CAPITOLUL IV

APA, AERUL ŞI TEMPERATURA SOLULUI

Din suprafaţa globului de 510 milioane km2, 360 milioane km2 (71%) este ocupată de
apă, mai ales sub formă lichidă (mări, oceane, râuri, lacuri). În atmosferă se găsesc 7·1013 tone
apă sub formă de vapori (1-30 g/cm3), iar în scoarţă se găseşte o cantitate egală cu 20% din apa
oceanelor.
Apa joacă un rol foarte important în procesele de alterare şi dezagregare a mineralelor şi
rocilor, ca şi în formarea profilului de sol.
Apa are un rol important şi în realizarea fertilităţii solului, fiind unul din componentele esenţiale
ale acesteia.

Forţele care acţionează asupra apei din sol sunt: forţa gravitaţională, forţa capilară, forţa de
adsorbţie, forţa datorită tensiunii vaporilor de apă din sol, forţa de sugere (sucţiune) a rădăcinilor
plantelor, forţa hydrostat.

Forţa gravitaţională

Sub acţiunea gravitaţiei apa se deplasează pe verticală umezind solul în profunzime, iar
surplusul trece în pânza de apă freatică.

Forţa capilară

Acţionează asupra apei ce se află în porii capilari ai solului şi este determinată de deficitul de
presiune ce se creează în capilarele solului.
Reţinerea şi mişcarea apei în toate direcţiile, în tuburile capilare, se datorează forţei capilare la
baza căreia stă deficitul de presiune (presiunea capilară). Moleculele de apă din interiorul
lichidului din tub sunt atrase cu aceeaşi forţă în toate direcţiile, deci sunt în echilibru. În sol
există o „împletitură” de pori de diametre şi lungimi diferite; din această cauză fenomenele
capilare sunt foarte complexe. Apa capilară nu este antrenată de forţa gravitaţională, ci se mişcă
lent, în toate direcţiile, de la capilarele cu diametrul mai mare spre cele cu diametrul mai mic.

Forţa de adsorbţie (de sorbţie)

1
Această forţă este de natură electrostatică şi se datorează caracterului dipolar al moleculei de apă
şi energiei libere de la suprafaţa particulelor de sol. Prin această forţă este reţinută apa
higroscopică.

Forţa determinată de tensiunea vaporilor de apă

Acţionează asupra apei sub formă de vapori. în porii solului plini cu aer se găsesc vapori de apă,
care sunt supuşi unei presiuni (tensiuni) mai mari sau mai mici în funcţie de temperatură şi
umiditatea solului. Deci, vaporii de apă vor circula întotdeauna de la zonele mai calde şi mai
umede (tensiunea mai mare) spre zonele mai reci şi mai uscate (tensiune mai mică).

Forţa de sugere a rădăcinilor plantelor

Plantele iau apa din sol prin intermediul perişorilor absorbanţi. Pe măsură ce apa din apropierea
rădăcinilor este consumată, o altă cantitate de apă, de la distanţe mai mari, îi ia locul.

Forţa osmotică

Se manifestă numai în solurile sărăturate şi depinde de presiunea osmotică. Cu cât concentraţia

sărurilor solubile este mai mare, şi presiunea osmotică este mai mare, iar apa va fi reţinută cu
forţe mai puternice în sol.

Forţa hidrostatică (de submersie)

Se pune în evidenţă numai când la suprafaţa solului se găseşte un strat de apă. Sub greutatea
stratului respectiv se creează o forţă care determină pătrunderea apei în sol.

Forţele care acţionează asupra apei din sol sunt foarte diferite şi ele se modifică continuu în
funcţie de cantitatea de apă din sol şi de proprietăţile solurilor (textură, porozitate, conţinut în
săruri). Reţinerea şi mişcarea apei în sol este determinată de acţiunea comună a acestor forţe,
însă ele fiind de natură diferită nu pot fi însumate; de aceea, s-a recurs la un indice energetic
generalizat, denumit potenţialul apei din sol.

