Tehnologie Farmaceutică şi Biofarmacie

Note curs

Anul III, Semestrul 2

Curs 8

Acesta este un material intern al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila", distribuit
pentru a facilita pregătirea studenţilor în contextul epidemiei COVID-19. Orice reproducere sau
utilizare a acestui material, integral sau parţial, în alt scop decât cel menţionat anterior, fără permisiunea
scrisă a autorilor este interzisă. Orice altă utilizare sau reproducere va fi sancţionată conform legilor în
vigoare. Pentru orice informaţii şi solicitări adresaţi-vă disciplinei Tehnologie farmaceutică şi
Biofarmacie.

1
 Principalele tipuri de perfuzii folosite în
terapeutică

1). Perfuzii cu electroliţi, destinate corectării tulburărilor survenite în

balanţa hidroelectrolitică a organismului şi/sau pentru restabilirea echilibrului
acido-bazic. De obicei aceste două dezechilibre se asociază.
2). Perfuzii cu substanţe energetice - perfuzii cu hidraţi de carbon şi cu
lipide; hidraţii de carbon se asociază şi cu alcool (fructoză + alcool etilic).
3). Perfuzii folosite în metabolismul reconstituant - cele cu aminoacizi
sau hidrolizate de proteine (care conţin tot aminoacizi).
4). Perfuzii de soluţii coloidale înlocuitoare de plasmă.
5). Perfuzii medicamentoase.
6). Soluţii pentru dializă peritoneală şi hemodializă sunt soluţii cu
electroliţi, plus substanţe energetice, plus antibiotice şi au un mod diferit de
administrare: intracorporal sau extracorporal bazându-se pe schimbul osmotic prin
membrană semipermeabilă.

1. PERFUZII CU ELECTROLIŢI - sunt folosite pentru menţinerea

echilibrului hidro-electrolitic al organismului la bolnavii operaţi, pentru înlocuirea
pierderii apei şi electroliţilor din unele maladii; pentru compensarea dezechilibrului
acido-bazic şi tratamentului şocului cauzat de perturbări hemodinamice.
Dereglările în balanţa hidro-electrolitică sunt datorate pierderilor mari de apă şi
electroliţi, sau aportului insuficient al acestora şi se produc în stări patologice însoţite
de febră şi transpiraţie, vomismente, diaree, pierderi de sânge, arsuri, sau în urma
tratamentului cu unele perfuzii.
În stările normale, printr-un sistem complex de reglare organismul reţine apa şi
electroliţii necesari, şi elimină surplusul prin mecanismul numit homeostazie (homoios
= asemănător şi statis = stare).
Homeostazia apei şi electroliţilor este reglată de unele glande: hipofiza,
suprarenala, paratiroida, precum şi de impulsurile nervoase de la diverse nivele ale
S.N.C.
Un rol important îl au: rinichii, plămânii şi pielea.
Apa din organism este repartizată în două mari compartimente: apa celulară şi
apa extracelulară.
Cea extrace lulară este:
► apa interstiţială;
► apa intravazală.
Apa celulară reprezintă cea mai mare proporţie; la bărbaţi reprezentând 40% din
greutatea totală a corpului, iar la femei 30%.
Apa interstiţială reprezintă 15%, iar cea intravazală 5%.
Compoziţia lichidelor organismului: în fiecare compartiment apar diferenţe;
deosebirea cea mai mare în compoziţia electroliţilor e aceea dintre lichidul interstiţial

