II.

Invelisurile celulei vegetative

*Membrana citoplasmatică
*Peretele celular
*Capsula
*Glicocalix
1.Membrana citoplasmatică
*structură obligatorie a celulei bacteriene;
*vine în contact cu citoplasma la interior şi cu peretele celular la exterior;
*are o structură trilamelară (tristratificată) alcătuită dintr-un strat subţire electrono-transparent
delimitat de două straturi electrono-opace:

Fig Reprezentarea schematică a structurii membranei citoplasmatice: fosfolipide plasate cu porţiunile

hidrofobe in interiorul bistratului şi proteine (1.extrinseci; 2. intrinseci; 3.transmembranare).
*Modelul de structură al membranei citoplasmatice, propus de Singer–Nicolson, 1972 ,,modelul
mozaicului fluid” este acceptat şi în prezent. Conform acestui model, fosfolipidele constiuie un bistrat,
discontinuu, în care plutesc proteinele globulare, iar glucidele interacţionează cu ambele categorii de
molecule.
*Moleculele de fosfolipide au o extremitate hidrofobă şi una hidrofilă şi sunt dispuse în dublu strat cu
extremitatea hidrofilă spre exterior şi cele hidrofobe faţă în faţă.
* Moleculele de fosfolipide, se deplasează lateral, permanent în cadrul stratului respectiv, în timp ce
deplasările de pe un strat pe celălalt (tranziţia flip-flop) au loc mult mai rar.

Proteinele, în funcţie de poziţia lor în structura membranei, sunt de două tipuri:

*proteine integrate (intrinseci), au o poziţie fixă, cele mai multe străbat toată grosimea membranei-
proteine transmembranare, dar unele pot fi expuse pe suprafaţa internă sau externă a bistratului
fosfolipidic;
*proteine de suprafaţă (extrinseci sau periferice)- nu sunt inserate în dublul strat fosfolipidic şi sunt
situate fie pe suprafaţa internă, fie pe cea externă, frecvent legate de proteinele integrate.

După rolul pe care-l îndeplinesc, proteinele de membrană pot fi:

*enzime:
*biosintetice;
*ATP-ază;
*fosfolipaze, proteaze, peptidaze;
*proteine de transport;
*proteine receptori
*proteine ale sistemelor de secreție
*citocromi şi alte proteine implicate în transportul de electroni.
 ROLUL MEMBRANEI CITOPLASMATICE

*filtru biologic selectiv;

*sediul proceselor respiratorii ale bacteriei (conţine majoritatea enzimelor din procesul respiraţiei);
*sediul sistemelor de transport;
*sediul sistemelor enzimatice specializate;
*sinteza lipidelor membranare (inclusive a lipopolizaharidelor la bacteriile Gram negative);
*sinteza mureinei (peptidoglicanului din structura peretelui celular)
*sinteza şi secreţia exoenzimelor;
*controlul replicării şi segregării AND, formarea septului de diviziune
*chemotaxie;
*asigură transmiterea informației din mediul extracelular spre interiorul celulei;
*menţine constante - presiunea osmotică
- pH-ul.

MEZOZOMII

*Mezozomii sunt invaginări ale membranei citoplasmatice spre interiorul celulei.

* se formează în timpul proceselor metabolice intense, membranele celulare îşi pot mări suprafaţa prin
emiteri de prelungiri spre citoplasmă. Astfel, rezultă MEZOZOMII, prezenţi numai la bacteriile Gram
pozitive.
* Mezozomii se clasifică după două criterii:
*După poziţia în celulă - parietali
* - perinucleari
* - septali la celulele în diviziune
*Dupa aspect şi formă - tubulari – aspect de tub
- veziculari (saciformi)
* - lamelari, foliacei (membranoşi)
* cu dispunere concentrică
* Semnificaţia biologică a mezozomilor este asemănătore cu cea a
membranei citoplasmatice.
* Mezozomii au rol în
* diviziune, separarea cromozomilor, sinteza constituenților peretelui și
membranei, formarea septului de diviziune,
* transportul enzimatic extracelular și fosforilarea oxidativă
* transmiterea unor semnale de la exterior spre interiorul celulei.
*În timpul anumitor procese de recombinare genetică, materialul
genetic exogen, pătrunde în celulă pe la nivelul mezozomilor.
2.Peretele celular
Reprezintă o structură facultativă a învelişului bacterian – micoplasmele şi formele L ale bacteriilor sunt
lipsite de perete. Este situat la exteriorul membranei citoplasmatice, posedă structură şi compoziţia
chimică diferită la bacteriile Gram pozitive/negative.
La suprafaţa peretelui se găsesc numeroase orificii, numite pori. Porii sunt rezultatul dispunerii
carcteristice a unor proteine din compoziţia peretelui bacterian, numite porine.

Peretele celular la bacteriile Gram pozitive La bacteriile Gram pozitive peretele este mai gros, mai rigid
dar are o structură mai simplă, comparativ cu peretele bacteriilor Gram negative;
-este constituit dintr-un heteropolimer gigant de peptidoglican (mureină) format dintr-o parte –
peptidică şi o parte - glicanică.
Partea peptidică: un tetrapeptid alcătuit din:
- L-alanină
- D-glutamin
- LR3- radicalul LR3 este variabil, poate fi reprezentat de: L-lizină, etc
- D-alanină .
Partea glicanică: este alcătuită din acid N-acetilmuramic şi N-acetilglucozamină legate prin
pentaglicină, care formează lanţuri, ce se suprapun. Pe lângă peptidoglican (80-90 %) peretele bact. G+
mai conţine (10-20%) acid teichoic şi acid teichuronic (bacteriile Gram negative NU conțin acizi teichoici).

Bacteriile Gram pozitive posedă numeroase straturi de peptidoglican. De aceste straturi, sunt asociaţi
acizii teichoici. Bacteriile Gram negative conţin în structura peretelui celular, un singur strat de mureină .
Acizii teichoici sunt polimeri liniari ai poliglicerolului sau poliribitolului. Uneori, pot fi ancoraţi de
membrana plasmatică şi sunt numiţi acizi lipoteichoici, orientaţi spre exterior, în unghi drept, faţă de
stratul de peptidogican. Acizii teicoici au un rol deosebit în asigurarea viabilităţii bacteriilor Gram
pozitive, în mediul natural. O ipoteză susţine că acizii teichoici constituie un canal care asigură
dispunerea anionilor şi cationilor la nivelul reţelei de peptidoglican. O altă teorie afirmă că acizii teichoici
sunt implicaţi în asamblarea subunităţilor acidului muramic la suprafaţa membranei citoplasmatice. La
streptococi, s-a demonstrat că acizii teichoici contribuie la aderarea bacteriilor la suprafaţa ţesuturilor.
Acizii teicoici au funcție antifagocitară, iar acizii lipoteichoici au rolul de receptori pentru fagi și
bacteriocine.
STRUCTURA PEPTIDOGLICANULUI la STAPHYLOCOCCUS AUREUS.
G= N-acetil-glucozamina; M= acid N-acetil muramic; L-ala= L-alanina; D-ala= D-alanina;
D-glu= acid D-glutamic; L-lys= L-lizina

PERETELE CELULAR LA BACTERIILE GRAM NEGATIVE

La bacteriile Gram negative, peretele bacterian este subţire, elastic, dar cu structură mai complexă.
Este structurat în 3 compartimente:
*strat de peptidoglican (5-20 %) în contact cu membrana citoplasmatică;
*spaţiu periplasmic –
*membrana externă – alcătuită din:
 fosfolipide
 proteine
*complexul LPS (complex endotoxic – endotoxina la bacteriile G-)
*Complexul LPS :
 lipidul A
 regiunea centrală R
 poliglucidul “O” (antigenul somatic O)


Lipidul A are acțiune toxică și este denumit endotoxină, termostabilă, care în infecțiile sistemice este
răspunzătoare de șocul endotoxic cu febră mare, colaps circulator, coagulare intravasculară diseminată.

