1) IZOSTRUCTURA MEDIULUI INTERN

Mediul intern al organismului este alcatuit din lichidul interstitial(plasma interstitiala) si

plasma sanguina, compartimentul circulant al mediului intern.
Compozitia med. intern poate fi stabilita prin recoltarea de sange si separarea plasmei
prin centrifugare, determinand compozitia plasmei, care este asemanatoare cu cea a lichidului
interstitial. Diferenta majora consta in aceea ca lich. interst., fiind un ultrafiltrat plasmatic datorita
permeabilitatii relativ mici a endoteliului capilar pt. proteine, contine 3 g/l proteine, fata de plasma,
in care se gasesc 60-80 g/l. Proteinele avand sarcina electrica negativa influenteaza repartitia
altor ioni. Conform echilibrului de membrana Donnan, plasma sanguina contine mai multi cationi
minerali si mai putini anioni minerali. Acest lucru este este evident la ionii cu concentratia cea mai
mare: Na+ si Cl-; in plasma sanguina Na+ =142 mEq/l, Cl- = 103 mEq/l, iar in interstitiu Na+ =
134 mEq/l si Cl- = 110 mEq/l.
Parametrii de baza ce caracterizeaza izostructura mediului intern sunt: IZOTONIA,
IZOIONIA si IZOHIDRIA. Acestia impreuna cu IZOVOLEMIA, reflecta echilibrul hidromineral(hidro-ionic) al organismului, necesar desfasurarii metabolismului celular.
Rolul determinant al izostructurii revine principalelor minerale ce cuprind cationii (Na+,
K+, Ca 2+,Mg 2+) si anionii (Cl-, HCO3 -, HPO3 -, SO4 2-) la care se adauga si anionii organici
(R-COO-) reprezentati de acizii organici (lactic, piruvic, corpi cetonici etc) si de anionii
macromoleculari proteici. In echilibrul osmotic intervin si substante organice micromolecule
nedisociabile, ca glucoza si ureea.
2)IZOIONIA (ECHILIBRUL IONIC)
DEF: = se refera la la raportul de aproximativa egalitate intre CATIONI si ANIONI, de aproximativ
150 mEq/l cationi si 150 mEq/l anioni, cu mentinerea electroneutralitatii.
- In sens restrans se refera la raporturile bine stabilite intre diversi ioni.
a) Raportul Na+ / Cl- si Na+ / HCO3 - Na - cationul majoritar al lichidului extracelular (142 mEq/l). Anionii Cl- si HCO 3- sunt in
relatie reciproca inversa: scaderea Cl (ex: prin varsaturi) determ. cresterea bicarbonatului
(alcaloza hipocloremica), iar scaderea bicarb. se insoteste de cresterea Cl (acidoza
hipercloremica) . Scaderea Na este insotita de scaderea bicarbonatului, hiponatremia asociinduse cu acidoza. Cresterea Na se insoteste de alcaloza metabolica, de cresterea bicarb. In
insuficienta corticosuprarenala, datorita hipoaldosteronismului, are loc pierderea urinara a Na,
asociata cu acidoza metabolica.
b) Raportul Na+ / K+
- K - localizat predominant intracelular; concentratia extracelulara = ~3,5 mEq/l.
Cresterea sau scaderea acesteia determina perturbari in excitabilitatea neuro-musculara.
Hiperpotasemia, peste 5,5 mEq/l, determ. perturbari ale pacemaker-ului cardiac, cu oprirea numii
in diastola. Hipopotasemia, sub 3,5 mEq/l, consecinta a pierderii K+ pe cale digestiva (varsaturi,
diaree) sau renala (administrare de diuretice, afectarea reabsorbtiei tubulare) se manifesta prin
astenie extrema, hipotonie musculara.
- reglarea eliminarii K+ se face indirect, de catre aldosteron, in relatie cu Na+ :
hipoaldosteronismul se asociaa cu hiponatremie si hiperkaliemie, iar hiperaldosteronismul cu
hipernatremie si hipokaliemie.
c) Raportul Ca++ / Mg++
- raportul optim al acestori ioni asigura excitailitatea normala. In plasma Ca se gaseste
sub forma ionizata, in proportie de ~50%, constituind fractiunea activa, stimul pt secretia de
parathormon si calcitonina. In rest, 40% din Ca este legat de proteinele plasmatice, nedifuzabil,
iar 10% este difuzabil, combinat cu citrat, fosfat. Fractiunea ionizata variaza invers proportional
cu pH: acidoza creste gradul de ionizare al Ca si scade fractiunea legata de proteinele
plasmatice. Fenom. este invers pt alcaloza.
- Mg++ - localizat predominant intracelular. Concentratia plasmatica este de 3 mEq/l.
Hipomagneziemia => cresterea excitabilitatii neuromusculare, aspect intalnit in spasmofilie ce se

