SEMINAR FIZICĂ 28.04.

2020

DAUNELE PRODUSE CULTURILOR DE

TEMPERATURILE EXTREME

ȘEF LUCR. DR. NEAGU CECILIA

 DAUNELE PROVOCATE DE TEMPERATURILE SCĂZUTE

• Plantele găsesc condiţii favorabile pentru o activitate biologică normală în tot cursul anului,
numai în zonele tropicale, suficient de umede, unde temperaturile se menţin permanent
pozitive.
• În restul zonelor climatice, plantele suferă din cauza scăderii temperaturilor sub zero grade.
• În ţara noastră, caracterizată prin-un climat temperat, scăderea temperaturii aerului sub 0ºC
este un fenomen obişnuit în timpul iernii.
• Frecvenţa fenomenului scade în primăvară şi toamnă, iar vara se produce în zona muntoasă.
 PLANTELE DIN REGIUNILE TEMPERATE ŞI RECI:

• s-au adaptat la condiţiile termice nefavorabile de peste iarnă, prin:

• evitarea acţiunii temperaturilor scăzute,
• dobândirea unei anumite rezistenţe la acţiunea directă a gerurilor.
• Din prima categorie fac parte plantele anuale, care îşi încheie ciclul lor de vegetaţie până la venirea
iernii, ele putând fi afectate doar de îngheţurile timpurii de toamnă sau de cele târzii de primăvară.
• Din a doua categorie fac parte plantele ierboase perene ( de exemplu, cerealele de toamnă, lucerna,
trifoiul ) şi cele lemnoase ( pomi fructiferi, arbori ), care sunt supuse direct acţiunii temperaturilor
scăzute din iarnă, precum şi a celor din primăvară şi toamnă.
• Posibilităţile lor de iernare se explică prin dobândirea unei rezistenţe relativ mai ridicate decât a
celorlalte plante, la temperaturi scăzute.
 ACŢIUNEA DĂUNĂTOARE A TEMPERATURILOR SCĂZUTE:

• ca rezultat al deshidratării protoplasmei celulare şi a îngheţării apei în ţesuturi,

se manifestă sub diferite forme:
• La plantele ierboase anuale şi bianuale, suferă în primul rând părţile aeriene,
şi în caz extrem, rădăcina şi părţile subterane ale tulpinii.
• La plantele perene lemnoase, suferă în special lăstarii tineri. Dacă gerul este
mai mare sunt atinse şi ramurile mai bătrâne şi chiar trunchiul copacilor.
 PAGUBELE CELE MAI MARI DE PE URMA TEMPERATURILOR
SCĂZUTE:

• se produc la cereale, pomi fructiferi şi viţă de vie.

• La cerealele de toamnă, gerurile puternice pot duce la micşorarea numărului de plante (culturile ieşind rărite din
iarnă), sau chiar la distrugerea completă a plantelor.
• În condiţiile ţării noastre, intrarea culturilor de toamnă în perioada de repaus se produce în jurul datei de:
• 5 – 10 decembrie, în Transilvania şi jumătatea de nord a Moldovei,
• 10 – 20 decembrie, în regiunile sudice şi vestice şi
• în a treia decadă a lunii decembrie, în sud – estul Dobrogei.
• Calamităţile determinate de temperaturi joase nu afectează, de regulă, mari zone agricole (ele au caracter local).
 ÎNGHEȚURILE TÂRZII DE PRIMĂVARĂ:

• afectează în mod deosebit viţa de vie ( până la compromiterea plantaţiilor întregi ),

• plantele ce se seamănă primăvara,
• majoritatea legumelor,
• pomii fructiferi, dintre care caisul şi piersicul sunt cei mai sensibili.
• Orezul şi bumbacul, primăvara, suferă chiar la temperaturi uşor peste zero grade.
• Dintre cereale, orzul de primăvară este mai sensibil (cerealele de toamnă sunt mai puţin periclitate, deoarece
majoritatea acestora rezistă la temperaturi de zero grade sau uşor sub zero).
Îngheţurile de primăvară sunt mai periculoase în anii în care reluarea vegetaţiei s-a produs mai de timpuriu,
ele surprinzând plantele în fazele de vegetaţie sensibile la temperaturi scăzute.
 ÎNGHEȚURILE TIMPURII DE TOAMNĂ PRODUC PAGUBE:

• culturilor legumicole ( tomate, pătlăgele, vinete, ardei ),

• recoltei de struguri, precum şi
• unor culturi de câmp care-şi încheie ciclul de vegetaţie mai târziu, cum sunt porumbul, cartoful şi sfecla de
zahăr, în special în regiunile mai nordice şi la latitudini mai mari.
• Deosebit de dăunătoare culturilor de legume, porumbului, cartofilor sunt temperaturile negative care pot
interveni în timpul verii.
• Gradul de rezistenţă al plantelor la temperaturile scăzute variază cu specia şi cu faza de vegetaţie.
• Se observă că cele mai rezistente la temperaturi scăzute din timpul iernii sunt cerealele de toamnă.
 REZISTENŢA LA GER A PLANTELOR:

• apare datorită unor schimbări fizico – chimice ce se produc la nivel celular, şi anume, acumulării zahărului în ţesuturi, a
dizolvării parţiale a amidonului şi a sporirii forţei coloizilor de reţinere a apei.
• mai depinde, în afară de particularităţile speciilor şi ale soiurilor, şi de condiţiile de vegetaţie care determină gradul de călire a
plantelor.
• La cerealele de toamnă, de exemplu, o scădere lentă a temperaturilor în anotimpul de toamnă, şi un cer senin, reprezintă cele
mai favorabile condiţii pentru acumularea zahărului în plante, deci pentru sporirea gradului de rezistenţă a acestora la gerurile
din iarnă.
• Dacă în toamnă temperaturile se menţin ridicate un timp îndelungat şi scăderea lor se face brusc, iar vremea este umedă şi
înnourată, plantele vor intra în iarnă insuficient călite, deci cu o rezistenţă slabă la acţiunea gerurilor din iarnă.
• Dacă se urmăreşte rezistenţa la temperaturi scăzute la o plantă ( de exemplu, la grâu sau la arbori ) în cursul anului, se constată
că vara rezistenţa este minimă şi, cu cât se apropie iarna creşte atingând maximum odată cu venirea gerurilor constante.
 PLANTELE ÎN REPAUS:

• sunt vătămate mai greu decât în timpul vegetaţiei active.

• Trecerea în starea de repaus, caracterizată prin oprirea proceselor de creştere, este însoţită
întotdeauna de o importantă creştere a rezistenţei la ger.
• Dimpotrivă, trecerea de la starea de repaus la activitatea biologică intensă, care se
produce primăvara la reluarea proceselor de creştere, aduce cu sine o scădere a rezistenţei
la ger.
• De aceea, îngheţurile de primăvară sunt mai dăunătoare decât cele de peste iarnă, care pot
să atingă adesea valori mult coborâte sub zero grade, fără să afecteze plantele.
 DAUNELE PROVOCATE DE TEMPERATURILE RIDICATE:

• procesele biologice scad brusc în intensitate îndată ce temperatura depăşeşte limita optimă specifică şi se opresc
complet când temperatura atinge limita maximă.
• Acţiunea nefavorabilă a temperaturilor ridicate ( peste pragul optim ) se explică printr-o serie de transformări
biochimice care au loc în plantă la nivel celular ( apariţia unor substanţe toxice, distrugerea complexului
lipoproteic, coagularea substanţelor proteice din protoplasmă ), care duc în ultimă instanţă la moartea celulelor.
• Nu toate plantele au aceeaşi rezistenţă la temperaturile înalte.
• Dintre plantele de cultură, cea mai mare rezistenţă la temperaturi înalte o au plantele iubitoare de căldură din
regiunile sudice, de exemplu:
• sorgul, orezul, bumbacul, ricinul.
 TEMPERATURILE DE 35 . . . 40ºC:

• deşi nu provoacă moartea plantelor, pot totuşi, când se menţin un timp mai îndelungat, să fie dăunătoare
acestora.
• consumul de substanţă organică, prin respiraţie depăşeşte cantitatea de substanţe sintetizate în procesul
de fotosinteză, planta începe să “ flămânzească ”.
Acest fenomen este evident la plantele din zonele temperate, cum sunt, de exemplu, la grâu, in, la multe
plante de grădină, care la temperaturi prea înalte se etiolează, înfrăţesc slab şi dau recolte mici.
Odată cu slăbirea organismului, plantele devin mult mai sensibile la bolile criptogamice.
Acţiunea nefavorabilă a temperaturilor prea înalte este una din cauzele principale ale scăderii recoltelor la
plantele timpurii de primăvară, semănate cu întârziere.
 SENSIBILITATEA PLANTELOR LA TEMPERATURI ÎNALTE NU ESTE ACEEAŞI
ÎN TOT CICLUL DE VEGETAŢIE:

• La cele mai multe plante, sensibilitatea cea mai mare se manifestă în timpul înfloritului, când temperaturile
ridicate ( > 35ºC ) stânjenesc procesul de fecundare, provocând sterilitatea polenului şi căderea fructelor abia
formate.
• La porumb de exemplu, temperaturile prea ridicate ( > 32ºC ) însoţite de deficit de umiditate în aer şi sol
prelungesc intervalul între înspicare şi apariţia stigmatelor.
• În asemenea condiţii viabilitatea polenului scade mult, reducându-se în câteva ore, iar stigmatele pierzând
umiditatea împiedică germinaţia polenului.
• Aceste condiţii determină în mare măsură sterilitatea totală sau parţială a plantei.
• La grâu, temperaturile ridicate stânjenesc fecundarea, mai ales în cazul insuficienţei apei din sol. Spicul
rămâne ştirb sau complet lipsit de boabe.
• Cunoscând valorile optime pentru plante ale densității aparente DA, porozității totale PT
și capacitatii pentru aer CC, calculati pentru cele trei tipuri de sol din tabel (nisipos, lutos,
argilos) porozitatea aparenta PA și limita de aerație LA.
Valorile optime pentru plante ale DA, PT și CC

Tipul de sol Densitatea Porozitatea Capacitatea

aparentă (%) totală (%) pentru aer la
(%)
Nisipos 1,60 40 15
Lutos 1,45 45 12
Argilos 1,20 47 10

• PA = PT - CC x DA
PT - 10
•LA = ---------(%)
DA