2
şi cel intracelular. În lichidul interstiţial predomină ionul de sodiu, în cel intracelular
ionul de potasiu. Ca anioni avem: în lichidul interstiţial c1- şi HCO3-, în cel intracelular
Pol- şi proteine.
Deosebirea dintre lichidul interstitial şi cel intravazal constă în concentraţia în
proteine, fiind mai mare în plasmă.
Lichidele organismului au aceeaşi concentraţie în constituenţi osmotic activi;
lichidele intra şi extracelulare sunt separate prin peretele celular şi vascular care
acţionează ca membrane semipermeabile, migrarea lichidului făcându-se dintr-un
spaţiu în celălalt, pe baza legilor osmozei. In timp ce există o restricţie în circulatia
liberă a solvaţilor, apa difuzeaza liber prin toate membranele.
Serul sanguin are un anumit număr de cationi, şi anioni = ionograma se1ului
sanguin, exprimaţi în mEq/1 sau m.val/1 de plasmă.
Serul sanguin conţine 302-304 mEq anioni şi cationi/ I.
Necesarul zilnic de apă este asigurat prin aportul alimentar şi oxidările celulare,
existând un echilibru între apa primită şi cea eliminată. Când au loc pierderi de apă
acestea trebuie compensate în starea normală prin alimentaţie, în cea patologică pe cale
parenterală.
Pierderile mari de lichide produse de: vărsături, diaree gravă, transpiraţie
excesivă, arsuri => toate acestea nu schimbă numai volumul, ci şi compoziţia
lichidului extracelular.
Pierderile de Na+, cu scăderea concentraţiei sale în lichidul extracelular produc în
general o migrare de apă către celule; invers, încărcarea cu Na+ cu creşterea
concentraţiei sale în lichidul extracelular produce migrarea apei din spaţiul intracelular
către cel extracelular; pot fi antrenaţi şi ioni de K+ - eliminaţi în final prin urină.
Pierderile de lichid + pierderile de K+ dau perturbări grave şi trebuiesc
compensate, în special pierderile de K+ = care participă la excitaţia musculaturii inimii
şi la procesele anabolizante ale acizilor aminaţi.
La administrarea perfuziilor cu electroliţi să se ţină seama de raportul
cationi/anioni, din sânge = ionograma serului sanguin.
În tratamentul de corecţie, care se realizeaza când lipsesc numai anumiţi ioni,
trebuie să cunoaştem elementele deficitare, cu care să preparăm perfuzia respectivă.
Exemple: Soluţia perfuzabilă de NaCl 9%o, NaCl + KCl; NaCl compusă- Ringer;
Ringer lactată; perf izotonica cu NaCl + KCl + NH4Cl.
Prepararea perf cu electroliti prezinta o caracteristica deosebita prin faptul ca
farmacistul nu doar prepara, dar si stabileste formula perfuziei, in functie de
concentratia in electroliti a serului sanguin al pacientului = ionograma serului,
exprimata in mEq/1.
Trebuie cunoscute elementele deficitare cu care se prepara perfuzia respectiva.
Transformarea mEq zn g in vederea alcatuirii formulei sol perfuzabile se
efectueaza <lupa formula:
/1= mE /1 · Mr
g q l000·valenţa

3
 2. PERFUZII UTILIZATE ÎN RESTABILIREA ECIDLIBRULUI
ACIDO-BAZIC (tot cu electroliti)
Pierderile de electroliţi aduc modificări în echilibrul acido-bazic. PH-ul lichidului
extracelular este determinat de concentraţiile acizilor şi bazelor din sistemele tampon.
În stările normale pH-ul este de 7,35-7,45.
Un pH mai mare de 7,45 conduce la alcaloză. Un pH mai mic de 7,35 => acidoză.
Limitele compatibile cu viaţa 6,90 - 7 ,85.
Dereglările acestui echilibru se produc datorită variaţiei raportului componentelor
sistemului H2COJ/NaHC03 care este principalul sistem tampon al lichidului
extracelular(l/2o). Acest sistem nu are capacitate prea mare de tamponare, totusi este
foarte eficient în reglarea pH-ului întrucât concentraţia în bază sau acid poate fi repede
modificată de activitatea plămânului si rinichiului.
Acidoza respiratorie se produce când apare un defect de eliminare pulmonară a
C02 prin leziune organică = emfizem pulmonar, sau prin constricţia bronhiolelor.
Când creşte concentraţia de H2C03 în lichidul extracelular şi scade pH-ul,
rinichiul intervine prin rezorbţia unei cantităţi mărite de NaHC03 decât cea obişnuită.
Alcaloza respiratorie se produce când există o hiperventilaţie pulmonară (C02
eliminat mai repede şi mai mult). Presiunea C02 alveolar scade, scade concentraţia
H2C03 în sânge, pH-ul creşte, rinichiul răspunde prin creşterea excreţiei de NaHC03.
Acidoza si alcaloza metabolica se produc datorita:
- pierderii unor lichide extracelulare
- unor anomalii ale metabolismului.
Acidoza se produce in urma diareei sau fistulelor intestinale, datorita pierderii
unei cantitati mari de cationi ficsi si de NaHC03.
Alcaloza se produce prin vărsături, cand se pierd cantităţi mari de suc gastric,
scade concentraţia în c1-, ca urmare cationii de Na+ disponibili sunt neutralizaţi de
H2C03 => pH-ul creşte.
Alcaloza poate fi şi rezultatul supradozării cu soluţii alcalinizante sau ca urmare
a transfuziei cu cantităţi mari de sânge conservat cu citrat de Na.
În acidoza sau alcaloza metabolică, compensarea se face parţial prin modificarea
minut-volumului respirator (în acidoză creşte, în alcaloză scade) sau datorită funcţiei
homeostatice a rinichiului.
În caz de tulburări grave se recurge la perfuzii, fie alcalinizante fie acidifiante.
Aceste perfuzii combat dezechilibrul acido-bazic şi dereglările balanţei hidrice ale
organismului.
În alcaloză=> se fol sol acidifiante:
► în forma uşoară, se administrează sol. NaCl 9%o cu un supliment de K+ (sub
formă de KCl);
► în formele severe se administrează soluţii acidifiante, pe cale orală, cu KCl,
NaCl, CaCb, MgCb, plus soluţii perfuzabile de clorhidrat de arginină 1-8% uneori
asociată cu acid malic şi sorbito! sau se adm. soluţia perfuzabilă de clorhidrat de lizină.