insoteste de hipocalcemie si hipomagneziemie (rahitism si osteomalacie se insoteste de tetanie).

d) Raportul Ca++ / HPO4 -- este important in mentinerea excitabilitatii si a proceselor metabolice in limite optimale.
Intre Ca si P exista o relatie reciproca: hipocalcemia se coreleaza cu hiperfosfatemia, iar
hipercalcemia cu hipofosfatemia.
- pe baza raportului dintre ionii mentionati este formulata ecuatia excitabilitatii (Szent - Gyorgy):
[Na+] [HCO3-] [HPO4--]
K = ---------------------------------[K+] [Ca++] [Mg++] [H+]
- scaderea numaratorului sau cresterea numitorului => scaderea excitabilitatii
- cresterea
- II scaderea
- II => cresterea
- II 3) ECHILIBRUL HIDRIC SI OSMOTIC
A) ECHILIBRUL HIDRIC
Apa din O este in continua miscare, guvernata in majoritatea cazurilor de legile
hidrodinamicii. Presiunile hidrostatice, osmotice, coloid-osmotice - date de continutul in electroliti
si substante macromoleculare sunt factori ce determina sensul deplasarii apei intre diverse
compartimente ale O.
Apa trebuie privita ca fiind o solutie de constituenti micro/macromoleculari, cu o
compozitie optimala pt metabolismul celular si dpdv. al schimburilor celulare. Deplasarea apei
dintr-un compartiment in altul al mediului intern = unitatea umorala a O.
Continutul lichidian constant al O depinde raportul dintre eliminarea apei si inlocuirea ei.
Este necesar sa se mentina o constanta hidrica, o balanta intre aportul hidric si eliminari (aport
hidric este in jur de 2300ml/zi).
Cantitatea de apa ce se elimina prin transpiratie este dependenta de activitatea fizica
depusa, de temp. mediului ambiant.(efort fizic intens la temp. crescuta => pierderi de apa pana la
1-2l/h).
Pierderile de apa prin fecale pot creste pana la cativa litri pe zi in diaree severa, cu
consecinte grave, fiind necesara corectarea lor, refacerea activa a echilibrului hidric prin
cresterea aportului de lichide.
Reglarea ech. hidric se realizeaza cu participarea unor zone reflexogene, a unor centrii
nervosi specifici si a unor factori endocrini si umorali. Zonele reflexogene cuprind osmoreceptorii
localizati central la nivelul hipotalamusului anterior si lateral si perferic la nivelul principalelor
teritorii cardiovasculare, precum si receptorii de volum localizati la nivelul atriilor si arterei
pulmonare.
Centrii nervosi ce intervin in reglarea ech. hidric - centrul setei (situat in hipotalamusul
lateral) si nucleul supraoptic (hipotal. anterior), care secreta ADH.
Reducerea continutului hidric al O => cresterea indigestiei si diminuarea eliminarii de
lichide, in timp ce incarcarea cu apa a O actioneaza in sens contrar, diminuand ingestia si marind
diureza.
Aportul de apa se realizeaza predominant prin ingestie, sursa endogena, metabolica,
fiind redusa. Este controlat prin senzatia de sete ce se declanseaza atunci cand compozitia
hidrica a O scade cu 1%, ca urmare a deshidratarii intra si extracelulare, stimuland
osmoreceptorii din hipotalamusul lateral.
Principala cale de eliminare hidrica din O este cea renala. Reglarea eliminarilor urinare
se face prin adaptarea coresp. a proceselor de filtrare glomerulara si reabsorbtie tubulara a apei.
Hiperosmolaritatea med. intern <= pierderi mari de lichide sau ingestie insuficienta de
apa (hipovolemie), aport crescut de sare (hipernatremie)
- stimuleaza secretia de hormon antidiuretic (ADH) - pt

