Sunteți pe pagina 1din 11

MODIFICĂRI BIOCHIMICE IN AFECŢIUNILE HEPATICE

Ficatul joacă un rol central în metabolismul intermediar glucidic, lipidic, proteic. Ficatul
intervine în menținerea glicemiei, funcție care depinde de capacitatea sa de stocare a excesului de
glucoză postprandial și de eliberare a acestuia în perioadele interprandiale, combinată cu capacitatea
de a sintetiza glucoză prin gluconeogeneză. În ficat au loc sinteze de trigliceride, colesterol, corpi
cetonici. Anabolismul și catabolismul proteic se desfășoară în hepatocite cu intensitate mare, în ficat
având loc sinteza majorității proteinelor plasmatice, dar și transformarea amoniacului provenit din
aminoacizi în uree. Ficatul este principalul organ responsabil de detoxifierea diferitelor medicamente.
De asemenea, intervine în sinteza şi secreţia bilei, cu rol în digestia şi absorbţia lipidelor.
Unitatea funcţională a ficatului este acinul hepatic. Sângele pătrunde în acinul hepatic prin
sistemul port şi prin artera hepatică și traversează sinusoidele către vena centrolobulară. Hepatocitele
din zona periportală (zona I), primesc cantităţi mari de sânge oxigenat, în timp ce hepatocitele din
jurul venei centrolobulare (zona III) primesc sânge care are o cantitate mai mică de O 2 şi care a
schimbat deja diverse substanţe cu hepatocitele din zonele I şi II. De aceea hepatocitele din zona a III-
a sunt cele mai sensibile la anoxie şi la diverse noxe.
Enzimele ce aparțin unei căi metabolice specifice se găsesc cu precădere într-una dintre zone. În
zona I sunt localizate enzimele ciclului Krebs, ale gluconeogenezei, ale beta-oxidării acizilor grași,
iar în zona III se desfășoară glicoliza, se sintetizează pigmenții biliari, au loc lipogeneza și procese de
detoxifiere. Zona II este o zonă de tranziție
Celulele din zona I conţin cantităţi relativ mari de enzime utile pentru diagnostic (TGP, GGT,
FA) în timp ce celulele din zona a III-a au o concentraţie mai scăzută de enzime. Acest lucru explică
de ce leziunile hepatice localizate centrolobular nu se asociază cu creşteri semnificative ale activităţii
enzimelor.

TESTE HEPATICE FUNCŢIONALE


Există un set de teste uzuale, de rutină, accesibile majorităţii laboratoarelor:
 Bilirubina totală, directă şi indirectă (BT, BD, BI)
 Teste pentru evaluarea integrităţii celulare: aminotransferazele –ALT (TGP), AST
(TGO), LDH (în special LDH4 şi LDH5), glutamat dehidrogenaza, ornitin-
carbamiltransferaza (OCT)
 Teste pentru colestază: FA (fosfataza alcalină), GGT (gama-glutamiltranspeptidaza);
 Teste pentru evaluarea funcţiei de sinteză a proteinelor: proteine totale, albumina,
colinesteraza (ChE)
Nu există niciun test de laborator care să evalueze global funcția hepatică, din această cauză, în
practică, se folosesc combinații de teste.

Metabolismul bilirubinei
Bilirubina rezultă 80% din hemul din hematiile îmbătrânite şi 20% din hemul neeritrocitar
(mioglobină, citocromi, peroxidaze)
Hb→ Fe + Bilirubina
Bilirubina este insolubilă, deversată în sânge este transportată la ficat fixată pe albumină; acreasta
reprezintă fracţia numită bilirubină indirectă (neconjugată) - BI, care nu trece filtrul renal.
În ficat bilirubina este conjugată cu acid glucuronic, sub acțiunea glucuronil transferazei, rezultând
bilirubină directă (conjugată) - BD, solubilă care se elimină prin mecanism activ în bilă şi intestin.
În intestinul gros, sub acţiunea florei bacteriene, generează urobilinogen şi stercobilinogen
(compuși necoloraţi) care prin oxidare se transformă în urobilină respectiv stercobilină (compuşi
coloraţi), care se elimină prin materiile fecale. O mică parte din urobilinogen se absoarbe din
intestin şi prin vena portă ajunge în ficat, este captat în hepatocite și secretat din nou în căile biliare,
realizând circuitul enterohepatic al urobilinogenului. Din urobilinogenul absorbit, o fracțiune mică
nu este captată în hepatocite, ci prin venele suprahepatice ajunge în circulația sistemică și de aici se
elimină pe cale renală.
Astfel în mod normal în sânge BT - 0,6-1mg/dl, cu 75-95% BI şi 5-25% BD.
Creşterea bilirubinei sindrom icteric.