4
 Mai puţin indicată este soluţia perfuzabilă de NH4Cl 8,3%; prin metabolizarea
NH4- rămâne c1-. Dezavantaje pt NH4Cl: are acţiune hemolitică, dă fenomene
cerebrale, contraindicată în insuficienţa hepatică.
În acidoza metabolică, prin pierderea secreţiei alcaline intestinale, fistule biliare,
diabet, şoc, arsuri, intoxicaţii cu somnifere => se administrează soluţii perfuzabile de
NaHCO3 1,3%; lactat de sodiu, acetat de Na, THAM (trihidroximetilaminometan =
trometamol) - în cazul când este contraindicat aportul de Na+.

3. PERFUZII CU SUBSTANŢE ENERGETICE = reprezintă un tratament

temporar, până la restabilirea pacientului, care este apoi alimentat pe cale normală.
Dureaza câteva zile, mai rar câteva săptămâni.
Normal, necesarul energetic mediu al unui adult de 70 Kg este de 2500 calorii la
o muncă obişnuită. Variază, în funcţie de sex, vârstă, greutate corporală, efortul depus
şi starea fiziologică. (6000 cal - sportivi; 1000 cal - cure de slabire).
În stări patologice, necesarul energetic creşte: intervenţie chirurgicală, arsuri
grave, la mai mult de 4000 calorii pe zi; creşterea temperaturii corpului cu un grad,
măreşte acest necesar cu 12%.
Ca substanţe energetice, dintre monozaharide: glucoza, fructoza; se folosesc si
hexoli rezultaţi prin reducerea glucozei = sorbito! şi manitol; alcool etilic şi uleiuri
vegetale sub formă de emulsii U/A.
Toate substanţele energetice se oxidează eliberând energie, după natura
substanţelor energetice avem:
► 1 g glucide = 4, 1 calorii;
► 1 g alcool etilic = 7,1 calorii;
► 1 g lipide = 9,3 calorii.
Nu toate se consumă integral, diferenţiindu-se şi prin viteza de transformare în
orgamsm.

1. Glucoza = soluţia perfuzabilă 5% - sol izoosmotica,

10% - sol izotonica, si 20%
Ridică probleme legate de stabilitate şi contaminare cu substanţe pirogene (de
asemenea când glucoza nu-i asimilată, sau contraindicată).
2. Perfuzia de fructoză 5,4%, 10% şi 40%. Are un pH mai acid (pH=4) se
transformă mai rapid ca glucoza în ficat fiind metabolizata independent de insulină în
ficat. La diabetici se administrează cu prudenţă pentru că o parte se poate transforma
în glucoză. Fructoza se asociază cu insulina (în forme grave). Are acţiune
hepatoprotectoare, este bine suportată de bătrâni, neproducând tromboze, chiar la
folosire îndelungată. Se asociază cu alcool etilic, fumizând prompt o cantitate mai
mare de energie.
Combustia alcoolului este condiţionată de prezenţa acidului piruvic. Perfuzia cu
alcool se administrează lent, pentru a se metaboliza evitându-se riscul apariţiei în sânge
a unei concentraţii de peste 0,8%0.

