METABOLISMUL HEMOGLOBINEI

 Deoarece există o pierdere permanentă de

hemoglobină prin catabolism şi prin îmbătrânirea
hematiilor este nevoie de înlocuirea acesteia în mod
permanent.
 Durata medie de viaţă a eritrocitelor umane este în jur
de 120 de zile.
 Ele sunt apoi lizate şi hemoglobina conţinută în ele,
este convertită în produşi de excreţie.
 Biosinteza globinei se realizează din aportul corporal
de aminoacizi într-o cantitate de 8 g pe zi.
 Aproximativ 14% din aminoacizii aparţinând
proteinelor ingerate sunt utilizaţi pentru obţinerea
globinei.
 Procesul de sinteză a globinei are loc în eritrocitele
nucleate din măduva osoasă şi în reticulocite.
 Sinteza globinei are loc la nivelul ribozomilor într-un
mod asemănător cu a altor proteine.
 Studii de electronomicroscopie arată că sinteza
hemoglobinei în reticulocite are loc pe structura
multiribozomală care conţine cinci ribozomi.
Aceşti ribozomi sunt înşiraţi pe un lanţ de ARNm.
 Nucleul eritrocitelor nucleate din măduva osoasă
umană nu sintetizează cantităţi semnificative de
hemoglobină.
 Formarea globinei nu pare să implice factori genetici
sau mecanism speciale.
 Necesită o serie de factori nutriţionali ca vit.B12,acid
folic,vitamine B1,2,6, Fe,Cu.
 Cele două tipuri de lanţuri se formează independent
sub controlul diferitelor gene şi de asemenea, cu viteze
egale.
 Biosinteza porfirinelor şi hemului constă următoarele
etape succesive:
 1 biosinteza acidului δ –aminolevulinic din glicină
şi succinil-CoA sub acţiunea aminolevulinat
sintetazei.Procesul are loc în mitocondrii.
 2 formarea porfobilinogenului din condensarea a 2
molecule acid δ –aminolevulinic.Se formează în
citosol.
 3. conversia porfobilinogenului într-un ciclu
tetrahidropirol- porfirinic şi apoi a hemului.
4 molecule de porfobilinogen sunt condensate în
două etape şi se formează -URO III
-UROI (nu face parte din
procesul de biosinteză a hemului).
 URO III şi URO I diferă doar prin ordinea
carboximetilului şi carboxietilului în unul din ciclurile
pirolice.

 URO III este utilizat la biosinteza hemului.

 Acesta continua cu formarea în citosol a

coproporfirinogenului III.
 Este apoi succesiv transformat în mitocondrii în
protoporfirinogen IX, protoporfirina IX şi hem.
 4. În etapa finală fierul este înserat în molecula
protoporfirinei sub acţiunea ferochelazei formând
hemul, produsul final de reacţie.
 Aproximativ 85% din hemul sintetizat este
pentru formarea hemoglobinei, cca 10% este
utilizat pentru formarea mioglobinei şi 5%
pentru formarea citocromilor sau alte proteine
hemice.
 Porfirinele care iau naştere în cantităţi mici
sunt compuşi colaterali care ies din calea
biosintezei hemului.
 Aceştia nu pot fi utilizaţi şi se elimină ca
atare prin urină.
 Formarea în cantitate mare a acestor porfirine
reprezintă o perturbare în biosinteza hemului.
 Această perturbare reprezintă boli genetice,
prin deficit enzimatic, cu sau fără manifestări
clinice cunoscute sub numele de porfirii şi
caracterizate printr-o eliminare crescută de
porfirine prin urină (fotosensibilitate,simptome
neurologice şi dureri abdominale).
 Porfiriile constituie un grup heterogen de boli
caracterizate prin excreţie crescută de
porfirine şi precursori ai
porfirinelor.Porfobilinogenul se acumulează în urină
şi este utilizat în diagnostic.
 Principalele tipuri de porfirii sunt:
 porfiria hepatică acută intermitentă cea mai
frecventă porfirie.Se formează şi se elimină excesiv AAL şi
porfobilinogen.Evoluează în crize declanşate de diverşi factori.
 porfiria eritropoetică congenitală sau boala
Gunther afecţiune rară.Dezechilibru funcţional între URO I-
sintetaza şi cea URO III cosintetazei(sinteză crescută de URO
I)
 coproporfiria ereditară deficit de coproporfirinogen-
oxidază.Evoluează în crize
 protoporfiria deficienţă de ferochelatază.
 porfiria cutanată tardivă deficit de uroporfirinogen-
decarboxilaza
 porfiria toxică(intoxicaţii
medicamentoase,hexaclorbenzen,etilism)
 porfiria dobândită boli hepatice cr.,tumori,boli
CATABOLISMUL HEMOGLOBINEI
 În condiţii fiziologice la un om adult se distrug 1-2 x
108 eritrocite pe zi.
 Astfel, un adult de 70 de kg prezintă un turnover de 6
g Hb/zi.
 Din eritrocitele îmbătrânite hemoglobina este
eliberată prin fagocitoză în celulele reticuloendoteliale,
în special în splină.
 Hemoglobina eliberată în sânge este captată de către
o glicoproteină specifică,incoloră numită haptoglobulină
(Hp), care prezintă proprietăţi peroxidice.
 Hemoglobinuria apar doar în cazul în care Hb eliberată
depăşeşte capacitatea de captare a haptoglobulinei.
 Degradarea hemului are loc la nivelul microzomilor
hepatici şi implică o oxidare unică a atomului de
carbon α din puntea metilenică cu formare de monoxid
de carbon.
 Reacţia este catalizată de către hemoxigenază, o
enzimă microzomală, în prezenţă de oxigen molecular,
citocrom c reductază şi NADH.
 Descompunerea hemoglobinei constă în desprinderea fierului şi
a globinei care sunt reutilizate şi transformarea porfirinei în
pigmenţi biliari.
 Inelul tetrapirolic al hemului se deschide şi atomul de
fier este eliberat. Se formează, probabil ca şi
intermediar, verdohemină.
 Se ajunge apoi la biliverdină care sub acţiunea
biliverdin oxidazei şi NADPH,(oxidarea punţilor
interpirolice) este transformată în bilirubină.
 O parte din bilirubină se formează şi la nivelul altor
ţesuturi din diferite hemoproteine şi este transportată
la ficat şi legată de o albumină plasmatică.
BILIRUBINA ESTE INSOLUBILĂ ÎN MEDIU APOS.
 În ficat bilirubina este conjugată cu acid glicuronic
formând acid bilirubin diglicuronic care este solubil în
apă şi este rapid excretat prin intermediul bilei în
intestin.
 Glicuroniltransferaza este mai puţin activă la nou născuţi,mai
ales la prematuri. După 10-15 zile de viaţă enzima atinge
nivelul de activitate întâlnit la adult.
 În icterul fiziologic(2-7 zi de viaţă) ar juca un anumit rol
deficienţa glicuroniltransferaza.

 Bilirubin diglicuronidul este hidrolizat la nivelul

intestinelor de către β-glicuronidază.
 Bilirubina este redusă de flora bacteriană trecând în
D- sau L-urobilinogen incolor.
 O parte din el este reabsorbit şi excretat în urină sub
forma unui compus de oxidare colorat în galben oraj,
L-urobilină.
 Partea rămasă de urobilinogen este redus în intestin
la L-stercobilinogen, care este excretat în fecale sub
forma unui produs de oxidare de culoare brună L-
stercobilină.
 BILIRUBIN DIGLICURONIDUL