ENZIMELE PLASMATICE

Noţiuni introductive
În 1954 s-a stabilit prima corelaţie între activitatea enzimatică şi boală (GOT şi infarct).
a. Clasificarea enzimelor plasmatice
Enzimele prezente în plasmă pot fi încadrate în două categorii:
 enzime plasmatice funcţionale (au substratul în plasmă);
 enzime plasmatice nefuncţionale (nu au substratul în plasmă; ele reprezintă majoritatea
enzimelor).
Enzimele plasmatice funcţionale sunt constant prezente în plasmă, locul lor normal de acţiune,
unde au de îndeplinit o funcţie fiziologică bine definită. Printre ele se numără:
- lecitin-colesterol-acil transferaza (LCAT), enzimă ce catalizează esterificarea colesterolului prin
transferul unui grup acil de pe lecitină;
- enzimele şi proenzimele coagulării şi fibrinolizei;
- pseudocolinesteraza - enzima având ca substrat derivaţi de acil-colină;
- ceruloplasmina - oxidaza conţinând cupru.
Majoritatea acestor enzime sunt sintetizate de ficat, care le secretă activ în plasmă, unde se găsesc
în concentraţii mari. Modificarea activităţii acestor enzime funcţionale în plasmă, de obicei în sensul
scăderii, este expresia unei sinteze proteice defectuoase în ficat şi traduce o suferinţă hepatică gravă.
Absenţa acestor enzime în plasmă se poate datora unei erori genetice moştenite, ca în cazul bolii Wilson
(degenerescenţa hepato-lenticulară) caracterizată printr-o deficienţă a ceruloplasminei. Absenţa genetică a
pseudocolinesterazei are ca rezultat sensibilitatea subiecţilor respectivi la unele anestezice din clasa
acetilcolinei.
Enzimele plasmatice nefuncţionale nu au de îndeplinit nici un rol în plasmă. În condiţii fiziologice,
ele ajung în plasmă în concentraţii foarte mici, ca urmare a turn-overului celular (diviziune, moarte
celulară). La rândul lor, ele sunt clasificate în:
a-enzime ale secreţiilor exocrine
b-enzime intracelulare, numite şi enzime de leziune
a) Enzimele secreţiilor exocrine (lipaza, amilaza, tripsina pancreatică, fosfataza acidă prostatică şi
fosfataza alcalină biliară) pot prezenta scăderi în plasmă în situaţia în care organul secretor este atrofiat
sau pot prezenta creşteri în cazul: obstruării căilor excretoare, a unor modificări de permeabilitate a
membranei celulelor producătoare sau a unei sinteze şi excreţii crescute.
b) Enzimele intracelulare: lactat dehidrogenaza (LDH), transaminazele (GOT, GPT), creatin
kinaza (CK) acţionează exclusiv la nivelul ţesuturilor, ca instrumente de realizare a metabolismului
celular. Enzimele ies din celule şi trec în plasmă în urma acţiunii factorilor patogeni infecţioşi (virali şi
bacterieni) şi a toxicelor chimice sau ca o consecinţă a ischemiei şi traumatismelor tisulare.

b. Exprimarea activităţii enzimelor

Măsurarea concentraţiei enzimei este prea dificilă datorită valorilor ei foarte mici. Se măsoară, de
fapt, activitatea catalitică a enzimei.
U.I (o unitate internaţională) reprezintă activitatea enzimatică prin care se asigură conversia unui
mmol substrat într-un minut, în condiţii standard de pH, temperatură, prezenţa cofactorilor etc.
Valoarea normală a activităţii enzimatice reprezintă echilibrul între rata sintezei şi eliberării în
plasmă (pe de o parte) şi clearance-ul ei din circulaţie (pe de altă parte).

c. Clearance-ul enzimelor plasmatice se realizează:

- pe cale urinară (amilaza serică)
- pe cale biliară (fosfataza alcalină, având drept prescurtare ALP, ceruloplasmina, gamaglutamil-
transpeptidaza, care este notată γ-GT sau GGT, 5’-nucleotidaza)
- prin sistemul reticulo-endotelial (enzimele sunt îndepărtate prin fagocitoză sau sunt inactivate
prin mecanism neelucidat).
 d. Timpul de înjumătăţire (T1/2) a enzimelor plasmatice
Enzimele intracelulare au o viaţă medie scurtă în ser, de ordinul zecilor de ore. T1/2 trebuie
cunoscut pentru aprecierea momentului recoltării probei de sânge. De exemplu, în infarct se cer: CK,
GOT, LDH în funcţie de timpul scurs de la debutul durerii.

e. Variaţiile fiziologice ale activităţii enzimatice se înregistrează în funcţie de:

- vârstă (fosfataza alcalină are valori mai mari la copii faţă de adulţi)
- sex (CK are valoare mai mare la bărbat pentru că are musculatura scheletică mai dezvoltată
decât la femeie)
- rasă (CK este mai mare la negri faţă de albi)
- activitate fizică (repausul la pat pentru 2-3 zile scade activitatea CK cu 20%).
f. Valorile crescute ale activităţii enzimatice plasmatice apar în condiţii de:
- leziune celulară (leziune ischemică, virală, toxice etc.)
- turn-over celular crescut (proliferare celulară crescută în neoplazii)
- inducţie enzimatică (sărurile biliare au efect inductor asupra fosfatazei alcaline)
- obstrucţie de duct excretor (pentru enzimele secreţiilor exocrine)
- scădere a clearance-ului enzimei.
Gradul creşterii activităţii enzimatice este funcţie de:
- localizarea intracelulară a enzimei
Majoritatea enzimelor sunt uniloculare, fiind situate numai în citoplasma celulară sau în
formaţiuni subcelulare (glutamat dehidrogenaza în mitocondrii, catalaza în peroxizomi, fosfataza acidă,
având drept prescurtare ACP, în lizozomi). Puţine enzime sunt biloculare, fiind situate şi în citoplasmă şi
în mitocondrie (GOT, malat-dehidrogenaza, izocitrat-dehidrogenaza).
Cunoaşterea localizării enzimelor este importantă pentru că în procesul de citoliză enzimele
citoplasmatice sunt primele care trec în plasmă, în timp ce ieşirea enzimelor din mitocondrii sau din alte
organite subcelulare se produce numai în cazul unei acţiuni drastice şi prelungite a factorului patogen.
- permeabilitatea membranară
- gradul de vascularizaţie al ţesutului lezat
De exemplu, musculatura striată se imobilizează atunci când este lezată, iar circulaţia sanguină şi
limfatică se reduce mult, pe când miocardul continuă să se contracte şi atunci când prezintă leziuni. Aşa
se poate explica faptul că leziuni relativ reduse ale miocardului, în caz de infarct, produc modificări mai
exprimate ale enzimelor în ser decât leziunile traumatice ale musculaturii scheletice.
- numărul celulelor lezate, gradul de afectare al lor, viteza producerii leziunii
Atenţie! Nu există corelaţie între gradul (severitatea) leziunii şi activitatea enzimatică. Această
corelare se poate exprima doar în măsura în care după acţiunea acută a factorului patogen celula îşi
menţine potenţialul de refacere, leziunea fiind reversibilă. Dacă acţiunea factorului patogen se prelungeşte
sau este atât de severă încât nu mai permite reversibilitatea proceselor induse, insuficienţa metabolică a
ţesutului lezat se instalează ireversibil, afectând sinteza proteică şi implicit pe cea enzimatică. Ca urmare,
în insuficienţele cronice, concentraţia enzimelor intracelulare plasmatice nu mai suferă modificări
semnificative, ea menţinându-se, în general, într-un domeniu echivoc, uşor peste limita normală a valorii.
Creşterile nespecifice ale activităţii enzimatice sunt determinate de:
- insuficienţa circulatorie
- medicamente, care pot induce sinteze enzimatice (de exemplu, gamaglutamil-transpeptidaza este
indusă de fenobarbital şi anticonvulsivante)
- injecţia intramusculară poate creşte CK
- clearance scăzut (de exemplu, în macroamilazemie, amilaza serică formează complexe cu
imunoglobulinele şi nu mai poate filtra renal)
Valorile scăzute ale activitaţii enzimatice apar în condiţii de:
-sinteză scăzută (insuficienţă de organ)
-deficite congenitale
 -clearance crescut (apare rar)

Semnificaţia clinică a activităţii enzimatice

a. Determinarea activităţii unor enzime organospecifice.
Aceste enzime sunt prezente exclusiv într-un ţesut şi creşterea lor în plasmă indică organul lezat.
De exemplu, ornitin-carbamil transferaza (OCT) este enzimă strict hepatică şi creşterea ei în plasmă
indică fără dubiu o suferinţă hepatică. Enzimele organospecifice sunt restrânse numeric. De obicei aceeaşi
enzimă este situată în diferite ţesuturi, de unde şi dificultatea localizării leziunii. De aceea, se recurge la
metodele de mai jos.
b. Determinarea unui spectru larg de activităţi enzimatice şi aprecierea raportului lor cantitativ
De exemplu, o activitate crescută a fosfatazei alcaline poate sugera o afecţiune hepatică sau osoasă;
dacă aceasta este însoţită de o valoare crescută a g-glutamil-transpeptidazei şi a 5’-nucleotidazei,
afecţiunea este hepatică. Ca alt exemplu, GOT şi GPT sunt situate şi în cord şi în ficat, dar, în general,
valoarea raportului GOT/GPT creşte în afecţiunile cardiace şi scade în afecţiunile hepatice.
c. Determinarea activităţii izoenzimelor.
Izoenzimele sunt separate prin variate metode: electroforeza, stabilitatea la acţiunea unor agenţi
denaturanţi (căldura), sensibilitatea la inhibitori. De exemplu, o activitate crescută a LDH poate sugera o
afecţiune cardiacă, musculară sau hepatică. Dacă LDH total este crescut pe seama izoenzimei LDH 1,
atunci afecţiunea este cardiacă.

Concluzie
Importanţa cunoaşterii valorii activităţii enzimatice plasmatice constă în:
- depistarea şi localizarea ţesutului lezat
- depistarea existenţei unei proliferări celulare
- monitorizarea tratamentului sau a progresiunii bolii
Informaţii practice pentru o bună determinare şi interpretare a activităţii enzimatice serice
a. Hemoliza falsifică în mare măsură determinările de LDH, GOT şi, într-o măsură mai redusă,
determinările de GPT, CK, gamaglutamil-transpeptidaza şi fosfataza acidă
b. Modul de conservare a serului până la efectuarea determinărilor de enzime este important.
Amilaza, lipaza, gamaglutamil-transpeptidaza îşi păstrează nealterată activitatea catalitică timp de 7 zile,
atât la 4oC, cât şi la temperatura camerei. Fosfataza alcalină îşi păstrează neafectată activitatea doar la
4oC. Fosfataza acidă se inactivează extrem de rapid şi determinările trebuie efectuate imediat după
recoltare.
c. Uneori este necesară excluderea unor artefacte. Lactatul seric crescut determină rezultate fals
scăzute ale GPT, iar cetoacidoza diabetică determină rezultate fals crescute ale amilazei serice.

1. Lactatdehidrogenaza

Lactatdehidrogenaza (LDH) este o enzimă citoplasmatică participantă la glicoliza anaerobă;

catalizează următoarea reacţie reversibilă.

Piruvat + NADH + H+ . Lactat + NAD+

Enzima are o structură cuaternară tetrameră alcătuită din două tipuri de monomeri H (heart) şi M
(muscle), codificate de gene diferite. Prin combinarea în diferite proporţii a acestora rezultă 5 izoenzime:

Izoenzima LDH1 LDH2 LDH3 LDH4 LDH5

Structura H4 H3M H 2M 2 HM3 M4
 Izoenzimele diferă prin sensibilitatea la căldură, la diferiţi inhibitori şi prin mobilitatea lor
electroforetică.
Fracţiunile LDH1 şi LDH2 rezistă la o încălzire la 55-60 OC fără o pierdere însemnată a activităţii, pe
când LDH3, LDH4 şi LDH5 se inactivează rapid, aceasta reprezentând şi o metodă simplă de diferenţiere.
Electroforeza izoenzimelor LDH este delicată şi relativ puţin practicată; după migrarea pe acetat de
celuloză sau gel de agaroză se foloseşte la revelare fluorescentă NADH sau cuplarea transformării
NAD+NADH cu cea a unui colorant adecvat.
LDH se complexează cu imunoglobulinele şi apar benzi atipice la electroforeză. LDH complexate
cu IgA sau cu IgG migrează de obicei între LDH 3 şi LDH4, iar acest complex macromolecular nu are
semnificaţii clinice patologice specifice.
Diferenţierea izoenzimelor LDH se poate efectua şi prin cromatografie pe coloană DEAE-celuloză
sau prin filtrare în gel de Sephadex, fracţiunile LDH 1 şi LDH2 adsorbindu-se selectiv pe aceste medii.
LDH1 are o afinitate particulară pentru -hidroxibutirat, mai mare decât pentru lactat. Din acest
motiv LDH1 este desemnată uneori în literatură sub denumirea de -hidroxibutiratdehidrogenază
(HBDH).

Izoenzime Origine Proporţie Creştere

LDH1 Inimă, hematii, rinichi
(cortexul renal), sistem
reticuloendotelial
LDH2 Hematii, inimă, sistem
reticuloendotelial,
rinichi, plămâni
LDH3 Pămâni, placentă, sistem
nervos, rinichi, limfocite,
splină
LDH4 Musculatură striată, ficat,
rinichi, pancreas, sistem
nervos, placentă
LDH5 Ficat, musculatură
striată, rinichi, pancreas
20-30% Infarct miocardic acut,
anemie hemolitică, anemie
megaloblastică, infarct
renal acut
20-35% La fel ca LDH1
10-25% Trombembolism
pulmonar, pneumonie în
extindere, limfocitoză,
pancreatită acută, cancer
5-10% Necroză sau inflamaţie
hepatică, leziuni ale
musculaturii striate
5-10% La fel ca LDH4

