LP 3.

TRANSAMINAZELE SERICE

Transaminazele serice acţioneazǎ la nivel

intracelular, catalizând reacţia de transfer a unei grupǎri amino (-NH 2) de la un α-aminoacid la un α-
cetoacid. Actiunea lor nu se manifestǎ în plasmǎ, putând fi considerate enzime plasmatice
nefuncţionale.
Reactia de transaminare reprezintǎ una dintre cǎile gemerale de catabolizare a aminoacizilor în
organism, alǎturi de decarboxilare şi de dezaminare. Ea are importanţǎ în metabolismul intermediar în
sinteza aminoacizilor neesenţiali proprii organismului, utilizând aminoacizi din rezerva metabolicǎ (pool).
Tot prin aceastǎ reacţie se stabileşte corelaţia dintre metabolismul protidic cu cel glucidic prin intermediul α-
cetoacizilor rezultaţi din ciclul Krebs.
Existǎ douǎ transaminaze serice cu aplicaţii clinice importante:

a) glutamat-oxaloacetat transaminaza (GOT sau TGO) sau aspartat-aminotransferaza (AST) –

catalizeazǎ transferul grupǎrii amino de la acidul L-aspartic la acidul α-cetoglutaric rezultând acidul
oxalilacetic şi acidul L-glutamic.
Ea existǎ în concentraţii mari în miocard şi ficat şi în concentraţii mai reduse în muşchiul scheletic,
rinichi şi ţesutul cerebral.

b) glutamat-piruvat transaminaza (GPT sau TGP) sau alanina-aminotransferaza (ALT) – catalizeazǎ

transferul grupǎrii amino de la L-alaninǎ la acidul α-cetoglutaric, rezultând acidul piruvic şi acidul L-
glutamic.
Ea existǎ în ficat, concentraţia fiind mai redusǎ în miocard şi în muşchiul scheletic, rinichi. Nivelele
crescute din ficat şi localizarea sa exclusiv citoplasmaticǎ explicǎ relativa sa specificitate în bolile
hepatice.

Caracteristicile transaminazelor

AST ALT
Localizare tisulară miocard, ficat, musculatură ficat, musculatură striată, miocard,
striată, sistem nervos, plămâni, rinichi, pancreas
hematii
Localizare celulară este o enzimă biloculară: este o enzimă uniloculară: există
-mitocondrii: 40% doar în citoplasmă
-citoplasmă: 60%
Timp de înjumătăţire 17h 47h
Semnificaţia valorilor În cazul AST mitocondriale, e mai puţin severă decât în cazul AST
crescute mai severă, cu un prognostic
rezervat şi în IMA, şi în bolile
hepatice
Valori normale 2-20 UI – metoda colorimetrică 2-16,5 UI – metoda colorimetrică
<40UI – metoda enzimatică <34 UI – metoda enzimatică

Determinarea activitǎtii enzimatice a transaminazelor serice prin metoda colorimetricǎ cu 2,4-dinitro-

fenil-hidrazinǎ (DNFH)

1
Principiul metodei: Se incubeazǎ substrat GOT sau GPT cu ser nehemolizat. Acidul piruvic eliberat în
reacţie reacţioneazǎcu 2,4-dinitro-fenilhidrazina în mediu bazic formând dinitrofenilhidrazona, coloratǎ în
roşu-cǎrǎmiziu. Intensitatea culorii este proporţionalǎ cu acitivitatea enzimei din proba analizatǎ.

Semnificaţie diagnosticǎ:

Mecanismele creşterii activităţii transaminazelor sunt:

- necroza/moartea celulară;
- creşterea permeabilităţii membranei celulare
In cazul leziunilor celulare, transaminazele organului afectat sunt deversate in sange, iar activitatea lor în ser
creste. Investigarea transaminazelor serice reprezintă un criteriu biochimic necesar pentru aprecierea
diagnosticului leziunilor celulare, a gradului şi evoluţiei acestora.

a) GOT existǎ în cantitǎţi mari în miocard şi ţesutul hepatic şi mai puţin în muşchii striaţi, rinichi, pancreas,
plǎmâni, eritrocite. Creşteri ale activitǎţii enzimatice ale GOT apar în:
1. infarct miocardic – extinderea unui infarct se poate corela, într-o oarecare măsură, cu nivelul enzimelor
eliberate şi masa musculară cardiacă infarctizată poate fi estimată din analiza curbei concentraţie-timp a
enzimei, dacă este cunoscută cinetica de eliberare, de degradare, de eliminare a enzimelor.

Determinarea AST este utilă în diagnosticarea pacienţilor cu recidive ale IM, cu IM fără modificări
relevante ale EKG sau cu insuficienţă coronariană, precum şi a pacienţilor cu microinfarcte diseminate, caz
în care determinarea ei permite chiar datarea leziunii.
Astfel, creşterea AST începe la 6-12 ore după infarct, atinge valoarea maximă în 24-48 ore de la
producerea infarctului şi revine la normal in 4-6 zile după infact. In general, creşterea maximă atinge valori
de 100 mU/ml sau chiar mai mult, iar peste valorile de 150mU/ml, prognosticul devine rezervat.
Cresterea valorii AST este mai putin specifica decat cea a CPK. Nivelul seric al AST cat si al CPK,
creste rapid si scade rapid in infarctul miocardic acut, in timp ce cel al LDH (lactat dehidrogenaza) creste
mai tardiv si ramane crescut un timp mai indelungat.
Determinarea AST, desi este cea mai frecventa in clinica, are dezavantajul ca, fiind crescuta si in
muschiul scheletic, ficat si eritrocite poate fi eliberata extracelular si din acestea (surse extracelulare).
CPK are un avantaj fata de AST, in sensul ca ea nu este prezenta in cantitati semnificative in
eritrocite, rinichi, ficat si plamani, ci numai in inima, muschi scheletic si creier si din aceasta cauza pare mai
specifica si mai sensibila decat AST. Cresterea concentratiei serice a CPK si AST este de scurta durata, ceea
ce impune ca determinarea lor sa se faca imediat, la debutul bolii, deoarece daca determinarile se fac dupa 72
de ore ele pot fi gasite normale.
2. infarct pulmonar – creşterile sunt uşoare pânǎ la moderate, persistând pânǎ la 3-5 zile de la atacul de
durere;
3. insuficienţa cardiacǎ dreaptǎ cu congestie (stazǎ hepaticǎ);
4. operaţii pe cord;
5. distrofii musculare progresive sau boli traumatice musculare;
6. sindromul de zdrobire, arsuri;
7. infarcte renale, splenice şi intestinale;
8. pancreatitǎ acutǎ;
9. leziuni necrotice ale sistemului nervos central;
10. toxemie gravidicǎ;
11. afecţiuni heaptice – nivelele crescute în ficat şi localizarea sa exclusiv citoplasmatică explică relativa sa
specificitate în afecţiunile hepatice; nivelul şi durata creşterii transaminazelor fiind paralele cu extinderea
leziunii (aidcǎ cu modificarea permeabilitǎţii celulare şi necroza); determinǎrile de GOT sau de GPT sunt
deosebit de utile în urmǎrirea evoluţiei hepatitei cronice sau acute, dar interpretarea valorilor anormale
trebuie fǎcutǎ cu prudenţǎ şi ţinând seama de contextul clinic.
2
b) GPT – creşterile acestei enzime reprezintǎ un semn precoce în hepatitele virale, aceste determinǎri putând
fi utilizate ca martor al leziunii hepatocitelor şi astfel sǎ se poatǎ face o diferenţiere între afectarea hepaticǎ şi
cea produsǎ prin colestazǎ.

Creşteri de 100 de ori peste valoarea normalǎ apar în:

 Afecţiuni hepatice
o Hepatita viralǎ acutǎ (înaintea apariţiei icterului); hepatita toxicǎ (cloroform, CCl4, compuşi
organici ai fosforului)
 Afecţiuni pancreatice: pancreatitǎ acutǎ; unele tipuri de tumori
Creşteri moderate de 1-9 ori valoarea normalǎ apar în:
o colestazǎ hepaticǎ cronicǎ; cirozǎ; ictere mecanice (pânǎ la 7-10 ori valorile normale);
o tumori hepatice; leziuni ale musculaturii.
Un parametru important legat de activitatea transaminazelor este raportul GOT/GPT numit raport de
Rittis care – in condiţii fiziologice normale – este egal cu 1,3. În afecţiunile hepatice acest raport
este mai mic decât 1,3. Când GOT are valori crescute, iar GPT are valori normale este posibilǎ
suspectarea prezenţei unui infarct miocardic, iar raportul de Rittis devine mai mare decât 1,3.

Gama – glutamil tranferaza (GGT sau γ-GT)

GGT catalizeazǎ transferul grupǎrii γ-glutamil de la peptide cǎtre alţi aminoacizi. Este o
proteinǎ heterodimericǎ, fiecare subunitate constând dintr-un singur lanţ polipeptidic. Este localizatǎ
la nivelul membranei citoplasmatice a numeroase celule, centrul activ al enzimei fiind situat în exterior.
GGT are un rol important atât în sintezele proteice şi în reabsorbţia proximalǎ tubularǎ a
aminoacizilor din filtratul glomerular, cât şi în metabolimul mediatorilor inflamaţiei (ca de exemplu,
leucotrienele), al substanţelor carcinogene şi toxice.
GGT mǎsurat în ser provine în special din ficat. Cea mai mare parte este legatǎ de lipoproteine, în
special HDL, dar şi de LDL. O micǎ parte este hidrosolubilǎ, fiind asemǎnǎtoare GGT eliberate de proteaze
din membrana celulelor hepatice. GGT legat de HDL este crescut în special în bolile hepatice non-icterice, în
timp ce GGT legat de LDL este crescut în colestazǎ, iar fracţiunea hidrosolubilǎ creşte într-o varietate de boli
hepatice. GGT este îndepǎrtatǎ din plasmǎ prin bilǎ, activitatea enzimei în bilǎ fiind de 10 ori mai
mare decât cea plasmaticǎ. O parte din ea este degradatǎ de rinichi şi eliminatǎ prin urinǎ. Sinteza
crescuta a GGT poate fi indusǎ în ficat de colestazǎ, de consumul cronic de alcool sau de dozele
terapeutice ale unor medicamente.

