Sunteți pe pagina 1din 42

Curs 05.05.

2020
Fizică
Stări de agregare ale materiei
Faza gazoasă. Transformările gazului ideal.
Temperatura aerului

Șef lucr. dr. Neagu Cecilia

1
Stările de agregare ale materiei
 Materia vie este foarte eterogenă atât ca structură și
compoziție chimică cât și ca stare de agregare.
 În natură se găsesc 4 stări de agregare a substanței: solidă,
lichidă, gazoasă, plasma.
 În diferitele părți ale organismului viu se întâlnesc substanțe
în cele trei stări de agregare: solidă, lichidă și gazoasă. Cele
trei stări fizice se deosebesc prin:
 1) aranjarea în spațiu a particulelor constituente (molecule,
atomi, ioni);
 2) intensitatea forțelor de interacțiune între aceste particule
(forțe de coeziune);
 3) felul în care se manifestă mișcarea termică (intensitatea
agitației termice) (translația - gaze, vibrație și translație -
lichide, vibrație - solide).
Stările de agregare ale materiei

 Între cele trei stări de agregare, nu se pot face delimitări


riguroase, pentru că în natură există stări intermediare și
mixte, stări care se găsesc frecvent și în organismele vii
 Ex. 1: apa în cantități mari are caracteristicile unui lichid,
în timp ce în straturi subțiri - în peliculele din structurile
biologice, apa are însușiri elastice, deci însușiri de solid;
 Ex. 2: sângele este un fluid în care sunt dizolvate gaze și
care conține de asemenea, în suspensie, elemente
figurate care prezintă proprietăți ale substanțelor solide.

3
Starea gazoasă
 Particulele constituente stării gazoase, au dimensiuni de ordinul
10-10 m, iar distanțele dintre ele sunt de zeci și sute de ori mai
mari decât diametrul lor.
 Din această cauză, gazele pot fi comprimate foarte mult la un
volum de mii de ori mai mic.
 Datorită distanțelor mari dintre particule, forțele de coeziune sunt
foarte slabe și ca urmare gazele nu au structură internă (nu au
formă și volum propriu), fiind expansibile. Ele trec cu ușurință de
la volum mic la volum mare și invers.
 Expansibilitatea se explică prin mobilitatea mare a particulelor de
gaz, ceea ce determină ca acestea să ocupe uniform tot spațiul
ce le stă la dispoziție, luând forma vasului în care sunt puse.
4
Starea gazoasă

 Mobilitatea mare a particulelor de gaz se datorează energiei cinetice


mari pe care o au și a forțelor de atracție slabe dintre ele.
 Datorită mobilității particulelor de gaz, acestea se pot amesteca în orice
proporție, formând soluții gazoase (de exemplu, aerul este o soluție
gazoasă formată din oxigen, azot, gaze rare, etc).
 Mișcarea moleculelor gazelor este dezordonată, în toate direcțiile,
moleculele ciocnindu-se între ele și cu pereții vasului în care se găsesc.
 Datorită ciocnirii particulelor de gaz cu pereții vasului în care se află,
gazul exercită o presiune asupra acestora. Cu cât particulele sunt mai
numeroase, ciocnirile sunt mai dese și presiunea este mai mare.
 S-a constatat experimental că ciocnirile dintre particulele de gaz și
pereții vasului sunt cu atât mai puternice cu cât temperatura la care se
află gazul este mai ridicată, deci presiunea depinde de temperatură.
5
Starea gazoasă
 Mișcarea termică a moleculelor de gaz, constă dintr-o
mișcare de translație în toate direcțiile.
 Din punct de vedere macroscopic, starea unui gaz este
definită cu ajutorul a 3 parametri (mărimi macroscopice):
a) temperatură b) presiune c) volum
 Dacă unul din acești parametrii se schimbă, starea gazului
se va schimba și ea. (gazul suferă o transformare).
 Transformarea pe care o suferă gazul poate fi:
 simplă (dacă unul dintre parametrii rămâne constant în
timpul transformării) sau
 generală (dacă variază toți cei trei parametrii).
 Între ei există relația
 p0V0/ T0 = p1V1/ T1= …pnVn/ Tn = constant
Legea generală a gazelor perfecte
6