La adult LDH1, LDH2, LDH3 sunt prezente în serul normal, inimă şi absente în ficat, LDH 4 şi LDH5
sunt prezente în ficat, absente în inimă şi sub formă de urme în ser.
Plasma nou-născuţilor sau obţinută din sângele ombilical conţine cantităţi mari de LDH şi toate
cele 5 izoenzime sunt în proporţii uniform distribuite.
Pe lângă determinarea LDH totale (pe ser neîncălzit) se execută o altă determinarea, de această dată
pe serul încălzit timp de 60 min la 60 oC. Valori de peste 80% ale LDH termostabile (LDH 1 + LDH2)
sugerează un infarct miocardic.
În cazul unui infarct miocardic acut, LDH 1 începe să crească după 10-12 ore de la producere, atinge
valori maxime după 48-72 ore și revine la valori normale după 10-14 zile. Nerevenirea la valorile normale
după 14 zile sugerează un prognostic grav al evoluției acestuia. Ca markeri tardivi însă ai infarctului
miocaredic acut sunt utilizate valorile troponinelor cardiace. În mod normal raportul LDH 1/LDH2 este
subunitar. În infarctul miocardic acut devine supraunitar.
 2. Creatinkinaza

Creatinkinaza este o enzima implicată în metabolismul energetic, participănd la menţinerea unui

raport optim ADP/ATP în celule. În condiţiile unui exces de ATP, creatinkinaza conduce la înmagazinarea
energia legăturilor macroergice din ATP sub formă de creatin-fosfat, iar în condiţiile unui deficit de ATP,
eliberează energia înmagazinată în creatin-fosfat pentru a sintetiza rapid ATP-ul necesar celulei (ex. fibra
musculară în contracţie). Creatinkinaza este un dimer format din două tipuri de monomeri, M ( muscle,
mușchi) și B ( brain, creier), care se asociază în 3 izoenzime: CK-MM, CK-MB şi CK-BB.

Caracterizarea izoenzimelor creatinkinazei

IZOENZIMA LOCALIZARE CREŞTERE

CK-MM - muşchi striaţi, miocard, creier,
tiroidă (reprezintă
95-100% din activitatea serică
normală)
CK-MB - miocard (reprezintă 0-5% din
activitatea serică normală)
CK-BB - creier, tub digestiv, uter,
rinichi, plămâni (în condiţii de
sănătate nu există în ser)
- distrofii musculare, infarct
miocardic, tumori ale
sistemului nervos central
- infarct miocardic
- infarct cerebral, intestinal,
insuficienţă renală

Distribuţia izoenzimelor în diferite organe

Izoenzima Muşchi Miocard Creier Tub Uter Rinich Prostată

striaţi digesti i
v
CK-MM 96- 60- 0-10% 0-3% 2-20% 8-10% 3-9%
100% 78%
CK-MB 0-4% 22- - 0-2% 3-20% - 4-40%
40%
CK-BB - - 90- 95% 60- 90- 56-93%
100% 95% 92%

Observaţii
1. Deşi creierul conţine cantităţi mari de CK-BB, serul nu conţine CK-BB de origine nervoasă
deoarece masa moleculară a acestei izoenzime (M = 80.000 D) nu îi permite să treacă bariera
hematoencefalică. Această izoenzimă apare totuşi în ser când există leziuni întinse nervoase, cu lezarea
barierei hematoencefalice. Deasemenea, la valorile serice scăzute ale acestei izoenzime mai participă şi
alţi factori: t1/2 scăzut (1-5 ore), cantitatea mică de enzimă din ţesuturi, tipul metodei de dozare (cele mai
multe metode de dozare folosesc anticorpi anti-M care recunosc numai izoenzimele care conţin lanţuri M
(CK-MB şi CK-MM) ).
2. În caz de hemoliză in vitro apar valorile fals crescute ale creatinkinazei serice. Hematiile lizate
eliberează enzimele intracelulare: glucozo-6-fosfat dehidrogenaza (activitatea şuntului pentozelor este
relativ ridicată în hematii), hexokinaza, glucoza şi ADP amplificând ritmul sintetizării NADPH.
3. În unele cazuri de cancer pulmonar, infarct cerebral sau insuficienţă renală stadiul terminal pot să
apară valori fals crescute ale activităţii izoenzimei CK-MB.
 În cancerul pulmonar şi în infarctul cerebral se eliberează în circulaţia sangvină cantităţi mari de CK-
BB ca urmare a proceselor citolitice care au loc la nivelul masei tumorale şi respectiv în zona infarctizată
( CK-BB este principala izoenzimă a CK existentă în plămâni şi rinichi). Ulterior poate avea loc în ser un
transfer de subunităţi între izoenzime, conform reacţiei:

CK-BB + CK-MM ↔ 2 CK-MB

Rezultă izoenzima CK-MB „atipică” fals crescută.

4. Nivelurile de CK-MB cresc la 4-6 ore de la producerea unui infarct miocardic acut, ating vârful la
12-24 de ore și revin la valori normale dupa aproximativ 48 de ore.

