CREATIN KINAZA (CK)

Cretin-kinaza este o enzimă cu localizare celulară predominant la nivelul miocardului şi

muşchilor scheletici şi, în concentraţii mult mai mici, la nivelul creierului. Este o enzimă cu
structură dimerică, fiind alcătuită din două subunități și anume M (de la muscle) și B (de la
brain). Au fost identificate trei izoenzime citoplasmatice (CK-MM, CK-MB – ambele prezente
în mușchiul scheletic și în miocard, în proporții diferite și CK-BB – cu origine cerebrală), dar
și o izoenzimă mitocondrială. Plasma conţine în mod normal peste 95% CK-MM, CK-MB
reprezentând 2-5% din total.

Țesut CK-MM CK-MB CK-BB

Miocard 60-80% 20-40% -
Mușchi scheletic 97-98% 2-3% -
Creier - - 100%

Creatin kinaza catalizează fosforilarea reversibilă a creatinei utilizând ATP-ul ca donor

de grupare fosfat:
Creatină + ATP creatin~fosfat + ADP
Creatin fosfatul reprezintă o formă de stocare a energiei în mușchiul scheletic și miocard.
Atunci când ATP-ul este necesar pentru contracția musculară, acesta este generat rapid prin
parcurgerea în sens invers a reacției catalizate de CK.
 Principiul metodei:

Pentru dozarea activității creatin kinazei în ser se folosește o standardizată în UV

acceptată de IFCC (International, Federation Clinical Chemistry).

Creatin phosfat + ADP  Creatină + ATP (reacție catalizată de CK)

Glucoza + ATP  Glucoză – 6- P + ADP (reacție catalizată de hexokinaza)

Glucoză – 6- P + NADP+  6- P- gluconat + NADPH+ H + (reacție catalizată de glucozo-6

fosfat dehidrogenaza)

NADPH+H+ este o coenzima specifica multor reactii de hidrogenare/dehidrogenare și are

drept caracteristică fizică importantă o bună absorbție a luminii UV, mai ales la 340 nm. Se
măsoară viteza de formare NADPH+H+ prin creșterea absorbţiei în UV. Ea este direct
proporţională cu activitatea CK.

Reactivi:

1. Amestec: enzime/coenzime (R1)

2. Soluţie substrat; tampon fosfat, NADP, MgCl2, EDTA, N-acetilcisteină (R2)

Mod de lucru:
Se amestecă flaconul de reactiv R1 cu conținutul flaconului de reactiv R2 și se obține
reactivul de lucru cu o stabilitate de 5 zile la 2-80 C.
Serul hemolizat sau plasma recoltată pe citrat de sodiu pot modifica rezultatele.După
separarea serului CK este stabilă în ser 24 de ore la 250 sau 4 zile la 40 .
Amestec de reactivi 1+2 (µl) 1000
Ser (µl) 50
Se agită bine se lasă în repaus 2 minute şi se citesc absorbanțele la lungimea de undă
de 340 nm. Citirea se face după un minut și apoi la 3 minute la temperatura de 370 C

Calcularea rezultatelor:

Se face diferenţa între ultima citire şi prima citire şi se împarte la numărul de minute
citite. Se notează cu (A/min).

Activitatea CK în UI/l =(A3-A1)/(t3-t1) x3333 (factor de corecție)

Observaţii: metoda este liniară pană la 2886 U/l
Intervale de referinţă: (valori la 37 C)
Bărbaţi (U/l)= 24 -195
Femei (U/l) = 24 -170
 Semnificație clinică:

Valori crescute:

Creatin kinaza este o enzimă nefuncțională plasmatic cu activitate în interiorul celului, iar
prezența sa crescută în ser este un bun indicator al lezării membranei celulare precum și a
creșterii permeabiltaii acesteia, fiind enzimă indicatoare a citolizei.Pentru persoanele sănătoase
valorile pentru CK –MM sunt dependente de masa musculară, reprezentand cea mai mare parte a
CK total circulant.

Datorită diversității structurale ale enzimei și implicit a distribuției diferite creșteri ale
activității CK pot fi întalnite în:

1. Afecțiuni ale musculaturii scheletice: Deoarece musculatura striată este deosebit de

bogată în CK, leziunile acestui țesut duc la creșteri ale CK. Se înregistrează creșteri ale
valorii CK în următoarele situații:
a. Efort muscular intens la persoane neantrenate
b. Traumatisme ale musculaturii scheletice
c. Administrarea de injecții intramusculare perioade mai lungi de timp pentru anumite
substanțe (tetracicline, peniciline, diazepam, fier)
d. Leziuni toxice ale musculaturii (miopatie alcoolică – datorată efectului toxic al
alcoolului la nivelul fibrei musculare)
e. Dermatomiozită ( boală autoimună caracterizată prin slăbiciune musculară și erupții
cutanate specifice)
f. Rabdomioliză (sindrom caracterizat prin distrugerea țesutului muscular scheletic cu
eliberarea în sange a unei mari cantități de mioglobină)
g. Intervenții chirurgicale pe cord deschis
h. Distrofii musculare – grup de afecțiuni care au drept consecință afectarea musculară.
Cel mi frecventă tip este distrofia musculară Duchenne. Se pare că principala cauza a
distrofiei este deficitul proteinei numită distrofina(proteină situată la nivelul
citoscheletului cu un conținut de 3685 aminoacizi).
 2. Afecțiuni cardiace: În cazul unei ischemii acute a miocardului care poate ajunge pană la
necroză cresc CK, ASAT și LDH. Între producerea evenimentului ischemic și apariția în
ser a acestor enzime apare un decalaj dependent de producerea obstrucției și modificările
suferite de celulele ischemice. Prima enzimă care crește în infarctul de miocard este CK
în primele 6 ore și atinge un maxim la 15-20 de ore, iar ultima est LDH dar cea mai
persistentă.În clinici specializate se efectuează dozarea izoenzimei CK-MB care în mod
normal are o valoare de maxim 0,5% din CK-total. În cazul infarctului de miocard
valoarea CK-MB crește in primele 3-6 ore, atinge un maxim la 12-24 de ore și revine la
normal la 24-48 de ore.
3. Lezarea structurilor cerebrale ca urmare a unui accident vascular cerebral

Valori scăzute: Valorile scăzute sunt rare și pot fi întalnite în primul trimestru de sarcină.