Poliglucidul O reprezintă antigenul somatic O al bacteriilor Gram negative și permite identificarea

serogrupelor bacteriene (ex. la Salmonella sp. au fost identificate peste 65 serogrupe).
Membrana externă a bacteriilor Gram negative
* Această componentă a peretelui celular, particulară bacteriilor Gram negative, este un bistrat lipidic
intercalat cu proteine, asemănător membranei citoplasmatice. Faţa internă a membranei externe este
reprezentată de fosfolipide, iar faţa externă conţine, pe lângă puţine fosfolipide, în principal
lipopolizaharide (complexul LPS). Proteinele membranei externe, sunt de regulă transmembranare şi pot
fi ancorate de stratul de peptidoglican.

* Din punct de vedere al structurii complexului LPS, există diferenţe între variantele S (smooth)- care
prezintă structură tipică şi variantele R (rought), la care lipseşte poliglucidul O, iar porţinea centrală R
este incompletă.

*Spaţiul periplasmic este întâlnit numai la bacteriile Gram negative, situat între membrana plasmatică şi
membrana externă, ocupat de complexul peptidoglican-lipoproteină. La acest nivel se găsesc
*proteine de legare cu rol de transport și în chemotaxie,
*molecule de oligozaharide cu rol în osmoreglare și
*enzime ( RN-aze, DN-aze, hidrolaze, penicilinază) care degradează nutrienții cu greutate moleculară
mare, în molecule mai mici care sunt transportate prin procese active sau pasive prin membrană în
citoplasmă.
ROLUL PERETELUI CELULAR
*reprezintă un veritabil sistem de susţinere mecanică-menţine forma bacteriei;
*îndeplineşte rol de filtru mecanic;
*protejează conţinutul celulei bacteriene de şocul osmotic;
*determină afinitatea tinctorială a bacteriei;
*membrana externă, la bacteriile Gram negative, conferă acestor bacterii proprietăţi deosebite:
*determină structura antigenică a bacteriilor (poliglucidul O); acizii lipoteicoici la bacteriile G+ pot avea
rol de determinanți antigenici
*complexul lipopolizaharidic (LPZ) are funcţii de endotoxină;
*are rol de sită moleculară care permite trecerea unor oligopeptide, oligozaharide, unor substanţe
hidrohfile cu g.m. de aprox. 700 daltoni şi este impermeabilă pentru unele molecule hidrofobe;
*este sediul unor sisteme de transport specifice (pt vitamina B12, maltoză, maltodextrine, ioni ferici şi
nucleozide)
*este implicată în înglobarea unor bacteriocine
*poliglucidul O îndeplinește și rol de receptor pentru bacteriofagi.

Fig. STRUCTURA INVELISULUI LA BACTERIILE GRAM NEGATIVE

Fig. Perete celular la bacteriile Gram negative
BACTERII DEFECTIVE DE PERETE CELULAR
*Protoplastii
*Sferoplastii
*Formele L
*Bacteriile din genul Mycoplasma

PROTOPLASTII SI SFEROPLASTII
Protoplaştii sunt celule bacteriene lipsite de perete celular şi se obţin perin tratarea bacteriilor Gram
pozitive cu lizozim sau penicilină.
*Penicilina interacţionează cu enzimele implicate în biosinteza peptidoglicanului
*Lizozimul clivează legăturile dintre N-acetilglucozamina (NAG) și acidul N-acetilmuramic (NAM)
* Sferoplaştii, spre deosebire de protoplaşti conţin resturi de perete celular (de natură lipidică) şi se
obţin în aceleaşi condiţii din bacterii Gram negative. Prezenţa resturilor parietale lipidice se explică prin
rezistenţa compuşilor lipidici la acţiunea litică a substanţelor cu care se acţionează.
FORMELE L ALE BACTERIILE
Formele-L ale bacteriilor sunt bacterii lipsite de perete celular, de formă sferică sau sferoidală (chiar
dacă provin din bacili). Au fost descrise în 1935 de Emmy Klieneberger-Nobel, care le-a denumit astfel,
după Institutul Lister din Londra, unde lucra.
Sunt două tipuri de forme L:
* forme L instabile, sferoplaşti, capabili să se dividă şi pot reveni la morfologia originală şi
* forme L stabile care nu mai revin la forma originală.

STRATUL S
* Stratul S (surface layer) reprezintă o parte a învelișului celular la unele bacterii și este alcătuit dintr-un
strat monomolecular format din proteine sau glicoproteine. Astfel proteinele acestui strat pot
reprezenta 15% din conținutul proteic total al celulei. Grosimea stratului S variază cu specia între 5 și
25nm și prezintă pori cu diametrul de 2-8nm.
* La bacteriile Gram negative stratul S este asociat cu complexul LPZ prin interacțiuni ionice, glucid-
glucid, proteină-glucid și proteină –proteină.
* La Bacteriile Gram pozitive stratul S este legat de peptidoglican sau de acizii teichoici.

SEMNIFICATIA BIOLOGICA A STRATULUI S

Această componentă la bacteriile care o posedă reprezintă interfața dintre bacterie și mediu și
protejează suplimentar celula atât din punct de vedere mecanic, cât și osmotic. Totodată stratul S
îndeplinește și ale funcții, cum ar fi:
*conferă rezistență bacteriilor față de pH-ul scăzut;
*protecție față de bacteriofagi, fagocite sau Bdellovibrios;
*barieră față de substanțele cu greutate moleculară mare ca enzimele litice;
*aderare (stratul S glicozilat);
*asigură situsuri de adeziune pentru exoproteine;
*biomineralizare, etc.

Fig...Stratul S la bacterii gram pozitive și negative (Adaptare după Sleytr, U.B., Schuster, B., Egelseer,
E.M., Pum, D.
 COLORATIA GRAM

CORELATIA INTRE COLORATIA GRAM SI UNELE PROPRIETATI ALE

BACTERIILOR

Proprietate Gram-pozitiv Gram-negativ

Grosimea peretelui gros (20-80 nm) subtire (10 nm)
Numar straturi 1 2(peptidoglican și
membrana ext)
Peptidoglican (mureina) >50% 10-20%
continut
Acizi teichoici in perete prezent absent
Continut de Lipide si 0-3% 58%
lipoproteine
Continut proteine 0 9%
Continut Lipopolizaharide 0 13%
C5
Capsula
Este o componentă facultativă a învelişului bacterian, prezentă numai la anumite specii bacteriene la
care se sintetizează numai în anumite condiţii de mediu.
Bacteriile în funcţie de capacitatea de sinteză a
capsulei (caracter determinat genetic), se clasifică:
1.bacterii capsulogene – capsulate
- necapsulate
2.bacterii necapsulogene.

Tipuri de capsulă:
*capsula adevărată sau propriu-zisă – masă
gelatinoasă, flexibilă, repartizată uniform pe toată
suprafaţa celulei. Este întâlnită la mai multe specii
bacteriene, ex: B. anthracis, Streptococcus
pneumoniae şi altele. Se poate evidenţia prin
metode speciale de colorare (Giemsa, albastru de
toluidină, albastru de metilen).
*capsula mucoasă – structură cu consistenţă mai
redusă faţă de capsula adevărată, neuniform repartizată pe suprafaţa celulei, se pot desprinde
fragmente de pe suprafaţa bacteriei. Se evidenţiază prin aceleaşi metode de colorare. Se întâlneşte la
Klebsiella pneumoniae.
*microcapsula – foarte subţire, se evidenţiează numai prin metode imunologice ex: Pasteurella
multocida;
*zoogleea – structură mucoasă, difluentă ce poate îngloba mai multe celule vegetative ex: bacterii
nepatogene acvatice.

Compoziţie chimică: - polizaharide (majoritatea speciilor capsulogene) - polipeptide (la Bacillus

anthracis capsula este alcătuită din polimeri ai acidului glutamic dextrogir)
Semnificaţia biologică a capsulei bacteriene.
Capsula reprezintă un important factor de protecţie al celulelor capsulate, faţă de desicaţie (uscăciune),
faţă de acţiunea bacteriofagilor patogeni pentru specia respectivă bacteriană. Protejează celula
bacteriana faţă de acţiunea unor substanţe toxice (detergenţi)
La bacteriile patogene, reprezintă un important factor de patogenitate, datorat efectului său
antifagocitar.
Totodată, capsula intervine în aderarea bacteriilor la anumite supoturi solide.
De asemenea, capsula are rol antigenic, reprezentând antigenul K al bacteriilor capsulogene.

