Dozarea proteinelor plasmatice totale

Plasma sanguină conține peste 300 de proteine diferite, acestea reprezentând

aproximativ 75% din reziduul uscat al plasmei. Proteinele plasmatice pot fi clasificate în trei
categorii: albumina (aproximativ 55% din total), globulinele (α1, α2, β şi γ – aprox. 40% din
total) și fibrinogenul (aprox. 5% din total). În laboratorul de biochimie se determină, în mod
uzual, concentrația proteinelor totale prin metoda biuretului. În anumite situații, este utilă
efectuarea electroforezei proteinelor în probe de ser, prin care se pot separa și cuantifica
albumina și cele patru fracțiuni globulinice. Concentrația fibrinogenului se determină separat,
în probe de plasmă.
 Rolurile proteinelor plasmatice:
- menţinerea presiunii coloid-osmotice – această funcție este îndeplinită în special de
către albumină;
- transportul substanţelor insolubile în apă – de ex, albumina transportă acizi grași
liberi, ioni metalici, produși de metabolism (cum este bilirubina), hormoni liposolubili; unele
proteine transportă în mod specific anumite metale, vitamine sau hormoni (de ex, transferina
transportă fier, ceruloplasmina transportă cupru, etc.);
- rol în imunitate, inflamație, coagulare și fibrinoliză; unele proteine au activitate
enzimatică, unele sunt hormoni, etc.
 Sinteza proteinelor plasmatice:
Majoritatea proteinelor plasmatice sunt sintetizate în ficat; aceste organ produce zilnic
aprox. 20 g proteine. Unele proteine sunt sintetizate în alte țesuturi: imunoglobulinele sunt
produse de limfocitele B, după diferențiere în plasmocite; macrofagele produc unele
componente ale sistemului complement; celulele endoteliale sintetizează proteine cu rol în
coagulare şi fibrinoliză; enterocitele produc apolipoproteine care vor intra în alcătuirea
chilomicronilor; hormonii peptidici sunt produşi de unele glande endocrine.
Sinteza proteinelor plasmatice de către ficat este stimulată de către unii hormoni:
glucocorticoizii, hormonul de creștere, insulina și hormonii tiroidieni. Pe de altă parte, unii
factori inhibă sinteza proteică în ficat: glucagonul, malnutriția proteică, alcoolismul.
O parte a proteinelor plasmatice, în special cele cu greutate moleculară mică,
traversează în mod continuu peretele vascular, trecând în spațiul interstițial extravascular. De
aici sunt apoi drenate pe cale limfatică, ajungând din nou în circulaţia sanguină.
 Catabolismul proteinelor plasmatice:
Are loc în majoritatea celulelor organismului, însă principalele ţesuturi implicate în
acest proces sunt: ficatul, rinichiul și celulele endoteliale ale capilarelor sanguine.
Aminoacizii rezultați din degradarea proteinelor plasmatice sunt utilizați pentru sinteza de
novo a proteinelor în celulele respective. La nivel renal, proteinele cu greutate moleculară
mică (< 60 kDa) sunt filtrate glomerular, după care majoritatea sunt captate în celulele
tubulare și degradate intracelular, astfel încât nu se elimină în urina finală.
Viteza de remaniere (turn-over) a diverselor proteine plasmatice este variabilă: timpul
de înjumătăţire plasmatic (t1/2) variază de la câteva ore (pentru proteinele de fază acută, unii
factori ai coagulării) la 3 săptămâni (de exemplu pentru albumină și IgG).

1
  Principiul dozării proteinelor totale - metoda biuretului

Proteinele și peptidele reacționează, la nivelul legăturilor peptidice, cu ionii de Cu 2+ în

mediu slab alcalin, formând complexe colorate în violet care au maximum de absorbție la 546
nm. Absorbanța complexelor colorate este direct proporțională cu concentrația proteinelor.
Se numește ”metoda biuretului” deoarece cel mai simplu compus care dă această
reacție este biuretul, obținut prin încălzirea ureei. Complexele colorate care apar sunt chelați
formați de către ionii de Cu2+ cu atomii de azot amidic din legăturile peptidice. Reacția
biuretului este dată de compușii care conțin cel puțin două legături peptidice.
Dozarea se poate efectua atât în ser cât și în plasmă, de obicei folosindu-se serul.

