Capitolul 3

Lucrare de disertație Gal Ioana
CAPITOLUL 3
Regimul apei în sol: forme, sucţiune, curbă caracteristică, exigenţele

plantelor
3.1. Aspecte generale privind regimul apei în sol
Apa este foarte importantă în procesele de dezagregare şi alterare a rocilor şi mineralelor

şi în formarea profilului de sol. Prin intermediul apei se realizează transportul diferitelor
combinaţii chimice, organice sau minerale, pe adâncimea profilului de sol şi formarea
orizonturilor de iluvionare sau eluvionare. Astfel, de modul de manifestare şi de existenţa apei
din sol depind procesele de geneză şi evoluţie a solului.
De asemenea, apa are un rol important şi în realizarea fertilităţii solului, fiind o
componentă esenţială. Apa asigură în mod permanent schimbul de substanţe nutritive între sol şi
plantă. Având în vedere cantitatea mare în care se găseşte şi proprietăţile ei specifice, apa este
una din substanţele cele mai importante de pe glob.
Din suprafaţa globului de 510 milioane km2, 360 milioane de km2 (71%) este ocupată de
apă mai ales în formă lichidă (mări, oceane, râuri, lacuri). În atmosferă se găsesc 7-10 13 tone apă
sub formă de vapori (1-30g/cm3), iar în scoarţa terestră se găseşte o cantitate egală cu 20% din
apa oceanelor (F. Stătescu, V.L. Pavel, 2011).
Apa este un uriaş factor al naturii, având un rol hotărâtor în formarea, activitatea şi
însuşirea de fertilitate a solului şi în desfăşurarea normală a proceselor de creştere şi de nutriţie a
plantelor.
Solul, prin organizarea sa complexă şi prin funcţiile, care-i sunt caracteristice, reprezintă
un adevărat rezervor de apă, care este consumat continuu, fie de vegetaţia existentă, fie pierdut
prin evaporare în atmosferă, sau prin scurgeri în adâncime, dar în acelaşi timp, reînnoit în
permanenţă, prin primire de noi cantităţi de apă din diferite surse:precipitaţii naturale, irigaţii,
inundaţii, scurgeri de suprafaţă, aport freatic.
Apa din sol, care este într-o permanentă schimbare din punct de vedere cantitativ şi
calitativ, îndeplineşte funcţii ecologice complexe, având dublu caracter, de factor ecologic,
participând la fiziologia şi creşterea plantelor, şi determinant ecologic, influenţând şi
condiţionând existenţa altor determinanţi ecologici, cum sunt:substanţe nutritive accesibile,
29
aerul, căldura, microorganismele, majoritatea proceselor fizico – chimice şi biochimice de

importanţă ecologică.
Totalitatea fenomenelor de pătrundere, mişcare, reţinere şi pierdere a apei din sol
formează regimul hidric al solului. Apa din sol poate proveni din precipitaţii, scurgeri de pe
terenuri vecine la suprafaţă şi în interiorul solului, aportul freatic, prin condensarea vaporilor de
apă şi din irigaţii. Regimul hidric al solului depinde de mai mulţi factori, cum ar fi:relief, climă,
vegetaţie, adâncimea apei freatice, activitatea omului, proprietăţile solului (Blaga Gh. Şi al.,
1996).
Prin precipitaţii şi temperaturi, clima influenţează regimul hidric al solurilor. Legătura
dintre condiţiile climatice şi regimul hidric al unui sol se evidenţiază cu ajutorul diferenţei dintre
precipitaţii şi evapotranspiraţia potenţială şi cu ajutorul indicelui de ariditate De Martonne:
P
I ar =
T +10
(3.1)
Cu cât indicele de ariditatea este mai mare, solurile au un regim de umiditatea mai ridicat,
şi invers. Când precipitaţiile sunt mai mari decât evapotranspiraţia potenţială se realizează un
plus de umiditate în sol.
Regimul hidric este influenţat de vegetaţie prin consumul productiv. Cu cât este mai
ridicat, cu atât percolarea solului este mai redusă. De asemenea, vegetaţia protejează pătrunderea
apei din precipitaţii în sol şi împiedică pierderea umidităţii prin evaporaţie.
Având în vedere factorii care influenţează regimul hidric din sol, dar mai ales intensitatea
cu care ei acţionează, se disting următoarele tipuri de regim hidric (Canarache A., 1990):
 Regim hidric percolativ
Solurile corespunzătoare acestui tip de regim sunt puternic levigate, acide, puternic
diferenţiate textural, au permeabilitate redusă, debazificate (luvisoluri albice, planosoluri, soluri
brune luvice). Acest regim este caracteristic solurilor din climate umede, cu indicele de ariditate
Iar > 35 şi cu precipitaţiile sunt mai mari decât evapotranspiraţia potenţială;
 Regim hidric nepercolativ
Solurile corespunzătoare acestui regim sunt slab levigate (cernoziomuri, soluri bălane),
cu deficit de umiditate, care necesită irigarea. Acest regim este caracteristic zonelor cu climat
secetos, cu Iar < 26 şi cu evapotranspiraţia mai mare decât precipitaţiile;
 Regim hidric periodic percolativ
Solurile corespunzătoare acestui regim prezintă o levigare mai intensă (cernoziomuri
cambice, cernoziomuri argiloiluviale), cu un deficit de umiditate mai puţin pronunţat, care
30
necesită irigarea. Acest regim este caracteristic zonelor ceva mai umede (silvostepă) , cu I ar = 26
– 35 şi precipitaţiile egale cu evapotranspiraţia potenţială;
 Regim hidric exsudativ
Prin evaporarea permanentă a apei se depun şi se acumulează la suprafaţa solului săruri
solubile, formându-se solonceacurile. Pentru ameliorarea acestora, se recomandă lucrări speciale
de coborâre a nivelului freatic şi irigări de spălare. Acest regim este caracteristic zonelor de stepă
şi de silvostepă;
 Regim hidric de irigaţie
Acest regim este caracteristic zonelor irigate. Astfel, atunci când irigarea se face corect
aceasta nu modifică regimul hidric natural al solurilor, ci contribuie numai la completarea
deficitului de umiditate pentru plante. Când irigarea nu se face raţional, se poate trece la un
regim hidric nedorit;
 Regim hidric freatic stagnant
Acest regim se întâlneşte pe terenurile cu pânza freatică la mică adâncime, dar în zonele
umede. Apa freatică se ridică prin capilaritate până la suprafaţa solului unde, datorită evaporaţiei
reduse, nu se pierde ci stagnează, ducând la formarea solurilor gleice;
 Regim hidric stagnant
Acest regim se întâlneşte în zonele umede, pe terenuri plane sau microdepresionare cu
permeabilitatea scăzută. Apa din precipitaţii nu se poate infiltra în profunzime, ci stagnează la
suprafaţă sau în prima parte a profilului de sol. Astfel, se formează solurile pseudo – gleice. Prin
lucrări speciale de eliminare a excesului de apă de la suprafaţă (drenaj, arături adânci) acestea se
ameliorează.
De asemenea, mai putem întâlni în alte zone şi alte tipuri de regimuri cum ar fi: regim
hidric stagnant în profunzime, regim hidric amfistagnant şi regim hidric exsudativ în profunzime
(F. Stătescu, V.L. Pavel, 2011).
3.2. Formele de apă din sol
Apa este supusă unor forţe complexe de reţinere, care îi imprimă anumite însuşiri. Pentru
a putea înţelege mecanismele de mişcare şi reţinere a apei din sol, acesta se împarte în mai multe
categorii, cum ar fi: apa legată fizic, apa liberă şi apa legată în combinaţii chimice (F. Stătescu,
V.L. Pavel, 2011).
31
o Apa legată fizic

Datorită energiei libere de care dispun şi a structurii dipolare a moleculelor de apă,
aceasta este reţinută la suprafaţa particulelor de sol. Astfel, după intensitatea reţinerii se disting
două forme de apă legată fizic: apa higroscopică şi apa peliculară.
Apă higroscopică (v. fig.3.1.) are anumite proprietăţi specifice ce o deosebesc de apa
liberă şi anume: îngheaţă la -78°C, are densitatea 1,7, nu are capacitate de dizolvare pentru
sărurile solubile din sol şi circulă numai sub formă de vapori.
Apa higroscopică variază cu gradul de mărunţire al particulelor de sol. De aceea, o
cantitate mai mare de apă vor reţine solurile argiloase, urmate de cele lutoase şi apoi cele
nisipoase.
Fig.3.1. Particulă de sol înconjurată de apa higroscopică (Sursa: Stătescu F., Pavel V.L., 2011)
Cantitatea maximă de apă higroscopică formează coeficientul maxim de higroscopicitate.