Glicocalixul
Este o structură asemănătoare capsulei, însă mai puţin omogenă, reprezentată de o reţea de firişoare
cu aspect de pâslă.
Protejează bacteria de acţiunea fagocitelor şi asigură aderarea bacteriilor la suprafeţe : cateter, dinţi,
roci etc.
Nu este sintetizat in vitro, ci numai în mediul natural.
III. ORGANITE CELULARE: CILI (FLAGELI), PILI, FIMBRII

1. Cilii (flagelii) – se întâlnesc numai la anumite specii bacteriene (cilogene).

În funcţie de numărul cililor şi dispunerea lor, bacteriile se clasifică:
atricha – bacterii necilogene (Staphylococcus aureus)
monotricha – un singur cil la o extremitate sau lateral (Vibrio, Compylabacter);
amphitricha – doi cili – câte unul la fiecare extremitate;
lophotricha – un smoc de cili la o extremitate;
peritricha – mai mulţi cili dispuşi uniform pe toată suprafaţa (Escherichia coli, Salmonella);
La spirochete, flagelii sunt localizaţi în spaţiul periplasmic.

Anatomia cilului (flagelului)

Flagelul este alcătuit :
 corpuscul bazal (blefaroplast);
 cârlig (articulaţie);
 filament axial flexibil.
Blefaroplastul (corpuscul bazal)
-este responsabil de generarea mişcării filamentului axial;
-spre interiorul celulei bacteriene, vine în contact cu citoplasma;
-are structură diferită la bacteriile G +/-;
La bacteriile G + blefaroplastul este alcătuit din două discuri (M şi S).
La bacteriile G - blefaroplastul este alcătuit din patru discuri.
M : motor (interior) – membrana citoplasmatică
– originea filamentului axial
S : stator- are o dispunere supramembranară;
P : situat la nivelul peptidoglicanului din peretele celular;
L : dispus la nivelul membranei externe.
Articulația sau cârligul este o zonă flexibilă interpusă între blefaroplast și filament
Filamentul este constituit din flagelină de natură proteică
Flagelina este antigenică și reprezintă antigenul H al bacteriilor mobile.
Filamentul este alcătuit din protofilamente paralele (până la 11, dar la Campylobacter jejuni sunt 7
protofilamente). Protofilamentele sunt alcătuite din lanțuri proteice.

Energia de rotaţie a filamentului este asigurată de forţa protonilor care traversează membrana
citoplasmatică conform gradientului de concentraţie, (ionii de H+). Vibrio sp.;I bacteriile care trăiesc în
ape alcaline pot utiliza pompa de Na+ ca sursă de energie .
Rotorul poate dezvolta o viteză de rotaţie proprie de 6000- 17000 rpm, dar cu filamentul ataşat, numai
200-1000 rpm.
Viteza de deplasare a bacteriilor este de 60 x lungimea corpului /sec, pe când ghepardul aleargă cu 25 x
lungimea/secundă.
Sinteza cililor este influențată de condițiile de mediu: temperaatura de 20-25C stimulază cilogeneza la
Listeria monocytogenes, pe când la 37°C bacteria este imobilă.

Filamentul axial este inserat la nivelul discului M.

Rotirea acestuia în sens orar determină deplasarea bacteriilor prin rostogolire.
Iar rotirea în sens antiorar induce deplasarea bacteriilor în linie dreaptă.
Schimbarea direcției de rotație poate să se producă instantaneu prin schimbarea poziției proteinei FliG
în rotor. Pentru că bacteriile nu au un comutator ,,on-off,, acestea utilizează proteina epsE ca un
mecanism de ambreiaj care decuplează motorul de rotor și oprește flagelul, permițând astfel bacteriei
să rămână într-un anumit loc.

Rolul flagelilor

Principalul rol este cel de locomoție.

De asemenea, flagelii reprezintă un factor de patogenitate la bacteriile mobile. La Helicobacter pilory
flagelii sunt responsabili de producerea ulcerului gastric prin propulsarea bacteriilor prin stratul de
mucus spre epiteliul gastric, favorizând aderența bacteriilor la celulele epiteliale și fixarea la receptorii
celulari .
Flagelii au și rol antigenic, moleculele de flagelină reprezintă antigenul H al bacteriilor mobile.

CHEMOTAXIA
În funcție de factorul care determinã deplasarea bacteriilor existã: chemotaxie, aerotaxie, fototaxie și
magnetotaxie.
Chemotaxia este deplasarea orientată a bacteriilor conform gradientului de concentrație al diferitelor
substanțe în mediu.
Suportul molecular al acestui fenomen este prezența chemoreceptorilor din membrana plasmatică
(proteine senzoriale care acționează ca trasductori de semnale). Semnalele ajung la o proteină
transductor transmembranară și apoi la o proteină citoplasmatică, reglator a răspunsului, care
influențează activitatea cilului.
Bacteriile de tip peritrich au 2 tipuri de mișcări: în linie dreaptă sau rostogolire, care întrerupe
deplasarea în linie dreaptă și bacteria se reorientează.
 Dacă bacteria este plasată într-un
gradient de atractant, se deplasează
în linie dreaptă către zona cu
concentrația optimă de atractant.
Sensibilitatea și răspunsul la stimuli
este determinată de prezența unor
chemoreceptori specifici.
Aerotaxia. La unele bacterii
mișcarea este influențată de
concentrația de oxigen sau aer. Dacă
suspensia de bacterii este plasată
între lamă și lamelă, în cazul
bacteriilor aerobe, acestea se vor
acumula către marginile lamelei și în
apropierea bulelor de aer, cele strict
anaerobe în centrul lamelei, iar cele
microaerofile vor ocupa o zonă
intermediară între centru și
marginile lamelei.
2. Pilii
Pilii sunt structuri filamentoase flexibile, asemănătoare cililor, însă mai subţiri şi mai scurţi, prezenţi la
suprafaţa unor cellule bacteriene.
Sunt două tipuri de pili:
 de sex F (fertility) – cu structură tubulară
 Pili I (infertility) – compacţi (fără canal interior,
au extremitatea liberă ca o ventuză)
Pilii F sunt structuri mai lungi, flexibile, cu aspect
filamentos şi au structură tubulară. Sunt implicaţi în
transferul de material genetic de la o celulă donator la
o celulă acceptor prin procesul de conjugare. Prin
intermediul lor, se realizează contactul nemijlocit, cu o
celulă acceptor care manifestă starea de competenţă,
în cursul procesului de conjugare.
Ei se găsesc pe suprafaţa unor celule bacteriene în număr mic (1 – 5) ∕ celulă.
Din punct de vedere chimic – natură proteică- pilină M 16600 D. Au fost identificaţi anumiţi bacteriofagi
cu specificitate pentru moleculele de pilină, numiţi bacteriofagi de sex.

Coloratia Leifson pentru evidentierea cililor

a.Bacillus cereus b.Vibrio cholerae c.Bacillus brevis
Pilii I se deosebesc atât morfologic, cât şi funcţional de pilii F.
*sunt mai scurţi, au lungime între 3 și 10 mμ și 0,03-0,2 mμ grosime,
*mai rigizi,
*extremitatea lor liberă este butonată şi
*nu posedă canal axial.
Pilii I sunt prezenţi numai la suprafaţa unor celule dintr-o anumită populaţie bacteriană şi conferă
proprietăți de adeziune, celulei bacteriene care aderă la diferite suprafețe, celule epiteliale (intestinale),
hematii (producând hemaglutinare) sau celule fungice.
Propritățile adezive sunt induse de unele proteine mici de pe suprafața pililor numite adezine și au un
rol major în colonizarea epiteliilor. Acești pili sunt alcătuiți din subunități proteice de pilină, dispuse
helicoidal.
Unii pili determină hemaglutinarea eritrocitelor de cobai, găină, cal etc, dar care poate fi inhibată de D-
manoză 0,1-0,5%.