cresterea reabsorbtiei apei la nivelul tubului colector, ca principala modalitate de restabilire a

echilibrului hidric
Imersia in apa a O => mobilitatea sangelui cutanat si muscular, cu cresterea volumului
sanguin central, inhibarea secretiei de ADH si cresterea diurezei.
In cdt. fiziologice, reglarea osmotica este cea mai sensibila, fiind dependenta de gradul
de hidratare al O.
Rezultatul perturbarii echilibrului hidric al O - deshidratarile - lipsa de aport hidric,
eliminari renale crescute, diaree, transpiratii excesive - stari febrile, temp. crescuta a med.
inconjurator
- hiperhidratarile (celulare, extracelulare sau
mixte) - ingestie voluntara de apa/alte lichide in cantit. crescuta sau administrari in exces a unor
lichide: ser fiziologic, solutie de glucoza etc.
B) ECHILIBRUL OSMOTIC (IZOTONIA)
Izotonia reprezinta contanta numarului de particule dizolvate in unitatea de solvent. Se
poate exprima ca si concentratie osmolara, presiune osmotica, rezistivitate sau punct crioscopic.
In mod normal, toate lichidele organismului au osmolaritate egala, 300 20 mosm/l,
corespunzand la o presiune osmotica de 7,6 atmosfere( la 37 grade celcius), 5776 mmHg,
rezistivitate plasmatica de 72 ohmi si punct crioscopic de -0,56 0,01 grade C.
Mentinerea echilibrului osmotic este o conditie esentiala pt desfasurarea normala a
proceselor metabolice, pt realizarea schimburilor dintre celula si mediul extracelular, schimburi ce
se realizeaza pasiv, in virtutea gradientului de concentratie si electric. Modificarile concentratiei
osmolare determina modificari ale activitatii celulare, cu atat mai pronuntate cu cat celula are un
metabolism mai scazut. In cazul eritrocitului, celula anucleata, lipsita de mitocondrii si ribozomi,
avand un metabolism redus modificarile osmolaritatii mediului extracelular induc modifiocari
semnificative: in solutii hipotone eritrocitul se umfla prin patrunderea apei prin membrane
semipermeabila a eritrocitului, ajungand pana la hemoliza, in timp ce in mediul hiperton, prin
iesirea apei, eritrocitele se ratatineaza. Modificari similare se produc si la nivelul altor structure
celulare. De ex, hipotoniile mediului intern determina edem cerebral, datorita maririi volumui
celulelor tesutului nervos intr-un spatiu rigid (cutia craniana) cu aparitia fenomenelor de
compresiune cerebrala. In cazul hipertoniilor extracelulare apa iese din celula si metabolismul lor
este perturbat.
Osmolaritatea mediului intern trebuie determinate pt a stabili tipul de
deshidratare( izotona,hipotona sau hipertona) si a administra in timpul reexchilibrarii lichide cu
osmolaritate corespunzatoare: izotone, in cazul deshidratarilor izotone, hipertone, in cazul
deshidratarilor hipotone.
Componentele ce participa la realizarea izotoniei sunt : electrolitii minerali, glucoza si
ureea. In conditii patologice cele doua componente cresc generand stari hiperosmolare. De ex, in
diabet zaharat concentratia glucozei poate ajunge sa creasca de 5 ori, dand 10% din
osmolaritate, iar in diabetul zaharat complicat cu nefroangioscleroza si IRC, urea poate ajunge
la 6 g/l, crescand osmolaritatea cu 100 mOsm/l.
Osmolaritatea totala poate fi calculate determinand punctul crioscopic. Scazand din ea
osmolaritatea data de glucoza si uree rezulta osmolaritatea data de electroliti sau osmolaritatea
corectata.
Osmolaritatea se mai poate clacula cunoscand concentratia Na, K, glucozei si ureei:
mOsm/l = 2[Na+] + [K+] + glucoza (mg%/18) + uree (mg%/6)
Evaluarea osmolaritatii se face prin calcul, dupa detrminarea natremiei cu formula :
mosm/l= 2,1[Na+].
Presiunea data de proteinele plasmatice se numeste presiune coloidosmotica sau
oncotica si are valoarea de 25-30 mmHg. Are o importanta deosebita in schimburile ce au loc
intre vase si lichidul interstitial. La capatul arterial al capilarelor sanguine are loc filtrare deoarece
presiunea hidrostatica > presiunea coloidosmotica, iar la capatul venos reabsorbtie deoarece