1. Icter cu hiperbilirubinemie neconjugată:


-A. Icter hemolitic - creșterea producției de bilirubină, cu predominanța bilirubinei neconjugate
1. anemia hemolitică (sferocitoza ereditară, deficitul de glucozo–6–fosfat dehidrogenază, siclemia);
- ficatul conjugă o cantitate mare de bilirubină → crește cantitatea de bilirubină excretată prin
bilă→ se formează mai mult urobilinogen în intestin→ crește și urobilinogenul urinar.
2. Icterul neonatal:
- icterul fiziologic: apare în zilele 2-4 după naștere, datorită imaturității sistemului hepatic de
conjugare a bilirubinei, și durează 8-10 zile;
- icterul hemolitic: cauzat de incompatibilitatea în sistemul Rh între mamă și făt – risc de
afectare SNC (icter nuclear);
- B. sindroame genetice: sindromul Gilbert, sindromul Crigler-Najjar: deficit de UDP-glucuronil
transferază.
2. Icter cu hiperbilirubinemie mixtă - conjugată și neconjugată:
- cauze: hepatite;
- capacitate hepatică scăzută de a prelua, conjuga sau elimina bilirubina;
-sunt crescute atât bilirubina neconjugată, cât și cea conjugată;
- urina este închisă la culoare (bilirubină prezentă), iar materiile fecale pot fi decolorate (se
formează mai puțin urobilinogen în intestin, obstrucția canaliculelor biliare intrahepatice duce la
scăderea cantității de stercobilină din intestin).
3. Icter cu hiperbilirubinemie conjugată:
- A. cauze: obstrucții ale căilor biliare intrahepatice (carcinom hepatic, ciroză hepatică, ciroză
biliară primitivă) sau extrahepatice (litiază biliară, cancer de cap de pancreas);
- examenul urinii: bilirubină prezentă, urobilinogen scăzut/absent, materiile fecale sunt decolorate.
B. sindroame genetice: sindromul Dubin-Johnson, sindromul Rotor (este afectat transferul
bilirubinei conjugate în canaliculele biliare).

Aminotransferazele
- reprezintă markeri de citoliză, dozați de rutină pentru leziunile hepatice;
- nu sunt markeri strict specifici hepatocitelor: ALT se găsește și în mușchii scheletici (în cantități de
10 ori mai mici), AST e localizat și în miocard și în muschii scheletici;
- Măsurarea ALT e mai sensibilă decât AST;
- ALT este localizată în citoplasmă, iar AST se găseşte atât în citoplasmă cât şi în mitocondrii;
- în hepatitele acute creșterile activității transaminazelor sunt marcante (de 20-50 ori), iar în
hepatitele cronice creșterile sunt moderate;
- creșteri moderate pot apărea și în ciroza hepatică, colestază, cancer hepatic;
- AST are tendinţa de-a creşte mai mult decât ALT în fazele de cronicizare a unei boli hepatice;
aceasta denotă procesul de necroză care afectează unele hepatocite, cu eliberarea fracțiunii AST din
mitocondrii.

FA şi GGT
-aceste enzime sunt „ancorate” de membrana hepatocitului şi de aceea în leziuni hepatocitare
valorile acestor enzime sunt normale sau puţin crescute;
-ambele enzime cresc în colestază (prin mecanismul de inducție enzimatică), dar GGT e mai
specifică;
- GGT are activitate crescută și în cazul consumului cronic de alcool, sau al medicamentelor
antiepileptice;
- FA crește și în afecțiuni osoase (caz în care GGT are activitate normală).

Colinesteraza
-este cel mai sensibil marker de proteinosinteză hepatică;
-activitatea sa scade în afecţiuni hepatice înaintea scăderii albuminei serice;
- având un T1/2 de 14 zile, este utilă pentru evidențierea deficitului funcțional hepatic instalat lent
(nu permite detectarea insuficienței hepatice cu debut acut);
-activitatea sa e scăzută în intoxicaţiile cu insecticide organofosforate sau în cazul deficitului
genetic al enzimei.

Albumina
-în afecţiunile hepatice cronice sinteza albuminei este scăzută, iar concentraţia sa plasmatică scade;
- furnizează date asupra progresului bolii;
- în formele acute de bolă hepatică valoarea albuminei serice este normală sau puţin scăzută
deoarece T1/2 al albuminei este de aprox. 20 de zile;
- când concentraţia serică ajunge sub 30g/l, presiunea oncotică scade foarte mult şi frecvent apare
ascita;
- valori scăzute se întâlnesc și în sindromul nefrotic sau în cazuri de malnutriție.

Factorii de coagulare
- leziunile hepatice cronice se însoţesc de o scădere a sintezei factorilor de coagulare → scade
sinteza protrombinei → creşte timpul de protrombină (apare în stadii precoce a lezării hepatice
deoarece T1/2 a protrombinei este de aproximativ 6 ore)
- datorită T1/2 scurt (6-8 ore pentru factorul VII, de exemplu), factorii coagulării permit detectarea și
a unei insuficiențe hepatice instalate acut (ex. hepatită acută cu evoluție fulminantă, cu necroză
masivă a parenchimului hepatic)
- deficienţa de vitamină K datorată malabsorbţiei lipidelor (ce poate surveni la un bolnav hepatic
cronic datorită elaborării defectuoase a bilei) poate, de asemenea, determina creşterea timpului de
protrombină; se face testul cu vitamină K (administrată parenteral): dacă timpul de protrombină se
normalizează → ficatul e integru; dacă timpul de protrombină rămâne prelungit→ leziune hepatică.

Imunoglobulinele
-sunt puţin specifice bolilor hepatice
- se dozează pentru evidenţierea sindromului imunologic ce însoţeşte o boală hepatică cronică
-s-a constat creşterea IgA în ciroza hepatică, creşterea IgM în ciroza biliară primitivă, creşterea IgG
în hepatitele cronice active (agresive), dar fără specificitate absolută.

Markeri serologici
- pentru hepatitele autoimune se dozează anticorpi antinucleari şi anti ADN dublu catenar (prezenţi
în hepatita lupică), anticorpi LKM (liver kidney microsome) - anti microzomali, anticorpi SLA
(soluble liver antigen)-anti celula hepatică;
- anticorpii anti-mitocondriali sunt prezenți la peste 95% din pacienții cu ciroză biliară primitivă
(afecțiune de natură imună a căilor biliare intrahepatice);

Funcția de detoxifiere hepatică

Ficatul poate transforma molecule hidrofobe în molecule hidrofile, care vor putea circula
prin sânge și vor fi eliminate prin urină. Compușii supuși transformărilor sunt, fie de natură
endogenă (hormoni steroizi, colesterol, vitamina D), fie exogenă (substanțe xenobiotice –
medicamente, aditivi alimentari, substanțe chimice).
Multe dintre aceste substanțe sunt lipofile și vor fi oxidate, hidroxilate sau hidrolizate de
către enzime în reacțiile fazei I. Rezultatul reacțiilor din faza I este introducerea sau expunerea
unei grupări hidroxil sau a altor situsuri reactive, care vor fi conjugate în reacțiile fazei II.
Reacțiile de conjugare adaugă grupări încărcate negativ (glicină, sulfat, acid glucuronic). De
obicei, aceste transformări conduc la inactivarea compușilor, dar, uneori, se obțin molecule înalt
reactive, care pot produce tulburări celulare, moarte celulară sau pot determina apariția de
mutații.

Consecința cea mai gravă a insuficienței hepatice este reprezentată de scăderea detoxifierii
amoniacului, prin afectarea ureogenezei. Sistemul nervos central este foarte sensibil la efectele
toxice ale amoniacului, deoarece acesta traversează prin difuziune membranele neuronilor.
Ajuns în celula nervoasă, amoniacul se fixează pe α-cetoglutarat, un compus necesar ciclului
Krebs, interferând astfel cu producția de ATP din celula nervoasă.

Evaluarea fibrozei hepatice


Fibroza reprezintă o caracteristică a bolilor hepatice cronice progresive. Cea mai folosită
metodă pentru evaluarea fibrozei hepatice este puncția biopsie hepatică. Elastografia tranzitorie
(Fibroscan), tehnică ce măsoară elasticitatea țesutului hepatic, estimează gradul fibrozei, dar nu
detectează dacă procesul este încă activ sau nu.
Unii markeri biochimici, singuri sau în combinații, au foști propuși pentru evaluarea fibrozei.
Index PGA - timpul de protrombină, γGT, apolipoproteina A1 (± α2 macroglobulina)
Fibro Test – Haptoglobina, α2 macroglobulina, apolipoproteina A1, γGT, bilirubina (± TGP)
Fibrometer test – Nr trombocite, timp de protrombină, TGO, α 2 macroglobulina, acidul
hialuronic, ureea, vârsta
Hepa Score – Bilirubina, γGT, α2 macroglobulina, acidul hialuronic, vârstă, sex
ELF (European liver fibrosis ) score – PIIINP (peptid amino terminal al procolagenului de tip
III), acid hialuronic, TIMP-1 (inhibitor tisular al metaloproteinazei 1)

Biochimia elementelor figurate ale sângelui


1. Eritrocitele
Eritrocitele au o structură simplă, comparativ cu alte celule: o membrană celulară ce
delimitează o soluție de hemoglobină (această proteină reprezintă aproximativ 95% dintre
proteinele intracelulare ale eritrocitelor). Nu conțin nucleu și nici organite celulare.
Eritrocitele nu sunt însă inerte din punct de vedere metabolic: ATP-ul este sintetizat prin
glicoliză și intervine în procesele ce ajută eritrocitele să își mențină forma biconcavă, precum și în
reglarea transporturilor transmembranare pentru ioni și apă.
Eritrocitele sunt dependente de aportul de glucoză pentru generarea de energie; membrana
eritrocitară conține transportori cu mare afinitate pentru glucoză, transportori care nu sunt
dependenți de insulină.
Când eritrocitele își încheie durata de viață, globina este degradată la aminoacizi (care vor fi
reutilizați), fierul este eliberat din hem și reutilizat, iar componenta tetrapirolică a hemului este
transformată în bilirubină și excretată în intestin.
Durata de viață a eritrocitelor normale este de 120 zile; aproximativ 1% din populația de
eritrocite este înlocuită zilnic. Celulele noi ce apar în circulație conțin ribozomi și elemente ale
reticulului endoplasmic. ARN-ul din ribozomi poate fi detectat cu colorații speciale, iar celulele
care îl conțin se numesc reticulocite. Durata de viață a hematiilor poate fi scurtată dramatic în cazul
anemiilor hemolitice. În aceste cazuri, numărul de reticulocite este crescut, măduva osoasă
încercând să compenseze pierderea de celule prin creșterea numărului celulelor tinere aflate în
circulație.
Principalul factor reglator al eritropoiezei este eritropoietina, compus sintetizat în special în
rinichi, și eliberat în sânge ca răspuns la hipoxie. Ajunsă în măduvă, eritropoietina interacționează
cu precursorii eritrocitelor, prin intermediul unor receptori specifici, stimulând proliferarea și
diferențierea acestora.
Structura membranei eritrocitare: dublu strat lipidic, care conține fosfolipide și
colesterol, străbătut de proteine, precum și dintr-un citoschelet dispus pe partea internă a
membranei, ce asigură integritatea celulei.
Lipidele membranare: membrana hematiei conține lipide în proporție de 50-60%.
Principalele lipide sunt fosfolipidele (fosfatidil-etanol-amina, sfingomielina, fosfatidil- serina,
fosfatidil-inozitol) și colesterolul. În componența membranei se găsesc și mici cantități de
glicolipide.
Proteinele membranare:cele mai importante proteine membranare sunt proteina
transportoare de anioni (Banda 3) și glicoforina. Proteina banda 3 este un reglator al conținutului
ionic, are rol în atașarea scheletului membranar de membrana plasmatică și în determinarea
flexibilității și rigidității eritrocitare. Glicoforinele sunt cele mai abundente glicoproteine din
membrana eritrocitară, conferind 60% din încărcătura negativă a suprafeței hematiilor. Prin
complexele pe care le realizează cu proteinele de schelet au rol în stabilitatea membranei celulare.
Proteinele citoscheletului: cele mai importante sunt reprezentate de spectrină, ankirină, actină,
proteinele 4.1, 4.2, 4.9, p55 și aducine. Aceste proteine formează o rețea ce se atașează de fața
internă membranară prin legarea de proteina banda 3 și de glicoforine. Împreună, au rol în
menținerea formei biconcave a eritrocitului și a flexibilității sale.
Spectrina, cea mai abundentă proteină a citoscheletului, este compusă din două subunități, α
și β. Heterodimerii α /β se asociază în tetrameri de spectrină, ce stabilesc legături cu proteinele
membranare și cu proteinele de citoschelet.
Sferocitoza ereditară este un tip de anemie hemolitică înnăscută, ce se transmite autosomal
dominant. Cauza este reprezentată de asocierea deficitară între membrana fosfolipidică și
citoscheletul hematiilor, care conduce la pierderea structurilor fosfolipidice din membrană.
Suprafața hematiilor scade, acestea iau o formă sferică (sferocite). Sferocitele nu sunt la fel de
deformabile precum hematiile normale. Ele sunt distruse în splină, ceea ce le scurtează mult durata
de viață. În majoritatea cazurilor, mutațiile ce determină sferocitoza ereditară sunt localizate în gena
ankirinei, dar există cazuri cu anomalii ale genelor spectrinei, proteinei bandă 3 și proteinei 4.2.
Eliptocitoza ereditară – anemie hemolitică transmisă autosomal dominant, datorată
pierderii stabilității scheletului prin mutații ale spectrinei α și defecte ale formării tetramerilor de
spectrină. Citoscheletul este deformat, hematiile luând o formă eliptică.
Metabolismul eritrocitului:
Eritrocitele nu sunt inerte din punct de vedere metabolic: ATP-ul este sintetizat prin
glicoliză și intervine în procesele ce ajută eritrocitele să își mențină forma biconcavă, precum și în
reglarea transporturilor transmembranare pentru ioni și apă.
Eritrocitele sunt dependente de aportul de glucoză pentru generarea de energie; membrana
eritrocitară conține transportori cu mare afinitate pentru glucoză, transportori care nu sunt
dependenți de insulină. Metabolizarea glucozei în eritrocit are loc prin glicoliză anaerobă, care
conduce la formare de ATP și acid lactic. Glicoliza în eritrocite manifestă o particularitate,
reprezentată de sinteza de 2,3 bisfosfoglicerat, compus care scade afinitatea hemoglobinei pentru
oxigen, favorizând oxigenarea țesuturilor.
Deficitul de piruvat kinază este o cauză de anemie hemolitică. Piruvat kinaza catalizează
reacția de formare a piruvatului din fosfoenol piruvat, reacție în care ADP-ul este fosforilat la ATP.
Etapa furnizează aproape 50% din totalul ATP-ului. Deficitul de ATP conduce la modificarea formei
hematiilor și la distrugerea lor în splină. Persoanele cu deficit de piruvat kinaza au un nivel crescut
de 2,3 bisfosfoglicerat, care favorizează disocierea oxihemoglobinei. Astfel, anemia prin deficit de
piruvat kinază este mai bine tolerată clinic.
Calea pentoz-fosfaților este activă în eritrocite (metabolizează 5-10% din fluxul de glucoză),
conducând la producerea de NADPH. NADPH are rolul de a furniza echivalenți reducători, în
eritrocite și în alte celule. Una dintre funcțiile NADPH-ului este de a reduce glutationul (GSSG la
GSH), reacția fiind catalizată de glutation reductaza.
Glucozo-6-fosfat dehidrogenaza este o enzimă care intervine în prima fază a șuntului
pentozomonofosfaților, catalizând reacția de dehidrogenare a glucozo-6-fosfatului la 6-
fosfogluconat. Deficitul de glucozo-6-fosfat dehidrogenază este cea mai comună enzimopatie și se
însoțește de episoade hemolitice, care sunt declanșate de administrarea unor substanțe chimice sau a
unor medicamente cu potențial oxidant (antimalarice, antibiotice) sau de infecții virale sau
bacteriene. Aceste situații au potențial de a genera peroxid de hidrogen sau anioni superoxid. În
mod normal, peroxidul de hidrogen (H2O2) este degradat de glutation peroxidază, cu formare de
GSSG. Glutation reductaza regenerează GSH, dar reacția este dependentă de disponibilitatea de
NADPH. La indivizii cu deficit de glucozo-6-fosfat dehidrogenază NADPH este în cantitate
insuficientă pentru a regenera glutationul redus, ceea ce conduce la inabilitatea neutralizării H 2O2 și
a radicalilor de oxigen Acești compuși pot cauza oxidarea unor grupe SH ale proteinelor și
peroxidarea lipidelor membranare, ducând la liza celulară. Hemoglobina cu grupări SH oxidate
precipită în interiorul celulei, formând corpii Heinz, a căror prezență indică faptul că eritrocitele au
fost supuse stresului oxidativ.
Fierul din hemoglobină este susceptibil la oxidare, formând methemoglobina, care nu poate
transporta oxigen. O particularitate metabolică a eritrocitelor constă în capacitatea de a reduce Fe 3+
la Fe2+ cu ajutorul unui sistem enzimatic numit methemoglobin reductază. Sistemul este compus din
NADH (generat în glicoliză), citocromul b5 și o flavoproteină (citocrom b5 reductază). Citocromul
b5 reduce Fe3+, trecând în forma oxidată. Cu ajutorul NADH, prin acțiunea citocrom b 5 reductazei,
va fi generată forma redusă a citocromului b5 din forma oxidată.
Methemoglobinemia poate fi moștenită (activitate ineficientă a methemoglobin reductazei)
sau dobândită în urma ingestiei anumitor compuși chimici. Prezența unor hemoglobine cu structură
anormală (HbM) reprezintă o cauză rară de methemoglobinemie. În HbM apar mutații ce duc la
înlocuirea aminoacizilor prin care hemul se atașează la globină, modificând afinitatea pentru oxigen
și favorizând oxidarea fierului. Atunci când methemoglobina depășește 10% din hemoglobina
totală, se instalează cianoza. Agenții reducători (albastru de metilen, acid ascorbic) sunt folosiți ca
tratament.
2. Leucocitele
Leucocitele (globulele albe) cuprind 5 categorii de celule: neutofile, bazofile, eozinofile,
monocite și limfocite. Neutrofilele fagociteaza bacterii și fungi, în timp ce eozinofilele participă la
fagocitoza paraziților cu dimensiuni mai mari. Monocitele circulante migrează la nivel tisular unde
se diferențiază în macrofage. Bazofilele eliberează molecule ce atrag mai multe leucocite la locul
infecției. Limfocitele B sintetizează anticorpi cu rol protectiv, în timp ce limfocitele T citotoxice și
celulele natural killer țintesc celulele infectate viral sau transformate malign.
Din punct de vedere biochimic în neutrofile sunt active glicoliza și calea pentozofosfaților,
în timp ce fosforilarea oxidativă se desfășoară cu o intensitate moderată (mitocondriile sunt rare).
Neutrofilele sunt bogate în lizozomi și conțin o serie de proteine și enzime specifice
(mieloperoxidaza, NADPH-oxidaza).
Neutrofilele sunt celule ce participă activ la reacția inflamatorie acută, proces ce include
mai multe etape: creșterea permeabilității vasculare, migrarea leucocitelor în țesuturi, activarea lor
în vederea fagocitării agentului patogen, rezoluția (restaurarea țesutului afectat).
Aderarea neutrofilelor la celulele endoteliale implică proteine specifice (integrine) localizate
pe suprafața neutrofilelor și receptori ai celulelor endoteliale. După ce au traversat endoteliul
vascular și au ajuns în focarul inflamator, neutrofilele suferă un proces de activare. Neutrofilele se
activează la interacțiunea cu bacteriile, cu factori chemotactici sau cu complexe antigen-anticorp.
Activarea este similară cu cea a trombocitelor. Creșterea concentrației de calciu intracelulare
stimulează secreția conținutului granulelor și motilitatea neutrofilelor. Procesul de fagocitoză este
însoțit de o creștere rapidă a consumului de oxigen celular al neutrofilelor. Această creștere reflectă
o utilizare rapidă a oxigenului pentru sinteza unei mari cantități de compuși cu înaltă reactivitate
(anionul superoxid, apa oxigenată, radicali hidroxil, ioni hipoclorit). Distrugerea bacterillor în
