FIZICĂ

recapitulare
02.06.2020

Șef lucr. dr. Neagu Cecilia

4. Principiul I şi II al termodinamicii.
Entropia.
• Principiul întâi al termodinamicii

• Principiul întâi al termodinamicii constituie o

particularizare a legii conservării energiei la procesele în
care intervine mișcarea termică a materiei, adică
mișcarea dezordonată a unui număr mare de particule
(atomi, molecule etc.).
• Formularea cea mai generală a principiului I al
termodinamicii este:
• O transformare termodinamică are loc astfel încât
energia nu se pierde, nu se crează, ci numai se
transformă dintr-o formă în alta în proporţii strict
echivalente.
• Principiul întâi al termodinamicii exprimă
legea conservării energiei pentru procesele
în care intervine şi mişcarea termică.

• Acest principiu arată că:

• pentru un sistem închis, variaţia energiei
interne la trecerea de la o stare de
echilibru la alta este egală cu suma dintre
lucrul mecanic şi cantitatea de căldură
schimbate de sistem cu exteriorul.
• Dacă sistemul suferă o transformare finită,
de la starea iniţială la starea finală, expresia
matematică a primului principiu este:
• ΔU = Uf –Ui = Q – L şi arată că variaţia
energiei interne U este dată de suma
algebrică a caldurii Q şi lucrului mecanic L
schimbat de sistem cu mediul înconjurător.
• Prin convenţie se notează cu semnul
• (-) minus caldura degajată în cursul unei
reacţii exoterme şi cu semnul
• (+) plus căldura adsorbită într-o reacţie
endotermă.
• Relaţia este o lege universală, aplicabilă
tuturor sistemelor.
• Principiul al doilea al termodinamicii
• Principiul al doilea al termodinamicii precizează
condițiile în care are loc transformarea energiei
termice în energie mecanică.
• El arată sensul evoluţiei proceselor spontane. Acest
principiu explică de ce transformările ireversibile
se produc întotdeauna într-un sens bine determinat
(un corp rece se încălzeşte întotdeauna în contact
cu un corp cald şi nu invers).
• Există mai multe enunţuri echivalente ale
principiului II, dar cel mai cunoscut este:
• Căldura nu poate trece spontan de la un corp cu o
temperatură dată la un altul cu o temperatură mai
mare (Clausius).
• Entropia S
• Pentru sisteme izolate, tendinţa spre o
evoluţie spontană se exprimă printr-o
mărime denumită entropie şi care se
notează cu litera S.
• Entropia este o funcţie termodinamică de
stare; variaţia ei depinde numai de entropia
stării finale şi iniţiale şi nu depinde de calea
urmată de sistem la trecerea din starea
iniţială în starea finală.
• Entropia este o masură a gradului de
dezordine a unui sistem termodinamic.
• Entropia creşte odată cu creşterea temperaturii,
deci în timpul proceselor de transformare de stare:
topire, sublimare, vaporizare, de dizolvare a
cristalelor sau în reacţii chimice ce au loc cu
creştere de volum.
• Toate fenomenele care contribuie la micşorarea
gradului de dezordine al unui sistem, cum ar fi:
solidificarea, condensarea, cristalizarea
substanţelor în soluţie, compresia, precum şi
reacţiile chimice cu micşorare de volum au ca efect
micşorarea entropiei.
• Pentru procese chimice, variaţia entropiei se poate
evalua după semnul variaţiei volumului.
• Orice variaţie a volumului se determină din variaţia
numărului de moli
• (1 mol de gaz ocupă totdeauna un volum de 22,4 l).
• Plantele şi animalele se deosebesc prin folosirea
unor surse diferite de energie. Plantele obţin
substanţele cu entropie joasă din substanţe cu
entropie mai ridicată (dioxid de carbon, apă şi
elemente minerale).
• Moleculele obţinute, ca toate moleculele
organice, posedă o energie mai înaltă din punct
de vedere termodinamic, decât dioxidul de
carbon, apa şi elementele minerale din care au
fost formate.
• Câştigul se datorează procesului de fotosinteză.
• Energia solară este asimilată şi stocată în
substanţă organică prin intermediul clorofilei.
• În cazul animalelor, fenomenul transformării
începe de unde l-au lăsat plantele.
• Moleculele de hrană sunt oxidate în celula
animală cu ajutorul oxigenului emanat tot de
plante, furnizând energia necesară pentru
căldură, mişcare, percepţia informaţiei, precum
şi substanţe pentru componentele materiale ale
celulei.
• Componentele mediului influenţează
organismele, imprimând o anumită intensitate a
proceselor fiziologice (creştere, dezvoltare).
• 5. Domeniul și obiectivele
agrometeorologiei. Sistemul S-P-A
 Domeniul şi obiectivele
agrometeorologiei
Agrometeorologia este o ştiinţă nouă,
apărută de aproximativ 60 ani.
Ea reprezintă aplicarea meteorologiei în
agricultură, studiază modul în care condiţiile
meteo influenţează culturile agricole.
• Agrometeorologia reprezintă ansamblul
mijloacelor ştiinţifice şi tehnice ce se
bazează pe cunoaşterea factorilor fizici de
mediu şi a efectelor lor asupra
• materialului biologic,
• solului şi
• tehnologiilor de cultură.
• Ea are drept scop furnizarea informaţiilor
utile pentru gestionarea şi dezvoltarea
exploataţiilor agricole şi a mediului rural.
• De fapt, termenul de cuprinde două
noţiuni complementare: agrometeorologia
şi agroclimatologia.
• Agrometeorologia are drept scop
obţinerea informaţiilor pe termen scurt
asupra stării mediului şi vegetaţiei,
plecând de la diferite analize.
• Aceste informaţii sunt foarte utile în
gestionarea unei exploataţii agricole.
• Agroclimatologia se bazează pe
analiza fişierelor cu date climatice
existente şi astfel permite o mai
bună apreciere a potenţialelor de
producţie ale unui mediu în raport
cu o cultură sau un sistem de
cultură dat.
• Termenul de „meteorologie” este
originar din Grecia Antică
(meteoron = fenomen, mişcare cerească a
stelelor, mărilor;
logos = cunoaştere, ştiinţă).
Încă din secolul IV îHr., Aristotel a scris un
tratat intitulat Meteorologiae, care se
De la această lucrare provine denumirea
disciplinei
(mai mult de o treime din această lucrare
este consacrată fenomenelor atmosferice).
• Meteorologia este o disciplină ştiinţifică
relativ recentă, care presupune
observarea continuă a legilor ce
guvernează aerul din atmosferă, mişcările
şi schimbările lui de stare.
• Principalii factori observabili sunt:
• presiunea atmosferică,
• temperatura,
• umiditatea,
• vântul,
• precipitaţiile,
• norii.
• Agrometeorologia se înrudeşte cu:
• meteorologia, climatologia, fizica
(pentru legile care guvernează
fenomenele ce se petrec în SPA), cu
• statistica, ecologia, fiziologia,
genetică, pedologie şi hidrologie
(pentru studiul solului).
• Se înrudeşte şi cu discipline de
graniţă: biofizica şi bioclimatologia.
• Sistemul sol – plantă - atmosferă
• Producţia agricolă este legată direct de
succesiunea stărilor atmosferei.
• Informaţiile meteorologice şi climatologice
sunt esenţiale pentru realizarea
productivităţii agricole.
• Agrometeorologia ţine seama de interacţiunea
sol-plantă-atmosferă (SPA), un sistem
complex, format din cele trei subsisteme.
• În fiecare subsistem se desfăşoară procese
fizice, chimice şi biologice.
• Procesele: - fizice sunt descrise în
general cu ajutorul termodinamicii
clasice sau al termodinamicii proceselor
ireversibile;
• - chimice sunt descrise cu
ajutorul teoriei cinetice a reacţiilor
chimice;
• - biologice nu pot fi
abordate cu ajutorul unei teorii unitare,
datorită diversităţii şi complexităţii lor.
• În sistemul SPA se produc
permanente transferuri de energie şi
masă, care au loc la nivelul celor trei
interfeţe ale sale:
• - interfaţa sol –plantă (reprezentată
de sistemul radicular);
• - interfaţa plantă – atmosferă
(reprezentată de sistemul foliar sau
mai exact, de stomate);
• - interfaţa sol – atmosferă.
• Descrierea transferurilor necesită
cunoaşterea proprietăţilor interfeţelor
implicate.
• Factorii climatici intervin asupra
creşterii şi dezvoltării vegetaţiei şi
animalelor direct sau indirect, prin
acţiunea lor asupra nocivităţii
dăunătorilor şi bolilor, precum şi asupra
stării solului.
• Cele două obiective urmărite de
agrometeorologie sunt:
• 1. precizarea efectelor factorilor climatici
asupra materialului biologic, solului şi
tehnologiei de cultură aplicate;
• 2. furnizarea informaţiilor care să permită
celor implicaţi în activitatea agricolă adoptarea
deciziilor pe termen :
• scurt (1-5 zile),
• mediu (15 zile-2 luni) şi
• lung (unul sau mai mulţi ani) pe baza:
prognozelor agrometeorologice, zonării
agroclimatice şi a studiilor de risc climatic
(există hărţi ale zonelor cu risc climatic pentru
fiecare cultură).
• Tehnicile utilizate în agrometeorologie sunt
îndreptate în două direcţii principale:
• 1. tehnici care au drept scop studierea
factorilor fizici de mediu (prin mijloace
clasice utilizate în climatologie, dar şi prin
mijloace moderne: senzori de teledetecţie,
staţii automate);
• 2. tehnici de observaţii şi măsurători
asupra organismelor vii (plantele)- metode
cristalografice, spectroscopice, utilizarea
izotopilor radioactivi, a radiaţiilor Röntgen,
măsurători radiometrice etc.
6. Aerul din sol. Aerul – factor de vegetație
• Aerul din sol
• Atmosfera solului reprezintă amestecul
de gaze aflat în spaţiul din porii solului,
neocupat de apă şi care are o compoziţie
asemănătoare cu cea a atmosferei
libere.
• Există diferenţe totuşi, datorită
proceselor ce au loc în sol: respiraţia
rădăcinilor, microorganismelor etc.,
fermentaţia.
• Aceste diferenţe sunt:
• conţinutul în CO2 mai ridicat (0,15-
0,65% în sol faţă de 0,03% în
atmosferă) în timp ce
• conţinutul de O2 este mai scăzut în
aerul din sol (20,30% – faţă de
20,95%).
• Aerul din sol conţine şi vapori de apă.
• În funcţie de temperatura din sol,
aceştia condensează, constituind o sursă
secundară de aprovizionare a solului cu
apă.
• Există în sol de asemenea metan şi
hidrogen sulfurat, rezultate în urma
proceselor biologice ce au loc în sol.
• Capacitatea de aer sau porozitatea
de aeraţie este conţinutul de aer al
unui strat de sol dat, la umiditatea
maximă pe care o poate avea acel sol
în condiţii de câmp.
• Condiţiile de aeraţie din sol se pot aprecia cu ajutorul
a două mărimi:
• - limita de aeraţie, LA, care reprezintă umiditatea solului
ce corespunde unui conţinut de aer de 10%:
PT - 10
• LA = ---------(%)
• DA
• - indice de deficit de aeraţie, Ida:
• w – LA
• Ida = --------- 100 (%)
• CT-LA
• în care: PT – porozitatea totală (%)
• DA – densitatea aparentă (%)
• w – umiditatea (%)
• CT – capacitatea totală pentru apă
•
•
• Între aerul atmosferic şi cel din sol au loc
permanente schimburi.
• Unul dintre factorii care determină aceste
schimburi este variaţia de temperatură.
• Prin încălzire, volumul aerului creşte şi o
parte iese în atmosferă, deoarece nu mai
încape în porii solului.
• Odată cu scăderea temperaturii, volumul de
aer existent în sol se contractă, ceea ce
permite pătrunderea aerului atmosferic.
• Aerul din sol este indispensabil
plantelor şi microorganismelor.
• Conţinutul de aer şi apă în sol sunt
complementare.
• Optimul cantităţii de aer din sol se
situează între 20 şi 30% din volumul
total al porilor.
• Prin lucrări agrotehnice specifice
(afânare, tăvălugire), există
posibilitatea reglării regimului aerului
din sol în sensul dorit.
• Aerul – factor de vegetaţie

• Aerul – ca factor de vegetaţie

acţionează prin
• cantitate şi calitate (compoziţie),
precum şi prin intensitatea aeraţiei.
• Plantele, alături de celelalte organisme
vii, sunt influenţate de elementele
componente ale aerului.
• Oxigenul le este necesar plantelor
pentru a respira.
• El oxidează o parte din hidraţii de carbon,
rezultând energia necesară sintezei
substanţelor proteice şi cea pentru
celelalte activităţi fiziologice ale plantelor.
• Prin oxidare, plantele degajă cantităţi mari
de CO2.
• Oxigenul este necesar şi pentru
dezvoltarea bacteriilor aerobe
nitrificatoare.
• Azotul constituie unica sursă naturală de
compuşi azotaţi din sol.
• El este absorbit de plante, din el formându-se
substanţe proteice sub formă de săruri
amoniacale şi nitraţi.
• CO2 din atmosferă asigură creşterea şi
dezvoltarea plantelor.
• El este absorbit de acestea prin toate organele
verzi şi rădăcini.
• Dacă el este în cantitate prea mare, acest lucru
poate duce la asfixierea rădăcinilor şi moartea
microorganismelor.
• NH3 se găseşte în cantităţi foarte
mici în atmosferă, dar
• în soluri îl întâlnim ca rezultat al
descompunerii materiei organice (mai
ales în cele slab aerate).
• Fără amoniac, circuitul azotului în
natură nu ar fi posibil.
Fig.1. Circuitul azotului în natură
7. Presiunea. Presiunea atmosferică.
• Presiunea
• Presiunea este raportul dintre valoarea
forţei ce apasă normal la o suprafaţă şi
valoarea suprafeţei respective:
• P = F/S
• Prin exercitare uniformă se înţelege că pe
suprafeţe egale se exercită forţe egale. În
acest caz, presiunea este aceeaşi în orice
punct al suprafeţei.
• Unitatea de măsură în S.I. este pascalul:
[p]SI = [F]SI/ [S]SI = 1 N/m2 = 1Pa
• Presiunea atmosferica este presiunea
exercitată de masa de aer care înconjoară
Pământul.
• Ea este elementul de care se leagă
principalele procese care au loc în
atmosferă.
• P.a. este o mărime scalară egală cu
G/S.
• P.a. normală este presiunea măsurată
la nivelul mării (0 m), la temperatura de 00C
şi la latitudinea de 45 grade şi are valoarea
de 760 mm Hg (torr).
• Unităţi de măsură ale p.a.:
• în S.I. Pa (N/m2)
• în meteorologie se utilizează
• mb-milibarul (10-3bar)
• hPa- hectopascalul (102 Pa)
• 1 torr = 1mmHg = 133,3Pa
• torr-ul sau mm Hg – reprezintă presiunea
atmosferică corespunzătoare unei coloane de
mercur înaltă de 1 mm
• 1 atm = 760 torr = 1,01325 x 105Pa
• Presiunea atmosferică se măsoară cu barometrul cu
mercur, barometrul aneroid, barograful, etc.
• Variaţia presiunii atmosferice cu înălţimea
• P.a. scade cu înălţimea (altitudinea) pentru că
greutatea coloanei de aer care apasă pe
unitatea de suprafaţă se micşorează cu
creşterea înălţimii. Acest lucru se datorează
variaţiei temperaturii aerului cu altitudinea.
• Variaţiile periodice şi neperiodice ale presiunii
atmosferice
• Variaţiile periodice: diurnă şi anuală
• Variaţia diurnă – are o dublă oscilaţie, cu două
maxime şi două minime, care se datorează acţiunii
suprapuse a doi factori:
• - unul de origine termică (variaţia temperaturii
aerului în 24 de ore) ;
• - celălalt de origine dinamică (fenomenul de
maree atmosferică, cu o perioadă de 12 ore)
• Variaţia anuală a presiunii atmosferice
este determinată de:
• succesiunea anotimpurilor,
• latitudinea geografică,
• natura suprafeţei subiacente, etc.
• Variaţiile neperiodice ale presiunii
atmosferice se numesc perturbaţii
atmosferice şi se datorează înălţimii
inegale a straturilor atmosferice
inferioare.
• Sensul variaţiei neperiodice este estimat
cu ajutorul tendinţei barice.
8. Vântul. Vântul și plantele.
 • VÂNTUL
• Vântul este efectul mişcării aerului şi apare
datorită repartiţiei neuniforme a presiunii
atmosferice.
• Circulaţia maselor de aer generează schimbări
bruşte ale stării timpului.
• Vântul amestecă stratul de aer din imediata
vecinătate a solului, asigură transportul aerului
umed spre straturile superioare ale atmosferei şi
aduce în locul lui aer uscat.
• Schimbarea frecventă a aerului pe această cale
favorizează intensificarea evaporaţiei, transpiraţiei
şi o uscare mai rapidă a solului.
• Direcţia de deplasare a vântului este
dinspre zone cu presiuni ridicate spre
zone cu presiuni scăzute.
• Vânturile pot acţiona:
• - accidental (viteza lor depăşeşte 30-50
km/h);
• - sistematic – în zonele unde există
vânturi cu caracter regulat sau periodic.
• Variaţia diurnă şi anuală a vântului
• Oscilaţiile vitezei vântului pot fi evidenţiate mai
ales deasupra uscatului şi în condiţii de cer senin.
• Variaţia zilnică a vitezei vântului
• în straturile inferioare ale atmosferei, viteza
vântului ia valori mari după-amiaza şi valori scăzute
noaptea sau dimineaţa devreme;
• în straturile înalte ale atmosferei, mersul zilnic al
vitezei vântului este invers.
• Variaţia anuală a vitezei vântului
• După direcţia pe care o au în cursul unui an,
există:
• vânturi regulate (au tot timpul aceeaşi direcţie)
Ex.: alizeele, contraalizeele (bat la tropice);
• vânturi periodice (bat 6 luni într-un sens şi 6 în
sens contrar) Ex.: musonii (bat în regiunea
Oceanului Indian);
• vânturi variabile (neregulate) – care nu bat din
direcţii stabile.
 • VÂNTUL ŞI PLANTELE
• Efectele vânturilor pot fi de ordin:
• a) MECANIC (pentru viteze mai mari de 10 km/h)
• Acţiunea mecanică a vântului poate fi:
• de „smulgere” – duce la căderea plantelor,
eroziunea solului (mai ales primăvara);
• dinamică – constând în transport de
particule, germeni.
• În perioada înfloririi plantelor, vântul poate
favoriza fecundarea şi formarea seminţelor.
• Seminţele unor plante ca: păpădia, plopul sunt
adaptate pentru a fi transportate de vânt la
distanţe mari.
• Deci, vântul asigură conservarea şi răspândirea
multor specii de plante.
• El este indispensabil polenizării încrucişate la
anumite specii.
• Această răspândire poate duce şi la pagube – în
cazul transportului seminţelor de buruieni în
culturile agricole.
• b) TERMIC şi HIDRIC
• Aceste efecte sunt mai puţin vizibile, dar
sistematice.
• Vântul intensifică transferurile termice şi
hidrice între atmosferă şi învelişul vegetal.
• Acţiuni termice:
• răcirea solurilor (datorită evaporării intense a
apei de suprafaţă) - pe această cale el
contribuie la aerarea superficială a solului;
• usucă recoltele.
 Metodele de diminuare a
vitezei vânturilor sunt:
• pasive: urmărirea prognozelor meteo şi
cunoaşterea regimului vântului din zonă
(acest lucru facilitează luarea unor decizii
tehnice);
• active: amplasarea perdelelor de protecţie
naturale (arbori, benzi forestiere) sau
chiar artificiale;
• Pentru determinarea
direcţiei vântului se
foloseşte girueta • Girueta
• (e alcătuită dintr-un ax
vertical pe care este
montată o placă metalică
de forma unei săgeţi,
care are la o
extremitate un ampenaj,
iar la cealaltă
extremitate o
contragreutate).
• Viteza vântului se Anemometrul
determină cu
anemometrul.
• El este alcătuit din trei
cupe orientate în
acelasi sens.
• Rotaţiile acestor cupe
sunt transmise unui
contor care transformă
rotaţiile în viteză.
9.Efectul de seră. Albedoul. Corpul negru.
 RADIAŢIA SOLARĂ
Radiaţa solară este principala sursă de
energie de pe Pământ, necesară dezvoltării
proceselor geofizice şi biologice din natură.
Radiaţiile corespund unui transfer de energie
prin intermediul oscilaţiilor câmpului
electromagnetic.
Aceste oscilaţii reprezintă undele
electromagnetice, ce pot fi caracterizate prin
lungime de undă ( λ ) şi frecvenţă ν = c/λ
(c = 3 x 108 m/s - viteza luminii – termenul
provine din latinescul ”celeritas” – viteză).
Spectrul electromagnetic
 În drum spre Pământ, aceste radiaţii sunt
 parţial absorbite de particulele componente ale
atmosferei,
 parţial reflectate de către moleculele de aer şi
transformate în radiaţii difuze şi
 numai o mică parte ajung la sol, sub forma
radiaţiilor directe.
 Energia razelor solare este transformată în
căldură sau consumată în diferite procese fizice
sau biologice.
 Astfel, energia luminoasă este folosită în parte
în procesele de fotosinteză.
 Fotosinteza este punctul central al nutriţiei
plantelor verzi.
 Deci, nivelul producţiei vegetale este strâns
legat şi de fluxul radiaţiei solare.
 Suprafeţele naturale (plantele şi suprafaţa
solului) sunt receptori de radiaţii.
 ALBEDO-ul este fracţiunea din radiaţia solară
reflectată într-o emisferă de către o suprafaţă.
El depinde în cazul suprafeţelor naturale de:
natura suprafeţei, culoare, structură,
rugozitate, umezeală, etc.
 Ex. - pentru solurile argiloase uscate 0,20-
0,35, iar pentru cele umede 0,10-0,20;
 - pentru apă 0,03-0,10, iar pentru
zăpadă 0,75-0,80;
 - pentru culturi agricole ca grâu, orez
0,10-0,25.
 CORPUL NEGRU este acel corp care
absoarbe şi transformă în căldură aproape
toată energia radiantă pe care o primeşte,
indiferent de domeniul spectral considerat.
 Ex.: Soarele, Pământul, atmosfera
 FERESTRELE ATMOSFERICE sunt benzile
în care atmosfera este transparentă.
 Radiaţia solară care traversează atmosfera
este modificată de:
 absorbţia selectivă de către gazele şi
vaporii de apă din atmosferă (gaze ca: O3 -
care asigură protecţia organismelor vii
împotriva radiaţiilor U.V., CO2, O2) şi de
 difuzia atmosferică – datorată
interacţiunii radiaţiei solare cu moleculele
constituente ale atmosferei şi cu aerosolii
din aer.
  EFECTUL DE SERĂ
 este cauza principală a creşterii globale a
temperaturii;
 în cazul atmosferei, efectul de seră
reprezintă încălzirea straturilor de aer din
atmosfera joasă, datorită transparenţei
aerului pentru radiaţia solară şi a absorbţiei
parţiale a radiaţiei IR de către unii
constituenţi atmosferici;
 compuşii responsabili de acest efect sunt:
 CO2 (50%);
 freonii CFC (22%)(freon 11 – CFCl3 şi freon
12 – CCl2F2);
 CH4 (13%); O3 (7%);
 oxizi de azot (5%);
 vapori de apă (3%);
 în mare parte, ei provin din activităţi
antropice:
 arderea combustibililor fosili,
 dezvoltarea industriei chimice, a agriculturii,
 din despăduriri, etc.
 Există modele de circulaţie generală a atmosferei,
care au ca scop simularea sistemului climatic global.
De ex.:
 CCCM (Canadian Climate Center Model);
 GISS (Goddard Institute for Space Studies), etc.
 Se presupune că:
 până în 2050 se va dubla concentraţia de CO2;
 până la sfârşitul secolului 21, straturile joase ale
atmosferei se vor încălzi cu 1,9-5,20C, concomitent
cu răcirea straturilor mai înalte;
 se va intensifica seceta, ca urmare a diminuării
volumului zăpezii.
 Impactul estimat al schimbărilor climatice asupra
culturilor si producțiilor agricole înseamnă:
 - reducerea duratei ciclurilor de vegetație ca urmare a
creșterii temperaturii aerului;
 - diminuarea perioadelor de acumulare a produselor de
producție;
 - producții potențiale mai mari (ca urmare a creșterii
cantității de CO2 și deci a asimilației);
 - creșterea eficienței de utilizare a apei.
 Măsuri agricole ce urmăresc reducerea emisiei
gazelor cu efect de seră:
 utilizarea practicilor agricole de conservare a
solului, pentru reducerea emisiei de CO2;
 alternarea compoziţiei fertilizanţilor;
 acoperirea solului cu culturi de iarnă;
 asimilarea CO2 prin creşterea biomasei.
10. Radiaţia solară şi plantele.
 RADIAŢIA SOLARĂ ŞI PLANTELE
 Plantele cu clorofilă sunt singurele
organisme capabile să capteze o mică parte
din energia solară (3-5%) şi să o
transforme în substanţe organice.
 Procesul de asimilare a CO2 de către plante
se desfăşoară numai la lumină.
 Reacţiile plantelor la acţiunea luminii depind de:
 caracteristicile stimulului luminos;
 modul de interacţiune dintre radiaţiile
electomagnetice şi plante;
 modificarea caracteristicilor stimulului
luminos în interiorul unui înveliş vegetal;
 modul de utilizare a radiaţiilor din diferite
domenii spectrale
 (în fotosinteză,
 fotomorfogeneză,
 fotoperiodism).
 FOTOMORFOGENEZA reprezintă
modificarea structurilor plantelor, ca
răspuns la variaţia compoziţiei spectrale
a luminii.
 FOTOPERIODISMUL este efectul duratei
zilei asupra creşterii şi dezvoltării
plantelor.
 1. Caracteristicile stimului luminos sunt:
 durata de iluminare (a),
 intensitatea (b) şi
 compoziţia luminii (c).
 a) durata de iluminare reprezintă
numărul orelor din zi în care plantele au
lumină.
 În funcţie de această caracteristică, plantele
pot fi:
 - de zi lungă (orzul, sfecla, grâul, secara);

- de
zi scurtă (porumbul, soia).
 b) intensitatea luminii – favorizează
înflorirea, fructificarea, rezistenţa la cădere,
compoziţia chimică a recoltei, culoarea şi
gustul fructelor.
 Există plante care preferă:
 - intensităţi crescute de lumină: bumbac,
floarea – soarelui, sfecla de zahăr;
 - intensităţi scăzute de lumină: inul,
dovleacul, cânepa, fasolea, trifoiul.
 c) compoziţia luminii (ROGVAIV)
 Radiaţiile roşii şi galbene sunt importante
în fotosinteză şi pentru sinteza substanţelor
organice.
 Radiaţiile albastre sunt importante
pentru sinteza substanţelor proteice.
 Raportul dintre radiaţia roşie şi cea
infraroşie este important în fenomenele de
fotomorfogeneză şi fotoperiodism.
 Reacţiile plantelor la acţiunea luminii depind şi
de:
 2. Interacţiunea dintre radiaţiile
electomagnetice şi plante - depinde, la
rândul ei de:
 caracteristicile radiaţiei incidente
(compoziție, direcția de incidență pt.
radiatia directă, etc.);
 proprietăţile optice ale vegetaţiei şi
solului;
 arhitectura învelişului vegetal.
 a. S-au realizat modele care permit să se facă
legătura dintre caracteristicile învelişului
vegetal şi ale suprafeţei solului şi
proprietăţile lor radiative (reflexia,
transmisia, absorbţia radiaţiei, etc.)
 Aceste modele se deosebesc prin felul în care e
descrisă structura învelişului vegetal. Există
modele:
 - geometrice: sfere, cilindrii, conuri – care
reprezintă plante sau grupuri de plante; aceste
modele nu descriu procesele din interiorul
învelişului vegetal;
-tridimensionale: structura vegetaţiei
este simulată cu ajutorul unor machete dinamice.
 b) Proprietăţile optice ale plantelor sunt
date in principal de cele ale frunzelor – sunt
afectate de:
 - structura internă a frunzelor;
 - vârsta frunzelor (la senescenţă,
frunzelor le dispar pigmenţii clorofilieni şi
apar pigmenţi bruni, ceea ce duce la
creşterea absorbţiei în vizibil);
 - conţinutul în apă şi substanţe
minerale al frunzelor (lipsa lor duce la
diminuarea conţinutului de clorofilă şi a
structurii lor interne);
 - atacul bolilor şi al dăunătorilor.
 Proprietăţile optice ale solurilor – sunt afectate
de:
 compoziţia lor minerală;
 conţinutul în materie organică;
 starea suprafeţei (rugozitatea ei).
 c) Arhitectura învelişului vegetal se referă la:
orientarea frunzelor, înălţimea cuverturii, indicele
suprafeţei foliare (ISF).
 ISF reprezintă aria totală a feţelor superioare
ale frunzelor conţinute într-un cilindru a cărei
secţiune este egală cu unitatea şi are înălţimea egală
cu cea a cuverturii vegetale.
 3. Modificarea caracteristicilor
stimulului luminos în interiorul unui
înveliş vegetal
 Climatul luminos din interiorul unui
înveliş vegetal joacă un rol însemnat în
procesele de creştere şi dezvoltare ale
plantelor.
 În interiorul învelişului vegetal se
modifică compoziţia spectrală a luminii,
distribuţia spectrală a energiei variind în
funcţie de adâncimea de pătrundere a
radiaţiei şi de indicele suprafeţei foliare .
 4. Modul de utilizare a radiaţiilor din
diferite domenii spectrale.
 Modul în care decurge procesul de
fotosinteză depinde nu numai de absorbţia
radiaţiei solare din domeniul 400 – 700 nm, ci
şi de repartiţia acestei radiaţii în interiorul
învelişului.
 Radiaţia solară furnizează prin fotosinteză
biomasa necesară creşterii plantelor.
 Ea intervine şi asupra unor fenomene de
reglare a dezvoltării plantelor (din care cele mai
importante sunt fotomorfogeneza şi
fotoperiodismul).
 Mijloace de dirijare a regimului de lumină:
 - zonarea culturilor, pentru o cat mai bună concordanță
între resursele climatice și cerințele biologice ale plantelor;
 - practicarea unor culturi intercalate: cele care au
nevoie de lumină mai puțin intensă sau difuză ,se
intercalează, de ex., printre porumb sau pomi;
 - crearea unui climat luminos optim în interiorul cuverturii
vegetale prin controlul densității plantelor și
combaterea buruienilor;
 - fertilizare, care conduce la suprafețe foliare cât mai
apropiate de optim, etc.
 Dirijarea propriu-zisă a regimului de lumină este posibilă în
sere, solarii, fitotroane.
11. Proprietățile termice ale solului. Regimul
termic al solului. Posibilități de dirijare
  TEMPERATURA SOLULUI
 Temperatura solului dintr-o zonă este:
 rezultanta schimburilor energetice ale
suprafeţei cu atmosfera, care determină
cantitatea de energie disponibilă la suprafaţa
solului, precum şi
 rezultanta proceselor de transfer care
guvernează distribuţia acestei energii în sol,
procese dependente de proprietăţile termice ale
solului.
  Proprietăţile termice ale solului
 Proprietăţile termice ale unei substanţe se pot
exprima cu ajutorul următoarelor mărimi fizice:
 căldura specifică (c) – este cantitatea de
căldură necesară variaţiei unităţii de masă a
unui corp cu un grad ( J / Kg.grad; cal /
g.grad);
 capacitatea calorică (C) – este cantitatea
de căldură schimbată de un corp pentru a-şi
ridica temperatura cu un grad (J /grad sau cal /
grad);
 conductivitatea termică (K) – este
cantitatea de căldură transportată prin
unitatea de suprafaţă, în unitatea de timp,
sub acţiunea unei variaţii a temperaturii (J /
m.grad.s sau cal / cm.grad.s);
 difuzivitatea termică (D) – reprezintă
raportul dintre conductivitatea termică (K) şi
capacitatea calorică, exprimată volumetric
(ρ.c):
 D = K / ρ.c Ea se exprimă în cm3/s.
 Proprietăţile termice ale solului,
determinate în principal de
 compoziţie,
 structură,
 textură şi
 umiditate, sunt destul de greu de estimat,
datorită eterogenităţii sale structurale şi
texturale.
 Există formule pentru calcularea lor, care ţin
cont de compoziţia solului şi de proprietăţile
termice ale diferitelor componente.
 În funcţie de însuşirile termice ale principalelor
componente ale solului şi de cunoaşterea
principalelor proprietăţi structurale ale unor
tipuri de soluri, se pot formula câteva
concluzii:
 solurile cu exces de apă se încălzesc
totdeauna mai greu şi mai puţin (apa are
căldura specifică mare) şi de aceea sunt
considerate „soluri reci”;
 solurile nisipoase, care conţin mult aer (aerul
are conductivitatea termică foarte mică), se
încălzesc foarte uşor, însă numai la suprafaţă;
 solurile argiloase, care conţin multă apă
(apa are conductivitatea termică mult mai
mare decât aerul), se încălzesc mai greu,
dar pe o adâncime mult mai mare;
 solurile argiloase, în comparaţie cu cele
nisipoase, se răcesc mai încet noaptea,
deoarece transmit căldura acumulată în
straturile profunde către suprafaţă, în mod
treptat.
 Încălzirea solului mai este condiţionată şi de
alţi factori:
 natura acoperirii sale (vegetaţie, zăpadă,
gheaţă),
 gradul de acoperire,
 pantă,
 expoziţie,
 temperatura aerului şi
 precipitaţiile.
 Ex.: vara, un înveliş vegetal bine dezvoltat
absoarbe o mare parte din energia solară,
straturile de la suprafaţă în acest caz fiind mai
reci decât ale unui sol neacoperit;
 iarna, vegetaţia se comportă ca un strat
izolator, micşorând pierderile de căldură din
sol;
 zăpada, datorită conductivităţii termice
reduse, protejează solul de temperaturile
scăzute din timpul iernii (sub stratul de
zăpadă, temperatura este mai mare decât în
cazul solului neacoperit);
 - s-a constatat că temperatura solului este
întotdeauna mai mare pe pantele cu expoziţie
sudică, în comparaţie cu cele cu expoziţie
nordică.
 Regimul termic al solului.
Posibilităţi de dirijare
 Temperatura joacă un rol important în
asigurarea condiţiilor normale de viaţă pentru
plante şi microorganismele din sol.
 Plantele au cerinţe specifice faţă de
temperatura solului:
 germinaţia seminţelor are loc numai într-un
interval de temperatură care diferă de la o
cultură la alta.
 Cunoaşterea temperaturii minime la care are
loc germinaţia seminţelor este importantă
pentru stabilirea epocii şi adâncimii de
semănat.
 Astfel, temperaturile minime la care seminţele
pot germina sunt cuprinse între: 0-10C
(lucernă) şi 8-100C (porumb, fasole, soia),
iar temperaturile optime sunt cuprinse între
250C (grâu, secară) şi 37-450C (porumb);
 după răsărire, temperatura solului influenţează
creşterea sistemului radicular, chiar a organelor
situate deasupra solului;
 solubilitatea sărurilor nutritive din sol, oxidările,
schimbul de gaze sunt corelate cu temperatura
solului;
 gradul de aprovizionare cu apă al plantelor
este influenţat de regimul termic al solului;
 dacă temperaturile sunt scăzute (2-30C)
plantele nu mai pot absorbi apa, chiar dacă
solul este umed (secetă fiziologică).
 Fenomenul se întâlneşte primăvara devreme,
când datorită încălzirii stratului superficial al
solului, vegetaţia se reia, dar, în profunzime,
temperaturile rămân scăzute;
 în zone caracterizate prin acelaşi regim
termic al aerului, existenţa unor tipuri diferite
de sol determină deosebiri în desfăşurarea
proceselor fenologice ale culturilor (cauza
fiind încălzirea diferită a acestora).

 Prin zonarea culturilor se urmăreşte ca cea

mai mare parte din cerinţele plantelor faţă de
temperatură să fie satisfăcute.
 Măsurile care se pot lua în scopul dirijării
regimului termic al solului (posibilităţile lui de
dirijare sunt în general limitate la stratul superior):
 drenarea solului;
 reţinerea zăpezii;
 încorporarea de materii organice (care prin
descompunere eliberează căldură);
 mulcirea solului; acoperirea solului cu folie din
material plastic conduce la creşteri ale temperaturii
solului de 4-50C;
 folosirea surselor de încălzire pentru sere, solarii;
 irigarea cu apă la temperatură mai ridicată decât
cea a solului.
12. Înghețul solului. Înghețul de iarnă.
Înghețul de primăvară
  ÎNGHEŢUL SOLULUI
 Îngheţul are consecinţe atât asupra
plantelor, cât şi asupra solului:
 plantele pot fi direct afectate din cauza
temperaturilor foarte scăzute;
 datorită schimbărilor de volum ale solului, are
loc desprinderea plantulelor de masa solului
(fenomen numit descălţare);
 primăvara, solul rămâne o perioadă ceva
mai lungă îngheţat în adâncime, în timp ce
la suprafaţă este deja dezgheţat;
 apa provenită din topirea zăpezii şi din
precipitaţii, neputându-se infiltra, saturează
partea superioară a profilului de sol;
 acest lucru face ca o serie de lucrări agricole
să fie primăvara dificil de executat;
 alternanţele îngheţ-dezgheţ au efect
favorabil asupra solului, ele ducând la
mărunţirea şi structurarea solului.
 ÎNGHEŢUL DE IARNĂ
 Îngheţurile de iarnă se produc datorită sosirii unei
mase de aer rece care invadează culturile şi
antrenează o răcire importantă.
 Ele sunt denumite advective sau îngheţuri negre
(datorită aspectului luat de vegetale după îngheţ).
 Brutalitatea apariţiei şi amploarea scăderii
temperaturii determină importanţa pierderilor
ocazionale de recoltă, în zona temperată, la cerealele
de toamnă.
 Prezenţa unui strat de zăpadă izolează solul şi
protejează vegetaţia joasă.
 Acesta limitează pierderile termice ale solului şi
atenuează răcirea.
 Factorii climatici locali (topografia, starea
solului, prezenţa pădurilor, etc.) creează
condiţii microclimatice particulare, care modifică
circulaţia aerului rece.
 Între două parcele destul de apropiate,
diferenţele de temperatură pot să atingă mai
multe grade Celsius.
 Unele parcele sunt astfel mai expuse pericolului
răcirilor.
 Pierderile ocazionale de recoltă în cazul
acestora sunt întotdeauna mai importante.
 • Acţiunea îngheţului asupra celulelor
determină producerea unor efecte mecanice şi
biochimice.
 - În ţesuturi se formează cristale de gheaţă:
dacă îngheţul este progresiv, acestea se formează în
spaţiile intercelulare. Celulele pierd o parte din apă
pentru formarea cristalelor, ele deshidratându-se.
 Ţesuturile rezistă la această pierdere de apă şi la
prezenţa cristalelor.
 La dezgheţ, apa intercelulară este reabsorbită de
către celule. Dacă îngheţul este brutal, cristalele,
mici şi numeroase, se formează chiar în celule, care
pot astfel să moară.
 - Funcţiile celulare sunt profund perturbate
de îngheţ:
 intensitatea respiratorie scade,
 sucurile celulare, deshidratate, pot atinge o
concentraţie toxică,
 în lipsa circulaţiei, deşeurile, neputând fi eliminate,
se acumulează, iar proteinele sunt modificate.
 • Pagubele ce apar datorită îngheţului
cerealelor sunt:
 pagube foliare, în general puţin grave, în afara
cazului în care ele apar la coleoptil înainte de
încolţire, şi
 pagube asupra organelor subterane, mult mai
grave.
 Rezistenţa la frig (RF) a cerealelor de toamnă
depinde de plantă şi de mediu:
 - RF depinde de specie şi de varietate;
 - RF depinde şi de stadiul vegetativ: maximul RF este
atins în stadiul de 4-5 frunze, cu un minim între
germinare şi ieşirea coleoptilului;
 - RF depinde, în cele din urmă, de frigul însuşi. Cu
cât frigul este mai brutal, se produce pe sol umed,
după o perioadă călduţă, şi este însoţit de vânt, cu
atât gerul este mai periculos.
 Călirea plantei printr-o perioadă de îngheţ progresiv,
absenţa vântului, stratul de zăpadă, permit cerealelor
să reziste mai bine la temperaturi foarte joase.
 • Pentru a limita riscurile îngheţului de
iarnă la cereale:
 - se aleg varietăţi rezistente;
 - se evită semănatul târziu şi prea adânc;
 - se drenează solurile sau se modelează
suprafaţa.
 ÎNGHEŢUL DE PRIMĂVARĂ
 Ingheţurile de primăvară sunt determinate de
răciri nocturne ale solului şi culturilor, cu atât
mai grave cu cât vegetaţia este mai avansată.
 Ele mai sunt numite îngheţuri albe,
datorită formării frecvente a cristalelor de
gheaţă la suprafaţa solului şi a plantelor.
 • Lupta contra îngheţurilor de primăvară
 a) Metodele pasive. Metodele prezentate în
continuare sunt mai puţin costisitoare şi, în
orice caz, cele mai indispensabile, motive
pentru care trebuie luate în considerare cu
prioritate.
 -Evitarea zonelor favorabile îngheţului
pentru constituirea livezilor şi viilor, adică
respectarea vocaţiei naturale a fiecărei zone.
Pentru determinare acestora este
indispensabilă cunoaşterea teritoriului, ca şi
măsurătorile termometrice.
 - Controlarea scurgerii aerului rece pe
pante prin plantarea de perdele de protecţie
suficient de dense în amonte de o parcelă
sensibilă la îngheţ şi, dimpotrivă, evitarea
plantării perdelei în aval.
 Protejarea, deasemenea, a marginilor livezii
prin para-vânturi pentru a limita sosirea
aerului rece prin convecţie.
 - Reducerea surselor de aer rece, în
special a terenurilor înţelenite (pârloage).
 Cel mai bun mijloc este, cel mai des,
împădurirea, mai ales dacă aceasta se face în
amonte, deoarece va asigura o protecţie
foarte bună contra aerului rece.
 - Evitarea speciilor şi a varietăţilor cu
înmugurire precoce în zonele cele mai
predispuse la îngheţ.
 - Menţinerea în stare goală şi tasată a
solului din livezi şi vii. Această cerinţă este
de multe ori greu de împăcat cu interesul
agronomic.
 b) Prevederea şi avertizarea
îngheţurilor de primăvară.
 - Cunoaşterea riscului. Pentru aceasta
este nevoie de experienţă, de cunoaşterea
climatului local şi a zonelor predispuse la
îngheţ din teritoriu.
 - Cunoaşterea rezistenţei posibile a
culturilor, în funcţie de stadiul lor de
vegetaţie.
 - Urmărirea evoluţiei riscului de îngheţ
nocturn prin cunoaşterea în timp real a
datelor măsurate de staţia meteorologică
locală.
 Se poate prevedea riscul de îngheţ pentru
noaptea care urmează şi plecând de la
observaţii şi măsurători efectuate la fermă.
 O indicaţie teoretică asupra riscului de îngheţ
este dată de diferenţa între temperaturile
termometrului uscat şi umed, măsurate cât mai
târziu posibil seara: cu cât diferenţa dintre
aceste două măsurători este mai mare (deci
aerul mai uscat), cu atât este mai mare riscul
de îngheţ nocturn.
 Dar aceasta nu este decât o indicaţie sumară
pentru că situaţia poate evolua foarte rapid în
timpul nopţii: cerul senin, seara, poate deveni
acoperit în timpul nopţii, sau dacă cerul este
acoperit şi aerul este umed, seara, se poate
însenina şi poate deveni mai uscat în timpul
nopţii.
 Singurul mijloc cu adevărat sigur de a urmări
riscul de îngheţ este de a dispune de un
termometru avertizor, plasat în aer liber la
30 sau 50 cm deasupra solului (el indică aşa-
numitul “indice actinotermic”), care să
declanşeze un semnalizator sonor atunci când
este atinsă o temperatură critică.
 In acest caz, se poate declanşa în timp util
dispozitivul de luptă contra îngheţului, dacă
acesta există, bineînţeles.
 • Mijloacele de luptă activă contra
îngheţurilor de primăvară.
 - Crearea ceţurilor artificiale sau fumigaţie.
 - Incălzirea, practic inabordabilă din cauza
preţului combustibilului petrolier.
 - Aspersiune - acolo unde există reţea de irigaţii.
 Mijloacele de luptă curative: tratamentul cu
Giberelină (Substanță vegetală cu acțiune
stimulatoare asupra creșterii plantelor folosită
pentru a facilita aclimatizarea și dezvoltarea unor
plante de cultură).
13. Inversiunile termice.
Cerinţele plantelor faţă de căldură.
Acțiunea temperaturii asupra
creșterii plantelor
  Inversiunile termice
 Inversiunile termice sunt anomalii ale
profilului vertical de temperatură, adică o creştere
a temperaturii aerului odată cu creşterea altitudinii.
 Aceste anomalii pot avea un caracter
 temporar sau
 permanent şi
 apar în atmosferă pe grosimi nu prea mari.
 Ele pot fi rezultatul diferitelor procese: evaporaţie,
advecţie, frontale, radiative, etc.
 Cele care se produc în apropierea suprafeţei solului
sunt de interes pentru agricultură.
 Cele mai importante inversiuni sunt:
 inversiunile de radiaţie care se manifestă în
straturile joase ale atmosferei şi sunt
generate de bilanţul radiativ negativ din
timpul nopţii;
 acestora li se asociază, de obicei,
îngheţurile nocturne de primăvară;
 inversiunile frontale
 care iau naştere în zona de contact
dintre două mase de aer cu
caracteristici diferite;
 aerul cald şi umed se suprapune
peste aerul rece, mai greu, generând
inversiunea frontală căreia îi e
asociată o creştere a conţinutului în
vapori de apă.
 ACŢIUNEA TEMPERATURII ASUPRA
CREŞTERII PLANTELOR
 Termoperiodismul zilnic. O plantă supusă la aceeaşi
temperatură noaptea şi ziua creşte mai puţin bine decât dacă
temperatura nocturnă este mai coborâtă decât cea de zi.
 Temperatura actionează asupra vitezei de creştere.
Două plante puse în aceleaşi condiţii de umezeală şi de
hrană, dar supuse la temperaturi diferite, vor atinge aceeaşi
talie şi acelaşi randament, dar cea care va beneficia de o
temperatură mai ridicată va atinge această talie mai repede.
 Temperatura acţionează asupra vitezei de creştere, altfel
spus, asupra timpului necesar pentru a realiza această talie.

121
ACŢIUNEA TEMPERATURII ASUPRA
CREŞTERII PLANTELOR
 Creşterea se opreşte sub un prag - zero-ul de
vegetaţie, şi deasupra unui plafon.
 Creşterea este slabă sau nulă atâta timp cât temperatura
nu atinge un prag numit zero de vegetaţie.
 Acest prag este în jur de: 0°C-pentru grâu şi alte cereale
de toamnă; 5°C pentru cerealele de primăvară; 6, 9 sau
chiar 10°C pentru porumb, 10°C pentru sorg; 14°C pentru
bumbac, etc....
 Deasupra acestui prag, planta creşte cu atât mai repede cu
cât temperatura este mai mare, până la un plafon peste
care creşterea este stopată de reacţia plantei la excesul de
căldură: 25-30°C pentru culturile din zona temperată, cu
diferenţe între specii şi soiuri.
122
 ACŢIUNEA TEMPERATURII ASUPRA CREŞTERII
PLANTELOR
 Suma temperaturilor: măsură a creşterii şi a
dezvoltării.
 Intre acest prag şi plafon, creşterea este proporţională
cu temperatura. Pentru a urmări creşterea şi dezvoltarea
culturilor, se adună temperaturile medii diurne, mai mari
decât zero-ul de vegetaţie, pe o anumită perioadă,
rezultatul fiind numit suma temperaturilor pentru
perioada respectivă; perioadele de interes pot fi diferitele
fenofaze ale culturii sau chiar întreaga perioadă de
vegetaţie.
 Se pot astfel aprecia: exigenţele totale de căldură ale
unei anumite culturi sau ale unei anumite varietăţi;
starea de avansare a culturii în curs, în raport cu 123
necesarul său total de căldură.
 Temperatura – factor de vegetaţie
 Temperatura, alături de lumină şi apă,
condiţionează desfăşurarea proceselor
fundamentale care au loc în plante
(fotosinteză,
 respiraţie,
 transpiraţie,
 absorbţia apei, etc.)
 Toate aceste procese decurg la temperaturi
situate între un minim şi un maxim, în care
se găseşte un interval optim pentru proces.
 Aceste valori sunt specifice pentru fiecare:
 specie cultivată,
 fază de creştere şi
 nivel dorit al recoltei,
 ceea ce delimitează aria de răspândire a
fiecărei specii cultivate.
  Cerinţele plantelor faţă de căldură
 În funcţie de cerinţele pentru căldură,
plantele se împart în:
 plante megaterme – care necesită temperaturi
ridicate pentru creştere şi dezvoltare (>400C); Ex.:
bumbacul, arahidele, ricinul, orezul, viţa-de-vie,
castanul;
 plante mezoterme – care necesită temperaturi
medii (10-400C); majoritatea plantelor de cultură
sunt plante mezoterme;
 plante microterme – care se dezvoltă bine la
temperaturi scăzute (0-150C).
 Ex.: inul, rapiţa, trifoiul, cartoful, secara, etc.
 În funcţie de posibilităţile de adaptare
ale plantelor la variaţiile de temperatură,
acestea se clasifică în:
 plante euriterme (cele care se pot
adapta la variaţii de temperatură) şi
 plante stenoterme ( cele care nu pot trăi
decât în anumite limite de temperatură).
 Diferitele stadii de dezvoltare ale plantelor
sunt direct legate de efectele cumulate ale
temperaturii în decursul timpului.
 Fazele fenologice reprezintă stadiile de
dezvoltare de-a lungul perioadei de vegetaţie, care
se disting prin caracteristici morfologice specifice.
 Indicii termici exprimă din punct de vedere
cantitativ cerinţele plantelor faţă de temperatură.
 Zonarea agroclimatică se realizată în funcţie de
toţi aceşti factori.
14. Variații de temperatură.
Temperaturi extreme. Mijloace de
luptă împotriva lor.
 Variaţii de temperatură
Temperaturi extreme
 Variaţiile de temperatură – atât cele
 periodice (diurne şi anuale), cât şi cele
 neperiodice (accidentale) – au o influenţă destul
de mare asupra creşterii şi dezvoltării plantelor.
 La latitudinea ţării noastre,
 maximul diurn se situează în jurul orei 14,
 iar minimul – cu puţin după răsăritul soarelui.
 În regiunile cu climat continental,
 maximul anual se situează în luna iulie, iar
 minimul în luna ianuarie.
 În afară de temperaturile extreme,
este important să se cunoască:
 ordinul de mărime al acestor
temperaturi, ca şi
 diferenţa dintre ele (amplitudinea).
 Zilele şi nopţile pot fi caracterizate de
valorile maximului şi minimului diurn de
temperatură.
 Astfel, în practica meteorologică se
foloseşte următoarea terminologie:

 zi tropicală – temp. max. este ≥ 300C;

 zi de vară – temp. maximă e ≥ 250C;
 noapte tropicală – temp. min. e ≥ 200C;
 zi de îngheţ – temp. minimă e ≤ 00C;
 zi de iarnă – temp. maximă e ≤ 00C.
 Amplitudinea diurnă a temperaturii
aerului depinde de:
 latitudine (cele mai mari amplitudini diurne
se realizează pe continente, la latitudini de
30-40 grade; la latitudini mai mari sau mai
mici, valoarea amplitudinii se reduce);
 anotimp (vara – acestea pot atinge, la
latitudinile mijlocii, 10-150C, în timp ce
iarna, diferenţa se reduce la 4-60C;
 Amplitudinea diurnă a temperaturii aerului
mai depinde de:
 natura suprafeţei subiacente (uscat sau apă)
influenţează foarte mult valorile amplitudinii
termice ( Ex.: în deşert, amplitudinea diurnă poate
atinge 500C, iar în alte regiuni, la aceleaşi latitudini,
amplitudinea nu depăşeşte 1-20C).
 acoperirea suprafeţei cu vegetaţie sau zăpadă
modifică amplitudinea datorită modificării bilanţului
radiativ la nivelul suprafeţei;
 Amplitudinea diurnă a temperaturii
aerului mai depinde de:
 Relief - prin altitudine, expunere şi
pantă, reduce amplitudinea variaţiei
diurne şi decalează producerea
temperaturilor extreme;
 Nebulozitate - ea conduce în general la
scăderea amplitudinii diurne a
temperaturii aerului.
 Amplitudinea anuală
 depinde cam de aceeaşi factori,
 cu excepţia latitudinii şi a anotimpurilor,
 iar influenţa lor este asemănătoare cu cea
din cazul amplitudinii zilnice.
 Variaţiile neperiodice ale temperaturii aerului
 sunt determinate de procesele advective (calde
sau reci) din diferite perioade ale anului, care
constituie perturbaţii în mersul normal al
temperaturii aerului.
 Cele mai cunoscute şi de interes pentru
agricultură sunt:
 pătrunderile reci din luna mai şi
 încălzirile puternice din lunile septembrie şi
octombrie.
 Aceste perioade sunt în general cunoscute cu
destulă precizie din studiile climatice şi astfel se
pot lua măsuri practice de apărare.
 Termoperiodismul
 (efectul temperaturii asupra fenomenelor de
creştere şi dezvoltare) poate fi:
 diurn (la unele plante creşterea e stimulată de
acţiunea alternantă a temperaturilor diurne, mai
ridicate, cu cele nocturne, mai scăzute) sau
 anual (numeroase plante nu pot înflori şi
fructifica numai dacă sunt supuse iarna unor
temperaturi suficient de scăzute şi pe perioadă
suficient de lungă (vernalizare).
 Termoperiodismul este strâns legat de
fotoperiodism.
 Capacitatea plantelor de termoadaptare
 (în special a aparatului foliar) este dată de
rezistenţa lor la:
 variaţiile accidentale de temperatură,
 temperaturi excesive sau
 îngheţuri.
 Termoadaptarea:
 este posibilă datorită schimburilor continue
dintre plantă şi mediul înconjurător şi
 se sprijină pe particularităţile fiziologice ale
plantei.
 În cazul persistenţei temperaturilor extreme, se
apelează la o serie de
 mijloace ce au drept scop diminuarea pierderilor
datorate acţiunii acestora.
 Mijloacele de luptă împotriva lor sunt
îndreptate în principal în două direcţii:
 răcire (irigaţii, utilizarea sistemelor de răcire în
cazul serelor, intensificarea evaporării apei
direct de pe vegetaţie);
 reducerea radiaţiei solare prin umbriri (umbrirea
serelor, culturi sub strat de arbori).
15. Rolul apei în sistemul SPA.Vaporii
de apă din atmosferă. Apa și
dezvoltarea plantelor
 Apa în sistemul S.P.A.

În atmosferă, apa se găseşte în stare:

gazoasă (vapori de apă);

lichidă (ploaie, nori, ceaţă, rouă);

solidă (zăpadă, gheaţă, grindină, măzăriche).

Au loc tot timpul transformări dintr-o stare în

alta, însoţite de consum sau eliberare de
energie.
 Apa mai îndeplineşte şi alte roluri în sistemul
S.P.A.:
 este implicată în toate procesele
fundamentale ale organismelor vii;
 este solvent universal (ea dizolvă compuşii din
sol);
 este vector de transport al materialelor de la
un organ la altul (transportă substanţele
nutritive);
 alături de CO2, apa este reactantul primar în
fotosinteză:
hν
 n CO2 + n H2O ---------- (CH2O)n+ n O2

 constituie factorul esenţial de tamponare a

variaţiilor de temperatură în cadrul
organismelor, datorate conductibilităţii ei
termice şi căldurii specifice foarte mari.
 VAPORII DE APĂ DIN ATMOSFERĂ
 Umiditatea aerului
 Prin umiditatea (sau umezeala) aerului se
înţelege conţinutul aerului în vapori de apă.
 • Punctul de rouă (τ) este temperatura la
care trebuie răcit aerul la presiune
constantă, pentru ca vaporii ce-i conţine
să-l satureze.
 EVAPOTRANSPIRAŢIA
 Vaporii de apă din atmosferă sunt rezultatul
evapotranspiraţiei.
 Evapotranspiraţia este un fenomen complex, care
însumează pierderea apei prin transpiraţia plantelor şi
evaporaţia directă a apei din sol şi de la suprafaţa
liberă a apelor.
 În agricultură, pentru evapotranspiraţie se
utilizează un termen sinonim: consumul total de
apă, iar transpiraţia e numită consum util prin
plantă.
 Între consumul total de apă şi recoltă există o strânsă
legătură, deoarece apa este unul din principalii factori
care contribuie la formarea biomasei vegetale.
 Apa care intră în compoziţia ţesuturilor
vegetale reprezintă apa de constituţie.
 Apa absorbită de rădăcini care traversează
planta şi este cedată atmosferei prin frunze,
reprezintă apa de vegetaţie.
 Acestora li se adaugă apa evaporată din
sol.
 Cantitatea totală de apă evaporată, în
condiţii naturale, prin transpiraţia plantei şi
prin evaporare de către sol, constituie
evapotranspiraţia (ET).
 Evapotranspiraţia se exprimă în mm înălţime
de apă, în unitate de timp.
 Cantitatea de apă cedată atmosferei,
teoretic, prin transpiraţia plantei şi prin
evaporare din sol, de către o cultură
vegetală abundentă, în plină creştere,
care acoperă total un sol bine
aprovizionat cu apă, reprezintă
evaporaţia potenţială (ETp).
 Condiţiile generale ale condensarii
vaporilor de apă
 Aerul la un moment oarecare nu poate să
conţină decât o cantitate limitată de vapori,
si această cantitate care îl saturează
depinde de temperatură.
 Dacă temperatura aerului scade până la
punctul de rouă, se realizează saturaţia,
deşi cantitatea de vapori a rămas
neschimbată.
 În cazul când răcirea continuă, aerul devine
suprasaturat.
 Excedentul de vapori va condensa.
 Aerul care nu conţine impurităţi poate
atinge şi depaşi starea de saturaţie fără ca
fenomenul de condensare să se producă.
 În atmosferă există totdeauna o cantitate
de particule microscopice care pot îndeplini
rolul de nuclee de condensare:
 săruri din apa de mare,
 diverse produse de combustie,
 pulberi vulcanice,
 cristale de gheaţă.
 De aceea, principala condiţie a condensarii
vaporilor de apa din atmosferă este răcirea
aerului sub punctul de rouă (τ) - temperatura
la care trebuie răcit aerul la presiune
constantă, pentru ca vaporii ce-i conţine să-l
satureze.
 În condiţii naturale, răcirea aerului sub
punctul de rouă, condensarea vaporilor se
realizează prin:
 radiaţie,
 advecţie,
 amestecul a două mase de aer saturate, dar
cu temperaturi diferite si prin
 destinderea adiabatică.
 Variaţia umezelii aerului
 Variaţia zilnică : - iarna: umezeala aerului
are o oscilaţie simplă, cu un maxim şi un
minim apropiate de cele ale temperaturii
aerului;
 - vara: umezeala aerului
prezintă o dublă oscilaţie,
 cu două maxime (8-9 dim., respectiv 22
seara) şi
 două minime (în preajma răsăritului şi după-
amiaza).
 Variaţia anuală a umezelii aerului este
paralelă cu cea a temperaturii aerului.
 Umezeala aerului şi plantele

 Vaporii de apă influenţează în mod direct

procesele vitale din cadrul organismelor
vegetale. În cazul:
 umezelii scăzute a aerului:
 se intensifică transpiraţia plantelor şi
consumul lor de apă creşte;
 dacă apa pierdută nu poate fi compensată
integral de apa din sol, celulele plantelor se
deshidratează şi plantele se ofilesc;
 umezelii atmosferice ridicate: este
împiedicată transpiraţia, precum şi alte
procese:
 polenizarea,
 înflorirea,
 fructificarea;
 atacurile agenţilor patogeni sunt şi ele
influenţate de umezeala atmosferică (de ex.:
majoritatea insectelor se dezvoltă bine atunci
când umezeala relativă este cuprinsă între 45
şi 85%).
 Apa şi dezvoltarea plantelor
 1. În câteva cazuri, o anumită “nevoie
de uscăciune” favorizează începutul
înfloririi.
 Este cazul, de ex., lucernei, al arborior
fructiferi: seceta favorizează inducţia florală.
Un exces de apă în perioada de înflorire
se traduce şi printr-o pierdere de polen, sau
prin proasta fecundare a florilor.
 2) Adesea, lipsa de apă acţionează
defavorabil asupra începutului înfloririi ,
limitând numărul de buchete florale formate,
sau numărul de flori fecundate.
 Perioada în care seceta poate perturba cel mai
mult începutul înfloririi, fecundarea, deci
randamentul, este numită“perioadă critică”.
 Ea este mai scurtă dacă planta nu emite decât
o singură inflorescenţă sau spic (cazul
porumbului) şi, cu atât mai lungă, cu cât
înflorirea este mai etajată (sorg, soia…).
 Incidenţa secetei este în mod evident mai
gravă în primul caz decât în al doilea:
 o plantă cu o singură inflorescenţă sau
spic nu poate prinde fecundarea sa dacă
este perturbată de secetă, în timp ce
 o plantă cu înflorire etalată poate beneficia
de o perioadă mai umedă care să
succeadă secetei pentru a emite şi fecunda
noi flori, şi a compensa astfel (mai mult
sau mai puţin) efectul secetei.
16. Produse de condensare. Precipitațiile
atmosferice. Regimul pluviometric.
 Produse de condensare
 Fenomenul de condensare este invers vaporizării şi
constă în trecerea unui corp din stare de vapori în
stare lichidă, iar
 fenomenul de desublimare reprezintă trecerea directă
a unei substanţe din stare de vapori în stare solidă.
 Vaporii de apă din atmosferă pot condensa dacă sunt
îndeplinite două condiţii:
 1. aerul să fie saturat în vapori de apă
 2. să existe nuclee de condensare în atmosferă.
 Exemple de nuclee de condensare:
 Drept nuclee de condensare pentru vaporii de apă din
atmosferă servesc:
 microcristalele de origine marină (de exemplu NaCl),
 micropicăturile de acizi (de exemplu acid azotic şi acid
azotos care rezultă prin contactul apei cu oxizii de azot
degajaţi prin diferite procese de ardere),
 particule de carbon,
 ionii atmosferici, etc.
 Produse de condensare
 Condensarea sau desublimarea vaporilor de
apă din atmosferă duce la formarea unor
produse de condensare. După locul unde iau
naştere, există:
 depunerile sau depozitele (roua, bruma,
chiciura) – atunci când condensarea are loc
pe suprafaţa solului sau a obiectelor de pe sol;
 ceaţa – atunci când procesele se produc în
imediata vecinătate a solului;
 norii – atunci când procesele menţionate au
loc în atmosfera liberă.
 Produse de condensare

 Aceste produse apar ca urmare a răcirii conductive

şi/sau radiative a suprafeţei solului şi a obiectelor de
pe sol până la atingerea temperaturii punctului de
rouă, când aerul din vecinătatea acestora devine
saturat în vapori.
 Dacă temperatura punctului de rouă:
 este pozitivă, atunci îşi face apariţia roua, iar dacă
 valorile termice sunt negative îşi fac apariţia formele
solide ale produselor de condensare şi desublimare a
vaporilor de apă (bruma, chiciura, poleiul).
 Depunerile sau depozitele
 Roua este o depunere de picături de apă pe
suprafeţe cu temperaturi mai mari de 00C
rezultată prin condensarea vaporilor de apă
din aer.
 Ea se depune numai pe suprafeţele
orizontale şi numai în perioada caldă a
anului.
 Temperatura punctului de rouă este
temperatura la care vaporii de apă aflaţi în
aer, în condiţii de saturaţie, condensează.
 Roua
 are un rol pozitiv în viaţa plantelor prin faptul că
pentru câteva ore încetineşte fenomenul de
evapotranspiraţie şi poate asigura turgescenţa
celulelor somatice ale frunzelor chiar dacă în sol
există un deficit de umiditate;
 fiind bogată în substanţe provenite din atmosferă
asigură plantelor componente necesare cum e
amoniacul.
 datorită faptului că măreşte durata de umectare a
frunzelor, favorizează apariţia şi evoluţia bolilor
criptogamice.
 Bruma rezultă din procesul de condensare și
ulterior de înghetare a vaporilor de apă care
iau naștere la suprafața solului şi reprezintă o
depunere de gheaţă sub formă de ace, solzi,
evantaie și se formează pe obiectele a căror
suprafață este suficient de răcită, de obicei
prin radiație nocturnă.
 Ea apare în perioada rece a anului (în
intervalul -2 - 30C), în nopţile senine şi calme
sau cu vânt slab.
 Chiciura (promoroaca) este o depunere de
gheaţă (pe ramurile arborilor, pe conductorii
aerieni) rezultată din îngheţarea picăturilor de ceaţă
sau nor pe obiecte a căror suprafaţă are
temperatură negativă.
 este o depunere sub forma de granule de gheaţă
albicioasă, separate între ele prin incluziuni de aer
şi ornate uneori de ramificaţii cristaline sub forma
de ghirlande pufoase, ciucuri, frunze de ferigă.
 Chiciura (promoroaca)

 Există chiciură moale şi tare (glanulară) –

favorizată de prezenţa vântului, intensitatea
depunerii crescând odată cu creșterea vitezei
vântului.
 Aceasta din urmă poate ajunge la munte până la
grosimi de 20-30 cm.
 Este considerată un fenomen periculos, prin
pagubele pe care le poate provoca conductorilor
aerieni și crengilor pomilor fructiferi.
 Poleiul

 este o depunere de gheaţă transparentă şi

omogenă, pe suprafeţe a căror temperatură
înregistrează valori de 00C sau foarte puţin
sub acesta.
 atingând valori de mai mulţi centimetri,
poleiul poate duce la ruperea crengilor
pomilor fructiferi, precum şi a conductorilor
electrici.
 Ceaţa e formată din particule fine de apă
şi/sau cristale de gheaţă, care rămân în
suspensie un anumit timp în aerul atmosferic
şi care reduc transparenţa aerului
(vizibilitatea).
 Ceţurile pot fi clasificate după:
 starea de agregare a particulelor (apoase, de
gheaţă);
 intensitate (dense, moderate, slabe);
 procesele care conduc la formarea lor (de
pantă, frontale, de advecţie, de evaporare).
 După starea de agregare a particulelor care
compun ceața:
 - cețuri apoase (formate din picături fine de apă);
 - cețuri de gheață (formate din picături fine de
gheață) – care se formează la temperaturi mai
mici de -100C, prin înghețarea picăturilor.
 După intensitate:
 numărul picăturilor este de 50-100 /cm3 pentru
ceaţa slabă şi
 de 500-600/cm3 pentru ceaţa densă.
 Ceaţa creează senzaţia certă de umezeală.
 În funcţie de geneză, deosebim mai multe tipuri de
ceaţă:
 Ceaţa de radiaţie
 În urma răcirii nocturne a scoarţei terestre prin radiaţie se
răceşte şi stratul de aer aflat în contact cu acesta şi astfel la
atingerea punctului de rouă se declanşează procesele de
condensare care dau naştere la ceaţă. Ceaţa de radiaţie se
formează la început lângă sol, apoi se extinde pe verticală
până la maxim 50 m. Ea dispare în timpul zilei, după răsăritul
soarelui.
 Ceaţa de advecţie
 Ceaţa de advecţie apare prin deplasarea unei mase de aer
cald şi umed peste o suprafaţă rece sau invers prin transportul
unei mase de aer rece şi umed peste o zonă caldă.
 În funcţie de geneză, deosebim mai multe tipuri de
ceaţă:
 Ceaţa frontală
 Ea apare de-a lungul suprafeţei de contact (suprafeţei
frontale) dintre o masă de aer cald şi o masă de aer rece. Ele
se deplasează odată cu frontul atmosferic, deci nu sunt prea
persistente.
 Ceaţa de pantă
 Ea apare într-o masă de aer care urcă panta oferită de un
munte (deal) şi răcindu-se adiabatic, atinge punctul de rouă
care declanşează procesele de condensare.
 Ceața de evaporare
 Apare ca urmare a creșterii cantității de vapori de apă ca
rezultat al unei evaporări intense.
 Picăturile de apă în reacţie cu poluanţii
formează smogul.
 Consecinţele ceţii în agrometeorologie:
 reducerea radiaţiei solare care ajunge la
suprafaţa solului (dacă ceaţa este frecventă,
consecinţele sunt şi asupra producţiei
agricole);
 creşterea duratei de umectare a organelor
aeriene - ceea ce favorizează dezvoltarea unor
boli (micoze) şi dăunători.
 NORII
 Norii se formează în condiţiile în care
condensarea sau sublimarea vaporilor de apă
are loc în atmosfera liberă.
 Există nori
 apoşi,
 de gheaţă şi
 micşti.
 Gradul de acoperire cu nori (nebulozitatea)
este importantă în agricultură pentru că
reduce cantitatea de energie radiantă solară
care ajunge la suprafaţa Pământului.
 În funcţie de înălţimea la care se găsesc,
există:
 - nori superiori (6-13 km): Cirrus (Ci),
Cirrocumulus (Cc) şi Cirrostratus (Cs);
 - nori mijlocii (2-6 km): Altocumulus
(Ac), Altostratus (As) şi Nimbostratus
(Ns);
 - nori inferiori (până la 2 km):
Cumulonimbus (Cb), Cumulus (Cu),
Stratus (St), Stratocumulus (Sc).
 Precipitaţiile atmosferice:
 - reprezintă totalitatea produselor de condensare şi de
sublimare ale vaporilor de apă din atmosferă, care cad pe
pământ.
 1 milimetru de precipitaţie corespunde unei cantităţi de 1
litru de apă ce cade pe 1 m2 (l/m2)
 – se pot clasifica în funcţie de:
 Condiţiile de formare şi sistemul noros din care cad:
 Ploaia
 Aversa de ploaie
 Burniţa
 Ninsoarea
 Aversa de ninsoare
 Lapoviţa (la temperaturi de aproximativ 00C)
 Aversa de lapoviţă
 Măzărichea moale (particule de gheaţă albe şi
opace, conice sau rotunjite, cu diametre mai mici
de 5 mm)
 Măzărichea tare (particule de gheaţă sferice, cu
vârfuri conice, translucide sau transparente)
 Grindina – constituită din particule de gheaţă
transparente sau opace, cu diametre cuprinse
între 5 şi 50 mm.
 Cantitate – precipitaţii
 - slabe (burniţele);
 - moderate;
 - puternice, abundente (aversele).
 Intensitate:
 torenţiale şi
 netorenţiale
 Condiţiile de formare:
 - precipitaţii convective (datorate maselor de
aer aflate în ascensiune);
 - precipitaţii frontale (asociate mişcărilor
ascendente ale aerului de-a lungul suprafeţelor
frontale);
 - precipitaţii orografice sau de relief (datorate
ascensiunii aerului pe diferite forme de relief).
 Starea de agregare:
 - lichide (ploaia, burniţa);
 - solide (zăpada, măzărichea, grindina);
 - mixte (lapoviţa).
 Modul în care cad în timp:
 - continue
 - intermitente.
 Regimul pluviometric
 Regimul pluviometric al unei regiuni este
o caracteristică foarte importantă pentru climatul
acelei regiuni.
 El este dat de cantitatea anuală de precipitaţii care
se înregistrează, precum şi de repartiţia ei în
decursul anului.
 Alte date necesare sunt:
 maximele şi minimele lunare şi anuale,
 grosimea stratului de zăpadă,
 cantităţile de apă provenite prin topirea zăpezii,
 data primei şi ultimei ninsori,
 numărul de zile în care solul a fost acoperit cu
zăpadă, etc.
 În funcţie de acest regim pluviometric, pot fi
definite:
 Perioadele ploioase sunt cele în care
zilnic sau aproape zilnic sunt înregistrate
precipitaţii.
 Perioadele de uscăciune sunt cele în
care cel puţin 5 zile nu s-au semnalat
precipitaţii.
 Perioadele de secetă sunt cele în care
nu s-au semnalat precipitaţii 10 zile
consecutive în sezonul cald, respectiv 14 zile
în sezonul rece.
17. Seceta. Ploaia artificială. Influența
precipitațiilor asupra plantelor și solului
 SECETA
 Seceta este un eveniment deosebit de
dramatic pentru viaţa umană.
 Dacă perioada cu deficit în precipitaţii
durează, ea poate provoca un dezechilibru
hidric important, care se exprimă prin
pierderi de recoltă sau restricţii în consumul
de apă şi crează o întreagă serie de
probleme economice.
 Acest fenomen climatic de risc afectează
aproape toate ţările europene, însă în grade
diverse.
 Seceta agricolă apare atunci când în perioada de
vegetaţie umiditatea solului şi precipitaţiile sunt
insuficiente pentru ca plantele sănătoase să ajungă la
faza de maturitate, provocând distrugerea acestora.
 Din punct de vedere agricol, seceta se poate defini ca
un fenomen meteorologic complex care apare
datorită absenţei îndelungate a precipitaţiilor şi care,
ca urmare a măririi evaporării, distruge bilanţul
pluviometric al plantei şi determină deficitul de
umiditate în rizosfera activă.
 În agrometeorologie deosebim două tipuri de secetă:

 Seceta atmosferică este seceta prin care înţelegem

o perioadă mai îndelungată fără ploaie caracterizată
prin temperaturi ridicate şi valori scăzute ale
umidităţii aerului.
 Seceta solului apare atunci când în urma unei
evapotranspiraţii intensive ( evaporarea solului şi
plantelor) în cadrul secetei atmosferice se usucă mai
întâi stratul de suprafaţă a solului, iar dacă perioada
de secetă continuă, şi straturile mai adânci ale
solului, în care se află rădăcinile plantelor.
 Termenul de secetă în accepţia actuală este
proprie perioadelor uscate, durabile.
 Un deficit de umezeală, definit, ca secetă într-o
regiune, poate să nu fie considerat astfel, în altă
regiune şi, de asemenea, poate fi mai puţin grav
pentru un anumit sezon, decât pentru altul.
 Ploaia artificială
 Ploaia artificială ar rezolva multe din
problemele agriculturii, dar este o metodă încă
prea costisitoare şi destul de dificil de pus în
practică.
 Mecanismele de formare a precipitaţiilor
presupun existenţa în masa norului a
cristalelor de gheaţă.
 Atunci când norul este format numai din
picături de apă, pentru declanşarea procesului
de formare a precipitaţiilor se recurge la
„însămânţarea” acestuia cu cristale care joacă
rolul de nuclei de condensare.
 Ploaia artificială
 Pentru a crea nori în mod artificial ar trebui să se ridice mase de aer
enorm de mari până la înălţimi superioare nivelului de condensare.
 Pentru aceasta ar fi necesar un consum de energie care la ora actuală
depăşeşte posibilităţile omenirii.
 Din această cauză s-a renunţat la ideea formării artificiale a norilor şi
trebuie folosiţi norii deja existenţi pentru a-i obliga să precipite pentru
a produce ploaia artificială.
 Metoda de producere a ploii artificiale constă în însămânţarea norilor
cu bioxid de carbon, azot, iodură de argint, iodură de plumb, etc.,
cristale care joacă rolul de nuclei de condensare.
 În cazul norilor formaţi din picături fine de apă cu temperaturi pozitive,
se poate acţiona chiar prin pulverizarea acestora cu picături de apă mai
mari decât cele care îi compun.
 Pentru provocarea ploilor artificiale s-au experimentat şi alte
metode precum:
 acţionarea asupra norilor cu ultrasunete,
 inducerea în nori a unor câmpuri electrice şi magnetice şi
 pulverizarea în nori a unor particule radioactive.
 Costul ploii artificiale este însă foarte ridicat din care cauză
metodele expuse mai sus nu se utilizează decât în protecţia
împotriva grindinei.
 Prevenirea grindinei se realizează mai ales prin însămânţarea
norilor Cumulonimbus cu iodură de argint sau alte substanţe, ceea
ce stimulează căderea ploilor înainte ca mişcările convective
caracteristice să determine producerea averselor de ploaie însoţite
de grindină.
 Transportul substanţelor se efectuează fie prin mijlocirea rachetelor
antigrindină, fie prin cea a proiectilelor de artilerie.
 Influenţa precipitaţiilor asupra solului:
 ploile liniştite sunt cele care sunt reţinute cel
mai bine de sol şi sunt cele mai utile pentru
plante;
 ele îi pot mări solului fertilitatea prin azotul pe
care îl aduc sub formă de nitraţi şi săruri
amoniacale din atmosferă;
 ploile intense se scurg pe suprafaţa solului, îl
spală fără a pătrunde în el, nefiind utile
plantelor;
 ele împiedică refacerea aerului din sol,
înrăutăţind condiţiile de viaţă ale
microorganismelor;
 ploile torenţiale distrug structura glomerulară
a solului şi accentuează eroziunea acestuia;
 picăturile de ploaie pot avea ca efecte şi
compactarea solului şi reducerea
permeabilităţii:
 la o creştere a diametrului picăturilor de la 1
la 5 mm, permeabilitatea scade cu 70%.
 Influenţa precipitaţiilor asupra
plantelor:
 - poate fi directă şi indirectă.
 În ceea ce priveşte acţiunea directă asupra
plantelor, precipitaţiile:
 favorizează germinaţia seminţelor (când nu
sunt în exces);
 spală pulberile de pe frunze, facilitând
astfel respiraţia şi asimilaţia clorofiliană;
Ploile abundente şi de lungă durată:
împiedică procesul de fecundare,

întârzie maturaţia,

pot scutura florile, fructele sau seminţele.

Grindina poate duce la urmări catastrofale.

Ea este periculoasă în perioada da înflorire şi

de coacere a culturilor, când organele distruse
nu se mai pot reface;
 ploile torenţiale slăbesc înrădăcinarea
plantelor;
 precipitaţiile sub formă de zăpadă au rol
protector – în cazul temperaturilor scăzute
din timpul iernii, atăt pentru plante cât şi
pentru sol; ele îşi aduc contribuţia la
formarea rezervelor de apă din sol.
 Efectele indirecte ale precipitaţiilor asupra
plantelor sunt consecinţa acţiunii acestora
asupra solului şi depind de:
 capacitatea lui de absorbţie,
 natura lui şi a acoperirii sale,
 de pierderile de apă prin evaporaţie.
 După cerinţele plantelor faţă de apă, ele se pot
împărţi în plante:
 xerofite (cele adaptate la regimuri secetoase);
 mezofite (cele care necesită cantităţi moderate de
apă);
 hidrofite (cele care necesită cantităţi excesive de
apă).