3. Transaminazele

Transaminazele sunt enzime implicate în metabolizarea aminoacizilor (atât în degradarea cât şi în

biosinteza lor). Prin reacţia de transaminare are loc transferul gruparii amino de pe un aminoacid oarecare
pe - cetoglutarat (-KG), cu obţinerea de glutamat (Glu) şi -cetoacizi (are loc canalizarea azotului din
aminoacizi spre Glu). Glutamatul este rezervorul - depozitul de azot din aminoacizi şi este unicul substrat
al dezaminării oxidative, din care rezultă amoniac, iar -cetoacizii formaţi sunt oxidaţi în ciclul Krebs,
constituind o sursă de energie.
Reacţia generală catalizată de transaminaze este:

Exemple:

În care:
GPT=glutamat-piruvat-aminotransferaza=ALAT=alanină-aminotransferaza
GOT=glutamat-oxaloacetat-aminotransferaza=ASAT=aspartat-aminotransferaza
Transaminazele au drept coenzimă piridoxal-5-fosfatul din vitamina B 6. În deficitul de vitamină B6
nivelul reacţiilor de transaminare scade (cu 66%) şi deasemenea activitatea plasmatică a acestei enzime
(ex. hepatita alcoolică-creşterile sunt mai mici în alte hepatite).
Localizare
Concentraţia GPT e mai scăzută decât cea a GOT în toate ţesuturile, cu excepţia ficatului.
GOT GPT
Localizare tisulară Inimă, ficat, musculatură striată Ficat, musculatură
 (localizari principale) sistem striată, miocard,
nervos, rinichi, pancreas, hematii, rinichi, pancreas
plămâni (localizări secundare)
Localizare celulară Enzimă biloculară (40% în Enzimă uniloculară
mitocondrii, 60% în citoplasmă) (doar în citoplasmă)
Mecanismele Necroză (moartea celulară) Creşterea
creşterii activităţii permeabilităţii
plasmatice membranei celulare
Semnificaţia Leziuni severe Leziuni uşoare (când
creşterii în ser nu se asociază cu o
creştere a GOT)
T1/2 17h 47 h
Valori normale < 45 UI/l < 27 UI/l

Valori patologice ale transaminazelor serice

Creşterile GPT au în general aceleaşi cauze ca şi creşterea GOT. Transaminazele serice prezintă
variaţii fiziologice de maxim 10 u.i./zi la aceeaşi persoană.
Raportul De Ritis
Raportul De Ritis este raportul între activitatea GOT/activitatea GPT
Valori normale: 1,3 (variază între 0,7-1,4 în funcţie de metodologie)
Valori patologice
În cazul necrozei se eliberează enzime mitocondriale (ex. GOT) şi în consecinţă raportul De Ritis
va fi crescut; de exemplu în infarctul miocardic acut, hepatita cronică activă, medicamentele
hepatotoxice.
În cazul bolilor inflamatorii are loc o creştere a permeabilităţii membranei celulare cu eliberarea
enzimelor citoplasmatice şi deci raportul De Ritis va fi scăzut de exemplu în hepatita infecţioasă.
În cazul infarctului miocardic acut, GOT este eliberată din celule începând cu 6-12 ore de la
declanșare, valorile maxime sunt înregistrate la 48 de ore și revin la normal după 3-5 zile.

4. Fosfatazele serice

Sunt enzime care fac parte din clasa hidrolazelor și catalizează hidroliza unei mari varietăți
de monoesteri organici ai fosfatului (esteri fosforici ai alcoolilor primari, secundari, ciclici, fenolilor,
etc.). Rolul fiziologic şi substratele naturale din organism ale enzimelor nu se cunosc.

Reacţia generală este:

Se clasifică în funcție de pH-ul optim la care acționează, în:

a. Fosfataze acide (ACP) care acționează la pH aproximativ 5
b. Fosfatazele alcaline (ALP) care acționează la pH de aproximativ 10

a. Fosfataza acidă (ACP)

 Termenul de fosfatază acidă este folosit pentru o familie de enzime care reacţionează ca esteraze
(de exemplu, asupra p-nitrofenilfosfatului, în cazul determinărilor efectuate la laborator). pH-ul optim
este de 5, de unde denumirea improprie de fosfatază acidă.
Localizare
În prostată se găseşte izoenzima prostatică a fosfatazei acide. Alte ţesuturi (ficat, splină, os,
trombocite, eritrocite) au concentraţie mică de fosfatază acidă. Fosfataza acidă prostatică este sintetizată
de prostată şi apoi este excretată, urmând traseul duct prostatic, uretră. În condiţii fiziologice, valorile
sanguine ale enzimei sunt foarte mici.
Determinarea activităţii fosfatazei acide în laborator
Se determină în absența şi în prezența tartratului de sodiu. Activitatea inhibată de tartrat
corespunde activitaţii fosfatazei acide cu origine prostatică, de unde mai este și denumită „fracțiunea
tartrat inhibabilă” a fosfatazei acide.
Recoltarea probei pentru determinarea activităţii fosfatazei acide
Determinarea activităţii enzimatice se face imediat după recoltarea probei deoarece fosfataza
acidă prostatică este instabilă. Heparina inhibă activitatea enzimatică, de aceea se foloseşte sânge
coagulat. Nu se utilizează probe hemolizate. Este indicat ca proba de sânge să fie recoltată anterior
efectuării tuşeului rectal deoarece orice manevra clinică efectuată la nivelul zonei determină o creștere
artificială, falsă a valorilor activității ACP.
Semnificaţia clinică
Fosfataza acidă prostatică are valori crescute în unele forme localizate de cancer prostatic (la 5-
20% din bolnavi) şi în majoritatea formelor metastatice de carcinom prostatic (la 60-75% din bolnavi).
De obicei, determinările de fosfatază acidă prostatică sunt însoţite de determinarea antigenului
specific prostatic (PSA) în ser. Acest antigen, descoperit în 1987, este un peptid alcătuit din 237
aminoacizi, este sintetizat de epiteliul prostatic şi este secretat în lichidul seminal. El are activitate
proteolitică. Recent s-au găsit şi alte localizări ale antigenului specific prostatic.
Fosfataza acidă prostatică şi antigenul specific prostatic sunt markeri biochimici pentru cancerul
de prostată. Valorile lor sunt crescute şi în caz de hipertrofie benignă de prostată, prostatită şi după
cateterism în investigaţii urologice. De aceea, aceşti doi markeri nu sunt suficient de sensibili şi specifici
pentru screeningul cancerului de prostată. Aplicaţia lor majoră este în urmărirea evoluţiei bolii şi pentru
monitorizarea terapiei.