Au fost descrise mai multe tipuri de pili I:

-tip 1- sunt relativ groși și determină hemaglutinarea (ex. Salmonella, Escherichia coli);
-tip 2 asemănători tipului 1 dar nehemaglutinanți (S. gallinarum, S. pullorum)
-tip 3 subțiri, produc hemaglutinarea indirectă ( a hematiilor tratate cu acid tanic);
-tip 4 sunt mai subțiri decât tipul 3 și au activitate hemaglutinantă față de hematiile proaspete;
-tip 5 sunt lungi (ex. Klebsiella spp.);
-tip 6 monopolari (numai la Pseudomonas spp.)
Procesul de conjugare mediat de pilul de sex (F)
 C6 FIZIOLOGIA BACTERIILOR- COMPOZITIA CHIMICA A BACTERIILOR

Compoziţia chimică a bacteriilor

elementară–nu diferă de celelalte organisme vii
Compoziţia chimică
moleculară – diferă de plante şi animale prin prezenţa unor compuşi
macromoleculari specifici bacteriilor;

Compuşi anorganici cu moleculă mică

Apa: - reprezintă75–85 % din greutatea umedă a celulei bacteriene;
- se găseşte sub formă – liberă
– legată de alte structuri
- rol: mediu în care au loc reacţiile biochimice celulare.

Sărurile - reprezintă 2–30 % din greutatea uscată a celulei;

minerale - sunt reprezentate de P, K, Na, Cl, S, O, H, Fe,
- în cantităţi foarte mici se găsesc : Cu, Zn
- rol: - reglarea presiunii osmotice la nivelul membranelor citoplasmatice
- menţine pH-ul optim
- activează diferite enzime (Cu2+, Mg2+)
- intră în structura diferiţilor constituenţi celulari

Compuşi organici: glucide, lipide, acizi nucleici, proteine, pigmenţi

Glucidele:
-reprezintă 4 – 25% din greutatea uscată a bacteriilor;
-mono, di, tri, polizaharide
-bacteriile nu conţin celuloză (deosebire importantă faţă de celula vegetală)
Rol – plastic şi ca material de rezervă (glicogen, amidon)
– energetic.
Lipidele:
-reprezintă 1–20 % din greutatea uscată a bacteriilor;
-lipidele cel mai frecvent prezente în celula bacteriană:
-fosfolipidele, gliceridele şi poli ß-hidroxibutiratul sub formă de incluzii intracitoplasmatice.
Bacteriile din genul Mycobacterium au un conţinut mai bogat în lipide.
Pentru micoplasme este caracteristică prezenţa sterolilor.
Acizi nucleici: ADN si ARN
Bacteriile conţin ambii acizi nucleici:
 ADN - reprezintă 1/5 din conţinutul celular
- este reprezentat de – cromozom
– plasmide
 ARN - se găseşte în citoplasma bacteriilor
- 1 – 20 % din greutatea uscată
- sub formă de - ARNm(mesager);
- ARNt (transport- solubil);
- ARNr (ribozomal);
Proteine:
*reprezintă 60% din greutatea uscată;
*proteinele pot fi:- în stare pură;
- complecşi lipo-glico-proteici.
Din punct de vedere al funcţiilor lor, proteinele sunt:
- proteine constitutive
- proteine enzimatice.
Totalitatea enzimelor bacteriene formează echipamentul enzimatic.

Clasificarea enzimelor bacteriene:

1.După locul de acţiune: -exoenzime – sintetizate în celulă şi eliminate în mediu;
-endoenzime – nedifuzibile în mediu;
(majoritatea lor sunt enzime de sinteză)
-enzime solubile – separabile de celula bacteriană
-enzime particulate – inseparabile (constituienţi insolubili).

2.După permanenţa sintezei lor în cursul vieţii bacteriene:

*enzime constitutive – elaborate permanent de bacterii, indiferent de condiţiile de mediu;
*enzime adaptative (inductibile) sunt sintetizate numai în prezenţa unui anumit substrat; substratul
activează gena represată (care codifică sinteza enzimei adaptative);
*enzime inductive (mutative) – apar în urma mutaţiilor genetice.

Pigmenţii sunt substanţe colorante care se găsesc în citoplasma bacteriilor cromogene.

Exemple de specii cromogene, patogene pentru om şi animale:
 Staphylococcus aureus
 Pseudomonas aeruginosa
 Corynebacterium equi
 Mycobacterium tuberculosis;
Exemple de specii saprofite cromogene:
 Serratia marcescens (prezentă în diferite produse de origine animală).

După structura chimică, pigmenţii se pot clasifica:

1.pigmenţi FENAZINICI
Ex: -FLUORESCEINA – galben;
-PIOCIANINA – albastru-verde, la Pseudomonas aeruginosa;
2.pigmenţi CAROTENOIZI – culoare roşie, galbenă, portocalie;

Bacteriile cromogene – după localizarea pigmentului şi posibilitate de difuziune în mediu se grupează

astfel:

BACTERII - bacterii cromofore – conţin pigm la locul de sint

CROMOGENE - bacterii paracromofore – conţin pigm în perete
- bacterii cromopare –elimină pigmentul în mediu
Rolul pigmenţilor diferă în funcţie de natura chimică a pigmentului şi specia bacteriană pigmentogenă;
-pigmenţii carotenoizi – protejează bacteriile de radiaţiile luminoase (U.V)
-piocianina – antibiotic – intervine în antagonismul microbian;
-unii pigmenţi – au rol de vitamine: -flavoproteina (vitamină tip B2)
-ftiocolul – Mycobacterium phlei.

EXIGENŢE ŞI TIPURI NUTRITIVE LA BACTERII

TIPURI NUTRITIVE - pentru stabilirea tipurilor nutritive bacteriene, se iau în consideraţie două criterii:
1.După modul de obţinere a energiei necesare proceselor vitale: după posibilitatea utilizării energiei
luminoase în procesul de nutriţie (după prezenţa pigmenţilor fotosintetizanţi), se încadrează în două
tipuri:
 TIPUL FOTOTROF ( bacteriile conţin chloroplaste pigment de tipul clorofilei) şi utilizează lumina
ca sursă de energie;
 TIPUL CHIMIOTROF – bacteriile nu conţin pigmenti fotosintetizanţi, iar sursa de energie o
reprezintă reacţiile biochimice.

2.După natura substratului pe care îl folosesc: capacitatea de utilizare a substanţelor anorganice sau
organice ca surse plastice şi energetice – bacteriile pot fi de două tipuri:
 TIPUL AUTOTROF (LITOTROF) – utilizează substanţe anorganice;
 TIPUL HETEROTROF (ORGANOTROF) – utilizează substanţe organice.

Coroborând cele două criterii, rezultă următoarele tipuri:

Bacterii fototrofe – fotoautotrofe (fotolitotrofe);
– fotoheterotrofe (fotoorganotrofe);
Bacterii chimiotrofe – chimioautotrofe (chimiolitotrofe);
– chimioheterotrofe (chimioorganotrofe);
Subtipul MEZOTROF – utilizează C (organic şi anorganic) şi N anorganic;
Subtipul PROTOTROF – utilizează C (organic) şi N anorganic.

Tipul nutritiv este determinat de echipamentul enzimatic al bacteriei.

Procesul de nutriţie al bacteriilor este supus variaţiilor:
 fenotipice – sunt fenomene de adaptare la diferite substraturi şi bacteriile sintetizează enzimele
adaptative (inductibile);
 genotipice – constau în mutaţii privind pierderea sau dobandirea capacităţii de a metaboliza
diferiţi compuşi chimici.
Ex: mutantele auxotrofe sunt capabile să metabolizeze unele substanţe inaccesibile celorlalte tulpini ale
speciei respective.
SURSELE NUTRITIVE – pentru bacteriile chimioheterotrofe (acestea interesează patologia
veterinară), sursele de carbon şi azot sunt reprezentate de:
Sursa de C – glucidele (mono, di, tri, poliglucide)
– polialcooli
– acizi organici
– lipide, acizi graşi

*N organic – anumiţi acizi

– substanţe cu azot – uree;
Sursa de – peptone;
– proteine;
*N anorganic – NH3 rezultat din: – hidroliza ureei;
-reducere nitraţi;
Substraturile nutritive, pe lângă C şi N trebuie să conţină P, S, O, H, K, Mg, Fe, Ca, Mn şi oligoelemente
Cu, Zn, Mo (necesare activării unor enzime).
Unele bacterii necesită permanent prezenţa unor substanţe – FACTORI de CREŞTERE. Dacă bacteria
respectivă necesită prezenţa acestor substanţe numai la izolare şi la primele treceri pe mediile de
cultură, aceste substanţe se numesc – FACTORI de PLECARE.
Exemple de astfel de factori: vitamine, anumiţi acizi, hematine, baze (purinice şi pirimidice).