Plantele au puterea de sucţiune mult mai mică (10 -35 atm), de aceea ele nu folosesc apa
higroscopică. Aceasta mai poartă numele de apă fiziologic inactivă.
Apa peliculară (v.fig.3.2.) este reţinută cu forţe mai mici decât apa higroscopică, prezintă
capacitatea de a dizolva în mică măsură sărurile solubile şi circulă lent de la peliculele groase
spre cele subţiri pe baza diferenţelor de tensiune superficială.
Fiind reţinută la suprafaţa particulelor texturale, cantitatea de apă peliculară creşte de la
solurile nisipoase la cele argiloase.
Fig.3.2. Apa de adsorbţie higroscopică şi peliculară (Sursa: Stătescu F., Pavel V.L., 2011)
32
o Apa legată chimic

Se găseşte sub două forme: apa de constituţie şi apa de cristalizare. Apa legată chimic nu
ia parte la procesele fizice care au loc în sol. Apa de constituţie este strâns legată de reţeaua
cristalină, fiind cedată la temperaturi de peste 400°C, prin descompunerea mineralului.
Apa de cristalizare este legată de reţeaua cristalină a mineralelor sub formă moleculară şi
se elimină la temperaturi mai mici (200°C), fără descompunerea substanţei.
o Apa liberă
Este reprezentată de apa capilară şi apa gravitaţională.
Apa capilară (v. fig. 3.3.) este reţinută de sol în spaţiile capilare şi se mişcă în toate
direcţiile sub acţiunea forţelor capilare.
Dacă umiditatea din sol creşte, se formează apa capilară imobilă care se prezintă ca nişte
picături izolate la contactul dintre particulele de sol. Aceasta este greu folosită de plante deoarece
este reţinută cu forţe puternice.
Apa capilară mobilă se formează atunci când creşterea umidităţii determină unirea
picăturilor de apă izolate formând coloane de apă în spaţiile capilare, întrerupte din loc în loc de
bule de aer. Aceasta este complet folosită de plante. Limita ei superioară reprezintă capacitatea
pentru apă în câmp.
Fig.3.3. Formele apei capilare din sol (Sursa: Stătescu F., Pavel V.L., 2011)
Cantitatea de apă capilară depinde de textură, structură şi porozitate, crescând de la

solurile nisipoase la cele argiloase şi de la solurile nestructurate la cele structurate şi reprezintă
categoria cea mai importantă de apă din sol. Ea se împarte în: apă capilară sprijinită şi apă
capilară suspendată (în funcţie de sursa de umezire a solului).
33
Apa capilară sprijinită se formează deasupra pânzei freatice, prin ridicarea apei în
spaţiile capilarelor până la o anumită înălţime. Apa capilară suspendată se realizează în partea
superioară a profilului, prin alimentarea cu apă provenită din precipitaţii, din irigare, inundaţii
Apa gravitaţională se întâlneşte în spaţiile necapilare ale solului, unde se menţine o
perioadă scurtă de timp, după o ploaie abundentă sau o normă de udare prea mare. Aceasta se
scurge repede în profunzime sub acţiunea forţei gravitaţionale.
În drumul ei spre profunzime, apa gravitaţională alimentează celelalte forme de apă. Apa
gravitaţională spală pe profil o parte din elementele nutritive. Prezenţa ei determină condiţii de
anaerobioză în sol, iar plantele o folosesc o perioadă scurtă de timp.
o Apa freatică
Apa freatică prezintă importanţă pentru sol numai în cazul în care franja capilară se ridică
la nivelul profilului, de unde poate fi folosită de plante. În funcţie de adâncimea apei freatice, se
disting 3 categorii: adâncime critică, subcritică şi acritică.
Dacă prin capilaritate apa din pânză freatică se ridică până la suprafaţa solului, atunci
avem de-a face cu adâncimea critică. Adâncimea subcritică apare atunci când franja capilară
influenţează numai partea inferioară a profilului. Adâncimea acritică apare atunci când franja
capilară nu atinge profilul de sol (Florea N., 1977).
o Apa sub formă de vapori
Aceasta provine din evaporarea altor forme de apă sau prin pătrunderea aerului
atmosferic încărcat cu vapori de apă şi se întâlneşte în aerul din porii solului. Apa sub formă de
vapori se mişcă în sol prin difuziune, de la zonele mai calde şi umede (cu tensiunea vaporilor
mai mare) către zonele mai reci şi mai uscate (cu tensiunea vaporilor mai mică).
Vaporii de apă din atmosferă au o importanţă mare deoarece ei pătrund în sol şi
contribuie la aprovizionarea acestuia cu apă, iar prezenţa lor în cantitate mare în aerul atmosferic
atenuează afectul secetelor prin protejarea părţii aeriene a plantelor (Stătescu F., Pavel V.L., 2011).
3.3. Indicii hidrofizici ai solului
Indicii hidrofizici ai solului reprezintă anumite valori ale umidităţii din sol, la care se
petrec modificări evidente în ce priveşte reţinerea, mobilitatea şi accesibilitatea apei pentru
plante. Indicii hidrofizici sunt: coeficientul de ofilire; coeficientul de higroscopicitate;
capacitatea pentru apa capilară; capacitatea pentru apă în câmp; capacitatea totală pentru apă a
solului.
34
Coeficientul de ofilire (CO) reprezintă conţinutul de apă din sol la care plantele se ofilesc
ireversibil. Valoarea numerică a coeficientului de ofilire constituie limita inferioară a
conţinutului de apă accesibilă plantelor.
Valoare coeficientului de ofilire depinde de textură, de conţinutul de humus, de
conţinutul în diferite săruri şi de natura cationilor din sol şi este de aproximativ 2% la solurile
nisipoase, până la 12% la cele lutoase şi până la 24% la cele argiloase.
Aprecierea coeficientului de ofilire se poate efectua prin procedee directe şi indirecte. O
metodă directă pentru determinarea coeficientului de ofilire este metoda vegetativă (Elisabeta
Dumitru şi colab., 2009). Metoda indirectă constă în multiplicarea valorii numerice a
conţinutului de apă corespunzătoare coeficientului de higroscopicitate cu un factor de corecţie,
folosind relaţia:
CO=CH ∙ 1,5
(3.2)
Aceasta este cea mai utilizată soluţie pentru cunoaşterea coeficientului de ofilire, însă
presupune la rândul său determinarea conţinutului de apă la nivelul higroscopicităţii.
Coeficientul de higroscopicitate (CH) reprezintă acel conţinut de apă care este reţinut de
sol în condiţiile unei atmosfere saturate cu vapori de apă.
Valorile numerice ale acestui indice depind de compoziţia granulometrică a solului şi
conţinutul în humus ori materie organică. Apa este reţinută în sol cu presiune mai ridicată decât
cea de extracţie a plantelor, astfel încât această formă de apă nu este accesibilă plantelor şi nu
este utilă creşterii şi dezvoltării lor.
Valorile volumetrice ale CH-ului sunt cuprinse între 1% şi 14%. Pentru solurile nisipoase
este circa 1%, la cele lutoase este 8% şi la cele argiloase este de 14%.
Capacitatea pentru apă în câmp a solului (CC) reprezintă conţinutul de apă pe care+l
reţine solul în aşezarea sa naturală, în mod durabil, în absenţa aportului freatic şi a
discontinuităţii texturale pe profilul de sol, după ce a fost umezit în exces şi după ce a trecut
timpul necesar pentru pierderea excesului.
Capacitatea de câmp reprezintă limita superioară a conţinutului de apă accesibilă
plantelor. Aplicarea apei prin irigare urmăreşte completarea şi menţinerea rezervei de apă din sol
la nivelul capacităţii de apă în câmp sau cât mai aproape de aceasta. Figura 3.4. reprezintă o
diagramă schematică a apei reţinute în sol:
35
Fig. 3.4. Diagrama schematică a apei reţinute în sol ( Sursa: adaptat după:
http://ashleynickole.com/category/graphic-design/figures/)
În solurile cu aport freatic apa este reţinută sub formă de apă „sprijinită”, sunt două
situaţii:
 Capacitate de apă capilară numită adesea şi capacitate de câmp capilară reprezintă
cantitatea de apă pe care o poate reţine solul în prezenţa aportului freatic, după ce a fost
umezit în exces şi după ce scurgerea gravitaţională a excesului practic a încetat. În teren,
mărimea acestui indicator depinde de adâncimea la care se găseşte apa freatică;
 Capacitatea minimă pentru apă reprezintă conţinutul de apă pe care-l reţine acelaşi profil
de sol atunci când apa freatică este situată la adâncime suficient de mare pentru ca franjul
capilar să se afle dedesubtul profilului de sol.
Echivalent al umidităţii (Eu) reprezintă conţinutul de apă reţinut de o probă sau un
eşantion de sol supus centrifugării cu o forţă egală de 1000 de ori acceleraţia gravitaţională.
Capacitatea totală pentru apă (CT) reprezintă cantitatea maximă de apă pe care o conţine
solul atunci când toţi porii sunt plini cu apă şi se determină în laborator pe probe recoltate din
teren, în aşezare naturală. Capacitatea totală depinde de porozitatea totală şi se poate calcula
după:
PT
CT %=
DA
(3.3)
Atunci când umiditatea se găseşte la capacitatea totală, în sol se creează condiţii de anaerobioză.
36
3.4. Forţele care acţionează asupra apei din sol
Forţele care acţionează asupra apei din sol sunt foarte diferite si ele se modifică continuu
în funcţie de cantitatea de apă din sol şi de proprietăţile solurilor. Cele mai importante dintre ele
sunt (v.fig.3.5.): forţa gravitaţională, forţa capilară, forţa de adsorbţie, forţa datorită tensiunii
vaporilor de apă din sol, forţa de sugere (sucţiune) a rădăcinilor plantelor, forţa hidrostatică
(Rogobete G., 1993).
 Forţa gravitaţională - sub acţiunea gravitaţiei, apa se deplasează pe verticală umezind
solul în profunzime. Surplusul de apă trece în pânza freatică;
 Forţa capilară - este determinată de deficitul de presiune care se creează în capilarele
solului;
 Forţa de adsorbţie (de sorbţie) - este de natură electrostatică şi determină reţinerea apei
la suprafaţa particulelor de sol. Apa higroscopică este reţinută prin această forţă;
Fig. 3.5. Forţele care acţionează asupra apei din sol (Sursa: adaptat după:
http://toolboxes.flexiblelearning.net.au)
 Forţa determinată de tensiunea vaporilor de apă - acţionează asupra apei sub formă de
vapori, astfel că, în porii solului plini cu aer se găsesc vapori de apă. Aceştia sunt supuşi
unei tensiuni (presiuni) mai mari sau mai mici în funcţie de temperatura şi umiditatea
solului;
 Forţa de sucţiune - la majoritatea plantelor, forţa de sucţiune este de 15-20 atmosfere.
Plantele îşi iau apa din sol cu ajutorul perişorilor absorbanţi;
37
 Forţa osmotică - depinde de presiunea osmotică şi se manifestă în solurile sărăturate. Cu