5
 3. Soluţia perfuzabilă de
sorbitol 5% izoosmotică, IO% şi 40% hipertonice (nu se
metabolizează total, se pierde 10-15%). Soluţia de 40% folosită în osmoterapie pentru
eliminarea excesului de Na+ şi ci-. Nu se elimina ionii K+
Prin osmodiureză se elimină si cantităţi mari de uree; se administrează în edem
pulmonar, edem encefalic şi glaucom.
Bine suportata şi de diabetici, în ficat se transformă în fructoză, este rapid folosit,
efect detoxifiant, independent de insulină; se menţine mai mult timp în circulaţia
sanguină, trecând mai încet prin membrane biologice ca glucoza.
4. Soluţia perfuzabilă de manitol 5%, 10% şi 20%. Soluţia 5% numită soluţie Fleig
este izoosmotică. Este o substanţă calorigenă, dar este folosită şi pentru diureză
osmotică (10% şi 20%), recomandată în edeme (retenţii hidrosaline) şi insuficienţă
renală acută.
5. Perfuzii cu lipide se utilizeaza ca sursă majoră de energie (dau o cantitate
dublă de energie); sau pt compensarea carenţei în lipide a organismului. Sunt emulsii
U/A; se utilizeaza emulgatori naturali, purificaţi = lecitine purificate şi parţial
hidrogenate, obţinute din soia sau gălbenuş de ou şi agenţi de umectare (pluronic E 68,
polisorbaţi).
Faza grasă= ulei din seminţe de bumbac, ulei de soia, de sesam.
Faza externă = apa, care trebuie să fie izotonică folosind glucoză, sorbitol, xilitol
sau glicerină. Izotonizarea previne hemoliza produsă de substanţele tensioactive
(stabilizanţii emulsiei).
Diametrul picăturilor fazei interne = 0,5 - 1 µm (max. 5) este dimensiunea
sistemelor de transport ale grăsimilor din sânge. Exista pericolul coalescenţei
picăturilor şi formarea de picături mai mari, care dau tromboză.
Vâscozitatea trebuie să aibă o anumită valoare; să fie stabile la temperaturi
cuprinse între 4 - 25°C; prin adăugarea unui volum egal de alcool sau soluţie de NaCl
nu trebuie să se modifice stabilitatea.
Folosite în arsuri extinse şi leziuni grave, subnutriţie gravă, tolerate şi de nou
născuţi şi sugari. Contraindicate în maladii cronice ale ficatului, splinei, ateroscleroză
avansată, stare de şoc, sindrom nevrotic.
Se administrează lent => 1O picături/minut, sau 500 ml emulsie perfuzabilă
administrată în 6 ore. Pentru a accelera transportul grăsimilor din sânge se poate asocia
heparina. Apar reacţii secundare nedorite, imediat sau în timp.
Prepararea emulsiilor perfuzabile ridică probleme de sterilitate, realizându-se o
preparare aseptică, uneori se pot steriliza la 121°c, timp de 15-18 minute.

4. PERFUZII FOLOSITE IN METABOLISMUL RECONSTITUANT

Dacă lipidele şi hidraţii de carbon se folosesc pentru echilibrul energetic al
organismului, proteinele sunt utilizate de organism în metabolismul reconstituant -
metabolismul de refacere, proces continuu prin care celulele şi ţesuturile se reînnoiesc
permanent, pe calea alimentaţiei, prin proteine în stări normale. Când acest lucru nu

6
este posibil, se utilizează pe cale parenterală, soluţii de aminoacizi, în proporţii
corespunzătoare necesităţilor fiziologice.
Terapia parenterală cu aminoacizi are la bază constatarea ca aminoac1zn
reprezinta compuşii finali ai digestiei proteinelor, care după rezorbţie participă la
refacerea celulelor organismului (refacerea proteinelor).
Dintre aminoacizi (în număr de 22), 8 sunt aminoacizi esenţiali, care nu pot fi
sintetizaţi de organism şi sunt primiţi prin alimentaţie: leucina, izoleucina, valina,
lizina, fenilalanina, metionina, treonina, triptofanul.
Doi aminoacizi semiesenţiali = arginina şi histidina, pot fi sintetizaţi de organism
si au rol esential în crestere. Aminoacizii neesentiali sunt in nr mai mare si pot fi
sintetizati de organismul uman; pot fi substituiti intre ei.
a. Perfuziile cu aminoacizi se realizeaza pe baza hidrolizatelor de proteine
plasmatice bovine sau hidrolizate de caseină - obţinute prin hidroliză enzimatică.
Aceste hidrolizate conţin toţi aminoacizii din proteinele originale şi o mică cantitate
de peptide.
b. Hidrolizatele acide provin prin hidroliza acidă a fibrinei purificate sau hidroliza
acidă a caseinei. Această hidroliză acidă duce la distrugerea unor aminoacizi, lizina şi
triptofanul; hidrolizatele conţin o cantitate mai mică de peptide decât cele obţinute pe
cale enzimatică.
c. Perfuzii cu aminoacizi puri sintetici, în diverse proporţii, care nu mai conţin
peptide. Avantajul acestora constă în faptul că nu dau efecte secundare şi accidente
antigenice, datorate resturilor peptidice; se realizează perfuzii mai concentrate, ad. mai
rapidă, se poate modifica şi varia compoziţia.
Aminoacizii => asociaţi în perfuzii cu vitamine, substanţe energetice - sorbitol, şi
săruri minerale, pentru menţinerea echilibrului electrolitic.
Utilizaţi în tulburări grave cu caracter hipoproteinic, după operaţii mari, arsuri
întinse, stări grave de denutriţie. Sunt contraindicaţi în afecţiuni grave hepatice sau
renale.
Preparare => în condiţii aseptice; sunt medii prielnice pentru microorganisme.

5. PERFUZII CU ÎNLOCUITORI DE PLASMĂ = soluţii coloidale

compensatoare de volum plasmatic.
Cel mai bun substituent al sângelui este însuşi sângele uman, dar furnizarea
sângelui este dificilă (trebuie să ţinem seama de grupa sanguină corespunzătoare); se
poate infecta organismul cu boli de la donator, costul este prea mare.
Soluţiile coloidale sunt menite să menţină lichidul administrat i.v. cât mai multă
vreme, în circuitul vascular. Nu pot îndeplini funcţiile biologice ale sângelui, nu sunt
substituenţi ai sângelui, ci înlocuiesc numai volumul de lichid pierdut.
Sunt soluţii de coloizi hidrofili cu proprietăţi fizico-chimice ca ale plasmei, cu
aceeaşi presiune coloid osmotică; împiedică ieşirea apei din vasele sanguine sau
pierderea apei prin rinichi.

7
 Se numesc plasmaexpanderi - denumite astfel, pentru că după administrarea i.v.
a acestor preparate, creşterea volumului de lichid intravazal, este mai mare decât
cantitatea perfuzată, făcându-se apel la plasma rămasă în capilare.
Numai dextranii corespund acestei definiţii, dar s-a extins şi la celelalte soluţii.
Caracteristici: aceeaşi presiune osmotică cu plasma, o vâscozitate asemănătoare
cu a sângelui, să se menţină în circulaţie 12-24h; să nu se elimine sau să nu se
metabolizeze prea repede; să nu se depună în ţesuturi, şi să nu aibă acţiune dăunătoare
asupra lor; să nu fie toxice, alergenice; să nu conţină impurităţi pirogene. Să nu
determine coagularea sângelui; să fie sterilizabile şi conservabile, să rămână lichide în
domeniu mare de temperatură, să nu îngheţe la 0°C.
Se folosesc: soluţii de dextrani, plasmă = soluţie de proteine plasmatice
pasteurizate; ser conservat = plasma defibrinata, soluţie de albumină; soluţii coloidale
de gelatine modificate (Gelifundolul, Plasmagel, Hemacel), soluţii de gumă arabică,
soluţie de alginat de sodiu; soluţie de P.V.P.(nu se mai foloseste dat efectelor
secundare); mai rar soluţii de cristaloizi = soluţii cu electroliţi.
Dextranii: polizaharide care se obtin prin biosinteza: polimerizarea glucozei sub
actiunea unei enzime bacteriene = dextransucraza, produsa de Leuconostoc
mesenteroides (sau prin actiunea enzimei purificate asupra zaharozei).
In scop farm se utilizeaza doua sorturi:
- Dextran 40 cu masa rel 40000 = Rheomacrodex in conc de 10% in sol
izotonica de NaCl sau glucoza;
- Dextran 70 cu masa rel 70000 = Macrodex in conc de 6% in sol izotonica
de NaCl sau glucoza.
Dextranul 40 => are acţiune antitrombotică şi previne agregarea hematiilor.
Perf. cu dextrani se folosesc pentru prevenirea şi tratamentul şocului hipovolemic,
edeme, pentru restabilirea circulaţiei înainte şi după operaţii. Se asociaza cu electroliţi
sau glucoză. Se pot steriliza la 120°c - 20 de minute, sunt stabile până la 10 ani,
substanţa uscată având stabilitate nelimitată. Viteza de perfuzare a acestor soluţii este
de 50-80 picături/minut; in caz de necesitate se perfuzează mai rapid - 500 ml în 15
minute.