presiunea hidrostatica devine mai < presiune coloidosmotica.

Presiunea coloid osmotica este data in general de albumine. Astfel, in hipoalbuminemii
de cauza hepatica, renala, apar edeme tisulare.
4) ECHILIBRUL ACIDO-BAZIC (IZOHIDRIA)
- se refera la 2 aspecte: - izohidria= constanta concentratiei ionilor de H 2 , exprimata ca pH
(normal 7,4 0,05)
- capacitatea tampon a plasmei sau sangelui integral
- prin ech. acido-bazic intelegem toate mecanismele fizico-chimice si biologice ce intervin in
mentinerea constanta a c% ionilor de H2.
- mentinerea in limite relative restranse a acestuia este necesara deoarece influenteaza viteza
reactiilor chimice, a activitatii sistemelor enzimatice
- 1 ion de H2 este un proton liber, eliberat din atomul de H2. Moleculele ce contin atomi de H2 ce
pot elibera ioni de H2 in solutii apoase = acizi
Ex: HCl ce ionizeaza in apa form. protonul (H+) si ionul de clor (Cl-)
- baza= ion/molecula care poate accepta un ion de H 2
Ex: ionul bicarbonat - baza pt. ca se poate combina cu un ion de H 2
=>ac. carbonic
- Hb eritrocitara si proteinele functioneaza ca si baze pt. ca AA componenti au incarcatura - si
pot accepta ioni de H2
- un acid puternic este un acid care disociaza rapid si elibereaza cantit. Mari de ioni de H 2 in
solutie(ex: HCl). Acizii slabi au o tendinta mai redusa de a disocia si elibera protonul (H2CO3)
- o baza puternica este o baza care reactioneaza rapid si puternic cu ionul de H 2, indepartandu-l
din solutie
- acizii si bazele din lichidele extracelulare ale O sunt in mod normal acizi si baze slabe
- c% ionilor de H2 in sange este mentinuta in limite constante, variatiile normale sunt doar de 3-5
nEq/l, in cdt. extreme, c% ionilor de H2 poate varia intre 10-160 nEq/l fara a cauza moartea
- sangele atrial are pH normal 7,4 , iar pH sangelui venos si al lichidului interstitial este 7,35 ,
datorita unui exces de CO2 ce formeaza acid carbonic in aceste lichide. Peste 7,4 pH al sangelui
arterial => alcaloza, iar sub aceasta val. => acidoza. pH intracelular este mai < decat al plasmei
(6-7,4) deoarece metab. celular produce acizi, in special carbonic. In cdt. de hipoxie tisulara, de
reducere a fluxului sanguine la tesuturi, pH intracel. scade ca urmare a acumularii metabolitilor
acizi
- in O exista 3 sisteme de control ce intervin in prevenirea acidozei si alcalozei: 1) sistemele
tampon (alcatuite dintr-un acid si o baza) ce intervin prompt, combinandu-se cu acizi sau cu
baze, prevenind modificarile mari de c% ale ionilor de H 2 ; 2) centrul respirator, ce intervine in
cateva minute, regland rata indepartarii CO2,
resp. H2CO3, din lichidele extracelulare, printr-o interventie tardiva, la ore, zile de la debutul
perturbarilor
- sistem tampon = solutie ce contine 2 sau mai multe substante care se opun modificarii c%
ionilor de H2 la adaugarea de acid sau de baza in solutia respectiva
- in O exista 5 sisteme tampon importante: sistemul bicarbonate/ acid carbonic, sis. Hb redusa/
hemoglobinat de K, sis. oxihemoglobina/ oxihemoglobinat de K, sis. fosfat monosodic/ fosfat
disodic, sis. de proteine acide/ proteine alcaline
- cel mai important sistem tampon al O, dpdv. cantitativ sistemul tampon bicarbonat/ acid
carbonic (HCO3 -/ H2CO3) format dintr-un acid slab, disociaza foarte putin si o sare a
bicarbonatului
- H2CO3 se formeaza in O prin reactia dintre CO2 si H2O rc. reversibila catalizata de anhidraza
carbonica. Aceasta enzima este prezenta in cantitati mari la nivelul epiteliului alveolar, pulmonar
si tubilor renali. Bicarbonatul apare in lichidul extracelular, predominant ca bicarbonat de sodiu ce