În funcţie de natura forţelor se disting următoarele potenţiale:

 potenţialul gravitaţional (corespunzător forţei gravitaţionale);
 potenţialul matriceal (corespunzător forţei de adsorbţie şi capilare);
 potenţialul hydrostatic;
 potenţialul osmotic
Forţa cu care apa este atrasă şi reţinută de sol se numeşte forţă de sucţiune sau, mai simplu,
sucţiune. Ea poate fi pusă în evidenţă şi măsurată cu ajutorul unor aparate numite tensiometre.
Sucţiunea solului, exprimând presiunea la care se află apa în sol, poate fi măsurată în centimetri
coloană de apă, milimetri coloană de mercur, atmosfere, bari sau milibari, pascali (1Pa = 10-5
bari = 9,87 · 10-6atm. = 7.5 · 10-3 mmHg = 0,102 mm col. apă).
Curba caracteristică a umidităţii solului exprimă legătura ce există între sucţiune şi umiditatea
din sol şi ea se obţine grafic înscriind pe abscisă umiditatea solului respectiv, iar pe ordonată
sucţiunea corespunzătoare. Curbele caracteristice umidităţii solului demonstrează că. pentru

2
aprecierea stării de umiditate, în legătură cu aprovizionarea plantelor, trebuie să cunoaştem nu
numai procentul de umiditate din sol, ci şi forţa de sucţiune a acestuia.

Curba caracteristică a umidităţii solului

Principale
le surse de aprovizionare a solului cu apă sunt precipitaţiile, ascensiunea capilară din pânza
freatică şi irigaţiile. Pătrunsă în sol, apa este supusă unor forţe complexe de reţinere, care îi
imprimă anumite însuşiri.
Apa legată chimic
Această formă de apă nu ia parte la procesele fizice ce se petrec în sol şi se găseşte sub
două forme:

3
  apă de constituţie - intră în reţeaua cristalină a mineralelor sub formă ionică
(OH-), ca de exemplu: Fe(OH)3; Al(OH)3
 apă de cristalizare- este legată de reţeaua cristalină a mineralelor sub formă
moleculară (H2O) şi se elimină la temperaturi mult mai joase (200°C), fără
descompunerea substanţei.
Apa legată fizic
Este reţinută la suprafaţa particulelor de sol datorită energiei libere de care dispun acestea şi
structurii dipolare a moleculelor de apă. distingem două forme de apă legate fizic:
 apa higroscopică
(se formează prin condensarea vaporilor din atmosfera solului în jurul particulelor de sol
până la satisfacerea energiei libere de la suprafaţa acestora, realizând o peliculă alcătuită
din 16 până la 110 rânduri de molecule de apă). Este strâns legată de particulele de sol, la
contactul cu faza solidă fiind reţinută cu circa 10.000 atmosfere, iar spre partea exterioară
a peliculei cu circa 50 atmosfere. Apa higroscopică nu este folosită de plante, deoarece
acestea au puterea de sucţiune mult mai mică (10-35 atmosfere); de aceea, se mai
numeşte apă fiziologic inactivă (sau „apă moartă”).

 apa peliculară
(se realizează la suprafaţa particulelor de sol peste apa higroscopică, sub forma unei
pelicule de diferite grosimi, până la satisfacerea totală a capacităţii de adsorbţie a solului).
Pelicula este alcătuită din mai multe rânduri de molecule de apă (1,5-2 ori apa
higroscopică), reţinute cu o forţă cuprinsă între 50 atmosfere la interior şi 15 atmosfere la
exterior. Pe curba caracteristică a umidităţii apa peliculară corespunde unui pF cuprins
între 4,7 şi 4,2, deci limita superioară a apei peliculare reprezintă coeficientul de ofilire.

Apa liberă (sau apa nelegată)

Se realizează în sol după satisfacerea completă a apei legate fizic, adică apa higroscopică şi apa
peliculară. Este reprezentată prin
 apa capilară (apa pe care solul o reţine în spaţiile capilare şi care se mişcă în toate
direcţiile sub acţiunea forţelor capilare. Prin creşterea umidităţii din sol (peste apa
peliculară) se formează mai întâi apa capilară imobilă, care mai este cunoscută şi sub
denumirea de „apă de colţ”, deoarece se prezintă ca nişte picături izolate la contactul
(„colţul”) dintre particulele de sol. Este reţinută cu forţe mai puternice şi este mai greu
folosită de plante). Cantitatea de apă capilară depinde de textură, structură şi porozitate,
crescând de la solurile nisipoase la cele argiloase şi de la solurile nestructurate la cele
structurate. Apa capilară are capacitatea de a solubiliza substanţele nutritive, formând
„soluţia solului”.

4
 apa gravitaţională(se întâlneşte în spaţiile necapilare ale solului, unde se menţine o
perioadă scurtă de timp, după o ploaie abundentă sau o normă de udare prea mare). Se
scurge repede în profunzime sub acţiunea forţei gravitaţionale, ajungând în pânza de apă
freatică, în drumul ei spre profunzime, apa gravitaţională alimentează celelalte forme de
apă din sol.

Apa freatică
Dacă apa gravitaţională întâlneşte în calea ei un strat impermeabil, se înmagazinează
deasupra acestuia formând apa freatică. Când apa freatică conţine şi săruri solubile ce pot
duce la sărăturarea solurilor se foloseşte noţiunea de mineralizare critică. Concentraţia de
săruri la mineralizarea critică pentru condiţiile din ţara noastră variază între 0,5 şi 3 g/l.
După conţinutul de săruri, N. F1orea clasifică apele freatice în: dulci, sălcii şi sărate.

5
Denumirea apelor Reziduu(g/l) Caracterizare

Ape dulci Potabile folosite sub 0,5 Potabile, foarte

industrial sub 0,2 bune
Ape sălcii Slab sălcii 0,5-1,0 Potabilitate bună
Mijlociu sălcii 1,0-2,0 Potabilitate slabă
Puternic sălcii 2,0-4,5 Nepotabile pentru
om, slab potabile
pentru animale
Ape sărate Slab sărate 4,5-10,0 Nepotabi
Mijlociu sărate 10,0-25,0 25,0-45,0
Puternic sărate 45,0-100
Foarte puternic
sărate

Conceptul de adâncime şi mineralizare critică a apei freatice în legătură cu sărăturarea

solului este valabil doar pentru teritorii cu condiţii naturale (tară amenajări de drenaj sau irigaţie
şi drenaj); de fapt, cauza sărăturării solului (ca şi a prezenţei apei la mică adâncime) este drenajul
subteran deficient al stratului acvifer care poate deveni critic.

Apa sub formă de vapori

Se întâlneşte în aerul din porii solului, unde provine prin evaporarea altor forme de apă sau prin
pătrunderea aerului atmosferic încărcat cu vapori de apă. Se mişcă în sol prin difuziune, de la
zonele cu tensiunea vaporilor mai mare (mai calde şi mai umede) către zonele cu tensiunea
vaporilor mai mică (mai reci şi mai uscate). Prin condensare capilară se formează picături de apă
ce ocupă colţurile porilor capilari sau pot umple complet capilarele mici, de unde este folosită de
plante.
Rouă internă (sau subterană) reprezintă un alt mijloc de aprovizionare a plantelor cu apă
din vapori. O importanţă mare au şi vaporii de apă din atmosferă, deoarece, pe de o parte, ei
pătrund în sol şi contribuie la aprovizionarea acestuia cu apă, iar pe de altă parte, prezenţa lor în
cantitate mare în aerul atmosferic, atenuează efectul secetelor prin protejarea părţii aeriene a
plantelor.

Pe curba caracteristică a umidităţii au fost stabilite anumite puncte convenţionale, care corespund
unor indici hidrofizici (v. fig. 7.2). Principalii indici hidrofizici sunt:
 coeficientul de higroscopicitate- reprezintă cantitatea maximă de apă pe
care o probă de sol, uscată la aer, o poate reţine la suprafaţa particulelor
atunci când este aşezată într-o atmosferă saturată în vapori. În general,
valorile CH-ului (în procente de volum) sunt cuprinse între 1% şi 14%,
fiind de circa 1% la solurile nisipoase, de 8% la cele lutoase şi 14% la cele
argiloase. Se determină în laborator folosind o soluţie de acid sulfuric
10%, care creează într-un mediu închis o saturare în vapori de 94%.

6
 Indiferent de sol, pe curba caracteristică a umidităţii coeficientul de
higroscopicitate corespunde la un pF = 4,7.
 coeficientul de ofilire- limita minimă de apă din sol la care plantele se
ofilesc ireversibil. La această apă se poate ajunge fie prin scăderea
umidităţii solului datorită evapotranspiraţiei (pierdere prin evaporaţie +
consumul plantelor), fie prin umezirea solului uscat până 1a satisfacerea
totală a apei de Ia suprafaţa particulelor de sol. Coeficientul de ofilire se
poate determina pe cale biologică, folosind o plantă test, sau prin calcul, în
funcţie de CH, cu relaţia: CO = CH · 1,5.
 capacitatea pentru apă în câmp (sau capacitatea de câmp - CC) -
cantitatea maximă de apă pe care solul (saturat cu apă) o poate reţine în
spaţiile capilare o perioadă mai lungă de timp şi pe care o poate pune în
mod treptat la dispoziţia plantelor. Valoarea CC depinde de textură (care
determină cantitatea de apă reţinută la suprafaţa particulelor) şi de
structură (care determină porozitatea solului). Astfel, la solurile nisipoase
este de circa 6%, la solurile lutoase este de până la 32%, iar la solurile
argiloase de până la 42% (procente din volum). Pe curba caracteristică a
umidităţii capacitatea de câmp corespunde unui pF = 2,5.
 echivalentul umidităţii- cantitatea maximă de apă pe care o probă de sol
saturată cu apă o poate reţine atunci când este supusă unei forţe de
centrifugare de 1.000 de ori forţa gravitaţională. Valoarea echivalentului
umidităţii este aproximativ egală cu a capacităţii de câmp la solurile
lutoase, este mai mică la solurile nisipoase (deoarece acestea au o
capacitate mai mică de reţinere pentru apă) şi este mai mare la solurile
argiloase (care, având multă argilă reţin o cantitate mai mare de apă).
 capacitatea pentru apa capilară - cantitatea maximă de apă pe care o are
solul atunci când toţi porii capilari sunt plini cu apă. Pe curba
caracteristică a umidităţii corespunde la un pF = 2.
 capacitatea totală pentru apă a solului CT-cantitatea maximă de apă pe
care o conţine solul atunci când toţi porii (capilari + necapilari) sunt plini
cu apă şi se determină în laborator pe probe recoltate din teren, în aşezare
naturală, cu cilindri metalici.
Însuşirea solului de a lăsa să pătrundă, să circule şi să treacă prin el apa poartă denumirea
de permeabilitate. Factorii care influenţează permeabilitatea sunt: textura, structura, conţinutul în
humus şi oxizi de fier, natura mineralelor argiloase, procentul de sodiu schimbabil, conţinutul de
săruri solubile etc. Solurile nisipoase sunt foarte permeabile, în timp ce solurile argiloase au o
permeabilitate scăzută. Cu cât un sol este mai bogat în humus, are o structură mai bună şi mai
stabilă, o porozitate echilibrată şi raporturi foarte bune cu apa şi aerul.

7
Permeabilitatea solului saturat
Pătrunderea şi trecerea apei prin solurile saturate cu apă poartă denumirea de filtraţie.

Circulaţia apei printr-o coloană verticală de sol saturat

Permeabilitatea solului nesaturat

Pătrunderea apei prin solurile nesaturate cu apă se numeşte infiltraţie. Majoritatea
solurilor în natură nu sunt saturate, mişcarea apei făcându-se la acestea, sub acţiunea forţei de
suctiune. Forţa de sucţiune depinde de cantitatea de apă din sol, dar şi de alte proprietăţi ale
solului (mai ales de textură). În cazul când avem un sol nisipos cu umiditatea 6%, în contact cu
un sol lutos cu aceeaşi umiditate apa se va mişca de la nisip, unde pF = 2,5 (solul nisipos
găsindu-se la CC), către solul lutos, unde pF = 4,7 (solul lutos găsindu-se la CH).
Cantitatea de apă ce o poate primi un sol până când ajunge la saturaţie se numeşte capacitate de
infiltraţie. Aceasta se exprimă prin grosimea stratului de apă aspirată de sol în unitatea de timp,
deci sub formă de viteză de infiltraţie şi se poate măsura în mm/h sau cm/s. In procesul de
infiltraţie se disting: viteza iniţială de infiltraţie, viteza de infiltraţie, la un moment dat şi viteza
finală de infiltraţie.
Aprecierea permeabilităţii solului se poate face atât în funcţie de conductivitatea hidraulică (K),
cât şi în funcţie de viteza finală de infiltraţie.

8
Permeabilitatea excesivă nu este dorită, deoarece determină sărăcirea solurilor în coloizi şi
elemente nutritive. Permeabilitatea redusă duce la stagnarea apei în sol şi la suprafaţa solului,
aceasta fiind însoţită de o serie de procese şi de transformări în condiţii de anaerobioză.