6. SOLUŢII PERFUZABILE MEDICAMENTOASE - folosite când

substanţele active au viteză mare de eliminare, şi trebuie să se asigure o concentraţie
terapeutică constantă, pe un timp îndelungat = atât cât este necesar pentru efectul
farmacodinamic.
Pt unele medicamente administrarea parenterală este mai bine tolerată decât calea
orală (amidazina.)
Administrate ca atare sau asociate cu perfuzii de electroliţi sau substanţe
energetice, prin aducere în setul de perfuzare, utilizând manşonul pentru perfuzare ex
tempore.
Exemple: perfuzii cu tuberculostatice, unele antibiotice, antitricomonazice şi
antilambliazice (perfuzia cu Metronidazol şi Tinidazol).

8
 Perfuzia de uree este diuretic puternic, în concentraţie hiperosmotică 30%,
asociată cu glucoză, fructoză sau clorură de sodiu, ca decompresiv intracranian în
edeme cerebrale.
Perf de EDTA-disodic 5%0 - intoxicatii cu metale grele, aritmii cardiace.
Cocteiluri litice => nu sunt stabile.

7. SOLUŢII PENTRU DIALIZĂ PERITONEALĂ ŞI HEMODIALIZĂ

Soluţiile pentru dializă peritoneală sunt soluţii de electroliţi, izotonice şi izoionice
cu plasma sanguină, sterile şi apirogene, utilizate pentru dezintoxicarea organismului,
de obicei în spitalele care n-au rinichi artificiali.
Prin peritoneul (semipermeabil) bine irigat, cu o suprafaţă de 2 m 2, se realizează
prin osmoză un schimb de substanţe, de la concentraţie mai mare la concentraţie mai
mică, până la echilibrarea concentraţiei în cele două compartimente.
Se introduce soluţia în cavitatea abdominală folosind două catetere, unul pentru
intrare, altul pentru evacuarea soluţiei; sau introducerea intermitentă a soluţiei prin
acelaşi cateter, prin care se si elimină.
Prin peritoneu difuzează apă, electroliţi, uree, substanţe rezultate din metabolism,
substanţe toxice, ce trebuiesc eliminate.
Se introduc 2 1 soluţie la 3 7°C şi se lasă 1/2 oră, apoi este îndepărtată. Operaţia se
repetă la 6 sau 12 ore cu o soluţie proaspătă = debarasăm organismul de substanţe
toxice. Se elimină şi excesul de apă, folosind o soluţie hiperosmotică, (dublă
osmolaritate faţă de cea obişnuită).
Conţin electroliţi, glucoză, sorbito!, lactat de sodiu = pentru acidoză, antibiotice
= tetraciclină (pentru combaterea infecţiilor), ce nu traversează membrana peritoneală.
Se prepară soluţii concentrate, care se diluează la întrebuinţare. În caz de
hiperkaliemie se scade cantitatea de K+. Concentraţia în electroliţi se exprima: g/1;
mEq/1.
Soluţiile pentru hemodializă au aceeaşi compoziţie; sunt numite şi soluţii pentru
rinichi artificiali. Folosite în insuficienţa renală gravă, intoxicaţii cu somnifere, sau
când epurăm sângele de elemente toxice.
Aparatul are o membrană semipermeabilă, de o parte aducem soluţia de
polielectroliţi, cu conţinut asemănător plasmei (300-400 mosmoli/1), în cealaltă parte
este adus extracorporal sângele bolnavului; prin membrană se produc schimburi.
Se folosesc 150-300 1 lichid pentru o hemodializă de 6 ore. Se fac soluţii
concentrate care se diluează la folosire cu apa dist. Hemodializa se face extracorporal.