 TEMPERATURA SOLULUI

 Temperatura solului dintr-o zonă este:

 rezultanta schimburilor energetice ale
suprafeţei cu atmosfera, care determină
cantitatea de energie disponibilă la suprafaţa
solului, precum şi
 rezultanta proceselor de transfer care
guvernează distribuţia acestei energii în sol,
procese dependente de proprietăţile termice ale
solului.
  Proprietăţile termice ale solului
 Proprietăţile termice ale unei substanţe se pot
exprima cu ajutorul următoarelor mărimi fizice:
 căldura specifică (c) – este cantitatea de
căldură necesară variaţiei unităţii de masă a
unui corp cu un grad ( J / Kg.grad; cal /
g.grad);
 capacitatea calorică (C) – este cantitatea
de căldură schimbată de un corp pentru a-şi
ridica temperatura cu un grad (J /grad sau cal /
grad);
 conductivitatea termică (K) – este
cantitatea de căldură transportată prin
unitatea de suprafaţă, în unitatea de timp,
sub acţiunea unei variaţii a temperaturii (J /
m.grad.s sau cal / cm.grad.s);
 difuzivitatea termică (D) – reprezintă
raportul dintre conductivitatea termică (K) şi
capacitatea calorică, exprimată volumetric
(ρ.c):
 D = K / ρ.c Ea se exprimă în cm3/s.
 Proprietăţile termice ale solului,
determinate în principal de
 compoziţie,
 structură,
 textură şi
 umiditate, sunt destul de greu de estimat,
datorită eterogenităţii sale structurale şi
texturale.
 Există formule pentru calcularea lor, care ţin
cont de compoziţia solului şi de proprietăţile
termice ale diferitelor componente.
 În funcţie de însuşirile termice ale principalelor
componente ale solului şi de cunoaşterea
principalelor proprietăţi structurale ale unor
tipuri de soluri, se pot formula câteva
concluzii:
 solurile cu exces de apă se încălzesc
totdeauna mai greu şi mai puţin (apa are
căldura specifică mare) şi de aceea sunt
considerate „soluri reci”;
 solurile nisipoase, care conţin mult aer (aerul
are conductivitatea termică foarte mică), se
încălzesc foarte uşor, însă numai la suprafaţă;
 solurile argiloase, care conţin multă apă
(apa are conductivitatea termică mult mai
mare decât aerul), se încălzesc mai greu,
dar pe o adâncime mult mai mare;
 solurile argiloase, în comparaţie cu cele
nisipoase, se răcesc mai încet noaptea,
deoarece transmit căldura acumulată în
straturile profunde către suprafaţă, în mod
treptat.
 Încălzirea solului mai este condiţionată şi de
alţi factori:
 natura acoperirii sale (vegetaţie, zăpadă,
gheaţă),
 gradul de acoperire,
 pantă,
 expoziţie,
 temperatura aerului şi
 precipitaţiile.
 Ex.: vara, un înveliş vegetal bine dezvoltat
absoarbe o mare parte din energia solară,
straturile de la suprafaţă în acest caz fiind mai
reci decât ale unui sol neacoperit;
 iarna, vegetaţia se comportă ca un strat
izolator, micşorând pierderile de căldură din
sol;
 zăpada, datorită conductivităţii termice
reduse, protejează solul de temperaturile
scăzute din timpul iernii (sub stratul de
zăpadă, temperatura este mai mare decât în
cazul solului neacoperit);
 - s-a constatat că temperatura solului este
întotdeauna mai mare pe pantele cu expoziţie
sudică, în comparaţie cu cele cu expoziţie
nordică.
 Regimul termic al solului.
Posibilităţi de dirijare
 Temperatura joacă un rol important în
asigurarea condiţiilor normale de viaţă pentru
plante şi microorganismele din sol.
 Plantele au cerinţe specifice faţă de
temperatura solului:
 Cunoaşterea temperaturii minime la care are loc
germinaţia seminţelor este importantă pentru
stabilirea epocii şi adâncimii de semănat.
 germinaţia seminţelor are loc numai într-un
interval de temperatură care diferă de la o
cultură la alta.

 Astfel, temperaturile minime la care seminţele
pot germina sunt cuprinse între: 0-10C
(lucernă) şi 8-100C (porumb, fasole, soia),
iar temperaturile optime sunt cuprinse între
250C (grâu, secară) şi 37-450C (porumb);
 după răsărire, temperatura solului influenţează
creşterea sistemului radicular, chiar a organelor
situate deasupra solului;
 solubilitatea sărurilor nutritive din sol, oxidările,
schimbul de gaze sunt corelate cu temperatura
solului;
 gradul de aprovizionare cu apă al plantelor
este influenţat de regimul termic al solului;
 dacă temperaturile sunt scăzute (2-30C)
plantele nu mai pot absorbi apa, chiar dacă
solul este umed (secetă fiziologică).
 Fenomenul se întâlneşte primăvara devreme,
când datorită încălzirii stratului superficial al
solului, vegetaţia se reia, dar, în profunzimea
solului, temperaturile rămân scăzute;
 în zone caracterizate prin acelaşi regim
termic al aerului, existenţa unor tipuri diferite
de sol determină deosebiri în desfăşurarea
proceselor fenologice ale culturilor (cauza
fiind încălzirea diferită a acestora).