ionizeaza aproape complet formand anionii bicarbonat si ionii de Na+.

- C% sa este mai mare in lichidul interstitial ( 28 mEq/l), fata de sectorul intravascular (24mEq/l),
datorita echilibrului de membrana Donnan. Bicarbonatul din organism, in cantitate totala de 1000
mEq , permite captarea unei cantitati de ioni de hidrogen mai mare decat toate celelalte sisteme
la un loc.
- Acidul carbonic= componenta respiratorie (gazoasa) a sistemului tampon, ale carei modificari se
fac rapid, in secunde, cu ajutorul interventiei plamanilor ce elimina CO 2.
- Actiunea tampon se realizeaza la pH apropiat de pKa sistemului tampon cu 1,5 unitati. Desi
pKa=6,1 este mai departat de neutralitate, relatiile sale cu fenomenele respiratorii si cu functia
renala pt restabilirea C% plasmatice a HCO3 - , ii confera o capacitate de tamponare
exceptionala.
- relatia pe care bicarbonatul o are cu functia renala explica ajustarea [HCO3-] plasmatic atat in
conditii de acidoza cat si in conditii de alcaloza metabolica. In alcaloza, bicarbonatul filtrat nu mai
este reasbsorbit in timp ce in acidoza ritmul eliminarii H+ creste si intrucat eliminarea fiecarui ion
de H+ este insotita de reabsorbtia unui ion HCO3-, C% plasmatica a bicarbonatului va creste.
- Sistemul tampon al fosfatilor: Na2, HPO4/ NaH2PO4 - are o putere mai mare deoarece pK=6,8
si la pH de 7,4 raportul este 4, dar rolul sau in plasma este redus deoarece are C% mica (2
mEq/l) si este un sistem tampon destul de rigid, ambii termeni depinzand de eliminarea renala
- are importanta mai mare intracelular
(unde C% sa este mai mare si pH de 6,8- 7 in functie de celula) si in urina. Fosfatii au rol
important in eliminarea H+ prin urina, sub forma de aciditate titrabila.
- Sistemele tampon ale acizilor organici (5-6 mEq/l)- au importanta minora deoarece toti sunt acizi
mai puternici decat H2CO3 si, deci, nu se vor gasi in stare libera ( lactat de sodiu, piruvat de
sodiu) atata timp cat exista o cantitate suficienta de bicarbonat ce asigura tamponarea lor.
Cresterea lor => scaderea rezervei alcaline si o epuizare rapida a bicarbonatului => acidoza
metabolica( in effort fizic intens, in diabet zaharat decompensat)
- Sistemul tampon al proteinatilor ( Pr- /Pr H) C%= 15-16 mEq/l este mai slab decat sistemul
biacarbonatilor deoarece pK este mic (4-5). Acest sistem tampon este important in celule unde C
% anionilor proteici este mia mare.
- Capacitatea totala a sistemelor tampon plasmatice este de 43 mEq/l ( 25 mEq/l bicarbonat +2
mEq/l fosfati + 16 mEq/l proteine)
- Capacitatea tampon a sangelui este de 4 ori mai mare decat cea a plasmei, prin interventia
sistemelor tampon celulare. In celule predomina sistemele tampon reprezentate de fosfati si de
proteinat formate cu cationul K.
- La nivelul eritrocitelor se gasesc si sistemele tampon ale hemoglobinatiilor sub doua forme:
hemoglobina redusa, care are un acid mai slab fata de H2CO3 si oxihemoglobina, un acod mai
puternic decat H2CO3. hemoglobina si sarea ei de potasiu reprezinta cel mai puternic sistem
tampon al organismului.
- capacitatea tampon a Hb este crescuta in timpul procesului de dezoxigenare
- exhilibrul acidobazic este strans legat de homoestazia gazoasa. In acest sens, Hb are rol si prin
fixarea CO2-ului cu formarea legaturilor carbaminice caracteristice Hb reduse la nivelul tesuturilor
unde pCO2 este crescuta si cedarea CO2-ului la nivel pulmonar concomitent cu legarea O2-ului.
- Dintre mecanismele implicate in tamponarea excesului de sarcini acide, o importanta deosebita
o are fenomenul de membrana descris de Hamburger
- Membrana eritrocitara este permeabila pt anioni, dar este relativ impermeabila pt cationi,
exceptand H+. in eritrocit, anhidraza carbonica catalizeaza reactia dintre CO 2 si H2O, cu
formarea de H2CO3
- La nivelul tesuturilor, oxihemoglobina cedeaza O2 si => Hb redusa, care fiind un acis slab,
cedeaza K+ si fixeaza H+. cresterea pCO2 => activarea anhidrazei carbonice cu formarea
H2CO3 ce disociaza in H+ care se leaga de HbH si HCO3- , care o parte se leaga de K celular =>
HCO3 K intraeritrocitar si alta parte migreaza in plasma la schimb cu CL-, formand cu Na+ ,
ramas din disocierea NaCl, HCO3 Na plasmatic. Astfel => o crestere a bicarbonatilor, cu
migrearea lor in plasma, intrarea Cl- si a apei in eritrocit, cu o crestere usoara a volumui acestuia.
- La nivelul plamanilor, cresterea pO2 => fixarea O2-ului pe Hb, iar oxihemoglobina rezultata- acid
mai puternic cedeaza H+ si fixeaza K+; Cl- ramas liber difuzeaza in plasma. Scaderea pCO 2
inhiba activitatea carbanhidrazei; H+ se combina cu bicarbonatul iar acidul carbonic format