METABOLISMUL MICROBIAN
Totalitatea reacţiilor biochimice care au loc într-un microorganism, în care produsul unei reacţii
reprezintă substratul reacţiei următoare, poartă denumirea de metabolism.
Căile metabolice pot fi clasificate în căi catabolice (degradative), căi anabolice (de biosinteză) şi
reacţii amfibolice care în funcţie de necesităţi, utilizează ambele căi ale metabolismului.

CATABOLISMUL
Prin reacţiile catabolice, macromoleculele sunt degradate în molecule simple, cu eliberare de
energie ( sub formă de ATP).
Catabolismul se desfăşoară în trei etape:
În prima etapă, macromoleculele sunt scindate în unităţi constitutive: proteinele în aminoacizi,
polizaharidele în monozaharide şi lipidele în acizi graşi şi glicerol. În această etapă este eliberată o mică
cantitate de energie care reprezintă aproximativ 1% din potenţialul energetic al macromoleculelor.
Etapa a doua se caracterizează prin formarea produşilor intermediari în urma degradării produşilor
rezultaţi în etapa anterioară (aminoacizi, monozaharide şi acizi graşi). În această fază se eliberează circa
1/3 din energia totală a macromoleculelor.
Aminoacizii pot fi degradaţi prin:
 dezaminare (oxidativă, hidrolitică, reductivă sau desaturantă)
sau
 decarboxilare.

Majoritatea monozaharidelor sunt catabolizate pe calea hexozodifosfaţilor- Calea EMBDEN-MEYERHOF.

Pe această cale, produsul intermediar care rezultă este acidul piruvic. Există şi alte căi de catabolizare a
monozaharidelor: calea pentozofosfaţilor, a hexozomonofosfaţilor şi calea ENTNER-DOUDOROFF.
Catabolizarea acizilor graşi se desfăşoară în trepte, prin acţiunea coenzimei A, în acizi graşi cu catenă
cu 2 atomi da carbon mai puţin, după fiecare etapă.
În faza a III-a produşii intermediari sunt descompuşi pe calea acizilor tricarboxilici, în CO2 şi H2O,
cu eliberarea cantităţiii maxime de energie. Trebuie menţionat faptul că nu toate substraturile ajung în
această etapă, unele sunt degradate numai până la produşi intermediari.

CATABOLISMUL

CAILE ANABOLICE
Procesele metabolice prin care o parte din substanţele exogene, cât şi unii produşi rezultaţi din
activitatea catabolică, intră în reacţii de biosinteză a constituenţilor celulari, pe baza informaţiei genetice
înmagazinate în genomul microbian și reprezină căile anabolice ale metabolismului microbian.
Reacțiile de biosinteză se realizează prin trei etape, prin utilizarea micromoleculelor precursoare din
etapa a III-a a catabolismului și conversia lor la molecule mai mari (blocuri de construcție) în etapa a II-a,
care în final sunt asamblate în macromolecule proteice, glucidice sau lipidice.

Respiraţia la bacterii
Respiraţia constă in preluarea H2 rezultat din reacţiile catabolice cu ajutorul unei dehidrogenaze şi
cedarea lui către un acceptor.
In funcţie de donorul şi acceptorul de H –tipuri:
Respiraţia aerobă Oxibiotică Prin respiraţie substratul este
-acceptorul este O2 oxidat complet la CO2 şi apă

Respiraţia anaerobă
-acceptorul este NO3,SO4, CO2
am.ac sau glucide
Respiraţia aerobă
*Donorul de H este:
•o substanţă organică- la bacteriile organotrofe;
•o substanţă anorganică- la bacteriile autotrofe;
*Acceptorul de H este O2;
*Transferul de electroni se realizează prin lanţul respirator;

Respiraţia anaerobă
*Donorul de H este o substanţă chimică;
*Acceptorul este o altă substanţă decât O2: nitrat, nitrit, sulfat, un glucid, un aminoacid etc.
*Transferul de electroni se realizează tot prin lanţul respirator.

Acceptorii de electroni in respiratie si metanogeneza la procariote (Dupa Todar’s Online

Textbook of Bacteriology)

Acceptor de Produs final redus Proces Microorganism

electroni
O2 H2O respiratie aeroba Escherichia,
Streptomyces
NO3 NO2, N2O sau N2 respiratie anaeroba: Bacillus,
denitrificare Pseudomonas
SO4 S sau H2S respiratie anaeroba: Desulfovibrio
reducerea sulfatului
fumarat succinat Respiratie anaeroba: Escherichia
utilizeaza un acceptor
organic de e-
CO2 CH4 metanogeneza Methanococcus

Tipuri şi subtipuri respiratorii

Tipul Aerob
•Subtipul strict aerob (1)
Se dezv. numai în prez. O2 atmosf-
singurul anceptor de H.
Ex. Mycobacterium tuberculosis,
Bacillus anthracis, Bacillus subtilis.
Tipul Anaerob
•Subtipul strict anaerob (2)
Se dezv. Numai in absenţa O2- are
efect bactericid
Ex. Clostridium, Fusobacterium.
•Subtipul microaerofil
Se dezv. mai bine la conc.<O2 (atm de 5-20% CO2)
Ex. Brucella, Campylobacter
•Subtipul aerotolerant (4)
 Se dezvoltă şi în prezenţa O2, care nu este nociv pt. aceste bacterii
Ex.Clostridium perfringens
Tipul Facultativ anaerob (3)

Tipul facultativ anaerob

Aceste microorganisme, deși aerobe, își pot orienta metabolismul în funcție de disponibilitatea
oxigenului în mediu spre respirație sau fermentație.
Unele (cum ar fi bacteriile lactice din genurile Lactococcus, Lactobacillus, Leuconostoc, Enterococcus,
Pediococcus, etc.) desfășoară un metabolism de tip fermentativ (fermentația lactică) chiar în prezența
oxigenului.

INMAGAZINAREA ENERGIEI
*O parte din E eliberată →căldură, utiliz. pt. funcţii celulare: mobilitate, transport prin membrană;
*Restul este înmagazinată în esteri fosforilaţi: ATP– princ. compus de inmagazinare/elib. E sau sinteza
de subst. rezervă: glicogen, acid β-hidroxibutiric.
*Sinteza ATP prin:
•Fosforilarea la nivelul substratului;
•Fosforilarea prin transport de electroni;

FOSFORILAREA LA NIVELUL SUBSTRATULUI

Are loc în 3 faze:
•Încorporarea P (anorg) într-un compus;
•Oxidarea acestui compus fosforilat;
•Gruparea fosfat este transferată pe ADP→ATP.
În fermentaţie, aceasta este principala cale de sinteză a ATP, ilustrată prin fermentarea glucozei.

Glicoliză sau calea EMBDEN-MAYERHOFF are loc în 2 etape:

-fosforilarea fructozei (cu consum 2 ATP) şi scindarea ei la gliceraldehid-3-P;
-oxidarea gliceraldehidei-3-P, în prez. P şi NAD la acid 1,3-difosfogliceric- introducerea P în acest
compus reprezintă fosforilarea la substrat. Noua legătură fosfat este transferată pe ADP→ATP. Ac.
difosfogliceric este deshidratat →fosfoenolpiruvat, legătura fosfat este transferată la ADP→ATP şi
rezultă ACID PIRUVIC.
Bilanţul energetic al glicolizei: se consumă 2ATP, rezultă 4 ATP.
Se câştigă 2ATP dintr-o moleculă de glucoză.