 Modul de lucru

Reactivi (µl) Martor Standard Probă

Reactiv biuret 1000 1000 1000
Ser - - 20
Soluție standard - 20 -
Apă distilată 20 - -

Reactivul biuret conține: sulfat de cupru, hidroxid de sodiu (creează mediul alcalin),
tartrat dublu de sodiu și potasiu (menține solubilitatea ionilor de Cu2+ în soluție alcalină).
Se agită eprubetele pentru omogenizare și se lasă în repaus 10 min la temperatura
camerei, după care se măsoară absorbanțele probei și standardului față de martor la 546 nm.

 Calculul rezultatelor
Proteinemia (g/dl) = (AP/AS) x CS
CS = 7,3 g/dl

 Valori de referință: 6,3-8,3 g/dl (63-83 g/l)

 Semnificația valorilor patologice

1. Hipoproteinemiile se datorează în special scăderii nivelului albuminei şi pot apărea

prin următoarele mecanisme:

2
  Deficit cronic al aportului de proteine alimentare – malnutriție proteică, inaniție,
sindroame de malabsorbție (ex. boala celiacă sau intoleranța la gluten – maladie ce afectează
1% din populație; ingestia de cereale conținând gluten declanșează un răspuns imun
neadecvat, cu lezarea mucoasei intestinului subțire, ce cauzează deficitul de absorbție a
nutrienților).
 Sinteză redusă la nivel hepatic. În bolile hepatice care evoluează cu diverse grade de
insuficienţă hepatică are loc afectarea capacităţii de sinteză proteică a ficatului, ducând la
scăderea concentraţiei proteinelor plasmatice (valorile pot scădea până la 4 g/dl). Astfel de
situații patologice sunt hepatitele acute cu necroză masivă a parenchimului hepatic (hepatita
virală cu evoluție fulminantă, hepatita toxică), precum și ciroza hepatică în stadiul final.
Întrucât parenchimul hepatic are o capacitate mare de creștere compensatorie a sintezei
proteice (de până la 3 ori pentru sinteza de albumină), scăderea nivelului plasmatic al
proteinelor apare doar în condiţiile unei reduceri extensive (cu peste 90%) a funcţiei hepatice.
 Pierderi anormale de proteine plasmatice. Proteinele plasmatice se pot pierde pe
diverse căi, principala fiind cea renală. În mod normal, proteinele din plasmă nu sunt supuse
procesului de filtrare glomerulară, datorită dimensiunilor mari și încărcării electronegative a
moleculelor lor. În sindromul nefrotic are loc o creştere a permeabilităţii membranei bazale a
glomerulilor renali pentru proteine (provocată de leziuni la acest nivel), ceea ce duce la
pierderea proteinelor plasmatice în urină (proteinurie) şi scăderea consecutivă a nivelului lor
în plasmă (hipoproteinemie). Proteinuria din sindromul nefrotic depășește valoarea de 3,5
g/24 h și este caracterizată, în general, de pierderea albuminei, care are o greutate moleculară
de 66 kDa (albuminurie). În cazurile severe se pierd și globuline (care au greutate moleculară
mai mare decât albumina).

Consecința pierderii de proteine pe cale renală o constituie apariția edemelor: scăderea

concentrației plasmatice a albuminei duce la scăderea presiunii coloid-osmotice (oncotice) a
plasmei, ceea ce determină extravazarea apei (trecerea sa din lumenul vascular în spațiul
interstițial perivascular, cu creșterea volumului de lichid interstițial). Edemul de cauză renală
este caracterizat de semnul godeului: la apăsarea tegumentului, se formează o depresiune care
persistă o anumită perioadă după îndepărtarea presiunii:

3
 Proteinele plasmatice se mai pot pierde pe cale gastro-intestinală, în cursul bolilor
inflamatorii intestinale (boala Crohn și colita ulcerativă – caracterizate printr-o inflamație
cronică la nivelul peretelui intestinal, care duce la deteriorarea mucoasei intestinale, urmată de
pierdere de fluide conținând proteine în lumenul intestinal).
Mai pot avea loc pierderi de proteine pe cale cutanată (în arsuri), în lichidul de ascită
(la pacienții cu ciroză hepatică) şi prin hemoragii externe.
 Catabolism proteic accentuat - apare după intervenţii chirurgicale sau traumatisme
majore, care interesează teritorii tisulare întinse, în stările de inaniție, în infecţiile cronice sau
în fazele finale ale bolilor maligne.
 Hiperhidratarea. O scădere relativă a concentraţiei proteinelor plasmatice (pseudo-
hipoproteinemie) apare în caz de creștere a volumului lichidului intravascular (hemodiluție),
care poate fi datorată administrării unor cantităţi excesive de lichide prin perfuzie
intravenoasă.

2. Hiperproteinemiile se întâlnesc mai rar şi apar în următoarele circumstanţe:

 Hipergamaglobulinemii (gamapatii) monoclonale (mielomul multiplu,
macroglobulinemia Waldenström) - sunt boli caracterizate prin proliferarea tumorală a
plasmocitelor sau limfocitelor B, cu producere excesivă de imunoglobuline anormale (numite
și paraproteine). Se produce un singur tip de imunoglobulină sau fragment imunoglobulinic
de către o singură clonă de limfocite B, fapt din care derivă denumirea de ”gamapatii
monoclonale”.
 Boli inflamatorii cronice și boli autoimune - hiperproteinemia se datorează unei
creşteri a -globulinelor ca urmare a proliferării reactive a limfocitelor B (sunt
hipergamaglobulinemii sau gamapatii policlonale – cresc mai multe clase de imunoglobuline).
 Deshidratarea - prin scăderea volumului lichidului intravascular (hemoconcentrare),
determină apariția unei hiperproteinemii relative (pseudo-hiperproteinemie). Cauzele
deshidratării pot fi un aport hidric insuficient sau pierderile lichidiene din cursul vărsăturilor,
diareilor sau transpirațiilor abundente, poliuriei. Cetoacidoza diabetică este un exemplu de
situație întâlnită în practica medicală, caracterizată prin deshidratare accentuată.

4
  Tehnica electroforezei poate fi utilizată pentru separarea fracțiunilor proteice serice
(albumina și cele patru tipuri de globuline). Acestea vor migra într-un câmp electric pe
distanțe diferite, în funcție de sarcina electrică netă a moleculelor proteice. Tehnica este utilă
pentru a evidenția modificarea raportului normal dintre cele cinci fracțiuni proteice, situație
numită disproteinemie.
Valori procentuale normale ale fracțiunilor proteice din ser:
- Albumina: 52 – 65 %
- α1-globuline: 3 – 5 %
- α2-globuline: 6 – 10 %
- β-globuline: 8 – 14 %
- γ-globuline: 10 – 21 %
Mai jos sunt descrise pe scurt câteva tipuri de disproteinemii:
a) Scăderea albuminei apare în cazul unui deficit de sinteză (boli hepatice severe)
sau în cazul pierderilor renale (sindrom nefrotic).
b) Creşterea α1- şi α2-globulinelor are loc în afecţiuni inflamatorii acute. În aceste
situaţii cresc aşa numitele ”proteine de fază acută”: proteine produse de ficat ca răspuns la
anumite molecule numite citokine, eliberate de leucocitele din focarul infecţios; acestea au
rolul de a anihila proteazele în exces produse de leucocite sau eliberate de bacterii (care altfel
ar produce lezare tisulară) şi de a favoriza fagocitoza. Exemple de proteine de fază acută:
proteina C reactivă, α1-antitripsina, α2-macroglobulina, etc.
c) Creşterea γ-globulinelor indică prezenţa unor afecţiuni inflamatorii cronice
(gamapatie policlonală), sau sugerează o proliferare tumorală a limfocitelor B/plasmocitelor
(gamapatie monoclonală).