1 și fenotipul Hp1-1, au un prognostic mai prost, legat de
o rată mai mare de replicare virală, decât pacienții infectați cu HIV-1 și fenotipul 1-2. Fenotipul
Hp2-2 este asociat cu un risc mai mare de dezvoltare a aterosclerozei și infarct miocardic acut,
acest fapt ar putea fi explicat prin capacitatea antioxidantă mai mică și capacitatea mai mică de a
stimula macrofagele pentru secreția citokinelor anti-inflamatorii a Hp2-2. În DZ tip 2, pacienții cu
fenotipul Hp2-2, prezintă un risc mai mare de a dezvolta complicații cardiovasculare, posibil din
cauza capacității antioxidante reduse. De asemenea a fost demonstrat ca fenotipul Hp2-2 poate fi
un factor independent al declinului precoce al funcției renale și progresia spre boala cronică renală
stadiul terminal.
Valorile crescute ale Hp se întâlnesc în procese neoplazice, inflamații acute sau cronice în
acutizare (proteină pozitivă de fază acută). Valori scăzute ale Hp: deficit congenital
(ahaptaglobulinemia congenitală) și deficit dobândit: sinteza scăzută (insuficiența hepatică) și
consum crescut (hemoliza intravasculară). ↓Hp serice și funcție heaptică normală→consumul
crescut de Hp în hemoliza intravasculară. Mioglobina nu se leagă de Hp, prin urmare eliberarea
unor cantități mari de mioglobină în rabdomioliză nu va determina scăderea Hp în ser.

⮚ Ceruloplasmina (cupru-oxidază sau fero-oxidază)

Reprezintă o metaloglicoproteină, o α2-globulină ce conține cupru. Are un conținut de
0,32% Cu din greutatea totală. Transportă 70% din Cu seric total. Fiziologic intervine în oxidare
Fe2+ la Fe3+, ceea ce precede încorporarea fierului în apotransferină, fiind implicată în
metabolismul transferinei. Este implicată în metabolismul aminelor biogene (oxidarea
hidroxitriptaminei), intervine în procesele de sinteză a citocromoxidazei, rol antioxidant.
Sintetizată în ficat sub formă de apo ceruloplasmina, când ionii de Cu sunt atașați devine
ceruloplasmină. Are masa moleculară 132,000Da și este formată dintr-un singur lanț polipeptidic.
Fiecare moleculă de ceruloplasmină este un octamer și poate lega 8 atomi de Cu, ce îi conferă
proteinei o culoare albastră.
Concentrații crescute vor fi în inflamații acute/inflamații cronice în acutizare, alterarea
excreției cuprului, ca urmare a colestazei (Cu se elimina 80% pe cale biliară) - sindroame
colestatice. Valori scăzute: deficit genetic (Boala Wilson) și deficit dobândit: deficit de aport
(malnutriție), deficit de absorbție (enteropatii), deficit de sinteză (insuficiența hepatică), pierderi
de proteine (sindrom nefrotic). Boala Wilson (degenerescența hepatolenticulară) afecțiune
genetică rezultantă ca urmare a afectării metabolismul cuprului, excreția hepatică a cuprului în bilă
este afectată în condițiile unei absorbții intestinale și transportului spre hepatocit neafectate, astfel
ca consecință are loc depunerea cuprului în țesuturi (ficat, creier, ochi, pancreas, os) cu apariția
cirozei hepatice, tulburărilor neurologice, inelul Kayser-Flaischer, afectării cardiace, pancreatice
17
și osoase. Deficitul genetic este situat pe cromozomul 13q, afectează gena ATP-azei care
transportă cuprul spre ficat (ATP7B).
Exemple de β-globuline: β1-transferina, LDL, β1-microglobulina, Complement-C3, Hemopexina