cât presiunea osmotică este mai mare şi cu cât concentraţia sărurilor solubile este mai
mare cu atât apa va fi reţinută cu forţe mai puternice în sol.
 Forţa hidrostatică (de submersie) este pusă în evidenţă numai când la suprafaţa solului se
găseşte un strat de apă.
3.5. Potenţialul apei din sol şi sucţiunea solului
Forţele care acţionează asupra apei din sol sunt foarte diferite si ele se modifică continuu
în funcţie de cantitatea de apă din sol şi de proprietăţile solurilor.
Reţinerea şi mişcarea apei în sol este determinată de acţiunea comună a acestor forţe, însă
ele fiind de natură diferită nu pot fi însumate; de aceea s-a recurs la un indice energetic
generalizat, denumit potenţialul apei din sol. Potenţialul apei din sol exprimă energia pe care o
are apa în sol, datorită căreia exercită o anumită presiune (Chiriac C., Stătescu F., 2007).
În funcţie de natura forţelor, se disting următoarele potenţiale: potenţialul gravitaţional
(corespunzător forţei gravitaţionale); potenţialul matricial (corespunzător forţei de adsorbţie şi
capilare); potenţialul hidrostatic (corespunzător forţei hidrostatice) şi potenţialul osmotic
(corespunzător forţei osmotice). Prin însumare se obţine potenţialul total:
Pot t =Pot g+ Pot s + Pot m + Pot o+ Pot n
(3.4)
unde:
Pott – potenţialul total;
Potg – potenţialul gravitaţional;
Pots – potenţialul de submersie;
Potm – potenţialul matricial;
Poto – potenţialul osmotic;
Potn – potenţial pneumatic.
Au fost definite 10 potenţiale elementare (osmotic, de adsorbţie, capilar, de submersie, de
suprasarcină, gravitaţional, pneumatic, termic şi electric) şi 6 potenţiale combinate (matricial, al
umidităţii, de presiune, tensiometric, piezometric şi hidraulic), la care se adaugă şi potenţialul
total. Forţa cu care este atrasă şi reţinută apa de sol se numeşte forţă de sucţiune sau, mai simplu,
sucţiune.
Sucţiunea solului poate fi măsurată în centimetri coloană de apă, milimetri coloană de
mercur, atmosfere , bari, milibari (v. tab.3.1.).
Tabelul 3.1. Echivalenţa aproximativă a unităţilor de măsură folosite pentru exprimarea sucţiunii
38
(Sursa: Stătescu F., Pavel V.L., 2011)

Valori pF Centimetri Milimetri Atmosfere Bari Milibari
coloană de apă coloană de
mercur
0 1 0.76 0,001 0,001 1
1 10 7,6 0,01 0.001 10
1,78 60 46 0,06 0,06 60
2 100 76 0,1 0,1 100
2.52 330 250 0,33 0,33 330
2,68 500 380 0,50 0,50 500
3 1000 760 1 1 1000
4 10000 7600 10 10 10000
4,20 15000 11400 15 15 15000
4,70 50000 38000 50 50 50000
5 100000 76000 100 100 100000
6 1000000 760000 1000 1000 1000000
7 10000000 7600000 10000 10000 10000000
Măsurată în centimetri coloană de apă, sucţiunea (forţa de reţinere a apei) variază de la 1

cm (sol saturat cu apă), până la 10 000 000 cm coloană de apă (sol uscat). S-a introdus noţiunea
de Pf, prin analogie cu cea de pH, deoarece este incomod de a se lucra cu cifre mari. Astfel, pF-
ul reprezintă logaritmul, în baza zece, a centimetrilor coloană de apă corespunzătoare forţei de
reţinere a apei de către sol.
Valoarea minimă a indicelui pF este 0, deoarece log. de 1 = 0 si valoarea maximă este 7,
deoarece log. de 10 000 000 = 7. Cu ajutorul pF se poate întocmi curba caracteristică a
umidităţii.
Prin folosirea conceptului de sucţiune se pot aprecia corespunzător condiţiile de
aprovizionare cu apă a plantelor, deoarece în aprecierea acestor condiţii ne interesează, în primul
rând, forţa cu care este reţinută apa de către sol. Dezvoltarea plantelor nu depinde în mod direct
39
de conţinutul de apă al solului, ci de forţa cu care este reţinută apa de către sol, adică de sucţiune,
care face ca apa să fie mai greu sau mai uşor accesibilă plantei.
Folosirea sucţiunii în aprecierea condiţiilor de aprovizionare a plantei cu apă prezintă şi
unele deficienţe. Caracterizând condiţiile de umiditate din sol prin intermediul sucţiunii, obţinem
date privind aspectul calitativ al apei, dacă este sau nu accesibilă plantei, dar nu obţinem date cu
privire la cantitatea de apă accesibilă.
Cantitatea de apă reţinută în sol, la valori relativ joase ale sucţiunii matriciale, depinde în
primul rând de efectul capilarităţii şi de distribuţia mărimii porilor şi este puternic afectată de
structura solului. ( Stătescu F., 2004). Retenţia apei la valori mai înalte ale sucţiunii se datorează
tot mai mult adsorbţiei şi astfel este influenţată mai puţin de structura solului şi mai mult de
textura sa.
După Gardner, conţinutul de apă al solului la o sucţiune de 15 bari se corelează foarte
bine cu aria superficială şi reprezintă cam 10 straturi de molecule de apă, dacă ar fi distribuite
uniform pe suprafaţa particulelor.
Pentru rezolvarea corectă a problemei privind modul de aprovizionare a plantei cu apă
trebuie cunoscut atât aspectul calitativ, sub raportul accesibilităţii apei, cât şi cantitatea de apă
accesibilă.
Cunoaşterea cantităţii de apă care poate fi folosită de către plante este foarte importantă şi
este posibilă prin folosirea curbelor de reţinere a apei, deoarece în unul şi acelaşi sol variaţia
sucţiunii ne indică o variaţie corespunzătoare a cantităţii de apă din sol. Având curba de relaţie
sucţiune – umiditate, prin măsurarea sucţiunii la un moment dat putem deduce grafic cantitatea
de apă existentă în acel moment în sol, precum şi procentul cu care intervin porii de diferite
dimensiuni în volumul total.
3.6. Curba caracteristică a umidităţii solului
Curba caracteristică a umidităţii solului exprimă legătura ce exista între sucţiune si

umiditatea din sol si se obţine grafic, trecând pe abscisă umiditatea solului respectiv, iar pe
ordonată sucţiunea corespunzătoare.
Când vorbim despre acelaşi tip de sol, forţa de sucţiune depinde de cantitatea de apă
conţinută. Aceasta poate creşte de la pF = 0, atunci când solul este saturat cu apă, până la pF = 7,
atunci când solul este uscat. Când vorbim despre soluri diferite, intervin alte proprietăţi de care
sucţiunea depinde, şi în primul rând, de textură ( Blaga Gh., 2005).
40
În literatura de specialitate, se întâlnesc câteva ecuaţii pentru a descrie curba

caracteristică a umidităţii solului. Acestea sunt valabile numai pentru anumite soluri şi valori ale
sucţiunii. O astfel de ecuaţie a fost propusă de Visser (1996):
M =a ( PT −θ b
θc )
(3.5)
unde:
M – sucţiunea matricială;
PT- porozitatea totală;
θ - umiditatea volumetrică;
a,b,c – constante
Visser a găsit că a variază între 0-3, B între 0-10 şi c între 0,4-0,5.
Pentru trei soluri cu texturi diferite (nisipoasă, lutoasă, argiloasă), se vor obţine trei curbe
cu aspecte diferite (v. fig. 3.6. ).
Curbele caracteristice umidităţii solului demonstrează că, pentru aprecierea stării de
umiditate, trebuie sa cunoaştem nu numai procentul de umiditate din sol, ci si forţa de sucţiune a
acestuia.
În timp ce la 6% umiditate, solul nisipos se găseşte la capacitatea de câmp (CC) şi
plantele au apă în cantitate optimă, un sol lutos se găseşte la coeficientul de higroscopicitate
(CH), iar un sol argilos este, practic, uscat, ca urmare pe ambele soluri plantele nu se dezvoltă,
deoarece forţa lor de sucţiune depăşeşte cu mult forţa de sugere a rădăcinilor plantelor pentru apă
(Stătescu F., Pavel V.L., 2011).
41
Fig. 3.6. Curba caracteristică a umidităţii (Sursa: Stătescu F., Pavel V.L., 2011, preluat după
Hillel D., 1972)
Având în vedere aceste aspecte, putem aprecia starea reala de umiditate a solului care se
poate determina foarte uşor cu ajutorul curbei caracteristice a umidităţii solului.
3.7. Tipuri de curgere a apei în sol
Curgerea într-un mediu poros poate fi: uniformă (caracteristicile curgerii sunt invariabile
în timp şi spaţiu), permanentă (constantă în timp) şi nepermanentă.
Mişcarea apei în sol, când toţi porii sunt ocupaţi de apă se numeşte filtraţie, iar când o
parte din goluri este ocupată şi de aer se vorbeşte de infiltraţie (Bartha I. şi al., 2004).
Există mai multe tipuri de curgere în funcţie de:
 Fluctuaţiile modului vitezelor – se distinge curgerea laminară / turbulentă
 Dependenţa / non-dependenţa dintre viteză şi spaţiu, omogenitatea / eterogenitatea
câmpului vitezelor – se distinge curgerea uniformă / neuniformă
 Variabilitatea în timp a direcţiei vitezelor – se distinge curgerea permanentă / tranzitorie
 Geometria domeniului / dimensiunea spaţială considerată – se distinge curgerea mono-,
bi-, tridimensională
 Curgerea rotaţională / nerotaţională
Curgerea unui fluid poate fi laminară sau turbulentă. În curgerea laminară , fiecare
particulă a fluidului se deplasează formând straturi între care nu există amestecuri (Taylor,
1948). În curgerea turbulentă, particulele se deplasează formând vârtejuri cu diferite mărimi
însoţite de particule fluide.
Regimul de curgere se stabileşte pe baza numărului lui Reynolds:
Re = U·d/ʋ
(3.6)
unde:
U = viteza medie a apei (m/s);
d = diametrul porilor (m);
ʋ = vâscozitatea cinematică (m2/s)
Dacă Re < 10 mişcarea este laminară, iar dacă Re > 10 mişcarea este turbulentă.
42
Dacă acceleraţia convectivă este nulă, putem spune despre curgere că este uniformă. Într-
o curgere uniformă vectorii viteză sunt paraleli şi egali în orice punct. În caz contrar curgerea
este neuniformă.
Dacă acceleraţia este nulă, adică într-un punct dat al mediului viteza de curgere rămâne
constantă în orice moment ( ca direcţie şi ca valoare), spunem despre curgere că este
permanentă.
Curgerea care depinde în general de trei variabile spaţiale x, y, z este în acest caz
calificată drept curgere tridimensională. Mai există şi cazuri în care variabilele sunt sau pot fi
reduse la două şi atunci curgerea este de tip bidimensională. Dacă toţi parametrii curgerii depind
de o singură variabilă, curgerea este de tip monodimensional.
O formă generală de mişcare a unei particule de fluid se compune dintr-o translaţie, în
care componentele vitezei sunt νx, νy, νz, dintr-o rotaţie şi dintr-o deformare. Dacă rotaţia
particulei este diferită de zero, vorbim de o curgere rotaţională iar dacă rotaţia este nulă,
curgerea este nerotaţională.
3.8. Modelarea matematică a curgerii apei în sol
3.8.1. Ecuația generală a mișcării apei în solurile nesaturate
Ecuația lui Richards

Această ecuație este specifică apei din medii nesaturate și ia în considerare faptul că în sol
umiditatea relativă este variabilă:
∂θ
M =¿ [ K ( θ ) gradH ]
∂t
(3.7)
K(θ ) = coeficient de filtrație
H = sarcina hidraulică care este în funcție de θ :
H(θ ) = h¿) + z
(3.8)
h(θ) este înălțimea coloanei de apă de deasupra cotei z a punctului.
Dacă considerăm variabila principală înălțimea coloanei de apă h, ecuația lui Richards se scrie:
dθ
c ( h )= =¿ [ K ( h ) gradH ]
dh
(3.9)
43
dθ
unde c ( h )= este capacitatea capilară.
dh
Expresia vitezei după Darcy este:
⃗v =−KgradH
(3.10)
Putem scrie:
q x =−K ( θ )
∂H
∂x
=−K (θ )
[
1 ∂θ
c (θ) ∂ x ]
=−D(θ)
∂θ
∂x
(3.11)
q y =−K ( θ )
∂H
∂y
=−K ( θ )
[
1 ∂θ
c (θ ) ∂ y ]
=−D(θ)
∂θ
∂y
(3.12)
q z =−K ( θ )
∂H
∂z
=−K ( θ )
[1 ∂θ
c (θ ) ∂ z ]
+1 =−D ( θ )
∂θ
∂z
K (θ)
(3.13)
și
∂θ ∂
=
∂t ∂x [
D (θ)
∂θ
+
∂
∂x ∂ y
D(θ)] [
∂θ
+
∂y ∂z
∂
D(θ)
∂z
+ ] [
∂ θ ∂ [ K (θ) ]
∂z ]
(3.14)
unde D(θ) este coeficientul de difuzie.
Ecuația (3.14) este ecuația generalizată a lui Richards.
3.8.2. Circulația apei într-un mediu poros saturat
Într-un sol saturat circulația apei are loc în conformitate cu legea lui Darcy. Henry
Philibert Gaspard Darcy (1803 – 1858), inginer francez, a proiectat și construit sistemul de
alimentare cu apă a orașului său natal Dijon. În experimentele sale a considerat curgerea apei
printr-un mediu poros nedeformabil (acest mediu poros este descris ca fiind un tub vertical
umplut cu nisip de diferite granulații). A arătat că debitul Q este proporțional cu secțiunea
transversală A a tubului și cu diferența de sarcină piezometrică h 2 – h1 și invers proporțională cu
lungimea tubului L (Marinov A.M. şi al., 2007).
Legea circulaţiei apei pentru un mediu poros saturat se exprimă prin relaţia:
H +L
Q=K ∙ S ∙
L
44
(3.15)
unde:
Q = debitul de apă filtrată (cm3);
S = secţiunea coloanei de sol prin care se filtrează apa (cm2);
H = grosimea stratului de apă deasupra coloanei de sol (cm);
L = grosimea stratului de sol prin care se filtrează apa (cm);
K = constantă de proporţionalitate a cărei mărime depinde de proprietăţile solului şi ale apei care
filtrează.
H+ L
Raportul reprezintă gradientul hidraulic şi se notează cu I.
L
Ecuaţia lui Darcy se poate scrie:
Q=V ∙ S=KSI
(3.16)
3.8.3. Legea lui Darcy generalizată
Pentru a putea construi o teorie a curgerii apei prin medii poroase este necesară
transcrierea legii lui Darcy sub formă diferenţială, unde se consideră viteza de filtraţie ν ca fiind
mărime vectorială:
dH
ν=−K
dl
(3.17)
şi considerând pentru H semnificaţia cuprinzătoare de potenţial.
În ecuaţia lui Darcy semnul ”-„ semnifică faptul că viteza este orientată în sensul
sarcinilor descrescătoare. Viteze de filtrare devine o mărime locală funcţie de punct, iar în
formularea legii lui Darcy apare gradientul hidraulic (gradient de sarcină pe direcţia de curgere).
În cazul curgerii tridimensionale prin medii poroase omogene şi izotrope, legea lui Darcy
extinsă se poate scrie sub următoarea formă, valabilă pentru fluide incompresibile:
{
∂H
ν x =−K
∂x
∂H
ν y =−K sau vectorial ⃗ν =−K ∇ H =−KgradH
∂y
∂H
ν z =−K
∂z
(3.18)
unde: ⃗ν =(ν x , ν y , ν z ) vectorul viteză (ν(x,y,z) în spaţiu tridimensional),
45
∂ ∂ ∂
∇=grad=( , , ) = vectorul gradient, grad H având semnificaţia fizică de gradient
∂x ∂ y ∂ z
hidraulic: ∇ H =grad H = ( ∂∂x i⃗+ ∂∂y ⃗j+ ∂∂z k⃗) H= ∂∂Hx i⃗ + ∂∂Hy ⃗j+ ∂∂ HZ ⃗k
(3.19)
Cu (i⃗ , ⃗j, k⃗ ) baza ortonormată pentru spaţiul tridimensional cartezian.
Această lege arată că mişcarea se face în direcţia forţei motrice reprezentată de gradientul
hidraulic, viteza ⃗ν (flux) fiind un vector perpendicular pe liniile echipotenţiale (H = constant)
(Marinov A.M. şi al., 2007).
O altă generalizare se referă la natura mediului poros şi la proprietăţile fluidului.
Parametrul hidrodinamic care ţine cont de aceste două aspecte este conductivitatea hidraulică
(hidroconductivitatea) la saturaţie, K[LT-1] (denumiri echivalente: coeficient de filtraţie,
coeficient de permeabilitate).
Hidroconductivitatea caracterizează posibilitatea mediului poros de a lăsa să circule apa
prin el, putând fi exprimată prin relaţiile (Sursa: http:www.hydrop.pub.ro/cap1marinovc2.pdf):
d 2 γ d2 ρ g
K= =
aη aη
(3.20)
unde:
γ = ρg = greutatea specifică a fluidului [ML-2T-1],
d = diametrul granulelor mediului poros [L];
η = vâscozitatea dinamică a fluidului [ML-1T-1];
d = diametrul granulelor mediului poros omogen [L];
a = coeficient „de formă” a particulei care ia în considerare abaterea particulei de la forma
sferică (a = 1 pentru particule sferice).
Pentru mediile poroase neomogene şi anizotrope, coeficientul de conductivitate
hidraulică variază atât în funcţie de poziţia punctului, cât şi de direcţia curgerii, ceea ce conduce
la considerarea permeabilităţii drept o proprietate tensorială. În acest caz, se defineşte un tensor
de hidroconductivitate Ḱ (respectiv un tensor de permeabilitate intrinsecă) numit şi tensor
simteric de ordinul 2 (o matrice de nouă coeficienţi, simetrică în raport cu diagonala) (Giurma-
Handley R., 2006; Hâncu S. şi Marin G., 2008):
46
K xx K xy K xz
Ḱ = K yx K yy K yz cu Kxy = Kyx; Kxz = Kzx; Kyz = Kzy
K zx K zy K zz
(3.21)
Pentru medii anizotrope forma generală a legii lui Darcy devine:
⃗ν =−Kgrad H
(3.22)
Explicitând ultima reacţie pe componente, obţinem următoarele relaţii:
{
−k xx ∂ p k xy ∂ p k xz ∂ p
ν x= − − ( + ρg)
η ∂x η ∂ y η ∂z
−k ∂ p k yy ∂ p k yz ∂ p
ν y = xy − − ( + ρg)
η ∂x η ∂y η ∂z
−k ∂ p k yz ∂ p k zz ∂ p
ν z= xz − − ( + ρg)
η ∂x η ∂y η ∂z
(3.23)
Aceasta se poate simplifica, cu ajutorul unui nou sistem ortogonal de coordonate X,Y,Z,
care reprezintă direcţiile principale de anizotropie ale mediului pentru care curgerea este efectiv
paralelă cu gradientul de sarcină. Cu aceste axe, tensorul Ḱ , respectiv ḱ se reduce la trei
componente diagonale:
( ) ( )
K xx 0 0 k xx 0 0
Ḱ= 0 K yy 0 , ḱ = 0 k yy 0
0 0 K zz 0 0 k zz
(3.24)
Iar relaţiile anterioare devin:
{
−k xx ∂ p
ν x=
η ∂x
−k yy ∂ p
ν y= (dacă z este tot direcţia verticală)
η ∂y
−k ∂ p
ν z= zz ( + ρ g)
η ∂z
(3.25)
În mod uzual, se disting, în medii sedimentare cu stratificaţie mai mult sau mai puţin
orizontală, două permeabilităţi: o permeabilitate verticală, kzz, şi una orizontală kxx = kyy.
47
Raportul de anizotropie se consideră deci în cazul tridimensional ca fiind k zz / kxx şi este

în general cuprins între 0,01 şi 1. Pentru cazul bidimensional, raportul anizotropie este dat prin
kyy / kxx.
3.8.4. Ecuaţia de continuitate
Ecuaţia de continuitate, care este o ecuaţie fundamentală a mecanicii fluidelor, exprimă

principiul conservării masei. Ea stipulează că într-un volum închis fixat, variaţia masei de fluid
în cursul unui anumit interval de timp este egală cu suma algebrică a fluxurilor masice traversând
suprafaţa închisă ce delimitează volumul considerat (Giurma - Handley R., 2006).
Pentru stabilirea ecuaţiilor mişcării unui fluid trebuie determinată relaţia ce există între
diferitele forţe care acţionează asupra unui volum de fluid. În general, este analizat efectul
forţelor dominante, de gravitaţie şi viscozitate şi/sau elasticitate, care nu sunt întotdeauna
simultane. Celelalte forţe au efecte neglijabile sau compensatoare (Banton, 1997).
Aplicând principiile generale ale mecanicii şi termodinamicii pentru un volum de lichid,
se obţin trei legi principale de conservare care permit descrierea mişcărilor unu fluid:
1) legea conservării masei (principiul de continuitate) – ecuaţia de continuitate;
2) legea conservării energiei (primul principiu al termodinamicii) – ecuaţia lui Bernoulli;
3) legea conservării cantităţii de mişcare (principiul fundamental al dinamicii) – ecuaţiile
generale ale lui Navier – Stockes (Sursa: http:www.hydrop.pub.ro/cap1marinovc2.pdf).
Fluxul masic ce traversează suprafaţa unui volum de control, dV = dxdydz, într-un mediu
poros saturat, prin care circulă un fluid, pe direcţia Ox în intervalul de timp dt, este:
[
F x =( ρ ν x ) dydzdt− ρ ν x +
∂( ρ ν x )
∂x ]dx dydzdt=− [
∂(ρ ν x )
∂x ]
dxdydzdt
(3.26)
Efectuând aceleaşi operaţii pentru celelalte direcţii (F y după axa Oy, respectiv Fz după axa
Oz), obţinem o sumă algebrică de fluxuri masice care intră şi ies din volumul de control:
F x + F y + F z =− [ ∂x ∂y
+
∂z ]
∂( ρν x ) ∂( ρν y ) ∂( ρν z)
+ dxdydzdt
(3.27)
Pentru a avea îndeplinită conservarea masei, trebuie ca suma variaţiilor masice să fie
egală cu variaţia masei:
48
∂( ρ n)
F x + F y+ F z = dxdydzdt
∂t
(3.28)
Obţinem astfel ecuaţia de continuitate în cazul tridimensional pentru regimul nepermanent de
curgere a unui fluid compresibil (ρ ≠ constantă):
− [ ∂x
+
∂y
+
∂z
=]
∂( ρ ν x ) ∂(ρ ν y ) ∂( ρ ν z ) ∂(ρ n)
∂t
sau−∇ ∙ ( ρ ⃗ν )=
∂(ρ n)
∂t
(3.29)
Pentru regimul de curgere permanent, variaţia densităţii în timp este nulă şi deci ecuaţia de
continuitate are următoarea formă:
∂( ρ ν x ) ∂ (ρ ν y ) ∂( ρ ν z )
+ + =0 sau ∇ ∙ ( ρ ⃗ν )=0
∂x ∂y ∂z
(3.30)
În cazul curgerii permanente a unui fluid incompresibil, densitatea (ρ) este constantă şi obţinem
următoare relaţie:
∂νx ∂νy ∂νz
+ + =0 sau ∇ ∙ ⃗ν =0
∂ x ∂ y ∂z
(3.31)
3.8.5. Limite de valabilitate ale legii lui Darcy
Legea lui Darcy este valabilă pentru regimurile de curgere laminară care au loc, de
obicei, în nisipurile fine, argile. În nisipurile grosiere şi pietrişuri, vitezele cresc şi regimul
devine turbulent. Astfel, relaţia dintre flux şi gradientul sarcinii nu mai este liniară ci:
2
gradH=α ∙U + β ∙ U
(3.32)
unde:
α U = pierderi de sarcină datorate frecării vâscoase la pereţii matricei solide
β U = pierderi datorate inerţiei fluidului
Se defineşte un număr Reynolds al mediului poros:
U √k ∙ p U ∙ d ∙ p U ∙ d
ℜ= ≈ =
η η υ
(3.33)
unde:
U = viteza de filtrare (m/s);
√ k = rădăcina pătrată a permeabilităţii intrinsece (m);
ρ = densitatea fluidului (kg/m3);
49
η = vâscozitatea dinamică a fluidului (kg/ms);

ν = vâscozitatea cinematică a fluidului (m2/s);
d = diametrul mediu al particulelor sau diametrul eficace d10 (m).
În practică, se admite că legea lui Darcy este valabilă pentru numere Re mai mici decât o
limită cuprinsă între 1 şi 10. În acest caz curgerea este pur laminară în interiorul porilor. Între 10
şi 100 începe un regim de tranziţie în care forţele de inerţie nu mai sunt neglijabile şi unde legea
lui Darcy nu se mai aplică. Pentru Re >100 regimul devine turbulent iar relaţia lui Darcy trebuie
înlocuită cu o relaţie de forma ec. (3.17).
În practică curgerea rămâne laminară în majoritatea cazurilor de curgere în medii
poroase, excepţie făcând regimul carstic şi zona din imediata apropiere a lucrărilor de captare
(Marinov M.A., 2005). Sichardt recomandă o valoare limită pentru gradientul hidraulic (până la
aceea valoare este valabilă legea lui Darcy):
1
I=
15 √ K
(3.34)
K ( m/s ) - conductivitatea hidraulică.
Limita inferioară de valabilitate variază mult cu tipul de argilă. Astfel când vitezele sunt
foarte mici ele nu mai sunt proporţionale cu gradientul sarcinii. Forţele de adsorbţie sunt
predominante şi legea lui Darcy nu mai este valabilă.
3.8.6. Conductivitatea hidraulică şi permeabilitatea intrinsecă
Conductivitatea hidraulică la saturaţie K, numită şi permeabilitatea hidrogeologilor,

caracterizează posibilitatea solului de a lăsa să circule apa prin el.
−q
K=
dH
ds
(3.35)
Conductivitatea hidraulică este influenţată atât de proprietăţile mediului poros cât şi de
cele ale fluidului. Un sol grosier (pietriş, nisip) lasă să circule apa mai uşor decât un sol argilos.
Circulaţia apei va fi influenţată de structura solului şi de distribuţia porilor. Astfel influenţa
mediului poros se defineşte printr-o mărime numită permeabilitate intrinsecă ( k ). Această
mărime se măsoară în ( m2 ) şi reprezintă capacitatea unui mediu poros de a lăsa să circule un
fluid oarecare. Ea este definită la scară macroscopică. Dacă considerăm că adevăratele cauze ale
deplasării unui fluid într-un mediu poros sunt gradienţii de presiune şi forţele exterioare,
(H=p/ρg+z), legea lui Darcy se poate exprima sub forma generală :
50
⃗ −K
U= ∙(gradp+ ρ ∙ g ∙ gradz )
η
(3.36)
unde:
⃗
U =q⃗ fiind o mărime macroscopică iar η, p, q vor fi valori medii;
K – permeabilitatea intrinsecă;
Dimensiunea permeabilităţii intrinseci este: [k] = L2
[ Q ] ∙ [ η] 3 −1 −1
L ∙T ∙ M ∙ L ∙T
−1
2
[ k ]= = =L
[S]∙[ p∙L ] −1 2 −2 −2
L ∙M ∙L ∙T
(3.37)
Permeabilitatea intrinsecă se mai măsoară în DARCE = 10 -12 m2 sau în
DARCY=0,987*10-12m2; 1 DARCY este permeabilitatea unui mediu care sub diferenţa de
presiune de 1 At (760 mm Hg ) pe un cm, lasă să curgă printr-o suprafaţă de 1cm 2 un debit de 1
cm3/s, pentru un fluid cu vâscozitatea dinamică de 1 centipoise (Bear, 1972 ).
1 MILIDARCY = 10-3 DARCY
Dimensiunea conductivităţii hidraulice, în SI este (m/s):
L2 ∙ M ∙ L−3 ∙ L∙ T −2
[ K ]= −1 −1
=L∙ T −1
M ∙ L ∙T
(3.38)
Conductivitatea hidraulică depinde de temperatură (vâscozitatea depinde de temperatură)
η(t 1)
K ( t 2) = ∙ K (t 1)
η(t 2)
(3.39)
La temperatura de 20°C, pentru o permeabilitate intrinsecă de 1 milidarcy,
permeabilitatea hidrogeologică este:
−15 3
0,987 ∙10 ∙ 10 ∙ 9,81 −8
−3
=0,966 ∙ 10
1,002 ∙10
(3.40)
În tabelul 3.2. sunt prezentate câteva valori ale conductivităţii hidraulice pentru diferite
tipuri de soluri iar în tabelul 3.3 pentru diferite tipuri de roci; Materialele consolidate (gresii, roci
diverse, elemente carbonatate) au valori ale lui K variabile în funcţie de porozitatea fisurală.
Straturile de nisip sedimentare sau argilo – nisipoase au, datorită stratificaţiei o
permeabilitate orizontală mai mare decât cea verticală. Mediile aluvionare sunt formate din
straturi sau lentile alternative de nisip, pietriş şi argile. Pentru aceste medii curgerea va avea
tendinţa de a urma direcţia cu permeabilitatea cea mai mare.
51
Tabelul 3.2. Valori ale conductivităţii hidraulice pentru diferite tipuri de sol (Sursa: Marinov M.A., 2005)
Natura solului Conductivitatea hidraulică Conductivitatea hidraulică
m/s
m/zi
Sol argilos 10-7 – 10-6 0,01 – 0,1
Sol aluvionar de suprafaţă 10-6 – 10-5 0,1 – 1
Nisip fin 10-5 - 5·10-5 1-5
Nisip mediu 5·10-5 – 2,5·10-3 5 - 20
Nisip grosier 2,5·10-5- 10-3 20 - 100
Pietriş >10-3 >100
Tabelul 3.3. Valori ale conductivităţii hidraulice pentru diferite tipuri de roci (Sursa: Marinov M.A.,
2005)
Tipul de rocă Conductivitate Permeabilitate
hidraulică K m/zi intrinsecă k (m2)
Argile 10-7 – 10-3 10-19 – 10-15
Mâluri aluvionare 10-4 - 100 10-16 – 10-12
Nisipuri 10-2 - 103 10-14 – 10-9
Pietrişuri 102 - 105 10-10 – 10-7
Şisturi argiloase 10-8 – 10-4 10-16 – 10-12
Marne fracturate şi 10-4 – 10-0 10-16 – 10-12

erodate
Gresie bine cimentată 10-5 – 10-2 10-17- 10-14
Gresie friabilă 10-3 – 10-0 10-15 – 10-12
Sare 10-10 – 10-8 10-22 – 10-20
Anhidrite 10-7- 10-6 10-19 – 10-18
52
Roci metamorfice 10-9 – 10-5 10-21 – 10-17

nefracturate
Roci metamorfice 10-5 – 10-1 10-17 – 10-13

fracturate
Permeabilitatea intrinsecă şi porozitatea
După Marsily (1981), formulele empirice cele mai cunoscute sunt:

 Koseny – Carman :
3
n
k= 2
5 ∙ S 0 ∙¿ ¿
(3.41)
unde:
S0 = suprafaţa expusă a fluidului de unitate de volum a mediului solid
n = porozitatea totală.
 Haazen:
log 10 k =2 log 10 d 10−3
(3.42)
unde:
d10(cm) = diametrul eficace al particulelor solului, k (cm2).
 Bretjinski (pentru nisip) :
n=0,117 ∙ √7 k , k (m/zi)
(3.43)
 Krumbein şi Monk (1942):
−11 2
k =0,617 ∙ 10 ∙d ; k(cm2), d (μm)
(3.44)
Permeabilitatea pentru un mediu poros cu volum constant

Coeficientul de permeabilitate al unui sol nesaturat este determinat de gradul de saturaţie
sau de conţinutul volumetric de apă. Gradul de saturaţie exprimat în funcţie de sucţiunea solului
este determinat din curba de sucţiune. Până în prezent, au fost propuse mai multe relaţii empirice
pentru determinarea coeficientului de permeabilitate funcţie de gradul de saturaţie, conţinutul
volumetric de apă, sau sucţiunea solului.
Curba de sucţiune a fost de asemenea folosită pentru a defini variaţi factori privind
hidraulica curgerii prin spaţiul poros. Modelele elaborate pe această temă sunt cunoscute ca
53
modele macroscopice. Curba de sucţiune poate fi de asemenea utilizată şi pentru definirea

distribuţiei porilor la orice sucţiune. Modelele statistice, elaborate pentru a descrie funcţia
permeabilităţii, au ca punct de plecare considerarea probabilităţii continuităţii fazei lichide între
pori de diferite dimensiuni. Câteva dintre aceste tipuri de modele pentru funcţia permeabilităţii
sunt descrise în cele ce urmează.
Numeroase funcţii generale au fost utilizate pentru a descrie empiric măsurătorile privind
funcţia permeabilităţii. Dezvoltările teoretice cu ajutorul abordărilor macroscopice sau statistice
au oferit suportul pentru numeroase relaţii empirice. În tabelul 3.4. sunt prezentate câteva
exemple din literatura de specialitate pentru diferite forme de relaţii empirice privind funcţia
permeabilităţii:
Tabelul 3.4. Relaţii empirice pentru coeficientul de permeabilitate funcţie de conţinutul volumetric de
apă(a) sau de sucţiunea solului(b)
Forma relaţiei empirice Referinţe bibliografice
Coeficientul de permeabilitate ca funcţie a conţinutului volumetric de apă
Funcţia putere Gardner (1956), Campbell (1974), Ahuja (1973,1974),