Scopul determinǎrii GGT:

1. depistarea alcoolismului - este cel mai sensibil indicator, fiind enzima a cǎrei creştere depǎşeşte
celelalte enzime hepatice dozate în mod curent.
2. monitorizarea abstinenţei de la alcool.
3. diagnosticul bolilor hepatice şi biliare – în astfel de afecţiuni, valorile GGT se coreleazǎ cu cele ale
fosfatazei alcaline.
4. diagnosticul unei hepatopatii în prezenţa unei afecţiuni osoase, a sarcinii sau în perioada copilǎriei –
sunt condiţii în care valorile fosfatazei alcaline cresc, în timp ce valorile GGT se încadreazǎ în valorile
de referinţǎ.
Determinarea activitǎţii GGT se face pe probe de sânge recoltate prin puncţie venoasǎ în vacutainere fǎrǎ
anticoagulant, probe prin a cǎror centrifugare se obţine cantitatea de ser necesarǎ (minim 0,5ml). Serurile
hemolizate, lipemice sau cele contaminate bacterian nu sunt utilizate la determinarea GGT, deoarece pot
duce la erori de diagnostic. Stabilitatea enzimei în ser este de 7 zile la temperatura camerei, 7 zile la 4-8 0C, 1
an la – 200C.
3
 GGT are valori considerate fiziologic normale:
 La femeile însǎrcinate şi la copiii de peste 3 luni.
 În afecţiunile osoase în cazul persoanelor aflate în perioada de creştere (copii şi adolescenţi).
 În afecţiuni renale şi în efortul fizic intens.

Semnificaţie diagnosticǎ – valori crescute:

 In alcoolismul cronic, nivelul seric al GGT poate ajunge la valori de peste 50 ori valoarea normalǎ,
gradul de creştere depinzând atât de cantitatea de alcool consumatǎ, cât mai ales de persistenţa
îndelungatǎ a consumului; practic, este enzima-marker pentru alcoolism. Este foarte utilǎ în
diagnosticarea alcoolismului ascuns şi în evidenţierea valorilor crescute ale fosfatazei alcaline de
origine osoasǎ sau hepato-biliarǎ.
 În afecţiunile hepatice – creşterile ei sunt paralele cu cele ale fosfatazei alcaline,
leucinaminopeptidazei, 5’-nucleotidazei, dar este un indicator mai sensibil decât ele.
 În hepatita acutǎ, creşterile ei sunt mai puţin marcate decât ale altor enzime hepatice, dar – ca dinamicǎ –
valorile ei sunt ultimele care revin la normal şi de aceea ea este utilǎ în indicarea refacerii organismului. În
hepatita cronicǎ, GGT creşte mai mult decât în hepatita acutǎ, valorile ei fiind mai mari decât cele ale TGO
si TGP.
 GGT prezintǎ creşteri marcate (impresionante) în serul bolnavilor cu retenţie biliarǎ. Astfel, în
timp ce fosfataza alcalinǎ creşte de 3-5 ori faţǎ de limita superioarǎ a normalului, GGT depǎşeşte aceastǎ
limitǎ de 10-30 ori. În ciroza biliarǎ primarǎ, creşterea ei este marcatǎ.
 În cazurile de ficat grǎsos (steatozǎ hepaticǎ), creşterile ei sunt paralele cu cele ale TGP şi TGO, dar sunt
mai marcate.
 În icterul obstructiv, creşterile sunt mai rapide şi mai mari decât cele ale fosfatazei alcaline.
 GGT este întotdeauna crescutǎ în pancreatita acutǎ.
 GGT este crescutǎ la 50% din pacienţii cu IMA – creşterea ei începe în a 4-a, a 5-a zi dupǎ debutul
IMA, atingând un maxim dupa 8-12 zile.
 În cancerul de prostatǎ, creşterile ei sunt paralele cu cele ale fosfatazei acide.
 GGT creşte de 3-10 ori peste limita normalului în neoplasmul primitiv sau metastatic al ficatului, în
insuficienţa cardiacǎ congestivǎ cu stazǎ hepaticǎ, dupǎ administrarea de barbiturice.
 GGT este uşor crescutǎ – de 1,5-2 ori peste limita superioarǎ a normalului – şi în serul pacienţilor cu
hipertrigliceridemie, aceasta sugerând o stimulare a proteosintezei hepatice.