disociaza in CO2, ce se elimina prin plamani, si apa.

- Sangele detine un rol important in mentinerea echilibrului acido- bazic al organismului,
constituind prima linie de interventie in afectarea homeostaziei acidobazice.
-Cresterea concentratiei CO2 in lichidele organismului se insoteste de scaderea pH, iar scaderea
C% CO2-ului, de crestere pH spre domeniul alcalin.
- Daca rata ventilatiei creste, creste eliminarea de CO 2 si astefel scade cantitatea de CO2 din
lichidul extracelular.
- Rinichiul intervine in controlul C% extracelulare a ionilor de H2 prin excretia unei urini acide sau
bazice. Interventia se face mai lent, dar cu eficacitate mai mare .
- Mecanismele prin care rinichiul realizeaza excretia de acizi si conservarea bazelor sunt: excretia
tubulara a ionului de H2, reabsorbtia aproape totala a bicarbonatului, acidifierea sarurilor fosfatice
din sistemul tampon fosfat disodic / fosfat momosodic si excretia de amoniac.
- Ficatul transforma acidul lactic, prin ciclul Cori, in glucoza, amoniacul in uree. Neitralizeaza o
serie de componente aminice( asparagina , glutamina) si o serie de amine biogene, intervine in
conjugarea unor acizi. Produce corpice tonici ce sunt metabolizati in diverse tesaturi. Eliminarea
excesului de valente acide sau alcaline se realizeaza si la nivelul tegmentului prin traspiratie si a
tubului digestiv.
Modificarile echilibrului acido-bazic - modificarile pH si a componentelor sis. tampon majoritar,
bicarbonat / acid carbonic
- cresterea pCO2 ca urmare a scaderii ratei ventilatiei => acidoza respiratorie, iar scaderea sa
alcaloza respiratorie
- bicarbonatul = componenta metabolica, relativ fixa, a sis. tampon, dependenta de procesele
metabolice. Scaderea bicarb. => acidoza metabolica, iar cresterea sa alcaloza metabolica. Daca
variaza doar componentele sis. tampon, nu si pH, vorbim de alcaloza, resp. acidoza, compensata
- variatii fiziologice alimentatia pe baza de carne deviaza echil. acido-bazic spre acidoza, iar
cea predominant vegetala spre alcaloza
- scaderea ventilatiei pulmonare in cursul somnului, cu cresterea pCO 2,
predispune la acidoza respiratorie. In efort fizic intens, acumularea de acid lactic si CO 2 ca
urmare a metab. Muscular intens, se insoteste de acidoza metabolica
- variatii patologice modif. Parametriilor ech. acido-bazic se manif. Prin alcaloza resp. acidoza,
metabolica sau respiratorie
- acidoza metabolica compensata apare in cdt. acumularii de acizi produsi
prin intensificarea metab, fie de corpi cetonici, in diabetul zaharat decompensat, fie prin
hiponatremie, prin pierdere de Na+ prin diaree, transpiratie profuza, hipoaldosteronism sau prin
aport insuficient