fagolizozomi se datorează acțiunii combinate a radicalilor liberi, pH-ului crescut și a proteinelor
prezente în celulele fagocitare (ex. catepsina G). Radicalii liberi de oxigen sunt parțial eliberați și în
mediul înconjurător, unde intensifică distriugerea microorganismelor.
3. Trombocitele
Trombocitele sunt produse prin fragmentarea megacariocitelor, stimulată de trombopoietină.
Trombocitele nu au nucleu, dar conțin mitocondrii, microfilamente și un sistem actină-miozină. În
citoplasmă se găsesc granule de trei tipuri: alfa (conțin fibrinogen, fibronectină, factorul von
Willebrand, PDGF -platelet-derived growth factor), dense (conțin ADP, calciu și serotonină) și
lizozomale. Trombocitele își procură majoritatea energiei necesare prin metabolizarea glucozei, iar
mitocondriile le permit să sintetizeze ATP și prin β-oxidarea acizilor grași.
În cursul hemostazei, trombocitele sunt activate în vederea formării trombusului plachetar.
Procesul implică mai multe etape: adeziunea trombocitelor la colagenul subendotelial, agregarea și
eliberarea conținutului granulelor. Cu ajutorul integrinelor GPIa și GPIb, trombocitele aderă la
colagen direct și prin intermediul factorului von Willebrand, care acționează ca o punte între
colagenul subendotelial și trombocite. Legarea la factorul von Willebrand duce la expunerea altor
integrine pe membrană, care reprezintă situsuri de legare pentru fibrinogen. Prin intermediul
moleculelor de fibrinogen are loc agregarea trombocitelor și fomarea trombusului plachetar, iar
conținutul granulelor trombocitelor este eliberat la exterior.
Activarea trombocitelor în vederea participării la procesul hemostazei se realizează sub
acțiunea unor activatori, dintre care cel mai important este reprezentat de trombină. Trombina
determină activarea unei fosfolipaze C (PLC), care scindează un fosfolipid membranar
(fosfatidilinozitol difosfat) în diacil glicerol (DAG) și inozitol trifosfat (IP3). DAG activează
protein kinaza C conducând la eliberarea conținutului granulelor la exterior. IP3 determină
eliberarea Ca2+ din depozitele intracelulare, conducând la creșterea [Ca2+] citosolic și formarea
complexului actină-miozină. Aceasta are ca efect modificarea formei trombocitului, emitere de
pseudopode și deplasarea trombocitelor în vederea adeziunii și agregării. Ca2+ activează
fosfolipaza A2, ceea ce determină eliberarea acidului arahidonic din fosfolipide membranare.
Acesta va fi metabolizat pe calea ciclo-oxigenazei cu formare de tromboxan A2. care este eliberat
din trombocit. Tromboxanul A2 se cuplează cu un receptor membranar specific și activează
trombocitul pe o cale similară cu cea utilizată de trombină (amplifică fenomenele inițiate de către
trombină).
Tot ca activator trombocitar acționează și colagenul, care determină activarea fosfolipazei C
trombocitare și sinteza de tromboxan A2, precum și ADP-ul care este responsabil de recrutarea de
noi trombocite la nivelul trombusului plachetar prin promovarea agregabilității plachetare.
Pe de altă parte, prostaciclina, produsă de celulele endoteliale,este un anti-activator
trombocitar. Ea se cuplează cu un receptor specific din membrana trombocitului, determină
activarea adenilat ciclazei, cu creșterea [AMPc] care se opune eliberării Ca2+ din depozitele
intracelulare . Efectul rezultat este inhibarea activării trombocitului.

Bibliografie:
1. Dobreanu M Biochimie clinică. Implicații practice. Ediția a III-a, Editura University Press,
Târgu-Mureș, 2015.
2. Harvey RA, Ferrier DR. Lippincott’s Illustrated Reviews –Biochemistry. 5th edition, Lippincot
Williams & Wilkins, 2011.
3. Kaplan LA, Pesce AJ. Clinical chemistry; theory, analysis, correlation, 5th ed. Elsevier Mosby,
2010
4. Rae P, Crane M, Pattenden R. Clinical Biochemistry – Lecture Notes, 10th ed., Wiley Blackwell,
John Wiley & Sons Ltd. 2018.
5. Rodwell VW, Bender DA, Botham KM et al. Harper’s Illustrated Biochemistry, 31st ed.
McGraw-Hill Education, 2018