LACTAT DEHIDROGENAZA (LDH)

Lactat dehidrogenaza este o enzimă din clasa oxidoreductazelor care catalizează o reacție
cu caracter reversibil:

 reducerea piruvatului la lactat, utilizând NADH ca donor de electroni – această reacție

are loc la finalul glicolizei anaerobe (în mușchiul în activitate susținută și în eritrocite), având
rolul de a regenera forma oxidată a NAD+ pentru a permite funcționarea adecvată a căii
glicolitice;
 oxidarea lactatului la piruvat, utilizând NAD+ ca acceptor de electroni – această reacție
are loc în țesuturile care captează lactatul din sânge și îl degradează aerob în scop energogen (de
ex. miocardul) sau îl utilizează în gluconeogeneză (de ex. ficatul).
 Enzima are o structură tetramerică, fiind alcătuită din touă tipuri de lanţuri polipeptidice:
M (de la muscle) şi H (de la heart). Există cinci izoenzime ale LDH, care diferă prin conţinutul
în subunităţi H şi M şi care pot fi separate pe baza mobilităţii electroforetice diferite. LDH este
prezentă în toate celulele organismului, fiind localizată în citoplasmă. Izoenzimele LDH și
distribuția lor tisulară sunt prezentate în tabelul de mai jos:

Izoenzima LDH Distribuția tisulară

LDH1 – H4
Miocard, eritrocite, rinichi
LDH2 – H3M
LDH3 – H2M2 Plămâni, pancreas, leucocite
LDH4 – HM3
Ficat, mușchi scheletic
LDH5 – M4

Determinarea activității LDH în laborator se realizează prin metode spectrofotometrice

cinetice în care se măsoară absorbanța NADH la 340 nm: aceasta scade progresiv dacă se
utilizează reacția de transformare a piruvatului în lactat, respectiv crește progresiv dacă se
utilizează reacția de transformare a lactatului în piruvat. Viteza de scădere/creștere a absorbanței
este direct proporțională cu activitatea LDH.

Obs. Serurile hemolizate dau valori fals pozitive al valorilor LDH.

Valori normale: 120-240 U/l (sau funcție de indicațiile producătorului de reactivi)

 Semnificaţie clinică:

Concentrația intracelulară a lactat dehidrogenazei este de aproximativ 500 ori mai mare
decât în plasmă, astfel încât leziuni tisulare chiar limitate se însoţesc de creşterea nivelului seric
al enzimei. Întrucât LDH este larg distribuită în țesuturi, activitatea serică a LDH totale nu
reprezintă un marker specific de diagnostic, dar este utilă pentru detectarea leziunilor tisulare
minore. Pentru depistarea afectării specifice a unui anumit organ sau țesut este necesară și utilă
determinarea izoenzimelor LDH.
În practica uzuală de laborator se efectuează dozarea LDH total și valorile sunt corelate
cu cele ale altor parametrii determinați și contextul clinic.
Principalele afecțiuni în care apar creşteri ale activităţii serice a LDH sunt următoarele:
 Bolile ficatului se însoţesc de creşteri ale izoenzimelor LDH 4 şi LDH5, însă aceste creşteri
nu sunt atât de marcate precum creşterea activităţii transaminazelor. În hepatitele acute (toxice
sau virale) nivelul creşterii poate atinge de 10 ori limita superioară a normalului.
 În infarctul miocardic are loc creşterea activităţii izoenzimelor LDH 1 şi LDH2 (LDH1 >
LDH2), începând cu 8-14 h de la instalarea necrozei. Maximum de activitate serică se atinge
după 24-60 h de la debut, valorile revenind la normal după 7-14 zile de la începutul bolii. Spre
deosebire de creatin kinază (izoenzima CK-MB), care este utilă pentru un diagnostic precoce de
infarct miocardic, LDH este utilă pentru un diagnostic retroactiv (atunci când pacientul se
prezintă la medic după mai multe zile de la instalarea necrozei miocardice, când activitatea serică
a CK a revenit la normal).
 Creşteri ale activităţii LDH (izonezimele LDH1 şi LDH2, cu LDH2 > LDH1) apar şi în
hemoliza de diverse cauze, prin eliberarea enzimei din eritrocite. Amploarea creşterii activităţii
serice a acestor două izoenzime este deosebit de marcată în anemia megaloblastică, caracterizată
printr-o hemoliză intramedulară; activitatea LDH revine la normal rapid după instituirea terapiei
adecvate (cu vitamină B12 sau acid folic).
 În diverse boli care afectează musculatura scheletică (distrofii musculare, miozite) are
loc creșterea activității serice a LDH5.
 În tumorile maligne are loc o creştere a activităţii serice a LDH, tabloul izoenzimelor
putând indica organul afectat.

Dinamica modificării activității serice a enzimelor cardiace în infarctul miocardic: