CURSUL 6

APA SI AERUL DIN SOL

Apa din sol

Apa reprezintă unul din elementele esenţiale ale vieţii, găsindu-se în natură sub formă de
vapori, lichidă şi solidă. Ca stare lichidă, apa ocupă 3 / 4 din suprafaţa globului terestru. Ea nu
este o substanţă pură, deoarece conţine suspensii solide, diverse substanţe dizolvate,
microorganisme etc. Moleculele de apă din starea lichidă sau solidă se găsesc asociate (H 2O)n ,
datorită faptului că molecula este un dipol, iar între molecule apar legături de hidrogen. La
solidificare, apa îşi măreşte volumul, aducându-şi o contribuţie însemnată în procesele de
dezagregare a rocilor.
În sol, apa are o importanţă deosebită, ea contribuind într-o formă sau alta la toate procesele
pedogenetice, fie că este vorba de alterarea mineralelor, fie că este mijloc de transport pentru
diverse substanţe, fie că organismele vegetale sau animale nu pot trăi fără apă, de ele fiind legate
procesele de bioacumulare şi formare a humusului.
Sursa de apă din sol o constituie în primul rând precipitaţiile atmosferice, iar în anumite
condiţii ea poate proveni din apele subterane freatice, din apele de inundaţie, prin condensarea
vaporilor de apă sau este adusă de om prin sistemele de irigaţie.
1. Forţele care acţionează asupra apei din sol
Solul este un corp cu o structură poroasă, fiecare particulă din el fiind acoperită cu o peliculă
mai groasă sau mai subţire de apă, iar spaţiile dintre particule pot fi şi ele ocupate de o anumită
cantitate de apă.
Asupra apei din sol se manifestă diverse forţe, fiecare având un anumit efect asupra mişcării
apei în interiorul acestui mediu. Natura forţelor şi intensitatea cu care ele acţionează sunt în funcţie
de cantitatea de apă din sol şi de temperatura acesteia.
Forţele de adsorbţie sunt de natură electrostatică, ele manifestându-se reciproc, între dipolii
de apă şi suprafaţa particulelor de sol pe care se găsesc sarcini electrice libere. Moleculele de apă
formează la suprafaţa particulelor solide o peliculă, grosimea acesteia fiind în funcţie de
umiditatea solului. Forţa cu care sunt reţinute moleculele de apă este foarte mare, ea putând ajunge
la 10000 atmosfere. Apa se poate mişca doar când peliculele au o anumită grosime, ea deplasându-
se lent de la peliculele mai groase spre cele mai subţiri sau se evaporă când tensiunea de vapori
creşte.
Forţele capilare se manifestă asupra apei prezente în spaţiul capilar al solului. Natura
forţelor în virtutea cărora apa se deplasează în spaţiile capilare este determinată de tensiunea
superficială a meniscului. Apa, fiind un lichid ce umectează pereţii porilor capilari, creează un
menisc concav, iar energia potenţială a acestuia este cu atât mai mare cu cât raza de curbură a
meniscului este mai mică. Prin urmare, cu cât pori capilari sunt mai fini cu atât forţa de reţinere a
apei în spaţiul capilar este mai mare. Aceste forţe determină mişcarea apei în porii capilari ai
solului, în toate direcţiile, inclusiv de jos în sus, anihilând în parte acţiunea forţei gravitaţionale.
Având în vedere faptul că spaţiul capilar al solului este neuniform, iar forţele capilare sunt
mai puternice în capilarele cu diametrul mai mic, direcţia de mişcare a apei se va produce numai
dinspre capilarele mai mari către cele mai mici.
În legătură cu mărimea acestor forţe capilare este şi nivelul ascensiunii apei capilare
provenită din stratul acvifer freatic. Franja de apă capilară se ridică până acolo unde forţa de
ascensiune capilară este anihilată de forţa gravitaţională. În solurile cu textură grosieră, ce au pori
capilari de dimensiuni mari, forţele capilare sunt reduse, astfel că, franja capilară se ridică pe o
mică distanţă deasupra nivelului hidrostatic al apei freatice, comparativ cu solurile fin poroase,
cum sunt cele lutoase sau argiloase.