Prin glicoliză, se produce reducerea NAD la NADH.

Regenerarea NAD are loc în a 3-a etapă: FERMENTAREA PROPRIU-ZISĂ a GLUCOZEI. Această etapă
porneşte de la acidul piruvic şi prin reacţii de reducere a acestuia cu NADH se obţine NAD oxidat
(necesar în glicoliză) şi o serie de metaboliţi care sunt eliberaţi în mediul de reacţie.
În funcţie de de natura acestor metaboliţi şi a reacţiilor prin care se obţin aceştia, se cunosc mai multe
tipuri de fermentaţie.
FOSFORILAREA CUPLATA CU TRANSPORTUL DE ELECTRONI
Funcţia lanţului de transport de electroni:
•Transportă electronii de la substrat la acceptorul final: O2, NO3, NO2, SO4 etc);
•Eliberează energia care va fi captată în ATP.

Sistemul de tansport de electroni care asigură transferul electronilor de la

substrat la O2

Substrat Sinteza ATP

↓
NAD
↓
Flavoproteina 12,4 kcal
↓
Chinona
↓
Citocrom b 10 kcal
↓
Citocrom c
↓
Citocrom a
↓ 23 kcal
O2

Se eliberează E şi se form o mol. ATP între:

NAD/ flavoproteină; citocrom b/citocrom c; citocrom a1, a3 şi O2
C7 CRESTEREA SI MULTIPLICAREA BACTERIILOR

Creşterea celulei bacteriene constă în depunerea substanţei nou sintetizate și

creşterea conţinutului de apă.
În funcţie de locul şi modul de dispunere a substanţei nou sintetizate Lamanna
propune mai multe tipuri :
Creşterea la o singură extremitate;
La ambele extremităţi;
În vecinătatea septului de diviziune;
Prin intususcepţiune (depunere de substanţă nouă printre constituenţii
existenţi;
La periferia celulei, limitrof învelişului.
Creșterea și multiplicarea bacteriilor este influențată[ de diferiți factori ca:
temperatura, pH-ul mediului ( pH-ul optim pentru bacterii în general se situează între 6,5 și 7),
activitatea apei, atmosfera, nutrimentele din mediu, etc.

După temperatura optimă de multiplicare bacteriile se clasifică în mai multe categorii:

Psihrofile- bacteriile psihrofile se pot dezvolta la 0°C și pot fi:
*Psihrofile propriu-zise- sunt sensibile la temperaturi peste 20°C, iar temperatura optimă de
dezvoltare este 15°C sau sub această valoare. Majoritatea trăiesc în adâncul oceanelor sau la polul Nord.
*Psihrotrope- au temperatura optimă de dezvoltare între 20 și 30°C
*Mezofile- această grupă include majoritatea bacteriilor patogene și cele implicate în alterarea
alimentelor, cu temperatura optimă de multiplicare între 25 și 40°C, de regulă 37°C.
*Termofile- au temperatura optimă de creștere între 50 și 60°C, unele nu se dezvoltă sub 45°C. În
această grupă sunt incluse și unele bacterii (numite termofile extreme) care au temperatura optimă de
multiplicare de 80°C sau peste această valoare (majoritatea trăiesc în vulcani).

Etapele creșterii bacteriene:
 Absorbția apei și a nutrimentelor;
 Catabolizarea sursei de carbon;
 Biosinteza compușilor celulari;
 Mărirea dimensiunilor celulei;
 Diviziunea celulei ( de regulă prin diviziune directă).

Multiplicarea bacteriilor
*Forme de multiplicare
*Diviziunea directă (sciziparitatea) este principala formă de multiplicare la bacterii

La anumiţi taxoni există și alte forme:

*prin corpi elementari;
*prin ramificare şi înmugurire;
*prin spori .


1. DIVIZIUNE DIRECTĂ (Sciziparitatea) este un proces asexuat;
Poate fi precedată de un proces rudimentar de sexualitate prin fenomenul de conjugare (transmiterea
de material genetic de la o celulă donatoare considerată de sex masculin la una acceptoare, de sex
feminin ).
Este unidirecţională; celula masculă are un pil de sex (F), prin care se fixează pe celula femelă şi prin
lumenul căruia trece materialul genetic (o plasmidă).
Diviziunea directă (sciziparitatea) constă în diviziunea celulei bacteriene în două celule fiice.
La bacili se produce transversal, după un plan perpendicular pe axul longitudinal (central sau rar,
excentric).
La coci: după 1,2,3 planuri
Celule fiice se pot desprinde sau rămân alipite moduri de grupare caract: strepto, stafilo, tetrada,
sarcina etc.

Diviziunea celulei are loc când aceasta ajunge la maturitate şi au loc modificări ale aparatului nuclear
care se alungește, se replică și se produce segregarea celor două copii (fixate la membrană prin
mezozomi) către extremitățile celulei.
Replicarea cromozomului începe într-un anumit situs, denumit originea replicării (oriC).
În timpul acestui proces mai multe tipuri de proteine implicate în replicare, se asamblează la nivelul
viitorului sept de diviziune. Un element cheie al acestui proces este proteina FtsZ. Monomerii FtsZ se
asamblează într-o structură asemănătoare unui inel, în centrul celulei, la care se asamblează ulterior
alte componente ale aparatului de diviziune.
În final, două mureinhidrolaze, AmiC și EnvC localizate în inelul septal intervin în separarea celulelor
fiice. Inelul septal este astfel poziționat încât să permită divizarea citoplasmei fără afectarea ADN-ului.
Citoplasma este clivată în două și se sintetizează peretele celular.



După modul de separare a celulei bacteriene în celulele fiice: sunt 2 tipuri de diviziune:
-Prin strangulare
-Prin sept transversal
Diviziunea prin strangulare se realizează prin invaginarea completă a membranei și peretelui celular și
este întâlnită la tipul S
Diviziunea prin sept transversal are loc în 2 etape:
*În prima fază se invaginează numai membr. şi formează un sept;
*În a IIa etapă se constituie şi partea de perete:
Este întâlnit la tipul R.

Timpul de generație sau vârsta unei generații este perioada de timp cuprinsă între două diviziuni.
Aceasta poate fi de 20-30 minute la Escherichia coli sau 18h la Mycobacterium tuberculosis, în condiții
optime de multiplicare.
Astfel o cultură de Escherichia coli se obține în 6-24 ore, pe când în cazul bacililor tuberculozei, între 15
și 60-90 zile în funcție de specie.

Alte forme de multiplicare

*Multiplicarea prin corpi elementari este întâlnită la chlamidii, la care pe lângă sciziparitate apare un
ciclu vital care porneşte de la corpii elementari (0,2-0,3μ), care în organismul gazdă cresc şi devin corpi
iniţiali (reticulaţi 0,8-1,5 μ) se multiplică prin diviziune în corpi elementari.

*Multiplicarea prin ramificare şi înmugurire este o formă de multiplicare rar întâlnită la bacterii. Pe
această cale se pot multiplica actinomicetele şi unele bacterii fotosintetizante.
*Multiplicarea prin spori este întâlnită numai la actinomicete, fiind un mod de înmulţire specific
ciupercilor microscopice.

Dinamica multiplicării bacteriilor in/pe medii de

cultură

Particularităţile multiplicării bacteriilor în medii lichide

La dezvoltarea bacteriilor în mediile de cultură lichide se disting
4 faze:
a.Faza de lag
b.Faza de creştere exponenţială
c.Faza staţionară
d.Faza de declin
Faza adaptare, de latenţă sau faza de lag. Durata este de cca. 2 ore, depinde de cantitatea
de inocul şi de condiţiile de mediu. Unele celule mor, altele suferă unele modificări morfofiziologice
(celulele cresc în volum și are loc activarea proceselor metabolice: se sintetizează ARN, enzime,
metaboliți care pot lipsi din mediu , factori de creștere, totodată are loc adaptarea la factorii de mediu
ca temperatură, pH, disponibilitatea oxigenului pentru bacteriile aerobe).

Factorii care influențează faza de lag sunt:

1.Vârsta inocului. În cazul unui inocul reprezentat de o cultură tânără durata fazei de lag este scurtă, pe
când la culturile vechi durata fazei de lag crește. De asemenea, culturile afectate termic, chimic sau prin
expunere la radiații, au o perioadă de lag prelungită, pentru ca bacteriile să/și sintetizeze constituenții
celulari. Culturile aflate în faza de creștere exponențială și însămânțate în același mediu nu necesită faza
de lag.
2.Cantitatea de inocul. Trebuie să existe un anumit raport între cantitatea de inocul și cantitatea de
mediu (1/10- 1/20).
3.Factori de mediu: pH, temperatură, atmosferă de incubație, salinitatea mediului, compoziția chimică
a mediului. Dacă aceste valori sunt optime pentru specia bacteriană dată, durata fazei de lag este
scurtă, însă durata crește dacă valorile devin suboptimale.

Faza de multiplicare exponenţială sau logaritmică durează între 6 -24 ore (la bacilii
tuberculozei 15-60 zile). În această etapă celulele bacteriene se divid acitiv.
Viteza de multiplicare depinde de specia bacteriană şi de condițiile de mediu:
*temperatura (37ºC);
*pH (7-8);
*conţinutul în substanţe nutritive;
*gradul de aerare a mediului
*tăria ionică și presiunea osmotică a mediului.

TIMPUL DE GENERAȚIE sau vârsta unei generaţii (la majoritatea bacteriilor este de 20-30 minute).
Totuși sunt bacterii cu durata mult mai mare a timpului de generație (Mycobacterium tuberculosis 20h
sau Mycobacterium leprae 20 zile).
În această fază toate procesele vitale sunt intense, celulele manifestă cea mai mare sensibilitate la
antibiotice, cel mai ridicat grad de infecţiozitate.
Majoritatea examenelor bacteriologice se execută în această etapă (cultură de 18- 24 h).
 Timpul de generatie

Microorgnism Mediu Timpul de generatie

(minute)
Escherichia coli Glucoza-saruri 17
Bacillus megaterium Zaharoza-saruri 25
Lactococcus lactis Lapte 26
Lactococcus lactis Bulion lactozat 48
Staphylococcus aureus BHI (brain hearth infusion) 27-30
Lactobacillus acidophilus Lapte 66-87
Rhizobium japonicum Manitol-saruri-extract drojdii 344-461
Mycobacterium tuberculosis Sintetic 792-932

Faza staţionară începe din momentul când se reduce ritmul diviziunilor celulare. Este determinată de
realizarea unei concentraţii limită de celule bact/unit de volum:
3x107...3x109 bacterii/ml.
Se produc numai diviziuni de înlocuire- principală cauză a reducerii diviziunilor este lipsa de spaţiu şi nu
epuizarea substanțelor nutritive. Se elaborează exotoxine, antibiotice, granule metacromatic și la
speciile sporogene are loc sporularea. În această fază pot să apară celule de dimensiuni mai mici sau
bacilii devin sferici.
Membrana celulară își pierde permeabillitatea, se acumulează substanțe hidrofobe la suprafață și
celulele au tendința de aderare și agregare. Nucleoidul se condensează și se combină cu unele proteine
sintetizate de bacteriile ,,înfometate,,.

Faza de declin. În această etapă se opresc diviziunile celulare. Bacteriile mor din următoarele cauze:
epuizarea substanţelor nutritive din mediu, acţiunii toxice a metaboliţilor acumulaţi în mediu și acidifierii
mediului de cultură.
Unele celule bacteriene intră într-o fază în care metabolismul este foarte scăzut și nu se divid (VBNC-
celule bacteriene viabile dar necultivabile). Aceste celule transplantate pe medii corespunzătoare pot fi
revifiate Acest stadiu prezintă o semnificație majoră pentru bacteriile patogene.

Particularităţile multiplicării bacteriilor pe medii solide

*Absenţa mişcărilor browniene şi la speciile slab mobile dificult de diviziune în mediu sau pe suprafaţa
acestuia.
*Forme de dezvoltare a bacteriilor pe mediile solide sunt colonia și gazonul.
*Colonia izolată este o aglomerare de bacterii rezultate din diviziunea unei celule
*După declanşarea fazei logaritmice, diviziunile se răresc pe măsură ce bacteriile se aglomerează în
mediu (accesul limitat la substanţele nutritive sau la oxigen). Mărimea coloniilor este influenţată de
densitatea lor.
*Gazonul sau pânza este întâlnit în cazul însămânţării abundente şi coloniile confluează sau la bacteriile
cu aparat ciliar foarte activ (fenomenul de roire).
 C8 SPORUL BACTERIAN: Anatomie şi fiziologie
Sporul bacterian reprezintă o formă de existenţă întâlnită la bacteriile sporogene, atunci când condiţiile
de mediu devin nefavorabile. Sporul bacterian este o formă inertă, inactivă metabolic, o stare de
CRIPTOBIOZĂ a unor bacterii.
*La speciile bacteriene sporogene care interesează patologia veterinară, sporul se formează în interiorul
celulei vegetative (endospor), sub controlul unor gene (50-200) .
*Constantele morfologice ale sporului bacterian:
-forma;
-dimensiunile;
-afinitatea tinctorială.
Forma variază în funcţie de specia bacteriană (rotundă, ovală, cilindrică).
Dimensiunile se exprimă în microni şi depind de specia bacteriană:
-la unele specii, dimensiunile sporului sunt mai mici decât diametrul transversal al formei vegetative, pe
care nu o deformează;
-la alte specii dimensiunile sporului depăşesc diametrul transversal al formei vegetative, pe care o
deformează.
Afinitatea tinctoriala. metode speciale, energice care utilizează soluţii concentrate, încălzite (metoda cu
verde de malachit).

Diferențíeri între spor –cel vegetativa

Structura sporului bacterian
*Sporul bacterian este alcătuit din conţinut şi înveliş.
*Conţinutul (protoplast sporal sau sâmbure, inimă) este repretentat de o singură moleculă de ADNdc
şi sporoplasmă în cantitate mică. Sporoplasma, faţă de citoplasama celulei vegetativă, conţine o
cantitate foarte mică de apă liberă, are un conţinut ridicat de săruri şi puţini ribozomi.
*În structura învelişului sporal, se succed de la interior la exterior, următoarele straturi:
 membrana sporală – intina- identică cu membrana citoplasmatică, însă nu prezintă mezozomi;
 cortex – o structură groasă, omogenă, omologă peretelui celular bacterian; în compoziţia
chimică intră alături de peptidoglicani, săruri de calciu ale acidului dipicolinic (dipicolinat de
calciu);
 Tunici sporale (exina) – este o structură stratificată de natură proteică bogată în aminoacizi cu
sulf care formează punți disulfidice și o structură Keratin-like, f. rezistentă la factorii chimici .

Structura sporului
La unii spori se pot întâlni elemente suplimentare, cum ar fi:
*exosporium – strat situat la exteriorul exinei, la sporii unor anumite specii bacteriene (Bacillus
laterosporus);
*apendici parasporali;
*cristale parasporale întâlnite la sporii unor specii din genul Bacillus şi reprezintă depozite de substanţe
toxice pentru insecte şi larve.

Sporii reprezintă forme de rezistenţă faţă de acţiunea nefavorabilă a factorilor de mediu. Sporii se
diferenţiază de celula vegetativă prin următoarele caractere:
*Absenţa activităţii de biosinteză;
*Absenţa multiplicării;
*Funcţii vitale reduse;
*rezistenţă crescută la acţiunea factorilor de mediu:
 sporii sunt termorezistenţi (rezistă la temperatura de minim 100 ºC), ;
 Sporii bacterieni sunt foarte rezistenţi la uscăciune, la acţiunea antibioticelor şi
chimioterapicelor, dar şi la dezinfectante în concentraţii mici.

Diferențieri biochimice între spor și celula vegetativă

*absenţa unor enzime cu importanţă fundamentală într-o celulă activă metabolic (enzimele ciclului
Krebs şi lanţului transportor de electroni);
prezenta unui numar redus de enzime ce pot fi (1) sintetizate de novo (formate în timpul sporularii) sau
(2) provenite din celula vegetativă
continut mare de aminoacizi cu sulf;
cantitate mare de ioni de Ca2+ şi Mg2+;
prezența acidului dipicolinic, sub forma dipicolinatului de Ca2+
absenţa sintezei de macromolecule, inclusiv de ARNm (absent sau prezent în cantitate mică);
starea apei – predomină apa legată de diferite structuri, in timp ce apa liberă este prezenta în cantitate
mică (3-4%);
Sporogeneza
Sporogeneza este declanşată in principal de absenţa nutrienţilor din mediul de viaţă, deci în condiţii de
înfometare sau starvaţie (C, N, P). Fiecare stadiu de formare a sporului este codificat de alte gene (50 –
200 de gene sporogene), iar procesul odată inițiat este ireversibil.
Rata de sporogeneză reprezintă procentul celulelor vegetative dintr-o populaţie sporogenă care
sporulează, în condiţii nefavorabile de mediu. În general, este cuprinsă între 60 şi 70%. Pot să apară, în
anumite condiţii, variante asporogene.

Procesul de sporogeneză se desfăşoară în 7-8 etape notate cu cifre romane. (După Piggot P.J. Bacillus
subtilis – Enciclopedia of Microbiology (third Edition), 2009)
*Stadiul 0 este reprezentat de celula vegetativă.
*Stadiul I constă în formarea unui filament axial care se întinde pe toată lungimea celulei, alcătuit din
două copii ale cromozomului dispuse către cei doi poli ai celulei.
*Stadiul II. Are loc o diviziune asimetrică cu formarea a două celule de dimensiuni diferite:una mare care
reprezintă celula mamă și una mică presporul din care se va forma sporul bacterian matur. Finalizarea
acestei diviziuni reprezintă stadiul II.
*Stadiul III La început cromozomul nu este distribuit uniform în cele două celule: presporul conține
inițial 30% și celula mamă 70% și celălalt cromozom complet. Ulterior ADN translocaza SpoIIIE pompează
restul cromozomului în prespor. Punctul de atașare a membranei septale de membrana periferică se
deplasează către polul celulei și presporul devine complet înconjurat de celula mamă-Stadiul III.
*Stadiul IV Între cele două membrane opuse sunt depuse două tipuri de substanță parietală (cortex și
peretele celular primordial, care vor încojura presporul).
*Stadiul V La suprafața sporului sunt asamblate mai multe straturi proteice care vor forma exina
(tunicile sporale).
*Stadiul VI reprezinta transformarea presporului în spor . Citoplasma presporului se deshidrateaza,
volumul se reduce la jumătate, densitatea crește și proprietățile optice se modifică.
*Stadiul VII În final celula mamă se lizează, eliberând sporul matur. Uneori celula mamă rămâne atașată
la spor (sporangiu).

Raporturile anatomice între spor şi sporangiu Sporii pot fi liberi sau rămân integraţi în sporangiu.
Raporturi anatomice între spor şi sporangiu vizează două aspecte: A.raportul între diametrul transversal
al sporului şi sporangiului poate fi -mai mic la sporii genului Bacillus sau -mai mare ex. sporii genului
Clostridium. B.poziţia sporului faţă de axul longitudinal al sporangiului: poate fi
-central (Clostridium bifermentans),
-subterminal, (Clostridium perfringens)
-terminal (Clostridium tetani), lateral (Bacillus laterosporus).

Germinarea – procesul de transformare a sporului într-o formă vegetativă, metabolic activă.

Germinarea se produce în 3 etape:
-activarea sau iniţierea procesului de germinare;
-germinarea propriu-zisă;
-creşterea post germinativă.

iniţierea procesului de germinare;

Procesul de germinare poate fi iniţiat de prezenţa glucozei (sursă de C) şi a unor aminoacizi
(sursă de azot) în apa distilată sau bidistilată. De asemenea, şocul termic (încălzirea bruscă,
timp de câteva secunde, a mediului în care sunt spori), poate iniţia germinarea.
 Au loc o serie de evenimente : îmbibarea structurilor învelişului cu apă, ceea ce conduce la
dizolvarea sărurilor din cortex, hidratarea sporoplasmei şi activarea echipamentului enzimatic
din sporoplasmă.

Germinarea propriu-zisă
învelişurile sporale se gelifiază într-o anumită regiune sub influenţa unei enzime sporolitice care
determină hidroliza cortexului, se pierd ioni de Ca2+ şi încetează starea de latenţă şi de rezistenţă a
sporului,
Se intensifica procesele metabolice, creştere numărul de ribozomi şi se produce iniţierea sintezei
constituenţilor structurali ai celulei vegetative. Datorită acestor procese, cresc volumul şi presiunea, în
interiorul sporului, care va determina ruperea cortexului şi eliberarea protoplastului (o celulă acoperită
de membrană celulară şi perete în formare).
Creşterea post germinativă constă în desăvâşirea tuturor componentelor şi creşterea la nivelul
dimensiunilor caracteristice speciei.
Germinarea se consideră finalizată, când se reia multiplicarea.
Rata de germinare este mai mică decât rata sporulării (55-65%)
Semnificația biologică a sporului bacterian
Sporogeneza reprezintă o strategie adaptativă a bacteriilor, pentru a supravieţui condiţiilor
nefavorabile de mediu. Endosporul bacterian este considerat in prezent o formă primitiva de
citodiferentiere la procariote.
-rezistă la temperaturi de peste 100
uscăciune (desicație)
radiaţii UV,
la substanţe antimicrobiene (antiseptice, antibiotice).
Deci endosporul poate fi considerat o formă de conservare a speciei, dovedită de longevitatea mare a
acestor structuri;

Semnificația medicală: unele bacterii patogene sunt sporogene, cum ar fi: Clostridium botulinum,
C. tetani, C. perfringens, aceste bacterii anaerobe prezintă un circuit enteroteluric, în sensul că se
multiplică în intestin, fiind apoi eliminate si ajungând in apele uzate și sol, unde supravieţuiesc sub formă
de spori. Aceste specii sunt toxigene și produc boli specifice: botulism alimentar (intoxicatie,
determinată de ingerarea de toxină preformată în alimente incorect sterilizate), tetanos și respectiv
gangrenă gazoasă.

Semnificația industrială:
-industria alimentara:
sporii pot determina alterarea alimentelor sterilizate sau păstrate incorect,
-in industria alimentară pH-ul 4,6 reprezintă o valoare critică deoarece sporii de Cl. botulinum
nu germinează la valori sub 4,5 astfel conservele cu aciditate crescută sub 4,5 se pasteurizează
iar cele cu aciditate scăzută se sterilizează
Intoxicația botulinică este produsă de consumul alimentelor ce conțin toxina preformată
Toxiinfecții alimentare cu specii sporogene Clostridiium perfringens și Bacillus cereus

-industria farmaceutică - unele proprietăţi biologice ale bacteriilor sunt asociate cu anumite
faze ale sporogenezei, cum ar fi producerea de antibiotice: polimixina, bacitracina, gramicidina (Bacillus
sp.), ca şi producerea de proteinaze.

Semnificația pentru agricultură

bacteriile numite „entomocide” ex. din specia Bacillus thuringiensis, au capacitatea lor de a
sintetiza cristale parasporale, de natură proteică, cu calităţi de pretoxină (formă inactivă care
este activată la pH-ul alcalin circa 10 din tubul digestiv al insectelor, la care determină
fenomenul de paralizie şi moarte.
Culturi sporulate de B. thuringiensis sunt folosite pentru combaterea biologica a insectelor (larve
de lepidoptere defoliatoare, ţânţari), pentru a înlocui insecticidele chimice, cu remanenţă mare
in organismul animal/uman, dar şi in sol, cu efect poluant.

Specia anaeroba sporogena Clostridium pasteurianum este in acelasi timp si fixatoare de

azot, cu rol important in fertilizarea /imbogăţirea in azot a solurilor profunde sau inundate.