- acidoza gazoasa decompensata apare in afectiuni respiratorii si
cardiovasculare, ce perturba schimburile gazoase pt O2 si CO2, cand se respira aer cu pCO2
peste 40mmHg
- alcaloza metabolica compensata in varsaturi, cu pierdere de Cl- , in
cresterea de Na+ din hiperaldosteronism
- alcaloza gazoasa decompensata din polipneele termice, ascensiuni cu
aerostratul
- starile de acidoza linistite, mergand pana la coma, iar starile de alcaloza agitate
- in alcaloza scad Ca+ si Mg2+ deoarece se leaga de proteinele plasmatice => cresterea
excitabilitatii neuromusculare, insotite de stari convulsive
5) COMPOZITIA BIOCHIMICA A PLASMEI SANGUINE
Plasma sanguina, compartimentul circulant, intravascular, al sectorului lichidian
extracelular, este o solutie complexa coloidala proteica, intr-o solutie micromoleculara. Ea contine
90% apa si 10% reziduu uscat(9% substante organice si 1% substante anorganice).
Substantele organice sunt azotate (proteice si neproteice) si neazotate (glucide, lipide si
derivatii lor metabolici), iar substantele anorganice sunt reprezentate de ionii minerali si
oligoelemente.

6) FUNCTIILE PROTEINELOR PLASMATICE

1) Asigura schimburile transcapilare; 80% din presiunea coloid-osmotica a plasmei este
data de albumine si se poate calcula cu formula:
Pco = 5,5 * A(g%) + 1,4 *G (g%); v.n.: 25 30 mmHg
2) Intervin in hemodinamica: determina vascozitatea plasmei sanguine, (de 2-3 ori mai
mare decat a apei) influentand curgerea sangelui prin vase, au rol in mentinerea volemiei si a
tensiunii arteriale prin retinerea in circulatie a unei mari cantitati de apa
3) Au rol in ech. acido-bazic, prin sistemul tampon al proteinatilor
4) Transporta subst. hidrofobe : lipide, bilirubina, hormoni, vitamine, metale,
medicamente, coloranti etc
5) Intervin in hemostaza , prin factorii plasmatici ai coagularii si fact. anticoagulanti,
factorii sist. fibrinolitic si fact. antifibrinolitici, de natura proteica
6) Au rol in apararea O, nespecifica (lizozim, interferon, sis. complementului) si specifica
(anticorpi)
7) Rol constitutional, pt enzime si hormoni
8) Repr. o importanta rezerva proteica pt situatiile in care aportul proteic scade. Pot fi
preluate de toate celulele, desfacute in AA care sunt utilizati in metabolismele celulare
9) Rol de enzime 3 categorii: - enzime cu rol functional in plasma, a caror determinare
arata starea functionala a organelor care le sintetizeaza
- enzime excretosecretorii, nefunctionale in sange,
functionale in anumite secretii sau lichide extracelulare, iar in sange prezente doar in anumite
situatii patologice
- enzime celulare, nefunctionale in sange unde ajung prin
distructii celulare