1
 Forţa gravitaţională acţionează atunci când solul este puternic umezit şi există apă liberă în
spaţiul necapilar al solului. Acţiunea gravitaţiei cauzează deplasarea apei spre partea inferioară a
solului şi dacă există o cantitate suficientă de apă liberă, umectarea solului se poate produce până
la mare adâncime, uneori fluxul de apă ajunând până la stratul acvifer freatic. Pe terenurile în
pantă, mişcarea apei se produce din părţile mai înalte ale reliefului către cele mai coborâte; ea se
produce la suprafaţa solului şi prin masa solului.
Forţele de sucţiune ale rădăcinilor plantelor determină mişcarea apei din zonele mai
îndepărtate către zona de sucţiune. Prin utilizarea apei de către plante, în vecinătatea rădăcinilor se
produce o creştere a potenţialului de reţinere a apei, ceea ce cauzează o deplasare din regiunea
înconjurătoare mai umedă către zona rădăcinilor.
Forţele osmotice au importanţă în transportul apei din sol în interiorul organismelor, precum
şi în sens invers, prin difuziunea de molecule de apă sau de diferite alte substanţe, de către
rădăcinile plantelor sau de alte organisme.
Prin osmoză are loc trecerea prin membranele semipermeabile numai a moleculelor
dizolvantului, în cazul nostru al apei, aceste membrane oprind trecerea moleculelor substanţelor
dizolvate. Presiunea osmotică a soluţiilor creşte proporţional cu concentraţia substanţelor
dizolvate. Ca urmare, cu cât concentraţia în săruri solubile este mai mare, cu atât presiunea
osmotică este mai mare. În cazul celulelor organismelor vii, în speţă a rădăcinilor plantelor, dacă
presiunea osmotică a soluţiei din sol este mai mică decât presiunea din interiorul celulelor, are loc
difuzarea apei prin membrana celulară în interiorul celulei, aceasta devenind turgescentă. Dacă
soluţia solului are o concentraţie ridicată în săruri solubile, deci o presiune osmotică mai mare
decât presiunea osmotică din interiorul celulei, atunci apa difuzează din celulă în mediul exterior,
iar celula se zbârceşte, planta suferind de aşa numita secetă fiziologică.
Forţele hidrostatice acţionează asupra apei libere din sol, atunci când solul este saturat cu
apă şi are un strat de apă deasupra. Ele provoacă pătrunderea apei spre adâncime, cât şi mişcarea
laterală a acesteia. Deplasarea aceasta se face pentru echilibrarea presiunilor hidrostatice şi se
realizează către arealele unde ele sunt mai reduse. Forţele hidrostatice determină circulaţia apelor
subterane, inclusiv a celor freatice, ele sunt cele care alimentează sau drenează unele strate
acvifere.
Forţele determinate de tensiunea vaporilor de apă. Tensiunea (presiunea) vaporilor dintr-un
anumit spaţiu tinde, la o anumită temperatură, să ajungă în echilibru cu lichidul din care aceştia
provin, realizându-se aşa numita presiune de saturaţie. Atunci, când partea din spaţiul lacunar al
solului, ce este ocupată de aer, conţine maximum posibil de vapori de apă, deci s-a realizat
presiunea de saturaţie, presiunea vaporilor de apă este maximă. Creşterea temperaturii mediului
face ca tensiunea vaporilor de apă să crească şi ea. Dacă la 0 º C, tensiunea de saturaţie a vaporilor
de apă este de 4,6 mm coloană de Hg, la 20 º C, ea ajunge la 17,5 mm Hg, iar la 100 º C la 760
mm Hg (1 atmosferă). În cazul că temperatura solului scade, vaporii de apă din spaţiul lacunar
ajung la o stare de suprasaturaţie, iar pentru ca presiunea lor să se echilibreze, ei vor trece în stare
lichidă, adică se vor condensa. Aşa este cazul producerii fenomenului de rouă, chiar şi în cele mai
aride regiuni ale globului. Atunci când temperatura mediului creşte, presiunea vaporilor devine
mai mică decât presiunea maximă de vapori la acea temperatură. În acest caz, vapori de apă sunt
nesaturaţi, ceea ce provoacă evaporarea continuă a apei până la realizarea presiunii de saturaţie.
În sol, se constată că diferitele orizonturi sau diferitele părţi ale solului prezintă umidităţi şi
temperaturi diferite, ceea ce face să apară diferenţe de tensiune a vaporilor de apă între aceste
părţi. Acest fapt determină o deplasare a vaporilor de apă din părţile cu tensiune ridicată către cele
unde tensiunea lor este mai mică.

2
 2. Formele de apă din sol
Condiţiile de mediu, în primul rând temperatura şi umiditatea solului ca şi forţele care
acţionează aici, determină ca apa din sol să se găsească sub anumite forme sau stări. Astfel,
vorbim de apă în stare de vapori, în stare solidă sau în stare lichidă, de apă de constituţie sau de
apă de cristalizare.
În funcţie de forţele care acţionează asupra apei din sol, aceasta se află sub trei forme:
Apa legată chimic reprezintă formele de apă care intră în componenţa diferitelor substanţe
din sol. Din acest punct de vedere se vorbeşte de o apă de constituţie, ce intră în compoziţia unor
compuşi minerali, organo-minerali sau organici sub formă de grupări hidroxilice (OH -) şi de apă
de cristalizare, formă ce se referă la moleculele de apă ce intră în structura cristalină a unor
minerale (gipsul – CaSO4 · 2 H2O , soda – Na2(CO3) · 10 H2O , calcanitul sau piatra vânătă -
CuSO4 · 5 H2O). Aceste forme de apă sunt foarte puternic legate, ele putând fi cedate doar la
temperaturi mari, ce pot depăşi câteva sute de grade.
Apa legată fizic este o noţiune în care sunt incluse formele de apă adsorbite la suprafaţa
particulelor solide. În funcţie de mărimea forţelor de reţinere a apei s-au deosebit două tipuri de
apă : apa stabil legată, numită şi apă higroscopică şi apa labil legată sau apa peliculară (fig. 11).
Apa stabil legată sau apa higroscopică reprezintă apa adsorbită la suprafaţa particulelor
solide cu o forţă cuprinsă între 10000 atmosfere şi cca. 50 atmosfere. Forţa aceasta este foarte
mare, pentru că dipolii de apă sunt atraşi de câmpurile electrice de forţă ale cationilor adsorbiţi de
către particulele minerale sau organice. Pentru aceasta, apa higroscopică are o serie de proprietăţi
mai aparte. Este o apă inaccesibilă plantelor, îngheaţă la o temperatură mai mică de - 78º C, are o
densitate de 1,5 g / cm3, nu dizolvă sărurile şi nu se deplasează decât prin trecerea ei în stare de
vapori prin încălzirea solului.
Cantitatea de apă higroscopică depinde de umiditatea relativă a aerului şi este cu atât mai
mare, cu cât umiditatea este mai ridicată. Cantitatea maximă de apă pe care solul o poate adsorbi
când aerul are o umiditate relativă de 94 – 98 % se numeşte higroscopicitate maximă sau
coeficient de higroscopicitate. Valoarea coeficientului de higroscopicitate depinde de suprafaţa
specifică a particulelor solului, de conţinutul de humus şi compoziţia acestuia, de compoziţia
mineralogică, de gradul de debazificare, de conţinutul de săruri solubile etc.
Apa labil legată sau apa peliculară. Când particulele de sol, ce au atins pragul de
higroscopicitate maximă, ajung în contact cu apa lichidă, ele atrag în jurul lor noi straturi de apă,
ce se dispun peste stratul de apă stabil legată. Această apă reţinută cu o forţă cuprinsă între
aproximativ 50 atmosfere şi 0,5 atmosfere a fost denumită apă labil legată sau apă peliculară. La o
tensiune mai mică de 30 atmosfere, ea poate fi folosită de către plante. Faţă de apa stabil legată,
pentru echilibrarea forţelor de reţinere, apa peliculară se poate deplasa în stare lichidă de la
particulele cu peliculă mai groasă, către cele cu peliculă mai subţire.
Apa liberă se poate întâlni în porii capilari şi necapilari ai solului. Ea poate fi sub formă
solidă, când temperaturile sunt negative şi sub formă lichidă, aceasta putându-se deplasa sub
acţiunea forţelor capilare şi a celei gravitaţionale.
Apa capilară apare în sol atunci când cantitatea de apă a depăşit necesarul pentru formarea
apei peliculare. Ea este forma de apă liberă care este reţinută în porii capilari ai solului de către
forţele capilare şi s-ar scurge în interiorul solului sub acţiunea forţei gravitaţiei, dacă nu ar
interveni sucţiunea cauzată de tensiunea de menisc.
Mişcarea apei capilare este în funcţie de proprietăţile constituenţilor minerali şi organici ai
solului (substanţele hidrofobe din sol nu se umectează), de mărimea suprafeţei specifice a
particulelor solului, de porozitatea capilară şi necapilară, de acestea depinzând mărimea tensiunii
meniscului apei capilare. Cu cât forţa de legătură a apei capilare cu suprafaţa particulelor de sol
este mai mare şi cu cât diametrul capilarelor este mai mic, cu atât curbura meniscului este mai
mare şi forţa de sucţiune este mai puternică.
3
 În funcţie de modul de umectare a solului s-au separat mai multe categorii de apă capilară:
- Apă capilară de colţ, numită şi unghiulară sau pendulară, se formează în jurul punctelor de
contact dintre particulele solului în urma umezirii în continuare peste starea de apă capilară. Ea
este reţinută de forţele de menisc, în jurul porilor necapilari formându-se un menisc inelar. Apa
pendulară se observă uşor, mai ales în stratele cu nisipuri grosiere sau pietrişuri lipsite de pori
capilari, unde, după umezire, apa se scurge uşor, reţinându-se mici cantităţi în punctele de contact
dintre particule (fig. 12).
- Apa capilară suspendată este reţinută în porii capilari din interiorul agregatelor structurale,
cât şi în cei dintre agregate. Ea provine mai ales prin pătrunderea apei din precipitaţii sau irigaţii,
dar şi prin condensul vaporilor de apă.
Pătrunderea apei într-un sol nesaturat se face în principal pe traseul porilor de dimensiuni
mari, dar datorită diferenţei razei de curbură a meniscului între porii mari şi porii fini, ea este
atrasă în cei mici, unde forţa de sucţiune este mai puternică. În acest fel, apa nu se scurge prin
porii necapilari în virtutea gravitaţiei, ci tinde să umecteze toţi porii capilari. Mişcarea apei
capilare se produce în toate direcţiile, iar pe măsură ce porii capilari sunt saturaţi cu apă, surplusul
se scurge în stratul imediat următor. Adâncimea până la care solul se umezeşte depinde de
cantitatea de cantitatea de apă primită de sol, dar şi de însuşirile acestuia (textură, porozitate ş. a.).
Cantitatea maximă de apă capilară suspendată reţinută în mod durabil, după ce solul a fost
umezit în exces, iar apa gravitaţională s-a scurs, a fost numită capacitate de apă în câmp.
- Apa capilară sprijinită se formează deasupra nivelului stratului acvifer freatic, ca urmare a
ridicării apei sub acţiunea forţelor de menisc. Înălţimea până la care se ridică apa capilară sprijinită
depinde de alcătuirea granulometrică a solului sau a rocii. Ea variază de la câţiva zeci de
centimetri la solurile nisipoase, la câţiva metri în solurile lutoase şi mult mai mult în solurile
argiloase. Acest strat cu apă capilară sprijinită este cunoscut şi sub numele de franj capilar.
În funcţie de adâncimea la care se găseşte stratul acvifer freatic şi de grosimea franjului
capilar, el poate influenţa regimul hidric şi evoluţia solului prin procesele de gleizare, salinizare
sau alcalizare. Ţinând cont de regimul climatic, de textura solului, de gradul de mineralizare şi
compoziţia chimică a apei freatice, s-au stabilit aşa numitele adâncimi critice, subcritice şi acritice
ale apei freatice.
Adâncimea acritică a apei freatice reprezintă adâncimea minimă de la care apa freatică nu
influenţează deloc regimul hidric al solului.
Adâncimea subcritică este definită ca adâncimea maximă de la care apa freatică influenţează
regimul hidric al solului, dar fără a saliniza orizonturile profilului de sol.
Adâncimea critică este o noţiune utilizată pentru definirea a două aspecte ale modului cum
influenţează apa freatică regimul hidric şi evoluţia solului şi anume:
a) Adâncimea critică de înmlăştinire este adâncimea maximă de la care apa freatică poate
înmlăştini solul.

b) Adâncimea critică de salinizare este adâncimea maximă de la care apa freatică poate saliniza solul. Pentru că
producerea salinizării solului este în funcţie şi de gradul de mineralizare al apelor freatice, s-a introdus şi noţiunea de
mineralizare critică, ce reprezintă pragul de la care concentraţia în săruri solubile poate saliniza solul (tabelul nr. 2).
Tabelul nr. 2.
Adâncimea şi mineralizarea critică a apelor freatice în diferite zone naturale
Zona Adâncimea critică Mineralizarea critică
Zona de pădure < 1,1 m 0,5 – 0,8 g / l
Zona de antestepă 1,8 – 1,9 m 0,7 – 1,2 g / l
Zona de stepă 2,5 – 3,5 m 1,5 – 2,1 ( 3 ) g / l
(Date după N. Florea, 1963)

4
 Apa gravitaţională reprezintă apa liberă ce se scurge în interiorul solului, sub acţiunea forţei gravitaţionale.
Apa gravitaţională provine din precipitaţiile atmosferice, din aportul de apă adus prin irigaţii, precum şi pe seama unei
părţi din apa capilară, care este eliberată prin scăderea temperaturii şi creşterea tensiunii vaporilor de apă. Conţinutul
maxim de apă gravitaţională se realizează atunci când solul ajunge să înmagazineze apă la capacitatea totală. Apa
gravitaţională poate întâlni în cale un strat impermeabil, deasupra căruia ea începe să se acumuleze. Prin saturarea
stratului de sol sau rocă se formează apele freatice. Caracteristic apelor freatice este că ele se scurg în direcţia
înclinării stratului impermeabil, datorită presiunii hidrostatice. Adâncimea nivelului hidrostatic al stratului acvifer
freatic, chimismul apelor, ca şi debitul lor interesează mai ales din punct de vedere pedologic, al producţiei agricole şi
al alimentării cu apă a localităţilor Dacă apa gravitaţională nu ajunge să formeze sau să alimenteze stratul acvifer
freatic, datorită cantităţii reduse de precipitaţii sau grosimii depozitului pe care trebuie să-l străbată, ea trece în apă
capilară, peliculară sau higroscopică, formându-se ceea ce am definit mai înainte ca apă capilară suspendată. Prin
deplasarea apei gravitaţionale în interiorul solului se transportă odată cu ea şi unele din produsele rezultate în urma
proceselor de alterare a rocii parentale şi de mineralizare şi humificare a materiei organice, prin aceasta ea contribuind
la formarea diferitelor tipuri de orizonturi pedogenetice.

3. Indicii hidrofizici
Diferitele varietăţi de apă din sol prezintă anumite proprietăţi, cauzate de forţele de reţinere a acesteia de către
componenta solidă a solului. O importanţă mai mare o are mobilitatea apei din sol, iar pentru plante gradul de
accesibilitate a acesteia. Aceste proprietăţi se modifică de la o formă de apă la alta şi ele sunt exprimate prin anumite
valori ale umidităţii solului, valori ce au primit numele de indici hidrofizici şi corespund unui anume potenţial de
reţinere a apei în sol.
Cercetările de fizica şi hidrofizica solurilor, efectuate atât pentru cunoaşterea proceselor pedogenetice, cât mai
ales pentru necesităţile practice (relaţiile sol – apă – plantă, proiectarea sistemelor de îmbunătăţiri funciare, în special
cele de irigaţii şi desecări sau exploatarea agricolă propriu-zisă), au stabilit o serie de indici hidrofizici, dintre care mai
utilizaţi sunt: coeficientul de higroscopicitate, coeficientul de ofilire, capacitatea de apă în câmp, capacitatea de apă
utilă, capacitatea pentru apă capilară, capacitatea totală pentru apă sau permeabilitatea solului pentru apă.
Coeficientul de higroscopicitate (CH), numit şi higroscopicitatea maximă, constituie umiditatea pe care o are
solul la echilibru cu o atmosferă ce are umiditatea relativă de 94 % (umiditate realizată în prezenţa unei soluţii de acid
sulfuric de 10 %). Din punct de vedere energetic, coeficientul de higroscopicitate reprezintă umiditatea solului la o
sucţiune corespunzătoare valorii pF = 4,7 sau a umidităţii care se realizează la 50 atmosfere.
Apa higroscopică este reţinută de forţele de adsorbţie şi nu este accesibilă plantelor. Mărimea coeficientului de
higroscopicitate depinde de textura solului, în principal de conţinutul de argilă, dar apar variaţii legate de compoziţia
mineralogică a argilei şi implicit de tipurile genetice de sol şi de rocile parentale.
Coeficientul de ofilire (CO) este un indice hidrofizic cu deosebită importanţă teoretică şi practică, el
reprezentând limita între apa accesibilă şi cea inaccesibilă plantelor. Coeficientul de ofilire este definit ca acea
umiditate a solului la care plantele se ofilesc ireversibil, el corespunzând unei valori pF în jur de 4,2 sau umidităţii la
15 atmosfere. Pentru că determinările de laborator sunt destul de greoaie, adesea se obţine mărimea coeficientului de
ofilire înmulţind valoarea coeficientului de higroscopicitate cu factorul 1,5 (după Kacinski). Valorile obţinute sunt
aproximative, unii autori (Moţoc, 1963) arătând că acest factor de multiplicare poate varia între 1,35 şi 2,00.
Mărimea coeficientului de ofilire este în funcţie de textura solului (tabelul nr. 3), variind în
limite foarte largi, de la cca. 1 % în solurile nisipoase, la peste 20 % în solurile argiloase.
Tabelul nr. 3.
Valorile coeficientului de ofilire pentru diferite categorii texturale de sol
Categoria texturală Coeficientul de ofilire (%)
Nisip 1–3
Nisip lutos 3–6
Lut nisipos 6–9
Lut 9 – 13
Lut argilos 13 – 15
Argilă lutoasă 15 – 19
Argilă, argilă fină 19 – 24
(Date după Gr. Obrejanu, 1972)

5
 Capacitatea de apă în câmp (CC) este un indice hidrofizic, ce exprimă cantitatea maximă de
apă capilară suspendată, pe care o poate reţine un sol cu alcătuire granulometrică omogenă, la o
umectare puternică şi după scurgerea în profunzime a apei gravitaţionale.
Capacitatea de apă în câmp depinde atât de textură cât şi de starea structurală, de porozitate
şi de gradul de afânare sau compactare. De asemenea, ea este influenţată de alcătuirea solului, de
prezenţa unor orizonturi pedogenetice diferenţiate textural, cu permeabilitate redusă sau
impermeabile. Capacitatea de apă în câmp creşte de la cca. 10 – 15 % la solurile nisipoase, la 30 –
35 % la solurile lutoargiloase – argiloase bine structurate. Ea scade destul de mult în cazul
solurilor compactate, cu 2 – 3 % în cazul solurilor nisipoase şi cu peste 6 – 8 % la cele argiloase.
Pentru că determinarea capacităţii de câmp prezintă unele dificultăţi, se foloseşte frecvent un
indice hidrofizic numit echivalentul umidităţii (EU), indice ce prezintă valori apropiate capacităţii
de apă în câmp. Echivalentul umidităţii se determină în laborator, el reprezentând umiditatea pe
care o reţine o probă de sol saturată cu apă, supusă centrifugării cu o forţă de 1000 de ori mai mare
decât gravitaţia. Echivalentul umidităţii corespunde umidităţii pe care o reţine solul la presiunea de
1 / 3 atmosferă sau pe scara sucţiunii la valoarea pF de cca. 2,7. Pentru lucrări expeditive, valoarea
echivalentului umidităţii se poate obţine înmulţind valoarea coeficientului de higroscopicitate cu
factorul 2,73.
Capacitatea de apă utilă (CU) reprezintă umiditatea accesibilă plantelor şi corespunde ca
mărime cu intervalul umidităţii active. El este un indice utilizat intens în practica agricolă şi mai
ales în conducerea irigaţiilor. Acest indice reprezintă cantitatea de apă din sol cuprinsă între
capacitatea de apă în câmp şi coeficientul de ofilire (CU = CC – CO).
Capacitatea totală pentru apă (CT) sau capacitatea maximă pentru apă reprezintă cantitatea
de apă care saturează solul, atunci când toţi porii sunt complet umpluţi. Determinarea cantităţii
totale de apă se obţine prin calcul, având la bază cunoaşterea porozităţii totale. Sucţiunea în acest
caz este minimă şi îi corespunde o valoare pF = 0 .
Capacitatea totală pentru apă depinde de alcătuirea granulometrică şi de aşezarea structurală
a solului. În natură, capacitatea totală pentru apă se realizează doar în orizonturile situate sub
nivelul hidrostatic al apei freatice sau în cazul orizonturilor solurilor stagnogleice saturate cu apă.
Capacitatea de apă capilară este un indice hidrofizic ce redă valoarea cantităţii maxime de
apă, pe care o poate conţine solul umezit prin ascensiune capilară din stratul acvifer freatic.
Mărimea capacităţii capilare depinde de alcătuirea granulometrică a solului, de porozitate şi de
grosimea stratului umectat de franjul capilar. Înălţimea franjului capilar depinde de dimensiunea
porilor capilari, astfel, cu cât diametrul lor este mai mic cu atât ascensiunea apei se produce la o
înălţime mai mare. După Kovda (1973), în nisip necoeziv apa capilară se ridică până la 0,5 m, în
nisip lutos până la 1 – 1,5 m, în loess până la 4 – 5 m, iar în argila fină până la 4 – 6 m.
Capacitatea de apă capilară se determină în condiţii de câmp pe întreg profilul până la
nivelul apei freatice.
Permeabilitatea solului pentru apă.
Permeabilitatea este o proprietate a unui corp de a permite să treacă prin el un fluid, în cazul
solului a apei sau a aerului.
Permeabilitatea solului este influenţată în primul rând de porozitate, iar aceasta la rândul ei
depinzând de compoziţia granulometrică, de structură, de gradul de tasare, de conţinutul de
humus, de activitatea organismelor vii etc. Ca urmare, cu cât un sol este mai poros şi pori au un
diametru mai mare, cu atât permeabilitatea este mai mare. Cele mai permeabile soluri sunt cele cu
textură grosieră, permeabilitatea scăzând către cele lutoase şi argiloase.
Pentru caracterizarea mărimii permeabilităţii solului se foloseşte un indice determinat în
laborator şi care a fost numit conductivitate hidraulică (K).

6
 Conductivitatea hidraulică este un indice ce caracterizează permeabilitatea şi este utilizat
mai ales în calculele ce se fac pentru lucrările de desecare – drenaj, la stabilirea distanţelor şi
adâncimii de construcţie a canalelor de desecare sau cele ale pozării drenurilor.
Atunci când solul este nesaturat, mişcarea apei este determinată pe lângă gravitaţie de forţele
capilare. Pătrunderea apei în solul nesaturat poartă numele de infiltraţie. Viteza de pătrundere a
apei este maximă când solul este uscat şi scade treptat, iar după un anumit timp devine constantă.
Parametrii determinaţi pentru viteza iniţială de infiltraţie, viteza de infiltraţie la un moment dat şi
viteza finală de infiltraţie sunt utilizaţi în calculele diverselor elemente ale sistemelor de irigaţie.
Permeabilitatea solului influenţează diferitele procese ce se petrec în sol, cum sunt cele de
levigare a produselor, rezultate din alterarea mineralelor sau din mineralizarea şi humificarea
materiei organice. De permeabilitate sunt legate procesele de gleizare sau stagnogleizare a solului
sau deficitul de umiditate, acestea impunând oportunitatea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare.

4. Regimul hidric al solului

Apa în natură joacă un rol esenţial în realizarea schimbului de materie şi energie între
domeniul mineral şi lumea vie. Ea este parte componentă a marelui circuit geologic al materiei de
la suprafaţa Pământului. Prin numeroase transformări şi deplasări, apa formează în natură un
imens circuit, pus în mişcare de energia primită de la Soare. Din acest circuit general al apei, face
parte şi circuitul apei în sol, acesta reprezentând totalitatea fenomenelor legate de pătrunderea apei
în sol, de mişcarea prin sol şi de ieşirea ei din acest mediu.
Datorită variatelor condiţii climatice de pe glob, circuitul apei în sol prezintă unele
diferenţieri de la o zonă la alta. A. A. Rode (1963) (citat de Lupaşcu, 1998) a grupat aceste variaţii
în 5 tipuri principale de regim: pergelic, percolativ, periodic percolativ, nepercolativ şi exudativ.
Regimul hidric pergelic este întâlnit în regiunile unde se găseşte prezent stratul de
permafrost. Acest regim prezintă două perioade distincte. În perioada de iarnă, apa din sol se
găseşte în stare solidă, iar în perioada de vară, deasupra stratului de permafrost se formează un
strat de apă care se consumă în mică măsură prin evapotranspiraţie sau prin scurgeri laterale. Solul
este, în general, permanent umed, iar pe terenurile orizontale sau depresionare are largă extindere
fenomenul de înmlăştinire.
Regimul hidric pergelic este specific criosolurilor, cât şi subdiviziunilor gelice ale unor
soluri.
Regimul hidric percolativ se întâlneşte în regiunile cu climă umedă, în sol realizându-se
anual sau de mai multe ori pe an un flux de apă descendent, ce ajunge până la apa freatică. În acest
tip de regim, umiditatea solului se menţine relativ constantă şi apropiată de capacitatea de apă în
câmp. Regimul hidric percolativ este specific atât solurilor din zona tropicală umedă, cât şi acelora
formate în regiunile temperate umede sau în regiunile montane umede.
Regimul hidric periodic percolativ este caracteristic regiunilor mai puţin umede. Aici, fluxul
de apă ce pătrunde în sol doar în anii cu precipitaţii mai bogate poate ajunge până la nivelul apei
freatice. Solurile care prezintă acest regim au sărurile solubile îndepărtate complet din sol şi doar
carbonatul de calciu, mai puţin solubil, se găseşte spălat către baza profilului de sol. Aşa sunt
cernoziomurile argice, faeoziomurile sau preluvosolurile roşcate.
Regimul hidric nepercolativ se întâlneşte în climatele secetoase sau aride, unde precipitaţiile
care cad umezesc doar o parte din sol. Sub acest orizont umezit se găseşte aşa numitul orizont
mort, permanent uscat, adică umiditatea lui se găseşte la nivelul coeficientului de ofilire. Aşa sunt
cernoziomurile, kastanpziomuri sau unele cambisoluri din regiunile deşertice.
Regimul hidric exudativ este specific tot regiunilor cu climă secetoasă sau aridă, întâlnindu-
se în arealele unde stratul acvifer freatic se găseşte la mică adâncime. În aceste regiuni, în
perioadele uscate şi calde ale anului prin evapotranspiraţia foarte intensă se creează o circulaţie
ascendentă a apei provenită din pânza freatică. Acest fenomen este pus în evidenţă, pe lângă
7
umiditatea ridicată a solului, de acumulările de săruri solubile din orizonturile superioare ale
profilului de sol. Solurile caracteristice sunt solonceacurile, gipsisolurile şi soloneţurile.
3.4. Aerul din sol
Fiind un corp natural afânat, eterogen şi polidispers, solul este format pe lângă partea solidă
şi lichidă şi dintr-o parte gazoasă. Această parte reprezintă aerul din sol. El este un component
important, ce participă la toate procesele ce se petrec în sol, dar mai ales la cele chimice şi
biologice. În solurile bine aerate, unde oxigenul este mereu reînnoit, procesele de oxidare sunt
predominante, mineralizarea materiei organice este puternică, în sol se formează nitraţi, oxizi
ferici şi manganici, sulfaţi etc. Atunci când în sol oxigenul este deficitar, vor predomina procesele
de reducere, mineralizarea materiei organice este mult încetinită şi se vor forma mai ales nitriţi,
oxizi feroşi şi manganoşi sau sulfuri.
Aerul este absolut indispensabil pentru întreţinerea vieţii organismelor aerobe, fiind un
factor ce influenţează direct şi indirect creşterea plantelor.
3.4.1. Volumul de aer din sol
Aerul şi apa ocupă în sol spaţiul porilor, spaţiu ce reprezintă aproximativ 50 % din volumul
solului. Deci, mărimea volumului de aer din sol depinde de gradul de umiditate al acestuia.
Porozitatea solului este în strânsă dependenţă de densitatea aparentă, la unele soluri, aceasta
putând limita volumul de apă şi aer. Astfel, a apărut noţiunea de porozitate de aeraţie sau
capacitatea de aer a solului, ce reprezintă conţinutul de aer al solului, atunci când umiditatea lui se
găseşte la valoarea capacităţii de câmp, aerul din sol ocupând la această umiditate doar porii
necapilari, porii capilari fiind umpluţi cu apă. S-a constatat că pentru creşterea normală a plantelor,
în sol trebuie să existe un anumit volum de aer. Pentru majoritatea plantelor de cultură conţinutul
minim de aer din sol se limitează la cca. 10 % din volumul porozităţii totale. Condiţiile cele mai
bune de creştere a plantelor se realizează atunci când solul are o structură glomerulară bine
formată şi stabilă, iar porozitatea de aeraţie necapilară este egală cu porozitatea capilară, adică cea
de reţinere a apei.
3.4.2. Compoziţia aerului din sol
Aerul din sol are, în general, aceleaşi componente ca aerul atmosferic, doar că proporţiile
principalilor componenţi diferă în anumite limite.
Tabelul nr. 4.
Compoziţia comparativă a aerului din sol cu cel atmosferic
Componenţii aerului Aerul atmosferic (% din Aerul din sol (% din
volum) volum)
Azot 78,09 78 – 80
Oxigen 20,94 10 – 20
Bioxid de carbon 0,03 0,3 – 3
Vapori de apă 1–2 ~2
(Date după C. D. Neniţescu, 1963, A. Canarache, 1990 şi Gh. Lupaşcu, 1998)
Din tabelul nr. 4, se observă că azotul şi vaporii de apă prezintă o concentraţie puţin mai
ridicată faţă de cea atmosferică, azotul datorită proceselor de humificare şi mineralizare a materiei
organice, iar vaporii de apă datorită faptului că ei se găsesc de cele mai multe ori la presiunea de
saturaţie.
Conţinutul de oxigen în sol este mai redus ca cel din aerul atmosferic, iar cel de bioxid de
carbon este mai mare. În general, micşorarea conţinutului de oxigen este însoţită de o creştere a
conţinutului de bioxid de carbon. Acest fapt se petrece în sol în urma proceselor de respiraţie a
organismelor aerobe, care consumă oxigen şi elimină bioxid de carbon. De asemenea,
descompunerea substanţelor organice are loc, mai ales, prin reacţii chimice de oxidare, deci cu
consum de oxigen, iar printre compuşii finali rezultaţi se află întotdeauna bioxidul de carbon.

8
 Compoziţia aerului din sol depinde de condiţiile de aeraţie ale solului, orizonturile
superioare care sunt mai afânate, deci cu o porozitate de aeraţie mai ridicată, au o compoziţie a
aerului apropiată de cea atmosferică. Aici, permanent se realizează un schimb de aer între cele
două medii. În orizonturile din adâncime sau în solurile slab aerate, se constată o scădere a
conţinutului de oxigen şi o creştere a celui de bioxid de carbon, ca urmare a activităţii
organismelor sau a diverselor reacţii chimice şi biochimice, precum şi schimbului mai lent cu
aerul atmosferic. Un alt factor ce influenţează compoziţia aerului este conţinutul de materie
organică din sol, solurile bogate în materie organică au o activitate microbiologică mai intensă
decât cele ce sunt mai sărace, deci în primele se va găsi o cantitate mai mare de bioxid de carbon.
De asemenea, temperatura solului influenţează intensitatea proceselor biochimice, ele fiind mai
intense vara şi mai reduse iarna, acest lucru explicând fluctuaţia compoziţiei aerului din sol în
timpul anului. Umiditatea solului influenţează gradul de aeraţie şi implicit compoziţia aerului din
sol. Dacă solurile bine aerate au o compoziţie a aerului apropiată de cea atmosferică, la cele cu
exces de umiditate, deci cu o umiditate ce tinde către capacitatea totală pentru apă, creşte mult
conţinutul de bioxid de carbon şi scade cel de oxigen.
3.4.3. Mişcarea aerului în sol
Aerul din sol circulă prin porii neocupaţi de apă şi cu cât porii sunt mai mari cu atât
circulaţia aerului este mai uşoară. Astfel, în solurile cu textură grosieră circulaţia aerului este mai
uşoară decât în cele cu textură mai fină.
Există o circulaţie de convecţie a aerului din sol cauzată de oscilaţiile presiunii atmosferice
sau de oscilaţiile de temperatură. Astfel, când presiunea aerului atmosferic scade, aerul din sol va
ieşi în cel atmosferic, iar când creşte presiunea, aerul atmosferic va intra în sol. De asemenea, când
aerul din sol se încălzeşte, el se dilată şi iese în atmosferă, iar când aerul din sol se răceşte, acesta
se va contracta şi aerul atmosferic va intra în sol.
Circulaţia aerului în sol este influenţată şi de variaţia umidităţii solului. Forţele
gravitaţionale şi capilare care dirijează mişcarea apei, obligă aerul din sol, fie să iasă în atmosferă,
când creşte umiditatea solului, fie să intre în sol, atunci când apa este consumată prin procesul de
evapotranspiraţie sau se scurge gravitaţional.
Circulaţia aerului în sol este cauzată şi de fenomenul de difuziune a gazelor către aerul
atmosferic, fenomen ce are loc pentru echilibrarea presiunii parţiale a fiecărui gaz în parte.
Datorită proceselor ce se petrec în sol, în permanenţă există o modificare a proporţiei gazelor
constituente. Astfel, există un schimb permanent cu atmosfera, proces numit respiraţia solului.
În sol există şi o difuziune a aerului prin peliculele de apă din jurul rădăcinilor, proces prin
care se asigură transportul oxigenului către rădăcinile plantelor. De asemenea, există un transport
al aerului odată cu circulaţia apelor freatice bine aerate. Deşi solubilitatea gazelor din aerul solului
în apă este mică (6 ml oxigen la 1 litru de apă), s-a constatat că în orizonturile acvifere cu
permeabilitate ridicată nu există semne morfologice ale unor procese de gleizare, adică reacţii
chimice de reducere.
4. PROPRIETĂŢILE SOLULUI
Solul, format pe baza a numeroase procese de ordin fizic, chimic sau biologic, a căpătat o
serie de proprietăţi specifice lui şi care fac ca el să fie deosebit de roca din care a provenit. El
prezintă proprietăţi fizice, chimice şi morfologice specifice.
4.1. Proprietăţile fizice ale solului
4.1.1. Temperatura solului
Sursa de energie care provoacă încălzirea solului este în primul rând energia solară şi în mică
măsură energia provenită din interiorul Pământului sau cea cauzată de diferitele procese
exotermice din sol (descompunerea resturilor organice sau hidratarea).
Cantitatea de energie depinde în primul rând de latitudine, scăzând cu cât ne deplasăm de la
ecuator către pol, deoarece în aceeaşi direcţie scade şi unghiul de incidenţă al razelor solare. Un
9
rol important în distribuţia energiei solare îl are relieful prin înclinarea şi direcţia expoziţiei
suprafeţelor sale, versanţii orientaţi către sud primind mai multă energie decât cei cu alte orientări.
De asemenea, o influenţă ridicată o are şi starea de umiditate a atmosferei. Astfel, cu cât atmosfera
este mai umedă cu atât ea reţine mai multă energie calorică, apa având cea mai ridicată capacitate
calorică.
Temperatura solului este una din proprietăţile importante ale solului. În primul rând, de ea
depind posibilităţile de creştere ale plantelor, şi asta pentru că sub 0° C nu poate exista activitate
biotică, iar pentru cele mai multe plante germinarea seminţelor şi dezvoltarea lor se poate realiza
doar la temperaturi ale solului mai mari de 5° C. La fel, fauna din sol are şi ea nevoie de o anumită
temperatură pentru a putea trăi. De asemenea, în funcţie de temperatură este şi intensitatea cu care
se desfăşoară în sol diferitele procese fizice, chimice şi biologice.
4.1.1.1. Proprietăţile termice ale solului
Capacitatea de absorbţie şi de reflexie a energiei radiaţiilor solare.
La suprafaţa scoarţei terestre se produce un permanent schimb de energie. Solul are atât
capacitate de absorbţie, cât şi de reflexie a energiei radiaţiilor solare. Din cantitatea de energie
solară ajunsă la suprafaţa terestră, o parte este reflectată în atmosferă de către sol sau plante.
Raportul dintre cantitatea de energie reflectată şi cea ajunsă la suprafaţa solului a primit numele de
albedo. Cu cât mai mare este cantitatea de radiaţii reflectată, adică valoarea albedoului este mai
mare (tabelul nr. 5), cu atât cantitatea de energie calorică absorbită de către sol este mai mică.
Această cantitate de energie absorbită
Tabelul nr. 5.
Albedoul câtorva corpuri naturale
Corpul natural Albedo % Corpul natural Albedo %
Asfalt negru 2–5 Orez 12
Beton 25 – 35 Grâu 16 – 23
Zăpadă 65 – 80 Cernoziom umed 8
Iarbă 10 – 15 Cernoziom uscat 14
(Date după A. F. Ciudnovschi, 1959 şi M. Albotă, 1979)
determină încălzirea solului şi ea constituie capacitatea de absorbţie a solului.
Capacitatea de absorbţie a solului depinde de culoarea acestuia, de gradul de umiditate, de
structura orizontului superior, de pătura vegetală ş. a. Solurile închise la culoare au o capacitate de
absorbţie ce ajunge la 80 – 95 % din energia incidentă, pe când la cele deschise la culoare,
capacitatea de absorbţie coboară la 65 – 75 %. De asemenea, solurile proaspăt arate, ca şi cele bine
structurate, pot absorbi o cantitate mai mare de energie decât cele nestructurate sau tasate.
4.1.1.2. Regimul temperaturii solului
Datorită proprietăţilor termice ale solului, energia primită de la Soare este transmisă către
interiorul solului, realizându-se aşa numitul flux termic.
Variaţia căldurii în timp, dar şi pe adâncimea profilului de sol, reprezintă regimul
temperaturii solului. În orice moment, temperatura în sol variază de la un loc la altul, de la orizont
la orizont. La suprafaţă, temperatura se modifică în fiecare moment al zilei, cât şi sezonier, aici
înregistrându-se şi amplitudinile termice cele mai mari. Cu cât pătrundem mai adânc în interiorul
solului, se constată o întârziere în transmiterea variaţiilor de temperatură de la suprafaţa solului.
De asemenea, spre adâncime se produce şi o diminuare a amplitudinilor termice, ceea ce face ca la
o adâncime de mai mulţi metri sau zeci de metri (10 – 13 m în condiţiile ţării noastre), temperatura
să rămână constantă tot timpul anului. Valoarea acestei temperaturi este, în general, egală cu
temperatura medie anuală a aerului din locul respectiv.
Principalii factori care determină regimul de temperatură al solului sunt: latitudinea locului,
relieful, condiţiile atmosferice, umiditatea solului sau covorul vegetal.