Teoria cinetico-moleculară a gazelor

Conceptul de gaz perfect este folosit în cadrul fizicii


atomice si moleculare ca o idealizare a stării gazoase a
substanţelor.
Gazul perfect:

este un model teoretic de gaz, format din molecule de


dimensiune neglijabilă şi fără forţe intermoleculare.
nu are vâscozitate, proprietăţile sale nu depind de
presiune sau temperatura şi nu se lichefiază.
 Gazul perfect
 este un gaz care menţinut la temperatură
constantă se comportă exact cum prevăd
legile termodinamicii.
 Nici un gaz real nu se comportă exact aşa.
 Modelul gazului perfect este doar o
aproximare a gazelor reale, deoarece au fost
neglijate interacţiunile dintre particulele
gazului, precum şi volumul acestor particule.
 Gazul real
 este o expresie prin care în termodinamică se
precizează explicit că modelul matematic se
referă la gaze a căror comportare nu poate fi
descrisă satisfăcător de legile gazului ideal.
 Abaterea de la idealitate se datorează acţiunii
forţelor intermoleculare şi volumului propriu al
moleculelor, elemente neglijate sau presupuse
neglijabile de modelul gazului ideal.
Legile gazului perfect
 1.Transformarea izotermă:
 este cunoscută şi sub numele de legea Boyle-Mariotte
 este transformarea în care cantitatea de substanţă şi
temperatura rămân constante.
 n-constant
 T-constant
 Legea transformării :
 p x V= constant
 Într-o transformare izotermă, presiunea gazului
variază invers proporţional cu volumul.
 Deoarece presiunea schimbă numai volumul gazului, nu şi numărul
moleculelor, înseamnă că o creştere de presiune provoacă o
creştere de densitate, iar o scădere, o reducere a densităţii. Astfel,
conform legii lui Boyle – Mariotte, densitatea aerului este
proporţională cu presiunea.
Reprezentarea grafică a transformării izoterme:

În sistemul de coordonate (p, V) este o hiperbolă echilaterală.


Legea Boyle – Mariotte:

 este aplicabilă gazelor reale până la presiuni de aproximativ


12 atm.
 Pe măsură ce presiunea crește, abaterea gazelor reale de la
această lege este mai mare.
 Respirația aeriană a organismelor vii are loc la presiuni de
maximum câteva atmosfere, de aceea procesul de respira ție
se supune legii Boyle - Mariotte.
 La mărirea volumului cavitățiiii toracice, conform legii Boyle
- Mariotte scade presiunea în pl ămâni și datorită diferenței
de presiune dintre aerul atmosferic și interiorul plămânului,
are loc inspirația.
 La micșorarea volumului cavității toracice crește presiunea
din plămâni și are loc expirația.
2. Transformarea izobară:
cunoscută şi sub numele de legea Gay-Lussac
este transformarea în care cantitatea de substanţă
şi presiunea ramân constante
 n - constant
 p - constant
Legea transformarii:
 V/T=constant
Volumul gazului intr-o transformare izobară
este direct proporţional cu temperatura
absolută.
Reprezentarea grafică a legii lui Gay-Lussac:
3.Transformarea izocoră:
cunoscută sub numele de legea lui Charles
este transformarea în care cantitatea de substanţă
şi volumul rămân constante
n-constant
V-constant

Legea transformarii:
P/T=constant
 Presiunea gazului într-o transformare
izocoră este direct proporţională cu
temperatura absolută.
Reprezentarea grafică a legii lui Charles:
 Ecuaţia Clapeyron-Mendeleev sau
 ecuaţia termică de stare
 stabileşte o dependenţă între parametrii principali
de stare ai gazului ideal, aflat într-o stare de
echilibru:
 pV = m/M (RT), unde:
 p este presiunea, în Pa;
 V este volumul, în m3;
 m este masa gazului, în kg;
 M este masa molară a gazului, în kg/kmol;
 R este constanta universală a gazelor=8314,472 J/(KmolK)
 T este temperatura absolută, în K.
 Gazul perfect se defineşte ca fiind un gaz care
verifică riguros legile Boyle-Mariotte, Gay-Lussac
şi Charles, în orice condiţii de temperatură şi
presiune.
 Gazele reale (aerul, azotul, oxigenul, hidrogenul,
heliul etc.) se supun legilor de mai sus atunci
când se află la temperaturi cu mult mai mari
decât temperatura de lichefiere a lor şi la
presiuni apropiate ca valoare de presiunea
atmosferică.
 Ecuaţia calorică de stare dă dependenţa
energiei interne a sistemului termodinamic de
temperatură:
 U =3/2 nRT
TEMPERATURA AERULUI
 Sursa principală de încălzire a aerului atmosferic
o constituie radiaţia solară, rolul principal jucându-l
următoarele procese:
schimbul de căldură convectiv şi cel turbulent;
emisia şi absorbţia radiaţiilor infraroşii (transferul
radiativ);
transformările de fază ale apei (evaporarea,
condensarea, sublimarea); acestea decurg fie cu
consum, fie cu eliberare de căldură – ceea ce
contribuie la stabilirea regimului termic al aerului
atmosferic;
Alte procese care duc la încălzirea aerului
atmosferic:
 schimbul de căldură molecular:
propagarea căldurii în atmosferă se
poate realiza şi prin conducţie termică;
conductivitatea termică a aerului fiind
foarte mică, cantităţile de căldură
transportate prin acest proces sunt
reduse;
 transportul orizontal al maselor de aer
(advecţia).
 Inversiunile termice
 Inversiunile termice sunt anomalii ale
profilului vertical de temperatură, adică o creştere
a temperaturii aerului odată cu creşterea altitudinii.
 Aceste anomalii pot avea un caracter
 temporar sau
 permanent şi
 apar în atmosferă pe grosimi nu prea mari.
 Ele pot fi rezultatul diferitelor procese: evaporaţie,
advecţie, frontale, radiative, etc.
 Cele care se produc în apropierea suprafeţei solului
sunt de interes pentru agricultură.
 Cele mai importante inversiuni sunt:
 inversiunile de radiaţie care se manifestă în
straturile joase ale atmosferei şi sunt
generate de bilanţul radiativ negativ din
timpul nopţii;
 acestora li se asociază, de obicei,
îngheţurile nocturne de primăvară;
 inversiunile frontale
 care iau naştere în zona de contact
dintre două mase de aer cu
caracteristici diferite;
 aerul cald şi umed se suprapune
peste aerul rece, mai greu, generând
inversiunea frontală căreia îi e
asociată o creştere a conţinutului în
vapori de apă.
ACŢIUNEA TEMPERATURII ASUPRA
CREŞTERII PLANTELOR
 Termoperiodismul zilnic. O plantă supusă la aceeaşi
temperatură noaptea şi ziua creşte mai puţin bine decât dacă
temperatura nocturnă este mai coborâtă decât cea de zi.
 Temperatura actionează asupra vitezei de creştere.
Două plante puse în aceleaşi condiţii de umezeală şi de
hrană, dar supuse la temperaturi diferite, vor atinge aceeaşi
talie şi acelaşi randament, dar cea care va beneficia de o
temperatură mai ridicată va atinge această talie mai repede.
 Temperatura acţionează asupra vitezei de creştere, altfel
spus, asupra timpului necesar pentru a realiza această talie.

24
ACŢIUNEA TEMPERATURII ASUPRA
CREŞTERII PLANTELOR
 Creşterea se opreşte sub un prag - zero-ul de
vegetaţie, şi deasupra unui plafon.
 Creşterea este slabă sau nulă atâta timp cât temperatura
nu atinge un prag numit zero de vegetaţie.
 Acest prag este în jur de: 0°C-pentru grâu şi alte cereale
de toamnă; 5°C pentru cerealele de primăvară; 6, 9 sau
chiar 10°C pentru porumb, 10°C pentru sorg; 14°C pentru
bumbac, etc....
 Deasupra acestui prag, planta creşte cu atât mai repede cu
cât temperatura este mai mare, până la un plafon peste
care creşterea este stopată de reacţia plantei la excesul de
căldură: 25-30°C pentru culturile din zona temperată, cu
diferenţe între specii şi soiuri.
25
ACŢIUNEA TEMPERATURII ASUPRA CREŞTERII
PLANTELOR
 Suma temperaturilor: măsură a creşterii şi a
dezvoltării.
 Intre acest prag şi plafon, creşterea este proporţională
cu temperatura. Pentru a urmări creşterea şi dezvoltarea
culturilor, se adună temperaturile medii diurne, mai mari
decât zero-ul de vegetaţie, pe o anumită perioadă,
rezultatul fiind numit suma temperaturilor pentru
perioada respectivă; perioadele de interes pot fi diferitele
fenofaze ale culturii sau chiar întreaga perioadă de
vegetaţie.
 Se pot astfel aprecia: exigenţele totale de căldură ale
unei anumite culturi sau ale unei anumite varietăţi;
starea de avansare a culturii în curs, în raport cu 26
necesarul său total de căldură.
Temperatura – factor de vegetaţie
 Temperatura, alături de lumină şi apă,
condiţionează desfăşurarea proceselor
fundamentale care au loc în plante
(fotosinteză,
 respiraţie,
 transpiraţie,
 absorbţia apei, etc.)
 Toate aceste procese decurg la temperaturi
situate între un minim şi un maxim, în care
se găseşte un interval optim pentru proces.
 Aceste valori sunt specifice pentru fiecare:
 specie cultivată,
 fază de creştere şi
 nivel dorit al recoltei,
 ceea ce delimitează aria de răspândire a
fiecărei specii cultivate.
 Cerinţele plantelor faţă de căldură
 În funcţie de cerinţele pentru căldură,
plantele se împart în:
 plante megaterme – care necesită temperaturi
ridicate pentru creştere şi dezvoltare (>400C); Ex.:
bumbacul, arahidele, ricinul, orezul, viţa-de-vie,
castanul;
 plante mezoterme – care necesită temperaturi
medii (10-400C); majoritatea plantelor de cultură
sunt plante mezoterme;
 plante microterme – care se dezvoltă bine la
temperaturi scăzute (0-150C).
 Ex.: inul, rapiţa, trifoiul, cartoful, secara, etc.
 În funcţie de posibilităţile de adaptare
ale plantelor la variaţiile de temperatură,
acestea se clasifică în:
 plante euriterme (cele care se pot
adapta la variaţii de temperatură) şi
 plante stenoterme ( cele care nu pot trăi
decât în anumite limite de temperatură).
 Diferitele stadii de dezvoltare ale plantelor
sunt direct legate de efectele cumulate ale
temperaturii în decursul timpului.
 Fazele fenologice reprezintă stadiile de
dezvoltare de-a lungul perioadei de vegetaţie, care
se disting prin caracteristici morfologice specifice.
 Indicii termici exprimă din punct de vedere
cantitativ cerinţele plantelor faţă de temperatură.
 Zonarea agroclimatică se realizată în funcţie de
toţi aceşti factori.
Variaţii de temperatură
Temperaturi extreme
 Variaţiile de temperatură – atât cele
 periodice (diurne şi anuale), cât şi cele
 neperiodice (accidentale) – au o influenţă destul
de mare asupra creşterii şi dezvoltării plantelor.
 La latitudinea ţării noastre,
 maximul diurn se situează în jurul orei 14,
 iar minimul – cu puţin după răsăritul soarelui.
 În regiunile cu climat continental,
 maximul anual se situează în luna iulie, iar
 minimul în luna ianuarie.
 În afară de temperaturile extreme,
este important să se cunoască:
 ordinul de mărime al acestor
temperaturi, ca şi
 diferenţa dintre ele (amplitudinea).
 Zilele şi nopţile pot fi caracterizate de
valorile maximului şi minimului diurn de
temperatură.
 Astfel, în practica meteorologică se
foloseşte următoarea terminologie:

 zi tropicală – temp. max. este ≥ 300C;


 zi de vară – temp. maximă e ≥ 250C;
 noapte tropicală – temp. min. e ≥ 200C;
 zi de îngheţ – temp. minimă e ≤ 00C;
 zi de iarnă – temp. maximă e ≤ 00C.
 Amplitudinea diurnă a temperaturii
aerului depinde de:
 latitudine (cele mai mari amplitudini diurne
se realizează pe continente, la latitudini de
30-40 grade; la latitudini mai mari sau mai
mici, valoarea amplitudinii se reduce);
 anotimp (vara – acestea pot atinge, la
latitudinile mijlocii, 10-150C, în timp ce
iarna, diferenţa se reduce la 4-60C;
Amplitudinea diurnă a temperaturii aerului
mai depinde de:
 natura suprafeţei subiacente (uscat sau apă)
influenţează foarte mult valorile amplitudinii
termice ( Ex.: în deşert, amplitudinea diurnă poate
atinge 500C, iar în alte regiuni, la aceleaşi latitudini,
amplitudinea nu depăşeşte 1-20C).
 acoperirea suprafeţei cu vegetaţie sau zăpadă
modifică amplitudinea datorită modificării bilanţului
radiativ la nivelul suprafeţei;
Amplitudinea diurnă a temperaturii
aerului mai depinde de:
 Relief - prin altitudine, expunere şi
pantă, reduce amplitudinea variaţiei
diurne şi decalează producerea
temperaturilor extreme;
 Nebulozitate - ea conduce în general la
scăderea amplitudinii diurne a
temperaturii aerului.
 Amplitudinea anuală
 depinde cam de aceeaşi factori,
 cu excepţia latitudinii şi a anotimpurilor,
 iar influenţa lor este asemănătoare cu cea
din cazul amplitudinii zilnice.
 Variaţiile neperiodice ale temperaturii aerului
 sunt determinate de procesele advective (calde
sau reci) din diferite perioade ale anului, care
constituie perturbaţii în mersul normal al
temperaturii aerului.
 Cele mai cunoscute şi de interes pentru
agricultură sunt:
 pătrunderile reci din luna mai şi
 încălzirile puternice din lunile septembrie şi
octombrie.
 Aceste perioade sunt în general cunoscute cu
destulă precizie din studiile climatice şi astfel se
pot lua măsuri practice de apărare.
 Termoperiodismul
 (efectul temperaturii asupra fenomenelor de
creştere şi dezvoltare) poate fi:
 diurn (la unele plante creşterea e stimulată de
acţiunea alternantă a temperaturilor diurne, mai
ridicate, cu cele nocturne, mai scăzute) sau
 anual (numeroase plante nu pot înflori şi
fructifica numai dacă sunt supuse iarna unor
temperaturi suficient de scăzute şi pe perioadă
suficient de lungă (vernalizare).
 Termoperiodismul este strâns legat de
fotoperiodism.
 Capacitatea plantelor de termoadaptare
 (în special a aparatului foliar) este dată de
rezistenţa lor la:
 variaţiile accidentale de temperatură,
 temperaturi excesive sau
 îngheţuri.
 Termoadaptarea:
 este posibilă datorită schimburilor continue
dintre plantă şi mediul înconjurător şi
 se sprijină pe particularităţile fiziologice ale
plantei.
 În cazul persistenţei temperaturilor extreme, se
apelează la o serie de
 mijloace ce au drept scop diminuarea pierderilor
datorate acţiunii acestora.
 Mijloacele de luptă împotriva lor sunt
îndreptate în principal în două direcţii:
 răcire (irigaţii, utilizarea sistemelor de răcire în
cazul serelor, intensificarea evaporării apei
direct de pe vegetaţie);
 reducerea radiaţiei solare prin umbriri (umbrirea
serelor, culturi sub strat de arbori).

S-ar putea să vă placă și