Mişcarea apei în spaţiile capilare de jos în sus, numită şi ascensiune capilară, prezintă
importanţă numai atunci când pânza freatică se află la adâncime mică, de unde poate aproviziona
rădăcinile plantelor. Inălţimea de ridicare a apei în capilare este cu atât mai mare. cu cât
diametrul capilarelor este mai mic. La soluri mărimea capilarelor depinde de textură; cu cât
textura este mai fină diametrul capilarelor este mai mic şi, deci, înălţimea de ridicare a apei este
mai mare.
Apa din sol se poate pierde prin: evaporaţie, tr
Evaporaţia (E)
Reprezintă pierderea apei din sol, prin trecerea ei în stare de vapori sub acţiunea temperaturii. La
această pierdere plantele nu participă, de aceea mai poartă denumirea şi de consum neproductiv.
Pierderile de apă prin evaporaţie afectează, mai ales, partea superioară a profilului de soi (30-50
cm), şi pot fi reduse prin mobilizarea solului (când se întrerup spaţiile capilare) sau prin mulcire.
Transpiraţia (T)
Reprezintă pierderea apei datorită consumului plantelor prin fenomenul de transpiraţie. Din
totalul apei absorbită de către plantă, numai 0,2% este folosită pentru formarea substanţei
organice, restul de 99,8% este eliminată prin transpiraţie. Plantele pompează din sol şi elimină
prin transpiraţie în atmosferă cantităţi enorme de apă şi de la mare adâncime. Întrucât este greu
de făcut o delimitare între pierderile de apă prin evaporaţie şi transpiraţie, ele se exprimă
împreună prin procesul numit evapotranspiraţie (ET). Evapotranspiraţia se exprimă în mm, ca şi
precipitaţiile şi este diferită de la o zonă la alta în funcţie de climă, sol, vegetaţie, umiditate etc.

Drenajul
Reprezintă pierderea de apă din sol prin scurgeri şi poate fi:
o drenaj extern - scurgerea apei la suprafaţa terenurilor înclinate:
o drenaj intern - scurgerea apei prin sol în profunzime, acesta depinzând de
permeabilitatea solului
o drenaj global - totalul pierderilor prin scurgerea la suprafaţa solurilor şi în profunzime.
Ansamblul tuturor fenomenelor de pătrundere, mişcare, reţinere şi pierdere a apei din sol=
regimul hidric al solului. Regimul hidric reprezintă bilanţul de apă al solului, care se stabileşte
făcând o însumare algebrică a tuturor cantităţilor de apă intrate şi ieşite din sol. Apa poate să
provină în sol din precipitaţii (P), aportul freatic (Af), scurgeri de pe terenurile vecine la
suprafaţă (Ss) şi în interiorul solului (Si), prin condensarea vaporilor de apă (C) şi din irigaţii (I).
Pierderile de apă din sol se fac prin evaporaţie (E), transpiraţie (T), scurgeri în pânza freatică
(Af), scurgeri spre alte terenuri la suprafaţă (S's) sau în interior (S'i). Regimul hidric al solurilor
depinde de: climă, relief, proprietăţile solului, adâncimea apei freatice, vegetaţie, activitatea
omului. Principala proprietate a solului care influenţează regimul hidric este permeabilitatea. În
solurile cu permeabilitate bună apa pătrunde şi se înmagazinează pe o grosime mare (solurile
lutoase), în timp ce în solurile cu permeabilitate scăzută (solurile argiloase) apa bălteşte la
suprafaţă, creând condiţii de anaerobioză. Dacă apa freatică se găseşte la adâncimea critică sau
subcritică, contribuie la regimul hidric al solului prin aportul freatic (Af), menţinând solul în
permanenţă umed. Vegetaţia influenţează regimul hidric prin consumul productiv (T).
Regim hidric nepercolativ

9
Este caracteristic zonelor cu climat secetos (stepă), unde Iar < 26, ETP > P, iar apa freatică se
găseşte la adâncime mare. Solurile corespunzătoare acestui regim sunt slab levigate (soluri
bălane, cernoziomuri) cu deficit de umiditate, care necesită prioritar irigarea.

Regim hidric percolativ

Este caracteristic solurilor din climate umede (zona de pădure), cu Iar > 35 şi P > ETP. Solurile
specifice acestui regim sunt puternic levigate, debazificate, acide, puternic diferenţiate textural,
cu permeabilitate redusă şi adesea cu exces de umiditate în partea superioară (soluri brune luvice,
luvisoluri albice, planosoluri etc).
Regim hidric exsudativ
Se întâlneşte în zona de stepă şi de silvostepă, acolo unde pânza freatică se găseşte la mică
adâncime (microdepresiuni) şi de unde apa se poate ridica prin ascensiune capilară până la
suprafaţa solului, după care se pierde prin evaporare (solul exsudează).
Regim hidric freatic stagnant
Se întâlneşte pe terenurile cu pânza freatică la mică adâncime, dar în zonele umede (de pădure).
Regim hidric stagnant
Se întâlneşte în zonele umede, pe terenurile plane sau microdepresionare şi cu permeabilitate
scăzută. În aceste condiţii apa din precipitaţii nu se poate infiltra în profunzime, ci stagnează la
suprafaţa sau în prima parte a profilului de sol.
Regim hidric de irigaţie
Este caracteristic zonelor irigate. Când irigarea se face corect aceasta nu modifică regimul hidric
natural al solurilor, ci contribuie numai la completarea deficitului de umiditate pentru plante.
Când, însă, irigarea nu se face raţional, se poate trece la un regim hidric nedorit (exsudativ,
percolativ etc.).

Aerul ocupă spaţiile lacunare existente în sol alături de apă. Cea mai mare cantitate de
aer se găseşte în spaţiile lacunare – cu diametrul mare (porii necapilari), constituind atmosfera
solului. În cantitate mică aerul se găseşte dizolvat şi în apa solului. Compoziţia aerului diferă de
la un sol la altul în funcţie de natura solului, activitatea microorganismelor, iar la acelaşi sol
variază în funcţie de covorul vegetal, anotimp şi cantitatea de humus. Solurile bogate în humus şi
solurile cultivate sunt mai bogate în CO2 decât cele sărace în humus şi cele necultivate, din
cauza transformării oxigenului în CO2 de către microorganisme şi rădăcini.
La o concentraţie mai mare de 1 – 2% CO2, mediul este, în general, puţin favorabil
dezvoltării plantelor, iar concentraţia de 5% CO2, reprezintă limita superioară, şi 10% oxigen
limită inferioară la care .se produce o scădere a creşterii plantelor.

Compoziţia aerului atmosferic

comparativ cu cel din sol

Componente Compoziţia aerului în % din

volum:
din atmosferă din sol
Azot 79,09 76 - 79

10
Oxigen 20,95 18 - 20
Dioxid de carbon 0.03 0,15 - 0,63
.

Conţinutul în aer al solului este influenţat, mai ales, de textură, structură şi gradul de
afânare. Textura fină micşorează capacitatea solului pentru aer faţă de cea grosieră, iar prezenţa
unei structuri de agregate stabile măreşte conţinutul solului în aer faţă de soiurile nestructurate.
Cele mai reduse cantităţi de aer se găsesc în solurile bogate în argilă şi cu aşezare îndesată,
precum şi în cele cu exces de umiditate. Volumul de aer aflat în solul umezit la capacitatea de
câmp reprezintă capacitatea de aeraţie a solului, iar volumul porilor, porozitatea de aeraţie. În
medie, capacitatea de aeraţie este 30-40% pentru solurile nisipoase, 10-25% pentru cele lutoase
şi 5-15% pentru cele argiloase.
Normalizarea compoziţiei aerului din sol se face prin înlocuirea continuă a acestuia cu aer din
atmosferă.
Factorii care contribuie la primenirea aerului în sol sunt:
 difuzia gazelor: dioxidul de carbon fiind în concentraţie mai mare în aerul din
sol, prin difuziune va trece în atmosferă, iar oxigenul din aerul atmosferic va
trece în sol.
 temperatura: la temperaturi ridicate aerul din sol îşi măreşte volumul şi o parte
din el trece în atmosferă, iar la temperaturi scăzute fenomenul se petrece invers,
producând primenirea aerului.
 Umiditatea: pe măsură ce apa se pierde prin scurgere gravitaţională sau prin
evapotranspiraţie, locul ei în spaţiile lacunare este luat de aer.
 presiunea atmosferică: scăderea presiunii atmosferice determină trecerea
aerului din sol în atmosferă, iar creşterea presiunii atmosferice determină un
proces invers.
 curenţii de aer (vânturile): contribuie, de asemenea, la primenirea aerului în
sol. Vânturile intensifică evaporarea apei din sol şi modifică presiunea
atmosferică la suprafaţa solului, uşurând pătrunderea sau ieşirea aerului din sol.
Schimbul de gaze între sol şi atmosferă este foarte important pentru asigurarea de
biomasă vegetativă.
Se consideră că, într-un sol cu proprietăţi bune, pe adâncimea de 20 cm, aerul
poate fi primenit în decurs de 24 ore, iar după calculele Iui Rommel se asigură
condiţii bune pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor, dacă aerul se primeneşte
în timp de cca 8 zile, pe aceeaşi adâncime.

Întrucât între aerul şi apa din sol există relaţii de strictă interdependenţă, se foloseşte noţiunea de
regim aero-hidric al solului, care reprezintă totalitatea proceselor de pătrundere, mişcare şi ieşire
a aerului şi apei din sol. Regimul aero-hidric are o deosebită importanţă în formarea şi fertilitatea
solului.
Un regim de aer excedentar (aeraţie excesivă) atrage după sine lipsa umidităţii şi, ca atare, o
activitate microbiologică redusă, o mineralizare rapidă a resturilor organice cu acumulare redusă
de humus, o aprovizionare deficitară cu elemente nutritive, o stânjenire în creşterea sistemului
radicular şi ca atare o dezvoltare redusă a plantelor etc.
Un regim de aer deficitar (umiditate excesivă) creează condiţii de anaerobioză, care determină
acumularea în sol a compuşilor reduşi (care sunt toxici), resturile organice se acumulează în cea

11
mai mare parte în stare nedescompusă (humus brut); activitatea microbiologică şi mineralizarea
fiind reduse, se eliberează cantităţi mici de elemente nutritive, au loc procese intense de gleizare
şi pseudogleizare, toate acestea determinând condiţii improprii dezvoltării plantelor.
Un regim aero-hidric favorabil pentru dezvoltarea plantelor se realizează în solurile cu textură
mijlocie, bine structurate, cu agregate stabile, care prezintă un raport optim între porozitatea
capilară (ce conţine apă) şi porozitatea necapilară (ce conţine aer).
Aerul favorizează dezvoltarea perilor absorbanţi ai rădăcinilor, îmbunătăţind aprovizionarea cu
apă şi săruri minerale necesare pentru creşterea plantelor. Prezenţa aerului influenţează regimul
termic al solului. Prezenţa aerului în sol duce la întreruperea capilarităţii şi menţinerea vaporilor
de apă.
Dintre gazele care compun aerul, oxigenul, azotul şi dioxidul de carbon au cea mai mare
importanţă atât pentru plantele superioare cât şi pentru microorganismele din sol.
Oxigenul din aerul solului este necesar pentru încolţirea seminţelor; în lipsa oxigenului
din aer, seminţele nu încolţesc. Rădăcinile au nevoie de oxigen pentru respiraţie. În lipsa
oxigenului se dezvoltă bacteriile anaerobe, care determină procesele de reducere, ce duc la
formarea combinaţiilor chimice incomplet oxidate, care au acţiune toxică pentru plante.
Azotul- deşi plantele nu folosesc azotul molecular, el constituie sursa de acumulare a
azotului nitric şi amoniacal din sol, în urma activităţii bacteriilor nitrificatoare şi simbiotice.
Bioxidul de carbon- prezenţa acestui gaz în aerul atmosferic duce la creşterea asimilaţiei
clorofiliene şi la grăbirea înfloririi şi maturării plantelor. Astfel, prin creşterea bioxidului de
carbon din aerul din sere, s-au obţinut la castraveţi şi tomate sporuri de recoltă de 20-100%.
Sursa principală de căldură o constituie energia solară, care se apreciază prin constanta
solară. Aceasta reprezintă cantitatea medie de energie solară ce cade în decurs de un minut pe
flecare cm2 de suprafaţă a Pământului şi este egală cu 1,946 calorii.
Cantitatea reală de energie calorică solară primită de planeta noastră este mică, o mare
parte din ea fiind pierdută. Astfel, se apreciază că circa 40% din energia calorică solară rămâne
în spaţiu cosmic, circa 17% este absorbită de atmosferă, circa 10% se reflectă de la suprafaţa
solului în atmosferă şi numai 33% contribuie la încălzirea solului. Condensarea vaporilor de apă
duce, de asemenea, la degajarea de căldură, care contribuie la încălzirea solurilor. Căldura
degajată din interiorul Pământului (căldura telurică) contribuie, în mai mică măsură, la încălzirea
solurilor. Astfel, cu fiecare 30 m adâncime temperatura Pământului creşte cu aproximativ 1°C.
Capacitatea de absorbţie a căldurii reprezintă proprietatea solului de a înmagazina şi păstra
căldura în masa sa. Factorii care influenţează încălzirea solului:
 culoarea solului: solurile de culoare închisă au capacitatea de absorbţie de 85-90% (deci
un albedou de 10-15%), iar solurile de culoare deschisă absorb 65-75% din radiaţia solară
(albedoul este de 25-35%); din această cauză se încălzesc mai puţin decât primele;
 natura solului: solurile nisipoase se încălzesc şi se răcesc mai uşor decât cele argiloase,
iar solurile bogate în humus au o capacitate mai mare de înmagazinare a căldurii;
 gradul de afânare al solului: solurile afânate se încălzesc mai repede şi înmagazinează
mai multă căldură decât cele îndesate;
 gradul de acoperire cu vegetaţie: solurile acoperite cu vegetaţie, se încălzesc şi se răcesc
mai încet în comparaţie cu cele descoperite, unde amplitudinile de temperatură sunt mai
mari;
 gradul de acoperire cu zăpadă contribuie la menţinerea căldurii în sol şi la protejarea
împotriva îngheţului;

12
  expoziţia solului: solurile de pe versanţii sudici primesc o cantitate mai mare de căldură;
urmează expoziţia estică, vestică şi nordică;
 panta terenului: cu cât razele solare formează cu linia terenului un unghi mai apropiat de
90°, cantitatea de căldură primită de sol este mai mare;
 temperatura aerului şi precipitaţiile: solurile situate în zone calde şi secetoase primesc
mai multă căldură decât cele situate în zonele mai reci şi mai umede.

Căldura specifică a solului depinde de căldura specifică a componentelor sale . Cu cât

solul va fi alcătuit din compuşi cu căldură specifică redusă, cu atât se va încălzi mai
repede şi mai mult.

Căldura specifică a unor

componente ale solului

Componente Căldura specifică

cal/cm3 cal/g
Nisip 0,517 0,194
Carbonat de calciu 0,582 0,214
Argilă 0,576 0,233
Aer 0,00036 0,239
Humus 0,601 0,477
Apă 1,00 1,00

Conductivitatea termică a solului.

Reprezintă însuşirea solului de a transmite căldura şi se apreciază prin coeficientul de
conductivitate K, care este dat de cantitatea de căldură ce străbate în timp de o secundă 1
cm3 de sol, când între feţele acestuia există o diferenţă de temperatură de 1°C.

Componente Conductivitatea calorică

(cal/cm.s.grad)

Nisip 0,0093
Argilă 0.0022
Apă 0.0013
Materie organică 0.00027
Aer 0.000056

Solurile nisipoase, care conţin mult aer, se încălzesc foarte uşor, însă, numai la suprafaţă,
în timp ce la câţiva centimetri adâncime sunt răcoroase, având o conductivitate termică redusă.
Solurile
argiloase (care conţin mai multă apă) se încălzesc mai greu, însă pe o adâncime mai mare
datorită faptului că apa, pe lângă căldura specifică, are şi o conductivitate termică mult mai bună
decât aerul.
Prin regim termic al solului se înţelege totalitatea fenomenelor de pătrundere,
înmagazinare şi pierdere a căldurii din sol sub acţiunea diferiţilor factori. Se exprimă cantitativ
prin bilanţul termic al solului. În funcţie de dinamica în timp, la soluri se poate întâlni un regim

13
termic diurn, lunar, sezonier, anual, multianual, iar după caracteristicile lui poate fi: echilibrat,
blând, exagerat de rece, exagerat de cald etc. solul se încălzeşte şi se răceşte mai greu decât
aerul; de aceea, el este mai rece seara şi mai cald dimineaţa. în timpul unei zile solul
înregistrează temperatura maximă la orele 15, după care începe să se răcească, realizând cea mai
mică temperatură la răsăritul soarelui.
Solurile umede şi reci determină scăderea temperaturii aerului înconjurător, în timp ce solurile
uscate şi afânate (nisipurile) duc la creşterea temperaturii aerului. Cele mai ridicate temperaturii
ale aerului se înregistrează la suprafaţa nisipurilor.

Germinaţia seminţelor, creşterea rădăcinilor, dezvoltarea generală a plantelor sunt strâns

legate de anumite temperaturi în sol. Temperaturile minime la care seminţele pot germina şi
plantele de cultură se pot dezvolta sunt cuprinse între 1-15°C; temperaturile optime sunt cuprinse
între 20-30°C, iar temperaturile maxime ajung până la 40-50°C.
Stabilirea epocilor de semănat se face ţinând cont de regimul termic al solului. Pe solurile care se
încălzesc mai repede (nisipuri) semănatul poate să înceapă primăvara cu mult mai devreme decât
pe solurile reci (argiloase).
În funcţie de regimul termic al solului se recomandă speciile, soiurile şi hibrizii care se
pot cultiva într-o anumită zonă (zonarea culturilor). O deosebită importanţă practică o prezintă
fenomenul de îngheţ şi dezgheţ al solului. Apa din sol nu îngheaţă la 0°C ci la temperaturi mult
mai scăzute (apa din porii fini îngheaţă la -18°C). Regimul termic al solului poate fi influenţat:
prin lucrări de afânare, care permit pătrunderea aerului cald în sol; prin încorporarea resturilor
organice, care prin descompunere degajă căldură; prin acoperirea solului cu diferite materiale
(mulcire); prin reţinerea zăpezii la suprafaţa solului; eliminarea excesului de umiditate prin
desecare sau drenaj; prin irigarea solurilor cu apă mai caldă pentru solurile reci (apa se ţine în
bazine în bătaia soarelui) sau irigarea cu ape mai reci pentru combaterea arşiţei etc.

14