⮚ Transferina (siderofilina)
Proteină ce transportă Fe la țesuturi, cu mobilități electroforetice de β1-globulină, sintetizată
hepatic sub formă de apotransferină, conține 687 AA. Componenta heterozaharidică este legată de
cea peptidică printr-o legătură glicozilaminil. Se cunosc mai multe forme ale transferinei genetic
determinate. Dintre acestea, mai cunoscute sunt 3 tipuri: transferina C, transferinele B-
electroforetic mai rapide decât forma C și transferinele D - electroforetic mai lente, întâlnite special
la rasa negroidă. Transferina poate fixa 2 atomi de Fe3+/moleculă. Transferina se încarcă cu Fe
ionizat provenit din mucoasa intestinală sau organele de depozitare ale metalului (ficat, splină,
măduvă osoasă) și îl transportă spre organele consumatoare de fier, în special țesuturile
hematopoietice, prin legarea de receptori specifici de pe suprafața celulei. În mod normal doar 1/3
din transferină este saturată cu Fe. În normă, în ser concentrația transferinei variază de la 200-400
mg/dl, care se măsoară ca capacitatea latentă de legare a fierului în transferina (IBC). Capacitatea
totală de legare a fierului în transferină → însumarea fierului seric (sideremie)+valoarea
capacității latente de legare a fierului în transferină.
În cazul unei carențe de Fe, crește sinteza și concentrația transferinei ( rata de sinteză este
invers proporțională cu depozitele de Fe). Valori scăzute se vor întîlni în: sinteza supresată în
cursul proceselor de fază acută (inflamații acute/cronice), deficit de sinteză (afecțiune hepatică),
creșterea saturației cu fier a feritinei determină scăderea sintezei transferinei. In nefropatie cu
peirederi de proteine, transferina este pierdută cu urina, purtând cu ea fierul. Această pierdere poate
contribui la anemie hipocromă.

18
 Transferina diferică interacționează cu receptorul pentru transferină TFR1 de pe suprafața
celulară. Complexul apoi este internalizat în vezicule acoperite cu Clatrină. Veziculele fuzionează
cu lizozomii și în pH acid al acestora se eliberează Fe. Complexul apotransferină-TFR1 se
întoarce la nivelul membranei celulare unde la pH neutru, apotransferina este eliberată și reintră
în circulație. TFR1 este un receptor trans membranar cu capătul amino în interiorul celulei și cu
cel carboxil în exterior. Sinteza lui este stimulată de deficitul de Fe și inhibată de hem.

⮚ Fibrinogenul
Factorul I al coagulării. Prezintă o glicoproteină, care se sintetizează ăn ficat, masa moleculară
340,000Da. Alcătuit din 6 lanțuri polipetidice, grupate câte 2 (α,β,γ), cu o mobilitate electroforetică
β-γ). Fiziologic în 2-3 secunde, trombina scindează fibronopeptidele A și B de la capetele amino
ale lanțurilor A-α și B-β, expunând astfel situsurile de legare din domeniul E complementare
situsurilor din domeniul D al altor monomeri de fibrină. Astfel se formează fibrina polimer.
Complexul este solubil, dar puțin stabil. Factorul stabilizant FXIII stabilizează polimerul și oferă
cheagului rigiditate. Se formează legătura peptidică între grupările α-amino din resturile de lizină
și carboxil ale glutaminei.
Numeroase variante ereditare de fibrinogen (disfibrinogenemii) au fost identificate, în care
o moleculă de fibrinogen anormală funcțional este sintetizată cu secvență de aminoacizi alterată
din cauza mutației genetice. Unele disfibrinogenemii prezintă prezintă afectare a coagulării, altele
o tendință crescută de tromboză. Valori crescute: în inflamații acute/cronice în acutizare, neoplazii
(proteină pozitivă de fază acută), răspuns compensator la pierderi de proteine - pierderea prin urină
a albuminei (sindrom nefrotic). Valori scăzute: deficit congenital - deficit de sinteză
(afibrinogenemia congenitală), deficit dobândit-deficit de sinteză (insuficiența hepatică), exces de
fibrinoliză (CID), deficit de aport (malnutriție).
Exemple de γ-globuline: Imunoglobulinele, Fibrinogenul, Proteina C reactivă
⮚ Imunoglobulinele
Proteine cu rol de apărare împotriva microorganismelor (bacterii, viruși, paraziți) care
invadează organismul. Sunt proteine solubile, sintetizate de plasmocite, celule care provin prin
diferențierea și proliferarea limfocitelor. Sunt mai multe clase: IgA, IgD, IgE, IgM, IgG cu
subtipurile (IgG1,IgG4)
- IgM - se găsesc în plasmă în concentrații mici, sunt sintetizate ca răspuns la primul contact
cu antigenul. Determină activarea celulelor fagocitante și a complimentului. Marker de inflamație
acută. Formează polimeri de aceea nu trece bariera placentară. Valori crescute: infecții
acute/acutizarea infecțiilor cronice, status proinflamator cu eliberare de citokine cu rol în sinteza
de imunoglobuline, inclusiv IgM ( boli autoimune), afecțiuni hematologice cu sinteza crescută de
IgM (macrolgobulinemia Waldenstorm). Valori scăzute: deficit congenital (agamaglobulinemie),
imaturitatea sistemului imun cu deficit de sinteză de imunoglobuline inclusiv IgM (nou născut).
- IgG - constituie fracțiunea majoră de imunoglobuline plasmatice (70-80%). Se sintetizează
în cantitate mare la al doilea contact cu antigenul. Activează celulele fagocitante și complimentul.
Pot traversa placenta. Marker de inflamație tardivă. Valori crescute: infecții acute/acutizarea
infecțiilor cronice, status proinflamator cu eliberare de citokine cu rol în sinteza de
imunoglobuline, inclusiv IgG (boli autoimune), afecțiuni hematologice cu sinteza crescută de IgG.
Valori scăzute: deficit congenital (agamaglobulinemie), sindrom nefrotic.
-IgA - se găsesc în concentrații mici în plasmă și în secrețiile mucoase din intestin, plămân,
lacrimi, salivă, colostru. Nu activează complimentul. IgA constituie prima linie de apărare
împotriva invaziilor cu agenți patogeni.
19
 -IgE - declanșarea reacției alergice de tip I. Ag e recunoscut de IgE→ activarea secundară a
mastocitelor și bazofilelor din pereții vaselor → degranularea acestora cu eliberarea mediatorilor
proinflamatori (histamină, serotonină). Valori crescute: boli atopice (ex. astm bronșic), parazitoze
(ex. Giardioza, Echinoccocoza). Valori scăzute: deficit congenital de IgE (agamaglobulinemie).
- IgD - sunt prezente în plasmă în cele mai mici concentrații. Valori crescute:infecții
acute/acutizarea infecțiilor cronice, status proinflamator cu eliberare de citokine cu rol în sinteza
de imunoglobuline, Valori scăzute: deficit congenital (agamaglobulinemie), imaturitatea
sistemului imun cu deficit de sinteză de imunoglobuline inclusiv IgM (nou născut).
Structura imunoglobulinelor: Tetrameri cu formula moleculară H2L2. 2 lanțuri ușoare (L) și
2 lanțuri grele (H) unite prin punți disulfidice. Lanțurile H sunt diferite de la o clasă la alta , lanțuri
γ la IgG, μ la IgM, α la IgA, ε la IgE și ð la IgD. Lanțurile L, la toate clasele sunt fie lanțuri ƛ, fie
k. Unele imunoglobuline apar sub formă de oligomeri ai structurii de bază, dimeri (IgA) sau
pentameri (IgM).

⮚ Proteina C-reactivă (CRP)

Proteină neglicolizată cu structură pentamerică. A fost descoperită în 1930 în sângele pacienților,
în timpul fazei acute a pneumoniei cu pneumococ, fiind o proteină care reacționează cu capsula
C-polizaharidică a Streptococcus pneumoniae. Sintetizată în ficat, masa moleculară 118000-
144000 Da. Valorile normale 0-5mg/dL. Are rol în clearance-ul detritusurilor celulare, opsonizare
(se leagă de fagocite și accelerează fagocitarea antigenelor și microorganismelor, activează
complementul pe cale clasică ( se leagă de fracțiunea C1q). Valori crescute: inflamații acute sau
cronice în acutizare ( proteină de faza acută), orice afecțiune care implică un proces inflamator
(infecții bacteriene, boli autoimune, bol inflamatorii intestinale, traumatisme, arsuri, intervenții
chirurgicale). Valori scăzute: tratamentul cu antiinflamatorii, corticosteroizi. CRP este un ,,triger,,
proinflamator în sine deoarece stimulează producția monocitară de IL-1, IL-6, TNF. Marker clinic
important asociat cu riscul de boala arterială coronariană, probabil datorită rolului pe care îl joacă
inflamația în aterogeneză.

Răspunsul de fază acută

Inflamația → Leziuni celulare (atrag) → macrofage, neutrofilele → citokine proinflamatorii (IL-

1, Il-6, TNF-α)→Ficat:
1. Sinteza de proteine cu rol în procesul inflamator (proteine pozitive de faza acută)
2. Stoparea sintezei unor proteine fără rol în inflamație (proteine negative de faza acută),
pentru a folosi resursele (aminoacizii) pentru sinteza proteinelor pozitive de fază acută.
20
Proteine pozitive de fază acută
α1-antitripsina, α1-glicoproteina acidă, componente ale complementului, feritina, α2-
macroglobulina, haptoglobina, hepcidina, fibrinogenul, proteina C reactivă, imunoglobulinele.
Proteinele negative de faza acută
Albumina, Prealbumina, Tansferina, Antitrombina

Modificări cantitative ale proteinelor plasmatice

◆ Hiperproteinemie (PT > 8,5g/dl)
- Absolută (reală): aport alimentar crescut (suplimente proteice, diete hiperproteice); boli
hematologice (boli hematologice cu sinteza anormal crescută de proteine, ex. mielom multiplu,
boala Waldenstrom )
- Realativă (aparentă): sindroame de hemoconcentrație (în deshidratări, vome, diaree)

◆ Hipoproteinemie (PT<6,5 g/dl)

- Absolută (reală): aport scăzut (malnutriție, vegetarieni); scăderea absorbției intestinale (boli
inflamatorii intestinale); scăderea sintezei (insuficiență hepatică), pierderi proteice (sindrom
nefrotic, enteropatii); sechestrare proteică (ascită, ocluzie intestinală); hipercatabolism proteic
(hipertiroidism sever, tuberculoză, neoplazii);
- Relativă (aparentă): sindroame de hemodiluție (în hiperhidratare).
◆ Disproteinemie (modificarea raportului între fracțiunile proteice).

Modele proteice:
Inflamația acută:
- ↑α1 și α2 globulinele;
-↓ concentrația plasmatică de albumine;
Alte teste:↑ PCR, Fibrinogenul, VSH
Cauze: infecții bacteriene (pneumonie, febră reumatică, tuberculoză, nefrită interstițială), arsuri,
infarct miocardic, leziuni multiple sau postoperator, pusee de acutizare a bolilor cronice (artrită
reumatoidă, boala Chron), tumori maligne.

Inflamația cronică:
-↑α1, α2-globulinele dar mai ales γ-globuline;
- ↓ concentrația plasmatică de albumine;
Cauze: infecții cronice, boli de colagen, tumori maligne

21
Gamapatii monoclonale (proliferarea unei singure clone de plasmocite - sinteza unui singur tip de
Ig sau lanțuri de Ig).

⮚ Mielomul Multiplu
- un spike ascuțit în domeniul gama;
- dacă se produc doar lanţuri uşoare ale Ig, acestea se vor excreta şi în urină sub forma proteinelor
Bence -Jones;

Ciroza hepatică:
- stadiul final al hepatopatiilor cronice;
- evoluează cu fibroză, necroză hepatocitară, noduli de regenerare;
- ↓ concentrația plasmatică de albumină;
- ↑ β și γ-globulinele, mai ales a imunoglobulinelor IgG, M şi A , (contopirea vârfurilor β şi γ pe
ELFO determină apariția „domului cirotic”);

Sindromul nefrotic
- proteinurie > 3,5 g/24 h;

22
- hipoproteinemie < 6 g/dl;
- hipoalbuminemie < 3 g/dl;
- hipercolestrolemie (scăderea albuminei determină creșterea sintezei de globuline de către
hepatocite, inclusiv lipoproteine → ↑ lipide plasmatice și colesterol);
- ↓ concentrația plasmatică a albuminelor și a γ-globulinelor;
- ↑ α2 și β-globulinelor;
- creşterea permeabilităţii capilarelor glomerulare determină proteinurie glomerulară cu creşterea
compensatorie a sintezei de globuline;
Proteinuria poate fi selectivă (în SN - pur, când este constituită în mare parte de proteine serice cu
masa moleculară mică albumină > 85%, α1,α2 și β-globulinele, transferina, ceruloplasmina,
factori ai coagulării, etc. ) și neselectivă (în SN impur, când se pierd proteine cu masa moleculară
mai mare precum IgG).

Hipogamaglobulinemie
Hipogamaglobulinemia se definește prin scăderea nivelului seric al gamaglobulinelor sub 2
deviații standard față de valorile normale pentru vârstă și poate fi întâlnita la toate vârstele. După
excluderea cauzelor secundare (sindrom nefrotic, enteropatie cronică, limfom, timom,
medicamente), hipogamaglobulinemia rămâne expresia majoră a imunodeficiențelor umorale sau
cu componență umorală. Acestea includ cele mai frecvente imunodeficiențe primare, reprezentând
aproximativ 50% din totalul lor. Mecanismele de producere sunt complexe și multiple, începând
de la defecte ale maturării limfocitului B. Se întâlnește în cadrul bolii Bruton (reprezintă o
imunodeficienţă primară caracterizată prin hipogamaglobulinemie severă, cu scăderea drastică a
limfocitelor B prin mutaţii la nivelul genei Btk (Bruton tyrosine kinase), având drept consecinţă a
unei infecţii recurente severe ce pot evolua până la deces) și Imunodeficiența comună variabilă
(este o boală caracterizată prin nivele scăzute ale imunoglobulinelor serice (anticorpi) şi o
susceptibilitate crescută la infecţii. În cele mai multe cazuri, nu se cunosc cauzele genetice ale
nivelelor scăzute ale imunoglobulinelor serice. Este o formă relativ frecventă de imunodeficienţă,
de unde şi termenul “comun”. Gradul deficienţei şi tipul imunoglobulinelor serice deficitare,
precum şi evoluţia clinică, variază de la pacient la pacient, de unde şi termenul “variabil”).

⮚ Feritina

23
 Proteină oligomeră, formată din 24 protomeri, reprezentate de 2 subunități H (heavy) și L (light),
care formează învelișul proteic, un halou sferic în care pot să fie depozitate până la 4500 ioni de
Fe3+. Fierul intră în moleculă sub formă de Fe2+ și este oxidat sub acțiunea catalitică a apoferitinei
(lanțurile H au un centru feroxidazic). Expresia subunităților L și H variază în funcție de tipul de
țesut și starea fiziologică a celulelor. De exemplu în splină și ficat predomină subunitatea L, pe
când în inimă predomină subunitatea H. Conţinutul mărit al feritinei se denotă în – ficat, splină,
măduva osoasă.
Concentraţia feritinei în sânge este un indicator
diagnostic important ce reflectă starea depozitelor de
fier. Mai mult ca atît, s-a demonstart că multe citokine
precum IL-1β, IL-6, TNF-alfa, stimulează eliberarea
feritinei în fluxul sanguin, astfel explicîndu-se valorile
ridicate ale feritinei în procesele inflamatorii, infecții
etc. Feritina este proteină pozitivă de fază acută,

⮚ Hepcidina
Hormon peptidic produs de ficat. Alcătuită din 25
de AA, care conține opt resturi de cisteină. Joacă
un rol central în homeostazia fierului. Este
modulator negativ al nivelului de fier în organism; scade absorbția și eliberarea fierului din
macrofage prin inactivarea feroportinei. Gena hepcidinei este activată transcripțional. Activarea
genei hepcidinei prin Il-6, care este eliberată în timpul inflamației, are ca rezultat apariția anemiei.
Anemia, hipoxia și depozitele de fier sărăcit inhibă sinteza hepcidinei, favorizează absorbția
fierului. Mutațiile inactivatoare din genele hepcidinei sunt legate de hemacromatoza ereditară.

Metabolismul Fe
Conţinutul Fe în organism – 4-5g, dintre care 60-70% în Hemoglobină, 27% Feritină, 4%
Mioglobină, 0,18% Transferină, enzime - 1%. Localizat în 3 compartimente: 1. Compartimentul
sanguin (65%) - în eritrocite sub formă de Hb, în plasmă legat de transferină. 2. Compartimentul
de depozit (30%) - în splină, ficat, măduvă hematogenă sub 2 forme: Feritină - compus
hidrosolubil, eliberează uşor Fe 3+, hemosiderina - feritină parţial degradată, conţine fier greu
mobilizabil. 3. Compartiment tisular (5%) - în muşchi, sub formă de mioglobină (4%), în structura
enzimelor (citocromi, peroxidaze etc.)(1%). Necesarul de fier ~ 1mg/zi, asigurat de aportul
alimentar uzual; necesar ↑ în stări fiziologice (sarcină, cicluri menstruale). Aportul de Fe zilnic
este de 10 mg, se absoarbe 5-10%. Pierderea fiziologică de fier -1,5mg/zi (descuamarea pielii,
urină, scaun, transpirație).
- Absorbția fierului are loc la nivelul intestinului subțire și cea mai mare cantitate fiind
absorbită la nivelul duodenului. Se absoarbe doar fierul bivalent. Odată ce fierul hemic pătrunde
în enterocit el este transformat în Fe3+. Feritina fixează și stochează o parte din fier. Când feritina
este degradată se transformă în hemosiderină. O altă parte este transferată pe transferină plasmei.
În membrana enterocitului sub acțiunea reducatazei Fe3+ este transformat în Fe2+ (reacția necesită
Vitamina C). Fe2+ intră în enterocit și este fie convertit în Fe3+ pentru depozitare, fie exportat din

24
enterocit printr-un canal specific (feroportină) în citosol. Cantitatea de feroportină este reglată de
Hepcidină și nivelul fierului alimentar. Odată ajuns în torentul sanguin Fe2+este transformat în
Fe3+ de către Ceruloplasmină (fero-oxidază) pentru a fi preluat de transferină și a fi transportat
spre țesuturile țintă (ficat, splină, măduvă osoasă).
- Reglarea absorbției fierului:
Reglarea nivelului fierului în organism este facilitată de Hepcidină. Nivelurile ridicate de fier
alimentar, stimulează o creștere a sintezei de hepcidină, care suprimă absorbția fierului prin
scăderea expresiei de feroportin. În schimb nivelurile scăzute de fier, mențin nivelurile scăzute de
hepcidină, ceea ce stimulează absorbția fierului datorită nivelurilor crescute de feroportin.
Hepcidina - modulator negativ al fierului in organism.

High [Iron] = ↑Hepcidin = ↓Ferroportin = ↓Iron absorption

Low [Iron] = ↓Hepcidin = ↑Ferroportin = ↑Iron absorption

În cazul unei carențe de fier: scade sinteza de apoferitină din celulele mucoase duodenale,
iar ca urmare Fe nu va fi fixat de în celule sub formă de feritină, dar va fi transferat în plasmă. În
condiţiile unei supraîncărcări de Fe creşte însă producţia de apoferitină care fixează Fe în
enterocite (când ele se descuamează Fe e eliminat prin fecale).

Sideremia - concentrația plasmatică a fierului. Valori scăzute: aportul alimentar insuficient,

hemoragii cronice (ex. Hemoroizi, cancer al stomacului, menstruație, boala Chron.), sarcini
repetate. Clinic: Anemie fieriprivă. Valori crescute: intoxicație cu fier, hemosideroza (acumularea
de fier în exces se limitează doar la nivelul sistemului macrofagelor și nu duce la leziuni ale
celulelor), hemocromatoza (patologie autosomal recesivă caracterizată prin acumularea de fier la
nivelul ficatului, inimă, pancreas și piele, se produce o lezare peroxidativă a proteinelor din
membrana celulelor, ajungând la sclerozarea organelor supraîncărcate cu fier), anemia
sideroblastică.
25
 Substanțe azotate neproteice
● Azotul neproteic
Normă – 15-25 mmol/l
- uree (50%),
- aminoacizi (25%),
- acid uric (4%),
- creatina (5%),
- creatinina (2,5%),
- amoniac, indican, nucleotide, polipeptide.
Determinarea azotului neproteic se face în filtratul obţinut prin precipitarea proteinelor din
plasmă. Diferenţa între azotul neproteic şi azotul ureic constituie azotul rezidual. Creşterea c%
azotului neproteic – azotemie. Cauzele creșterii azotului neproteic: micșorarea eliminării renale a
produselor azotate, catabolismul intens al proteinelor tisulare. Deosebim: Azotemie de retenţie și
Azotemie de producţie.
Azotemie de retenţie – micşorarea eliminării prin urină a produselor azotate: renală și
extrarenală (insuficienţa cardiovasculară, micşorarea TA, scăderea fluxului sanguin renal).
Azotemie de producţie - consecinţă a lizei proteinelor tisulare: în arsuri, traume, inflamaţii.
● Ureea
Produsul final al metabolismului proteic. Este produsă în ficat prin ciclul ureogenetic. Masa
moleculară este de 60 Da. Deoarece o moleculă de uree, conține 2 atomi de azot, greutatea
moleculară a azotului proteic este de 28 Da. Producerea ureii în ficat reprezintă unul din
mecanismele principale de detoxifiere a amoniacului. Aproximativ 20-30% a ureei produse, este
hidrolizată în tractul gastro-intestinal, de către ureaza bacteriană, asigurând o sursă de amoniac
pentru bacteriile din intestin.. Nivelul ureii plasmatice depinde de alimentație (dietă bogată în
proteine), rata catabolismului și funcția hepatică. Datorită faptului că 50-60% din ureea filtrată
glomerular se reabsoarbe pasiv la nivelul tubilor uriniferi, RFG este subestimată cu această
substanță. Afecțiuni ce determină hiperuricemie:
a) Prerenale
- hemoragii gastro-intestinale;
- statusul hipercatabolic (traumatisme, arsuri, intervenții chirurgicale);
- hipertiroidismul, sindromul Cushing;
- scăderea perfuziei renale (insuficiența cardiacă, stenoza arterei renale, scăderea volemiei);
b) Renale
- glomerulonefrite acute, cronice, pielonefrite, necroză tubulară acută;
c) Postrenale
- obstrucția ractului urinar (litiază, tumori);
Deseori se utilizează raportul uree serică (mg/dL)/Creatinină serică (mg/dL), valoarea
normală a acestui raport pentru persoanele sănătoase cu o dietă normală este 26-43. Raport
semnificativ scăzut indică afectare gravă hepatică sau aport de proteine foarte scăzut. Raport
crescut cu valori normale ale creatininei serice, indică azotemie prerenală (leziuni tisulare, aport
proteic crescut). Raport crescut, cu valori crescute ale creatininei serice, indică de obicei o
obstrucție postrenală sau azotemie prerenală asociată cu afectare renală.

● Creatina
26
 Creatina se găsește în principal în mușchi și creier, atât liberă cât și fosforilată
(fosfocreatină). Sinteza ei se realizează cu participarea a 3 aminoacizi (Glicina, Arginina,
Metionina), prin următoarele etape:
- transamidinarea- transferul grupării amidinice din arginină pe glicină cu formarea acid
guanidin-acetic. Reacția are loc în rinichi, dar nu în ficat și mușchi.
- transmetilarea - transferul grupării metil de pe metionina activată (SAM) pe glicină, Reacția are
loc în ficat .
În mușchi creatina, în repaus, în prezența creatin-kinazei (CK) și ATP-ului regenerează cel
de-al doilea compus macroergic al mușchiului - creatinfosfatul.
Forma de excreție a creatinei este creatinina, care rezultă prin eliminarea neenzimatică a
apei și fosfatului anorganic din creatină și respectiv creatinfosfat. Concentrația plasmatică a
creatinei este de 0,2-0,6 mg/dL. Deficitul genetic al creatinei este cauzat de mutații la nivelul
genelor implicate în biosinteza sau transportul creatinei. Afecțiunile se caracterizează prin retard
neuromotor și leziuni neurologice, cauzate de acumularea guanidino-acetatului.
● Acidul uric
Reprezintă produsul final al metabolismului purinelor, acid slab cu două grupări
funcționale cu caracter acid. În plasmă și lichide interstițiale se găsește ca monourat de sodiu
(relativ insolubil). Sursa formării acidului uric poate fi exogenă (purine și pirimidine alimentare)
și edndogenă (degradarea acizilor nucleici).Degradarea xantinei în acid uric are loc în țesuturile ce
conțin xantinoxidază (ficat și intestin subțire).
Xantinoxidaza are 2 izoenzime:
- hepatică (sinteza de acid uric din surse endogene)
- intestinala (sinteza de acid uric din surse exogene)
Producția zilnică de acid uric este de 200-400 mg/24h.
Acidul uric este o substanță usor oxidabilă și prin capacitatea sa de a capta radicali liberi
este incriminat ca factor protector față de agresiunea antioxidantă (rol antioxidant).
Creşterea c% - gută şi hiperuricemiile secundare.
Guta este o maladie a cărei tulburare biochimică majoră este hiperuricemia. Clinic se
manifestă prin dureri artritice episodice sau cronice, nefrolitiază și depozite de acid uric în
țesuturile moi (tofi gutoși). Guta primară este determinată de o eroare metabolică ereditară prin
care se sintetizează acid uric în exces sau este încetinit clearance-ul acidului uric. Hiperuricemia
mai poate să apară ca consecință a altor tulburări (gută secundară).
Turnoverul rapid al acizilor nucleici (leucemii, anemie hemolitică, iradiere) este asociat cu
hiperuricemii.
Mecanismele patogenetice ale hiperuricemiei sunt heterogene și complexe. Creșterea
concentrației PRPP (5-fosforibozil-α-1pirofosfat), metabolit cheie în sinteza de novo și la
reutilizarea bazelor purinice, este factorul etiopatogenetic principal al hiperuricemiei. Creșterea
fonului de PRPP este rezultatul unei sinteze crescute sau încetinirii ritmului de utilizare. Au fost
descrise mai multe deficiențe enzimatice care măresc fondul de PRPP și, respectiv determină
hiperuricemie:
- Variante de PRPP sintetază cu activitate catalitică crescută sau cu sensibilitate redusă la
inhibiția prin produși finali.
- Deficiențe de HGPRT (hypoxantin-guanin fosforiboziltransferaza), enzima cheie a
reutilizării guaninei și hipoxantinei.

27
 - Deficiența de glucozo-6-fosfataza; absența acestei enzime împiedică eliberarea glucozei
din glocozo-6-P și acesta din urmă este pompat pe calea pentozo-fofaților cu producerea în exces
de robozo-5-P, materie din care se obține PRPP.
Hiperuricemiile primare sau secundare sunt corectate prin administrarea de alopurinol.
Acest produs, este analog structural al hipoxantinei, inhibă xantinoxidaza și împiedică
transformarea hipoxantinei în xantină și a acesteia din urmă în acid uric.

28