b. Fosfataza alcalină (ALP)

Fosfataza alcalină reprezintă un termen generic pentru un grup de enzime care au proprietatea de
a hidroliza monoesteri organici ai fosfatului, la pH alcalin (pH=10).
Enzima necesită Mg2+ ca activator şi este inhibată de Ca 2+ şi de fosfat anorganic. Rolul fiziologic şi
substratul enzimei nu se cunosc.

Localizare
Enzima se găseşte în orice ţesut, dar ţesuturile bogate în fosfatază alcalină sunt: osul
(osteoblastele), ficatul (tractul hepato-biliar), placenta şi intestinul. Enzima este situată pe suprafaţa
membranei celulare, are timpul de înjumătăţire de 7 zile şi clearance-ul ei este probabil hepatic.
Activitatea enzimatică plasmatică este reprezentată de: fracţiunea hepatică (30-50%), osoasă (50-
70%), intestinală (0-20%). Identificarea izoenzimelor fosfatazei alcaline întâmpină încă probleme de
sensibilitate şi precizie de execuţie. Se consideră că determinarea lor este improprie analizei clinice
uzuale.
Creşteri fiziologice ale activităţii fosfatazei alcaline se înregistrează:
- în copilărie şi pubertate, când există o creştere osoasă rapidă
- în trimestrul III al sarcinii, când activitatea fosfatazei alcaline este de 2 ori mai mare decât
valoarea de la adult şi revine la normal la 3 săptămâni postpartum
- după vârsta de 60 ani, (boala Paget subclinică)
 Semnificaţia clinică a activitaţii crescute a fosfatazei alcaline
a. Boli hepatobiliare
Fosfataza alcalină este enzima sindromului de colestază prin obstrucţie biliară, având două cauze
majore: calculul de coledoc şi cancerul de cap de pancreas. O creştere marcată a fosfatazei alcaline
plasmatice (de 3-4 ori) şi durabilă este caracteristică icterului colestatic, prin obstrucţie biliară. În acest
caz, originea biliară a fosfatazei alcaline (sărurile biliare au rol de inductori enzimatici) este susţinută de
valorile crescute ale 5’-nucleotidazei şi gamaglutamil-transpeptidazei.

b. Boli osoase
Fosfataza alcalină reflectă activitatea osteoblastelor. Măsurarea activităţii fosfatazei alcaline
trebuie însoţită de un bilanţ fosfocalcic complet, seric şi urinar. Valori crescute se întâlnesc în:
regenerarea osoasă după fracturi, rahitismul prin carenţa vitaminei D etc.
c. Cancer
Ţesutul canceros poate secreta două tipuri de fosfataze: oncofetale, secretate direct de tumoră, şi
cele secretate de ţesutul invadat de metastaze.
O fosfatază alcalină oncofetală este izoenzima Reagan, identică cu cea placentară, secretată de
tumori canceroase pulmonare sau ale aparatului genital feminin.
Fosfataza alcalină are valori crescute şi în metastazele hepatice sau osoase. Pentru diferenţierea
lor se foloseşte -glutamil-transpeptidaza, care are origine hepatică.

5. Amilaza serică

Amilaza serică este o -endoamilază care catalizează degradarea hidrolitică a amidonului. Ea

acţionează asupra legăturilor -1,4 glicozidice, cu formare de oligozaharide reducătoare (dextrine),
maltoză şi glucoză, care sunt compuşi necolorabili cu iodul.
Localizare
Enzima se găseşte în: pancreas, glande salivare, ficat, intestin subţire, rinichi, trompe uterine şi
tumori (carcinom pulmonar, esofagian, ovarian, de sân).
Există 2 clase de izoenzime:
- izoenzima P (secretată de pancreas), care reprezintă 40% din amilaza serică totală
- izoenzima S (secretată de diverse ţesuturi, în special de glandele salivare), care reprezintă 60%
din amilaza serică totală
Timpul de înjumătăţire (T1/2) este de 48 ore. Amilaza serică creşte în primele 24 ore de la debutul
unei pancreatite, se menţine crescută 3 zile şi revine la normal în 3-5 zile.
Enzima filtrează renal pentru că are masă moleculară mică (45000). În cazul macroamilazemiei,
amilaza nu mai filtrează renal pentru că formează macromolecule cu imunoglobulinele, înregistrându-se
astfel valori fals crescute ale amilazei serice.
În pancreatita acută, valorile crescute ale amilazei urinare se menţin 7 zile (mai mult decât ale celei
serice) datorită unui defect tubular, reversibil, care împiedică reabsorbţia amilazei urinare.
Semnificaţie clinică
a. Pancreatita acută. O valoare a amilazei serice mai mare de 3 ori decât valoarea normală are o
specificitate crescută pentru diagnosticul de pancreatită acută. În pancreatita acută amilaza serică poate
creşte până la de 40 ori valoarea normală. Atenţie! - valoarea maximă a amilazei serice şi rata ei de
scădere nu se corelează cu severitatea sau cu prognosticul bolii.

Există pancreatite cu amilazemie normală în următoarele condiţii:

- recoltarea probei de sânge s-a efectuat la mai mult de trei zile de la debutul bolii (nu s-a ţinut
seama de timpul de înjumătăţire al amilazei serice)
- pancreatita cronică este surprinsă în puseu acut
 - hipertrigliceridemie
b. Alte boli (când valoarea amilazei serice este peste valoarea normală, dar mai mică decât triplul
valorii normale)
- boli acute abdominale: ulcer peptic perforat, colecistită acută, ocluzie intestinală, traumatism
abdominal, sarcină ectopică ruptă
- boli ale glandelor salivare: oreion, calculi, după sialografie
- spasm al sfincterului Oddi, după administrarea de morfină
- o disfuncţie glomerulară
- cetoacidoza diabetică (reacţie fals pozitivă, când există condiţii favorabile hidrolizei acide, cu
afectarea determinării activităţii amilazei serice în laborator)
- macroamilazemia
Valori scăzute ale amilazei serice se înregistrează la sugari

6. Lipaza serică

Lipaza are origine pancreatică şi hidrolizează esteri ai glicerolului în prezenţa unei proteine cu
masa moleculară de 10000 (colipaza) şi a sărurilor biliare de concentraţie slabă (altfel devin inhibitori).
Lipaza reacţionează numai în mediu heterogen asupra substratului emulsionat, de aceea este dificil de a
măsura activitatea enzimatică în laborator. Totuşi, astăzi sunt disponibile noi metode de determinare
(chiar automatizate), având o bună sensibilitate.
Localizare
Lipaza are localizare preponderent pancreatică. Se mai poate găsi în: mucoasa gastrică şi
intestinală, leucocite, adipocite.
Timpul de înjumătăţire este mai mare decât cel al amilazei serice, valorile serice crescute
persistând 14 zile. Enzima are clearance urinar.
Semnificaţie clinică
Nivelele crescute ale lipazei serice se înregistrează in pancreatitele acute şi în puseele acute ale unei
pancreatite cronice. Aceste valori sunt mai persistente decât cele ale amilazei, deci ajută la punerea
retrospectivă a diagnosticului de pancreatită. Valori normale ale lipazei serice, însoţite de amilazemie
crescută, apar în afecţiuni extrapancreatice: leziuni ale glandelor salivare, oreion, sarcina extrauterină,
macroamilazemie, cetoacdoză diabetică.

7. Colinesteraza serică

Organismul dispune de enzime capabile să producă hidroliza esterilor colinei cu diverşi acizi
organici. Un grup al acestor enzime este localizat predominant în eritrocite şi în ţesutul nervos, având
activitate specifică asupra acetilcolinei; denumirea enzimelor este de acetilcolinesteraze. Celălalt grup de
enzime este sintetizat de ficat, apoi secretat în plasmă şi are specificitate largă, hidrolizând esteri variaţi
(acetilcolina, butiril-colina, benzoil-colina, succinil-colina). Denumirea enzimelor din acest grup este de
colinesteraze serice nespecifice sau pseudocolinesteraze.
Există numeroase tehnici de determinare a activităţii colinesterazelor serice. Unele sunt bazate pe
modificările de pH datorate eliberării acizilor din esterii colinei, fie pe determinări colorimetrice sau
spectrofotometrice ale substratului supus hidrolizei.
Semnificaţie clinică
Pseudocolinesteraza dă indicaţii privind capacitatea proteosintetică a ficatului.
Valori crescute ale activităţii enzimatice se înregistrează în perioada de vindecare a unei hepatite şi
în sindromul nefrotic, când are loc o exagerare a funcţiei proteosintetice a ficatului. Pentru hepatologie
este important de ştiut că în caz de afectare a ficatului la obezi, hiperlipemici sau hipertiroidieni, scăderea
pseudocolinesterazei porneşte de la un nivel iniţial mai ridicat.
Valori scăzute ale activitaţii enzimatice se înregistrează în boli de ficat (hepatită cronică, ciroză).
Urmărirea variaţiei activităţii enzimatice are valoare diagnostică şi pentru urmărirea eficacităţii terapiei.
Creşterea valorii în cursul terapiei hepatitei indică un prognostic favorabil, în timp ce scă derea progresivă
a valorii denotă evoluţia spre atrofie hepatică.
Valori scăzute ale activităţii enzimatice se înregistrează şi în ingestia sau absorbţia prin tegumente
de anticolinesteraze (insecticide organofosforice), în prezenţa de variante anormale ereditare ale
colinesterazei, care au o activitate biologică scăzută.
Sensibilitatea la suxametoniu
Suxametoniul (succinil-colina, „scolina”) este un relaxant muscular, care este metabolizat prin
hidroliza de către colinesteraza serică, scăzându-i astfel durata de acţiune. Administrarea de suxametoniu
la un pacient cu activitate scăzută a colinesterazei (de obicei datorită existenţei unei variante genetice
anormale) este urmată de o perioadă îndelungată de apnee. Asemenea pacienţi necesită ventilaţie
suportivă după operaţie. Pentru demonstrarea prezenţei unei variante genetice anormale se determină şi
numărul la dibucaină (valoarea normală este de 80% şi reprezintă procentul cu care a fost inhibată
activitatea colinesterazei în prezenţa dibucainei). Pentru formele homozigote, activitatea colinesterazei
serice este foarte mult scăzută, iar procentul cu care este inhibată de către dibucaină este mai mic de 20%.
Formele heterozigote au activitatea colinesterazei serice uşor scăzută şi număr intermediar la dibucaină.
Raţionamentul utilizării inhibiţiei la dibucaină constă în:
- o activitate serică scăzută a colinesterazei însoţită de numărul la dibucaină normal sugerează o
sinteză hepatică defectuoasă
- o activitate serică foarte scăzută a colinesterazei însoţită de numărul la dibucaină scăzut indică
existenţa unei gene anormale pentru colinesterază
Identificarea pacienţilor susceptibili la suxametoniu şi a rudelor lor este impor tantă pentru a aprecia
riscul utilizării anestezicelor la aceştia.

8. -Glutamiltranspeptidaza (γ-GT, GGT)

-Glutamiltraspeptidaza (GT) este o enzimă implicată în transferul unităţilor de -glutamil de pe -

glutamilpeptide pe aminoacizi sau alte peptide cu moleculă mică. În majoritatea sistemelor biologice
donorul de -glutamil este glutationul, reacţia generală catalizată de către -GT fiind următoarea:

Glutation + aminoacid  glutamilpeptid + L-cisteinilglicină

Funcţiile fiziologice specifice ale -GT nu sunt clar precizate. Totuşi, este recunoscută implicarea
ei în următoarele procese: sinteza proteinelor şi a peptidelor, reglarea concentraţiilor tisulare de glutation,
transportul aminoacizilor prin membranele celulare.

Localizare
-GT este localizată în ficat, căi biliare, pancreas, intestine, rinichi, prostată şi creier. Enzima
circulantă este exclusiv de origine hepato-biliară.
În hepatocite şi, mai ales, în celulele care tapetează canaliculele biliare, enzima se găseşte aproape
exclusiv la nivelul membranei celulare. -GT este supusă inducţiei hepatice microzomale la fenobarbital
şi alcool, fapt care sugerează şi o localizare extramembranară a enzimei (în reticulul endo plasmic neted
din celulele parenchimului hepatic, la nivelul căruia s-a detectat dealtfel o activitate crescută de -GT în
cazul subiecţilor alcoolici sau care consumatori cronici de somnifere barbiturice ).
Valori patologice
 Activitatea -GT este crescută în colestază, hepatopatii, alcoolism, pancreatită, cancer de prostată,
tratament cu fenobarbital.

Observaţii
Determinarea activităţii serice a -GT este utilă pentru diferenţierea cauzelor creşterii activităţii
serice a fosfatazei alcaline (cauză hepatică sau osoasă). -GT nu există în oase, deci creşterea activităţii ei
asociată cu creşterea activităţii fosfatazei alcaline indică originea hepatică a fosfatazei alcaline.
-GT constituie un marker de boală hepatobiliară la adolescenţi (la care fosfataza alcalină este
crescută fiziologic şi nu mai poate fi folosită pentru investigarea stării ficatului).
-GT este folosită pentru a diagnostica alcoolismul cronic şi în mod special ocult. Alcoolul induce
activitatea enzimatică microzomală şi consecutiv creşterea nivelului seric al activităţii -GT.Acesta revine
în limite normale după 2-3 săptămâni de la oprirea consumului de alcool.