 Prin zonarea culturilor se urmăreşte ca cea

mai mare parte din cerinţele plantelor faţă de
temperatură să fie satisfăcute.
 Măsurile care se pot lua în scopul dirijării
regimului termic al solului (posibilităţile lui de
dirijare sunt în general limitate la stratul superior):
 drenarea solului;
 reţinerea zăpezii;
 încorporarea de materii organice (care prin
descompunere eliberează căldură);
 mulcirea solului; acoperirea solului cu folie din
material plastic conduce la creşteri ale temperaturii
solului de 4-50C;
 folosirea surselor de încălzire pentru sere, solarii;
 irigarea cu apă la temperatură mai ridicată decât
cea a solului.
  ÎNGHEŢUL SOLULUI
 Îngheţul are consecinţe atât asupra
plantelor, cât şi asupra solului:
 plantele pot fi direct afectate din cauza
temperaturilor foarte scăzute;
 datorită schimbărilor de volum ale solului, are
loc desprinderea plantulelor de masa solului
(fenomen numit descălţare);
 primăvara, solul rămâne o perioadă ceva
mai lungă îngheţat în adâncime, în timp ce
la suprafaţă este deja dezgheţat;
 apa provenită din topirea zăpezii şi din
precipitaţii, neputându-se infiltra, saturează
partea superioară a profilului de sol;
 acest lucru face ca o serie de lucrări agricole
să fie primăvara dificil de executat;
 alternanţele îngheţ-dezgheţ au efect
favorabil asupra solului, ele ducând la
mărunţirea şi structurarea solului.
 ÎNGHEŢUL DE IARNĂ
 Îngheţurile de iarnă se produc datorită sosirii unei
mase de aer rece care invadează culturile şi
antrenează o răcire importantă.
 Ele sunt denumite advective sau îngheţuri negre
(datorită aspectului luat de vegetale după îngheţ).
 Brutalitatea apariţiei şi amploarea scăderii
temperaturii determină importanţa pierderilor
ocazionale de recoltă, în zona temperată, la cerealele
de toamnă.
 Prezenţa unui strat de zăpadă izolează solul şi
protejează vegetaţia joasă.
 Acesta limitează pierderile termice ale solului şi
atenuează răcirea.
 Factorii climatici locali (topografia, starea
solului, prezenţa pădurilor, etc.) creează
condiţii microclimatice particulare, care modifică
circulaţia aerului rece.
 Între două parcele destul de apropiate,
diferenţele de temperatură pot să atingă mai
multe grade Celsius.
 Unele parcele sunt astfel mai expuse pericolului
răcirilor.
 Pierderile ocazionale de recoltă în cazul
acestora sunt întotdeauna mai importante.
 • Acţiunea îngheţului asupra celulelor
determină producerea unor efecte mecanice şi
biochimice.
 - În ţesuturi se formează cristale de gheaţă:
dacă îngheţul este progresiv, acestea se formează în
spaţiile intercelulare. Celulele pierd o parte din apă
pentru formarea cristalelor, ele deshidratându-se.
 Ţesuturile rezistă la această pierdere de apă şi la
prezenţa cristalelor.
 La dezgheţ, apa intercelulară este reabsorbită de
către celule. Dacă îngheţul este brutal, cristalele,
mici şi numeroase, se formează chiar în celule, care
pot astfel să moară.
 - Funcţiile celulare sunt profund perturbate
de îngheţ:
 intensitatea respiratorie scade,
 sucurile celulare, deshidratate, pot atinge o
concentraţie toxică,
 în lipsa circulaţiei, deşeurile, neputând fi eliminate,
se acumulează, iar proteinele sunt modificate.
 • Pagubele ce apar datorită îngheţului
cerealelor sunt:
 pagube foliare, în general puţin grave, în afara
cazului în care ele apar la coleoptil înainte de
încolţire, şi
 pagube asupra organelor subterane, mult mai
grave.
 Rezistenţa la frig (RF) a cerealelor de toamnă
depinde de plantă şi de mediu:
 - RF depinde de specie şi de varietate;
 - RF depinde şi de stadiul vegetativ: maximul RF este
atins în stadiul de 4-5 frunze, cu un minim între
germinare şi ieşirea coleoptilului;
 - RF depinde, în cele din urmă, de frigul însuşi. Cu
cât frigul este mai brutal, se produce pe sol umed,
după o perioadă călduţă, şi este însoţit de vânt, cu
atât gerul este mai periculos.
 Călirea plantei printr-o perioadă de îngheţ progresiv,
absenţa vântului, stratul de zăpadă, permit cerealelor
să reziste mai bine la temperaturi foarte joase.
 • Pentru a limita riscurile îngheţului de
iarnă la cereale:
 - se aleg varietăţi rezistente;
 - se evită semănatul târziu şi prea adânc;
 - se drenează solurile sau se modelează
suprafaţa.
 ÎNGHEŢUL DE PRIMĂVARĂ
 Ingheţurile de primăvară sunt determinate de
răciri nocturne ale solului şi culturilor, cu atât
mai grave cu cât vegetaţia este mai avansată.
 Ele mai sunt numite îngheţuri albe,
datorită formării frecvente a cristalelor de
gheaţă la suprafaţa solului şi a plantelor.
 • Mecanismul îngheţurilor de primăvară
Răcirea nocturnă se produce datorită pierderilor
de căldură prin următoarele trei fenomene
fizice şi climatice:
 -Radiaţia terestră nocturnă. Unele condiţii
meteorologice, pedologice şi culturale, ca şi
topografice, accentuează pierderile.
 Aceste pierderi termice sunt cu atât mai intense
noaptea cu cât cerul este mai senin: norii şi
ceţurile formează un ecran care trimite înapoi
către sol o parte din această radiaţie.
 -Pierderi prin evaporare: trecerea apei lichide în
fază gazoasă, accentuată atunci când aerul este uscat,
consumă căldură, evaporarea determinând răcirea
solului, a vegetalelor şi a atmosferei.
 -Pierderi prin convecţie sau advecţie: dacă o
masă de aer rece se găseşte deasupra unei mase de
aer cald, aerul rece are tendinţa de a înlocui aerul cald
prin amestec. Acest fenomen are loc:
 - fie în cazul sosirii unei mase de aer rece continental
(generatoare de îngheţuri negre);
 - fie local, în cazul, de ex., luptei împotriva îngheţului
prin încălzire: aerul cald produs la nivelul livezii se
ridică şi aerul rece îl înlocuieşte, începând de la
margini.
 • Condiţii care favorizează sau limitează răcirea
nocturnă.
 a) Factori meteorologici:
 - Absenţa norilor favorizează radiaţia terestră, deci
răcirea;
 -Umezeala ridicată sau uscăciunea aerului: cu cât
aerul este mai uscat, cu atât el lasă să scape radiaţia
terestră.
 Cu cât aerul este mai umed, dimpotrivă,

cu atât el se opune mai mult răcirii.

 In plus, aerul umed favorizează producerea fenomenului
de rouă, care furnizează
căldură solului şi plantelor.
 O diferenţă mare între temperatura

termometrului umed şi a celui uscat

este un semn prevestitor al răcirii
nocturne accentuate.
 -Vântul poate fi, fie un factor agravant, fie un
obstacol în calea răcirii. In cazul sosirii unei
mase de aer rece (îngheţ de advecţie), vântul,
deplasând aerul temperat din vecinătatea
solului şi înlocuindu-l cu aer rece,
favorizează răcirea. Şi aceasta cu atât mai
mult cu cât solul şi plantele sunt mai umede.
 Dimpotrivă, amestecarea aerului de către vânt,
poate fi favorabilă în caz de îngheţ de
radiaţie: aerul rece are tendinţa să se
acumuleze în zonele joase, a căror
temperatură va coborî cu atât mai mult cu cât
aerul va fi mai calm.
 b. Caracteristici ale solului:
 - Relieful. Pe un sol plat aerul răcit rămâne pe
loc. Dacă solul este în pantă, dimpotrivă, acest aer
rece se scurge lent şi se acumulează în vale.
 - Obstacolele. Perdelele de arbori pot contribui în
bine sau în rău la drenarea sau la retenţia aerului
rece.
 Ideal ar fi să se poată proteja livezile sau viile în
amonte, cu perdele care să reţină aerul rece sau
să-l canalizeze în afara zonei cu culturi sensibile şi
să se evite, dimpotrivă, reţinerea aerului rece în
aval. Ceea ce nu este întotdeauna uşor în practică!
 - Starea solului. Pierderea de căldură a
plantelor trebuie să fie compensată, cât mai
mult posibil, de radiaţia termică a solului.
Pentru ca aceasta să poată urca din straturile
profunde ale solului şi să radieze, sunt
necesare:
 - o suprafaţă degajată de iarbă sau de paie;
 - un contact cât mai perfect posibil între stratul
superficial al solului şi cel din profunzime.
 - Umezeala solului. Ca şi tasarea, aceasta
favorizează acumularea de căldură în timpul
zilei şi cedarea sa noaptea.
 Dar se ştie că, în caz de vânt, răcirea solurilor
umede poate fi superioară din cauza evaporării.
 - Culturile vecine. Din cauza deplasării
posibile a aerului rece, culturile vecine
influenţează destul de mult tendinţa de
îngheţ a livezilor şi viilor.
 Terenurile înţelenite (pârloagele), păşunile
întinse se comportă ca surse de frig în raport
cu solul gol.
 - Cultura vegetală în cauză. Consecinţele
răcirii depind chiar de cultura însăşi: de
varietate şi, mai ales, de stadiul vegetativ .
 • Lupta contra îngheţurilor de primăvară
 a) Metodele pasive. Metodele prezentate în
continuare sunt mai puţin costisitoare şi, în
orice caz, cele mai indispensabile, motive
pentru care trebuie luate în considerare cu
prioritate.
 -Evitarea zonelor favorabile îngheţului
pentru constituirea livezilor şi viilor, adică
respectarea vocaţiei naturale a fiecărei zone.
Pentru determinare acestora este
indispensabilă cunoaşterea teritoriului, ca şi
măsurătorile termometrice.
 - Controlarea scurgerii aerului rece pe
pante prin plantarea de perdele de protecţie
suficient de dense în amonte de o parcelă
sensibilă la îngheţ şi, dimpotrivă, evitarea
plantării perdelei în aval.
 Protejarea, deasemenea, a marginilor livezii
prin para-vânturi pentru a limita sosirea
aerului rece prin convecţie.
 - Reducerea surselor de aer rece, în
special a terenurilor înţelenite (pârloage).
 Cel mai bun mijloc este, cel mai des,
împădurirea, mai ales dacă aceasta se face în
amonte, deoarece va asigura o protecţie
foarte bună contra aerului rece.
 - Evitarea speciilor şi a varietăţilor cu
înmugurire precoce în zonele cele mai
predispuse la îngheţ.
 - Menţinerea în stare goală şi tasată a
solului din livezi şi vii. Această cerinţă este
de multe ori greu de împăcat cu interesul
agronomic.
 b) Prevederea şi avertizarea
îngheţurilor de primăvară.
 - Cunoaşterea riscului. Pentru aceasta
este nevoie de experienţă, de cunoaşterea
climatului local şi a zonelor predispuse la
îngheţ din teritoriu.
 - Cunoaşterea rezistenţei posibile a
culturilor, în funcţie de stadiul lor de
vegetaţie.
 - Urmărirea evoluţiei riscului de îngheţ
nocturn prin cunoaşterea în timp real a
datelor măsurate de staţia meteorologică
locală.
 Se poate prevedea riscul de îngheţ pentru
noaptea care urmează şi plecând de la
observaţii şi măsurători efectuate la fermă.
 O indicaţie teoretică asupra riscului de îngheţ
este dată de diferenţa între temperaturile
termometrului uscat şi umed, măsurate cât mai
târziu posibil seara: cu cât diferenţa dintre
aceste două măsurători este mai mare (deci
aerul mai uscat), cu atât este mai mare riscul
de îngheţ nocturn.
 Dar aceasta nu este decât o indicaţie sumară
pentru că situaţia poate evolua foarte rapid în
timpul nopţii: cerul senin, seara, poate deveni
acoperit în timpul nopţii, sau dacă cerul este
acoperit şi aerul este umed, seara, se poate
însenina şi poate deveni mai uscat în timpul
nopţii.
 Singurul mijloc cu adevărat sigur de a urmări
riscul de îngheţ este de a dispune de un
termometru avertizor, plasat în aer liber la
30 sau 50 cm deasupra solului (el indică aşa-
numitul “indice actinotermic”), care să
declanşeze un semnalizator sonor atunci când
este atinsă o temperatură critică.
 In acest caz, se poate declanşa în timp util
dispozitivul de luptă contra îngheţului, dacă
acesta există, bineînţeles.
 • Mijloacele de luptă activă contra
îngheţurilor de primăvară.
 - Crearea ceţurilor artificiale sau fumigaţie.
 - Incălzirea, practic inabordabilă din cauza
preţului combustibilului petrolier.
 - Aspersiune - acolo unde există reţea de irigaţii.
 Mijloacele de luptă curative: tratamentul cu
Giberelină (Substanță vegetală cu acțiune
stimulatoare asupra creșterii plantelor folosită
pentru a facilita aclimatizarea și dezvoltarea unor
plante de cultură).