10
 Latitudinea locului de ea depinzând cantitatea de energie pe care o primeşte scoarţa terestră.
Relieful influenţează regimul de temperatură al solului şi adâncimea până la care se transmit
variaţiile de temperatură, prin altitudinea, înclinarea şi expoziţia suprafeţelor sale, el putând primi
mai multă sau mai puţină energie de la Soare.
Atmosfera influenţează temperatura solului prin conţinutul de vapori de apă, prin
nebulozitate, prin temperatura precipitaţiilor sau prin deplasarea maselor de aer. Un rol important
îl au precipitaţiile solide, mai ales atunci când solul se acoperă cu un strat gros de zăpadă, acesta
diminuând foarte mult pătrunderea gerurilor puternice în sol.
Regimul de temperatură al solului este influenţat şi de umiditatea solului, apa prin
capacitatea sa calorică ridicată şi prin difuzivitatea termică redusă determină o anumită distribuţie
a căldurii în interiorul solului. La aceeaşi temperatură medie anuală, un sol mlăştinos este mai cald
iarna şi mai rece vara, decât un sol uscat.
Un alt factor important în stabilirea regimului termic al solului este învelişul vegetal, care,
prin tipul de vegetaţie şi gradul de acoperire al solului, reprezintă un filtru pentru radiaţia solară,
dar şi pentru energia radiată în timpul nopţii de către sol. Astfel, mai ales solurile acoperite cu
vegetaţie arborescentă vor primi mai puţină căldură de la Soare, pentru că o bună parte din această
energie este reţinută şi consumată de către plante. De asemenea, energia radiată de către sol este
reţinută în bună măsură de către vegetaţie, toate acestea determinând o reducere semnificativă a
amplitudinilor termice în solurile acoperite cu vegetaţie, faţă de cele descoperite.
Temperatura medie anuală a solului este aceeaşi pe întregul profil de sol şi corespunde în
foarte mare măsură cu temperatura aerului de deasupra locului respectiv. Din acest motiv,
temperatura solului este estimată cu o bună precizie după datele climatologice.
Clasificarea americană a solurilor (Soil Taxonomy, U.S.D.A., 1973, 1999) a fost cea care a
acordat regimului de temperatură al solului o pondere apreciabilă în definirea diferitelor categorii
taxonomice. Pentru aceasta au fost stabilite 10 clase de regim a temperaturii solului.
Pergelic. – Regimul pergelic defineşte solurile ce au o temperatură medie anuală mai mică
de 0° C. În această clasă sunt cuprinse solurile ce au permafrost, dacă ele sunt umede sau solurile
uscate ce sunt îngheţate, deci fără exces de umiditate.
Criic. – Acest regim cuprinde solurile ce au o temperatură medie anuală cuprinsă între 0 şi
8° C. În lunile iunie, iulie şi august în emisfera nordică şi decembrie, ianuarie şi februarie în
emisfera sudică, solurile minerale au o temperatură mai mică de 15° C (<13° C pentru cele
saturate cu apă), măsurată la 50 cm adâncime. Solurile minerale cu orizont organic au o
temperatură mai mică de 8° C (<6° C pentru cele saturate cu apă). Solurile organice, ce sunt
cuprinse în această clasă de regim termic, au o temperatură medie anuală mai mică de 6° C. În ţara
noastră, regimul de temperatură criic a fost aproximat pentru altitudini mai mari de 800-1000 m în
partea de nord a ţării şi la peste 1200-1500 m în partea de sud. Arealele cu regim criic, sunt
delimitate de izoterma anuală de 4° C.
Frigid. – Regimul de temperatură frigid se caracterizează printr-o temperatură medie anuală
mai mică de 8° C, dar cu veri mai calde decât în cazul regimului criic, iar diferenţa dintre
temperatura medie a lunilor de vară şi cea a lunilor de iarnă, înregistrate la 50 cm adâncime sau la
un contact densic, litic sau paralitic, este mai mare de 6° C.
Izofrigid. – Acest regim este similar cu cel precedent în domeniul temperaturii medii anuale,
dar diferenţa dintre temperaturile medii ale lunilor de vară cu cele ale lunilor de iarnă, înregistrate
la 50 cm adâncime sau la un contact densic, litic sau paralitic, este mai mică de 6° C.
Mezic. – În această clasă sunt incluse solurile ce au o temperatură medie cuprinsă între 8° C
şi 15° C şi o diferenţă între temperaturile medii ale lunilor de vară şi cele de iarnă mai mare de 6°
C, înregistrate la 50 cm adâncime sau la un contact densic, litic sau paralitic.

11
 Izomezic. – Acesta este un regim termic similar în privinţa temperaturii medii anuale cu cel
mezic, dar diferenţa dintre temperaturile medii ale lunilor de vară şi cele de iarnă, înregistrate la 50
cm adâncime sau la un contact densic, litic sau paralitic, este mai mică de 6° C.
Termic. – Regimul termic caracterizează solurile cu o temperatură medie anuală cuprinsă
între 15° C şi 22° C, iar diferenţa dintre temperaturile medii ale lunilor de vară şi cele de iarnă,
măsurate la 50 cm adâncime sau la un contact densic, litic sau paralitic, este mai mare de 6° C.
Izotermic. – Solurile cu acest regim au o temperatură medie anuală cuprinsă între 15° C şi
22° C, dar că diferenţa dintre temperaturile medii ale lunilor de vară şi cele de iarnă, înregistrate la
50 cm adâncime sau la un contact densic, litic sau paralitic, este mai mică de 6° C.
Hipertermic. – Regimul hipertermic grupează acele soluri care au o temperatură medie
anuală de 22° C sau mai mare, iar diferenţa dintre temperaturile medii ale lunilor de vară şi cele de
iarnă, înregistrate la 50 cm adâncime sau la un contact densic, litic sau paralitic, este mai mare de
6° C.
Izohipertermic. – Solurile încadrate în această clasă au o temperatură medie anuală de 22° C
sau mai mare, iar diferenţa dintre temperaturile medii ale lunilor iunie, iulie şi august şi cele ale
lunilor decembrie, ianuarie şi februarie, înregistrate la adâncimea de 50 cm sau la un contact
densic, litic sau paralitic, este mai mică de 6° C.

12