Gillham şi al. (1969), Zachumann şi al. (1981), Hilel
(1982)
Exponenţial Davidson şi al. (1969), Dane şi Klute (1977)
(a)
Forma relaţiei empirice Referinţe bibliografice
Coeficientul de permeabilitate funcţie de sucţiunea solului
Funcţia liniară Richards (1931)
Funcţia la puterea întâi Wind (1955), Weeks şi Richards (1967)
Funcţia la puterea a doua Ahuja şi al. (1980, 1988)
Funcţia putere şi o Gradner şi Fireman (1958), Barden (1965)

constantă
Funcţia exponenţială Christensen (1943), Gardener (1958), Philip (1986)
(b)
Permeabilitatea pentru un mediu poros deformabil saturat
54
Coeficientul de permeabilitate pentru un sol saturat poate fi definit ca o funcţie a cifrei

porilor. Kozeny (1927) este creditat ca fiind primul care a obţinut următoarea funcţie a
permeabilităţii pentru un mediu poros saturat:
3
C1 n
k s= 2
as
(3.45)
unde:
C1 – constanta Kozeny;
N – porozitatea;
as – aria superficială specifică pe unitatea de volum a matricei solului.
Taylor (1948) a obţinut o altă ecuaţie pentru coeficientul de permeabilitate al unui sol
saturat:
ρw g e3
k s=C 2
μ 1+ e
(3.46)
unde:
ρw – densitatea apei;
g – acceleraţia gravitaţională;
μ – vâscozitatea;
e – cifra porilor;
C2 – constantă legată de sistemul sol – apă.
Ecuaţia 3.46 arată că între ks şi e3/(1+e) există o relaţie liniară. Taylor (1948) a făcut
experimente pentru a verifica ecuaţia 3.46, prin urmare a obţinut două forme pentru funcţia
permeabilităţii pentru un mediu poros saturat deformabil:
log k s=log k S 0 +b 5 (e−e 0)
(3.47)
e3
1+ e
k s=k SO 3
eo
1+e o
(3.48)
unde:
kso – coeficientul de saturaţie pentru cifra porilor eo;
b5 – indice experimental.
55
Pe baza datelor experimentale, obţinute pentru o varietate de soluri, Lambe şi Whitman

(1969) au concluzionat că relaţia dintre logks şi e este aproape de o linie dreaptă, pentru cele mai
multe soluri.
Permeabilitatea pentru medii poroase nesaturate deformabile
Coeficientul permeabilităţii pentru soluri nesaturate deformabile a fost studiat
experimental şi teoretic. În multe din aceste studii, cifra porilor iniţială a probelor a fost obţinută
prin compactarea solului. Solurile compactate la diferite grade de umezire au diferite densităţi şi
diferite structuri. Mai multe dintre studiile privind influenţa gradului de saturaţie şi a cifrei
porilor asupra funcţiei de permeabilitate nu au avut o bază teoretică. Ele sunt, mai degrabă, o
prezentare bazată pe date observate (Staple şi Lehane (1954), Nimmo şi Akstin (1988), Fleureau
şi Taibi (1994)).
Câţiva cercetători au abordat problema din punct de vedere teoretic şi experimental.
Mitchell şi colab. (1965) au obţinut următoarea formă a funcţiei permeabilităţii pentru un sol
nesaturat deformabil, bazată pe ecuaţia lui Taylor (1948) a funcţiei permeabilităţii pentru un sol
saturat:
ρw g e3 3
k =C3 S
μ 1+ e
(3.49)
unde:
C3 – constantă legată de sistemul sol – apă;
Datele experimentale au arătat că, pentru o argilă compactată, relaţia dintre k şi S 3 este
aproximativ liniară pentru un grad de saturaţie cuprins între 80% şi 100% (Mitchell şi colab.,
1965). Totuşi, efectul schimbărilor în structura solului nu a fost considerat.
În 1966, Laliberte şi colab. au urmărit influenţa densităţii aparente a solului asupra
coeficientului de permeabilitate a solurilor nesaturate. Studiile efectuate pe trei tipuri de sol, în
care fracţiunea argiloasă a fost de 15, 11 şi 4 %, au arătat că densitatea aparentă a avut o
influenţă semnificativă asupra permeabilităţii intrinseci şi asupra valorii de intrare a aerului.
S-a observat că, atât coeficientul de distribuţie a mărimii porilor, cât şi indicele de
distribuţie a mărimii porilor, au un efect însemnat asupra permeabilităţii intrinseci şi asupra
valorii de intrare a aerului.
Lloret şi Alonso (1980) au propus o nouă formulă pentru funcţia permeabilităţii unui sol
nesaturat deformabil. Totuşi, nu prezintă date suport pentru ecuaţia propusă, care are următoarea
formă:
56
(e−eo )/ b6
k =k ( S , e 0 ) 10
(3.50)
unde:
b6 – coeficient experimental;
k(S, eo) – funcţia permeabilităţii la o cifră a porilor eo.
Chang şi Duncan (1983) propun următoarea ecuaţie pentru funcţia permeabilităţii unui
sol nesaturat deformabil:
k =k S 0 G e H s
(3.51)
unde:
Ge – factor legat de cifra porilor;
Hs – factor legat de gradul de saturaţie.
Singh (1965) a propus o dezvoltare a factorului Hs pe baza unui model macroscopic al
solului nesaturat. Un indice constant δ = 3 a fost indicat prin aceste studii. Multe studii au arătat
că indicele δ depinde de cifra porilor (Laliberte şi colab. 1966, Mualem şi Dagan 1978, Huang
1994). Prin urmare, ecuaţia 3.51 nu ia în considerare în întregime influenţa cifrei porilor asupra
coeficientului de permeabilitate.
Huang şi colab. (1998) au propus o nouă formulă a funcţiei conductivităţii unui sol
nesaturat deformabil, pe baza ecuaţiei Huang (1994):
δ =δ 0 +c (e−e0 )
(3.52)
unde:
δ0 – indicele δ pentru cifra porilor e0;
c – parametru experimental, definit ca Δδ/Δe.
Funcţia conductivităţii unui sol nesaturat deformabil, propusă de Huang şi al. (1998), are
următoarea formă:
Se 1
( S e −Σ e ) n(1−Σ e )
k =k e0 10 ∫
b (e−e 0)
Ψ
2
d Σe/∫
Ψ
2
d Σe
0 0
(3.53)
unde:
Σe – variabilă fictivă de integrare reprezentând gradul de saturaţie efectivă a solului.
Coeficientul de permeabilitate pentru un sol nesaturat deformabil poate fi estimat cu
ajutorul curbei caracteristice sol – apă.
57
3.8.7. Efectul compactării asupra conductivităţii hidraulice a solurilor saturate
Solurile sunt supuse unor procese continue de degradare naturală şi antropică. Unul din
procesele care afectează în mod negativ calitatea solului este compactarea. Compactarea
(tasarea) solului reprezintă procesul fizic prin care are loc creşterea exagerată a masei de sol pe
unitatea de volum cât şi micşorarea porozităţii acesteia.
În practică, aşa numitele evenimente de compactare de la suprafaţa solului sunt, de
obicei, o combinaţie de densificare şi deformare prin forfecare (Whalley W.R., 2012). Green şi
al., (2003) au analizat efectele deformării diferitelor tipuri de sol asupra conductivităţii
hidraulice. Concluziile lor, în acord cu multe alte studii (Matthews şi al., 2010; Reynolds şi al.,
2008; Wang şi Huang, 1984), au fost că, conductivitatea hidraulică a solurilor saturate este foarte
sensibilă la schimbările porozităţii. Multe dintre efectele tipului de sol şi a compactării acestora,
pot fi luate în considerare utilizând porozitatea efectivă.
Carman (1939) a fost primul care a propus această abordare de a permite descrierea
printr-o singură ecuaţie a conductivităţii hidraulice saturate în soluri argiloase şi nisipoase.
Ecuaţia Kozeny-Carman (KC) este folosită frecvent pentru analiza efectelor schimbării
porozităţii asupra conductivităţii hidraulice a solului:
2 3
1 ρw g e
k sat =τ 2 2
S νρ s 1+e
(3.54)
unde:
S – suprafaţa specifică;
τ – tortuozitatea;
g – acceleraţia gravitaţională;
ρw şi ρ – densitatea apei, respectiv a solului;
ν – vâscozitatea dinamică a apei;
ϕ
e – cifra porilor (e= , ϕ este porozitatea);
(1−ϕ )
Chapuis şi Aubertin (2003) au observat că ecuaţia Kozeny-Carman este folosită mai rar
din cauza dificultăţii măsurării parametrilor, în special „S”. O altă problemă ar fi că tortuozitatea
este o constantă care ţine de diferenţele tortuozităţii în diferite tipuri de soluri, iar dacă k sat
trebuie aflat, atunci valoarea tortuozităţii trebuie cunoscută.
Relaţia dintre conductivitatea hidraulică şi porozitatea solului este descrisă empiric
(Ahuja şi al., 1989; Aminrun şi al., 2004; Green şi al., 2003):
58
n
k sat =B ϕ e
(3.55)
unde:
B şi n – sunt fixe;
ϕe – porozitatea efectivă.
După Ahuja şi al., (1989), „n” are o valoare cuprinsă între 4 şi 5 şi „B” variază în funcţie
de tipul de sol.
Han şi al., (2008) au estimat valoarea lui ϕe dintr-un punct de inflexiune a curbei
caracteristice a umidităţii apei. Cu această abordare generală, pare posibilă obţinerea unei relaţii
comune între ksat şi ϕe pentru diferite soluri, precum şi descrierea efectelor de deteriorarea a
solului prin compactare asupra conductivităţii hidraulice saturate.
Matthews şi al., (2010) au propus un model simplu pentru conductivitatea hidraulică
saturată utilizând curba caracteristică a umidităţii. Ei au considerat o interconectare a cilindrilor
de diferite dimensiuni de-a lungul secţiunii unui material poros. S-a presupus că aceste
interconexiuni sunt aleatorii. Astfel a fost derivată F(r):
dθ d ψ d θ
F (r )= =
dr dr d ψ
(3.56)
unde:
ψ – potenţial matricial;
Presupunând că fluxul de apă printr-un cilindru este proporţional cu suprafaţa secţiunii
transversale, atunci:
k sat ∞¿
(3.57)
Matthews şi al., (2010) au folosit ecuaţia lui van Genuchten pentru curba caracteristică a
umidităţii apei (van Genuchten, 1980), pentru evaluarea acestei integrale şi au folosit
constrângerea standard m=1-1/n pentru cei doi parametrii ai curbei caracteristice:
θ−θr
Θ=
θ s−θr
(3.58)
unde:
θs - conţinutul de apă la saturaţie;
θr – conţinutul rezidual de apă.
59
Ecuaţia (3.57) a fost rescrisă:

2
k sat ∞ α ¿
(3.59)
ρw g
k sat = ¿
8ν
(3.60)
unde:
ν – vâscozitatea apei;
γ – tensiunea superficială a apei;
Matthews şi al., (2010), în urma cercetărilor experimentale efectuate, au obţinut o serie
de rezultate cu privire la conductivitatea hidraulică a solurilor saturate. Astfel, în figura 3.7 se
prezintă conductivitatea hidraulică, reprezentată grafic, în raport cu porozitatea:
Fig.3.7. Logaritmul conductivităţii hidraulice a unui sol consolidat şi pentru un sol în stare critică în
raport cu porozitatea (Sursa: Whalley W.R. şi al., 2012)
Metodele empirice folosite pentru a prezice conductivitatea hidraulică necesită unele

informaţii despre caracteristicile curbei de umiditate a apei.
Whalley W.R. şi al., (2012) au folosit datele publicate (v. tab.3.5, tab.3.6) despre soluri
deteriorate (Gregory şi al., 2010) pentru estimarea caracteristicilor curbei de umiditate a apei (v.
fig.3.8). Acestea au fost folosite pentru estimarea porozităţii efective din solul afânat şi din solul
compactat.
Tabelul 3.5. Parametrii derivaţi din estimarea caracteristicilor curbei umidităţii apei împreună
cu datele ksat calculate din porozitate
60
Starea Porozitate θs - θr b θs nν α α(θs - Ksat(mm·zi-1)

solului a efectivă θr)
Sol afânat 0.135 0.451 -1.25 0.650 1.187 1.713 0.7727 121.388
Sol afânat 0.030 0.205 6.72 0.650 1.187 0.0554 0.0114 0.0624
şi
deformat
prin
forfecare
Tabelul 3.6. Parametrii derivaţi din estimarea caracteristicilor curbei umidităţii apei împreună
cu datele ksat calculate din porozitate
Starea Porozitate θs - θr b θs nν α α(θs - θr) Ksat(mm·zi-1)

solului efectivă
Sol 0.045 0.303 4.04 0.582 1.187 0.1123 0.0339 2.7289

compactat
Sol 0.014 0.138 6.71 0.582 1.187 0.0264 0.0036 0.0239

compactat
şi deformat
prin
forfecare
Compresia uniaxială este des folosită în laborator pentru a reproduce efectele compactării
(Gregory şi al., 2006), dar aceasta este o combinaţie între consolidare şi deformare prin forfecare
şi va duce, cel mai probabil la o conductivitate hidraulică a solurilor saturate pentru orice
porozitate care este între limitele valorilor arătate în fig. 3.7 pentru sol consolidat şi sol în stare
critică.
61
Fig.3.8. Curbele de umiditate a apei pentru solul afânat, cel compactat, cel afânat deformat prin forfecare
şi cel compactat deformat prin forfecare (Sursa: Whalley W.R. şi al., 2012)
Datele rezultate din experimentele lui Whalley W.R. şi al., (2012) sugerează că
macrostructura solului în solul afânat este foarte sensibilă la deteriorări prin forfecare. În câmp
consolidarea izotropică este rară.
Ambele metode folosite (atât în câmp, cât şi în laborator) par a fi eficiente în a descrie
efectele unei deformări complexe asupra conductivităţii hidraulice a solurilor saturate. Cu toate
acestea, cunoaşterea caracteristicilor curbei de umiditate a apei face ca aceste abordări empirice
să fie dificil de utilizat în practică.
Totuşi, aceste abordări au arătat că există posibilitatea utilizării unei metode empirice
relativ simple pentru a descrie efectul deformării solului asupra caracteristicilor curbei de
umiditate a apei, care pot fi folosite mai apoi, pentru a explica modul în care ksat variază în
funcţie de tipul de deformare a solului.
Deformarea prin forfecare a solului afânat, la o porozitate constantă poate duce la o
reducere semnificativă a conductivităţii hidraulice saturate. Reducerile conductivităţii hidraulice
saturate după compactare sunt previzibile, dacă efectul deformării solului asupra caracteristicilor
curbei de umiditate a apei poate fi cunoscut sau poate fi estimat.
62

Capitolul 3

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 3

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrare de disertație Gal Ioana

Regimul apei în sol: forme, sucţiune, curbă caracteristică, exigenţele

3.1. Aspecte generale privind regimul apei în sol

Apa este foarte importantă în procesele de dezagregare şi alterare a rocilor şi mineralelor

aerul, căldura, microorganismele, majoritatea proceselor fizico – chimice şi biochimice de

3.2. Formele de apă din sol

o Apa legată fizic

Cantitatea maximă de apă higroscopică formează coeficientul maxim de higroscopicitate.

o Apa legată chimic

Cantitatea de apă capilară depinde de textură, structură şi porozitate, crescând de la

3.3. Indicii hidrofizici ai solului

3.4. Forţele care acţionează asupra apei din sol

 Forţa osmotică - depinde de presiunea osmotică şi se manifestă în solurile sărăturate. Cu

3.5. Potenţialul apei din sol şi sucţiunea solului

(Sursa: Stătescu F., Pavel V.L., 2011)

0 1 0.76 0,001 0,001 1

1 10 7,6 0,01 0.001 10

1,78 60 46 0,06 0,06 60

2 100 76 0,1 0,1 100

2.52 330 250 0,33 0,33 330

2,68 500 380 0,50 0,50 500

3 1000 760 1 1 1000

4 10000 7600 10 10 10000

4,20 15000 11400 15 15 15000

4,70 50000 38000 50 50 50000

5 100000 76000 100 100 100000

6 1000000 760000 1000 1000 1000000

7 10000000 7600000 10000 10000 10000000

Măsurată în centimetri coloană de apă, sucţiunea (forţa de reţinere a apei) variază de la 1

3.6. Curba caracteristică a umidităţii solului

Curba caracteristică a umidităţii solului exprimă legătura ce exista între sucţiune si

În literatura de specialitate, se întâlnesc câteva ecuaţii pentru a descrie curba

3.7. Tipuri de curgere a apei în sol

3.8. Modelarea matematică a curgerii apei în sol

3.8.1. Ecuația generală a mișcării apei în solurile nesaturate

Ecuația lui Richards

3.8.2. Circulația apei într-un mediu poros saturat

Raportul de anizotropie se consideră deci în cazul tridimensional ca fiind k zz / kxx şi este

3.8.4. Ecuaţia de continuitate

Ecuaţia de continuitate, care este o ecuaţie fundamentală a mecanicii fluidelor, exprimă

η = vâscozitatea dinamică a fluidului (kg/ms);

3.8.6. Conductivitatea hidraulică şi permeabilitatea intrinsecă

Conductivitatea hidraulică la saturaţie K, numită şi permeabilitatea hidrogeologilor,

Sol argilos 10-7 – 10-6 0,01 – 0,1

Sol aluvionar de suprafaţă 10-6 – 10-5 0,1 – 1

Nisip fin 10-5 - 5·10-5 1-5

Nisip mediu 5·10-5 – 2,5·10-3 5 - 20

Nisip grosier 2,5·10-5- 10-3 20 - 100

Pietriş >10-3 >100

Argile 10-7 – 10-3 10-19 – 10-15

Mâluri aluvionare 10-4 - 100 10-16 – 10-12

Nisipuri 10-2 - 103 10-14 – 10-9

Pietrişuri 102 - 105 10-10 – 10-7

Şisturi argiloase 10-8 – 10-4 10-16 – 10-12

Marne fracturate şi 10-4 – 10-0 10-16 – 10-12

Gresie bine cimentată 10-5 – 10-2 10-17- 10-14

Gresie friabilă 10-3 – 10-0 10-15 – 10-12

Sare 10-10 – 10-8 10-22 – 10-20

Anhidrite 10-7- 10-6 10-19 – 10-18

Roci metamorfice 10-9 – 10-5 10-21 – 10-17

Roci metamorfice 10-5 – 10-1 10-17 – 10-13

Permeabilitatea intrinsecă şi porozitatea

După Marsily (1981), formulele empirice cele mai cunoscute sunt: