IRIGAREA CULTURILOR

Cusr 2 și Curs 3

RELAŢIILE SOL - APĂ - PLANTĂ

Irigaţia este una dintre măsurile agrotehnice importante, care poate contribui la obţinerea
unor sporuri mari de producţie.
Practica agricolă a demonstrat că succesul lucrărilor de irigaţie nu depinde numai de
folosirea celor mai moderne sisteme de amenajare şi metode de udare. Perfecţionarea tehnicilor de
udare asigură ridicarea randamentului de utilizare a apei şi reducerea necesarului de forţă de muncă,
dar realizarea scopului final al irigaţiei, sporirea producţiei agricole şi menţinerea sau ridicarea
fertilităţii solului, nu se pot realiza fără cunoaşterea aprofundată a relaţiilor sol-apă-plantă şi,
bineînţeles, a celor mai noi metode de amenajare şi de udare.
Irigarea la momentul potrivit, cu o cantitate corespunzătoare de apă, aplicată în funcţie de
viteza de infiltraţie, fără a favoriza scurgerile şi eroziunea solului, reprezintă o condiţie esenţială în
obţinerea rezultatelor dorite.
Este important ca specialiştii în irigaţii să posede, pe lângă cunoştinţele legate de tehnica
irigaţiei, şi temeinice cunoştinţe de pedologie, fiziologie, fitotehnie, legumicultură, pomicultură,
viticultură etc., care să le permită să înţeleagă relaţiile complexe dintre sol-apă-plantă în condiţiile
specifice ale zonei în care practică irigaţia.
Aplicarea raţională a irigaţiei se poate realiza în condiţiile în care se cunosc proprietăţile
fizice şi hidrofizice ale solului, formele sub care se găseşte apa în sol, aspectele legate de circulaţia
şi accesibilitatea apei pentru plante, de cantitatea de apă pe care o poate înmagazina solul, precum şi
necesarul de apă al plantelor.
De asemenea, trebuie să fie cunoscute condiţiile de salinizare secundară a solului,
posibilităţile de transport şi concentraţia sărurilor, ca urmare a circulaţiei şi evaporaţiei apei din sol.

2.1. PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE SOLULUI LEGATE DE APLICAREA

IRIGĂRII

Proprietăţiile fizice ale solului, determină, împreună cu proprietăţiile hidrofizice, cantitatea

de apă care se înmagazinează în sol, apa accesibilă plantelor, mişcarea apei, viteza de infiltraţie şi
aprovizionarea plantelor cu substanţe nutritive. De aceste proprietăţi ale solului se va ţine seama la
alegerea tipului de amenajare, a metodei şi a elementelor tehnice de udare (I.Pleşa,1979; Z.Nagy,
1982; E.Luca, 1994; L.Muntean şi colab., 1995; P.Guş şi colab., 1998).

2.1.1. Textura solului (compoziţia granulometrică) - indică mărimea şi forma particulelor

de sol (pietriş, nisip, praf, argilă), precum şi proporţia în care acestea intră în alcătuirea diferitelor
tipuri de sol. În funcţie de textură, solurile se clasifică în trei categorii mari: soluri uşoare cu un
conţinut de peste 70% nisip; soluri mijlocii cu un conţinut de nisip de până la 70% şi argilă până la
35%; soluri grele, cu un conţinut de argilă mai mare de 35%.
Solurile uşoare (nisipoase, nisipo-lutoase) se caracterizeză printr-o capacitate redusă de
reţinere a apei, fiind recomandate pentru udarea prin aspersiune şi prin picurare.
Solurile mijlocii (luto-nisipoase, lutoase) sunt soluri echilibrate din punct de vedere
textural, pretându-se la toate tipurile de amenajare şi la toate metodele de udare.
Solurile grele (luto-argiloase, argilo-lutoase, argiloase) se caracterizează printr-o mare
capacitate de reţinere a apei, fiind greu permeabile. Irigarea unor astfel de terenuri poate conduce la
băltirea apei sau la scurgeri de suprafaţă, implicit la degradarea terenurilor şi la înrăutăţirea
condiţiilor a plantelor.
10
 2.1.2. Structura solului reprezintă modul de asamblare a particulelor de sol în agregate.
Se disting două tipuri de structură: o microstructură a solului, reprezentată de agregate cu diametru
mai mic de 0,25 mm şi o macrostructură, reprezentată de agregate cu diametru mai mare de 0,25
mm.(Obrejanu 1966).
După forma particulelor care alcătuiesc agregatele de sol, structura poate fi: glomerulară
(grăunţoasă), şistoasă, alunară, nuciformă, prismatică, bulgăroasă, columnară.
Structura solului poate fi degradată prin aplicarea neraţională a irigaţiei, prin utilizarea unei
ape de irigat necorespunzătoare, prin aplicarea lucrărilor solului la o umiditate ridicată etc.

2.1.3. Greutatea volumetrică (Gv), numită şi greutate specifică aparentă sau densitate
aparentă (Da) - reprezintă raportul dintre greutatea solului în aşezarea sa naturală (G) şi volumul
total al probei luate în considerare (Vt), inclusiv volumul porilor.
Greutatea volumetrică se exprimă în g/cm3 sau t/m3. Valorile greutăţii volumetrice
determinate pe orizonturi de sol, sunt utile pentru transformarea valorilor procentelor de greutate ale
umidităţii în unităţi de volum, transformare necesară în calcularea normelor de irigaţie şi normelor
de udare.
Un sol relativ afânat prezintă valori ale greutăţii volumetrice până la 1,3-1,4 t/m3, un sol
tasat prezintă valori cuprinse între 1,4-1,6 t/m3 iar un sol foarte tasat, între 1,6-1,8 t/m3.

2.1.4. Greutatea specifică (Gs), numită uneori şi greutate specifică reală - reprezintă
raportul dintre greutatea probei (G) şi volumul particulelor solide (Vps), în aşezare compactă,
exclusiv volumul porilor.
Valorile greutăţii specifice variază, în general, foarte puţin, de la un sol al altul, valorile
medii fiind cuprinse în intervalul 2,65-2,70 g/cm3.

2.1.5. Porozitatea solului - reprezintă raportul dintre volumul solului neocupat de

particulele solide (spaţiile pline cu aer şi apă) şi volumul total al solului.
În funcţie de dimensiunile porilor, porozitatea (spaţiul lacunar), poate fi: capilară
(diametrul porilor este mai mic de 0,1-0,2 mm), în interiorul agregatelor structurale, şi necapilară
(pori cu diametrul mai mare de 0,2 mm), între agregatele structurale. În general, porii capilari au rol
de reţinere a apei în sol, iar cei necapilari asigură aerisirea solului.
Porozitatea totală (capilară şi necapilară) se determină după relaţia:
Gv
Pt = 100 (1- )
Gs
în care:
Pt - porozitatea totală (%);
Gv - greutatea volumetrică (g/cm3);
Gs - greutatea specifică (g/cm3);

Solurile cu textură mijlocie prezintă cea mai echilibrată porozitate (cu un raport optim între
porii capilari şi cei necapilari), iar solurile grele se caracterizează printr-o porozitate redusă.
Kacinski (citat de I.Pleşa 1974) apreciază că porozitatea totală este excesivă dacă depăseşte
70%, este bună între 55 şi 60%, satisfăcătoare între 50 şi 55% şi nesatisfătoare în cazul solurilor sub
50%.

2.2. FORMELE DE APĂ DIN SOL

Datorită mecanismelor fizice diferite care determină mişcarea şi reţinerea apei în sol,
precum şi proprietăţilor diferite pe care le are apa supusă acestor mecanisme, în sol se diferenţiază
mai multe forme de apă.

11
 IRIGAREA CULTURILOR

Se poate aprecia că formele de apă din sol sunt diferite calitativ, dar trecerea de la o
categorie la alta nu este bruscă ci, în general, se realizează treptat.
O clasificare făcută de Briggs (citat de Obrejanu, 1966) cuprinde trei forme de apă:
Apa higroscopică - este apă strâns legată de particulele solide ale solului datorită unor
forţe de adsorbţie, care se stabilesc la contactul dintre particulele de sol şi apă. Această categorie de
apă este inaccesibilă plantelor.
Apa capilară - este cea mai imporantă formă de apă din sol, cu implicaţii directe în
evoluţia plantelor. Se găseşte în porii capilari ai solului şi este pusă în mişcare de forţele capilare
care se stabilesc la contactul apă-aer.
Apa capilară este cuprinsă între coeficientul de higroscopicitate şi capacitatea de câmp.
Apa gravitaţională (apa liberă) - este apa aflată în exces (peste capacitatea de câmp),
nereţinută nici de forţele de adsorbţie nici de cele capilare, ocupând porii largi ai solului, prin care
se scurge în profunzime, sub acţiunea câmpului gravitaţional.
Pe lângă cele trei forme de apă, considerate esenţiale, au fost descrise şi unele forme
intermediare. Astfel, apa peliculară (Lebedev, citat de Obrejanu, 1966), se află pe poziţie
intermediară între apa higroscopică şi apa capilară, fiind reţinută în sol de forţe inferioare primei
categorii, dar superioară celei de-a doua categorii.
O clasificare originală a formelor de apă (Rode, citat de Obrejanu, 1966), cuprinde: 1. apa
de cristalizare; 2. apa în stare solidă; 3. apa în stare de vapori; 4. apa strâns legată; 5. apa slab
legată; 6. apa liberă, care la rândul ei se diferenţiază în: apa pelicular-suspendată, apa suspendată
din interiorul agregatelor, apa capilar-suspendată, apa gravitaţională în curs de infiltrare, apa
gravitaţională capilar sprijinită şi apa gravitaţională sprijinită.
Clasificarea propusă de Rode se bazează pe noţiunile introduse de el de apă sprijinită şi
apă suspendată.
Apa sprijinită este apa din franjul capilar, adică din stratul de sol situat deasupra pânzei de
apă freatică, în care apa se ridică prin capilaritate.
Apa suspendată este caracteristică zonelor secetoase, fiind depăşită de apa freatică, aflată la
adâncimi mari, printr-un strat relativ uscat de sol. Apa suspendată formată în partea superioară a
profilului de sol, în urma infiltrării apei din precipitaţii şi a apei de irigaţie, poate fi consumată de
plante, iar o parte se evaporă.

2.3. PROPRIETATILE HIDROFIZICE ALE SOLULUI LEGATE DE APLICAREA

IRIGARII CULTURILOR

Cunoaşterea proprietăţilor hidrofizice ale solurilor pe terenurile irigate constituie o condiţie

de cea mai mare importanţă pentru înmagazinarea şi reţinerea apei în sol.
Cele mai importante proprietăţi hidrofizice ale solului, care trebuie cunoscute în
exploatarea terenurilor irigate, sunt: permeabilitatea, capilaritatea şi capacitatea de reţinere a apei.
Scopul practic al cunoaşterii proprietăţilor hidrofizice este de a putea dirija mecanismul
înmagazinării apei în sol prin aplicarea unei agrotehnici specifice, în aşa fel încât apa înmagazinată
în sol să fie pusă la dispoziţia culturilor agricole sub forma cea mai accesibilă.
Cunoaşterea indicilor este necesară în tehnica irigaţiei pentru calcularea normelor de udare
şi, în general, pentru aplicarea unui regim optim de irigare.
Valoarea indicilor hidrofizici are un caracter convenţional. Cifra care indică mărimea
dintre proprietăţile hidrofizice este constantă pentru un anumit sol, numai în anumite condiţii fizico-
chimice.
Orice schimbare în textură, structură sau compoziţia chimică a solului, produsă prin
intervenţia omului, ca de pildă distrugerea hardpanului prin lucrarea cu scormonitorul, întreţinerea
permanentă a stratului afânat la suprafaţă, aplicarea îngrăşămintelor şi a amendamentelor, are ca
urmare modificarea valorilor indicilor hidrofizici (D.Mureşan şi colab., 1992; Z.Nagy, 1982;
O.Merculiev, 1986; E.Luca, 1994; P.Guş şi colab., 1998).

12
 2.3.1. Permeabilitatea solului pentru apă

Este proprietatea solului de a permite trecerea apei prin el. Permeabilitatea solului este mai
mare la început, descrescând treptat, pe măsură ce solul se îmbibă cu apă. Ea se stabilizează la o
anumită valoare, corespunzătoare fazei când solul saturat permite trecerea apei cu o viteză
constantă.
Acţionând asupra structurii şi gradului de afânare a solului, permeabilitatea pentru apă
poate fi dirijată în sensul dorit, ceea ce este deosebit de important în cazul terenurilor irigabile.
Arăturile adânci, lucrarea cu scormonitorul, încorporarea îngrăşămintelor organice şi
aplicarea amendamentelor de calciu, sunt principalele mijloace pentru mărirea permeabilităţii
solurilor grele şi impermeabile.
Impregnarea solurilor nisipoase cu mâlul transportat de apă şi de pe fundul bălţilor,
încorporarea unor cantităţi mari de materie organică în straturi succesive, compactarea terenului cu
tăvălugul etc., reprezintă importante mijloace pentru micşorarea permeabilităţii solurilor uşoare în
agricultura irigată.
În general, solurile irigabile trebuie să aibă o permeabilitate mijlocie pentru apă.
Dacă solul are permeabilitatea prea mare, apa de irigaţie se pierde fără folos în profunzime,
iar dacă are permeabilitatea prea mică, apa bălteşte la suprafaţă.
Infiltraţia apei este un proces aflat în strânsă relaţie cu permeabilitatea, referindu-se doar la
pătrunderea descendentă a apei în sol, pe diferite căi, sub acţiunea forţei gravitaţionale.
Viteza de infiltraţie este importantă în alegerea sistemului de amenajare, metodelor de
udare, elementelor tehnice ale udării etc.

2.3.2. Capilaritatea solului

Este proprietatea solului prin care apa din pânza freatică se poate ridica la o anumită
înălţime datorită forţei capilare.
Stratul de sol sau subsol care conţine apa provenită din pânza freatică, prin intermediul
forţei capilare, se numeşte franj capilar.
Dacă apa conţinută în franjul capilar este consumată de către plante, prin absorbţia
rădăcinilor, sau se pierde prin evaporaţie la suprafaţa solului, atunci apa cheltuită este înlocuită cu
cantităţi noi de apă ce se ridică prin forţa capilară.
Capilaritatea solului se măsoară în înălţimea de ridicare a apei (înălţimea frajului capilar).
Ea depinde de textura solului şi de cantitatea de săruri dizolvate în apă. Orientativ, pentru stabilirea
înălţimi de ridicare a apei freatice, se pot folosi datele din tabelul 4.
Tabelul 4

Înălţimea de ridicare a apelor freatice prin capilaritate

(după O. Merculiev, 1986)

Înălţimea maximă de ridicare a

Tipul textural de sol
apei/cm
Argilos 400-500
Argilo-nisipos, greu 300-400
Argilo-nisipos mijlociu 200-300
Argilo-nisipos uşor 150-200
Nisipo-argilos 100-150
Nisipos 50-100

Capilaritatea este proprietatea fizică a solului de care trebuie să se ţină seama, cu prioritate,
în irigaţie.
13
 IRIGAREA CULTURILOR

Când franjul capilar se află aproape de suprafaţa solului, ca în cazul solurilor freatic
umede, aportul freatic contribuie la economisirea unei cantităţi apreciabile de apă de irigaţie.
Aportul freatic poate însă contribui la sărăturarea solului prin depunerea neîncetată pe
pereţii capilarelor a sărurilor conţinute de apa freatică, de obicei mineralizată.
Contactul apei de irigaţie la nivelul franjului capilar cu apa freatică sărăturată are ca
urmare difuziunea sărurilor în apa de irigaţie şi deci declanşarea sărăturării şi în stratul ocupat de
rădăcini.
Capilaritatea solului are un rol important în umezirea freatică a solului, de care trebuie să
se ţină seama la cultivarea plantelor în condiţii de irigare.
Din punct de vedere al adâncimii la care se găseşte franjul capilar se deosebesc trei situaţii
diferite:
a) Franjul capilar este la suprafaţa solului, determinând umezirea excesivă a solului sau
chiar sărăturarea lui în cazul când apa freatică este mineralizată.
Este cazul solurilor cu nivel ridicat al apei freatice. Aceste soluri, prin irigare, sunt expuse
sărăturării sau înmlăştinirii.
b) Franjul capilar atinge stratul în care se dezvoltă rădăcinile plantelor cultivate.
Este cazul solurilor freatic umede la care nivelul apei freatice se găseşte între 2-3 m (în
funcţie de mărimea ascensiunii capilare).
Reducerea normelor de irigaţie şi împiedicarea pierderii apei în canalele de irigaţie sunt
măsurile indicate pe aceste terenuri.
c) Franjul capilar este situat mai jos de stratul în care au ajuns rădăcinile plantelor.
Este cazul solurilor cu nivelul freatic la o adâncime mai mare de 3-5 m şi la care, datorită
aportului freatic, nu apar restricţii de folosire a apei de irigaţie.
În general, solurile din prima categorie nu au nevoie de irigaţie, ci de drenaj, eventual de
măsuri pentru combaterea sărăturării.
Irigarea apare necesară pe solurile din ultima categorie cât şi pe unele soluri din categoria a
doua, atunci când aportul freatic nu compensează deficitul de umiditate din precipitaţii.
Trebuie avut în vedere că, datorită pierderilor de apă ce au loc prin infiltraţie în sistemele
de irigaţie, se produce o ridicare treptată a nivelului freatic, ceea ce face ca solurile din categoria a
doua să treacă în prima categorie la scurtă vreme după introducerea irigaţiei, iar solurile cu apă
freatică situată la 5-10 m adâncime să treacă adeseori în categoria a doua.
Pentru prevenirea acestor situaţii, urmate de cele mai multe ori, în climatele aride, de
înmlăştinirea şi sărăturarea secundară a solului, se impun măsuri speciale de reducere a pierderilor
de apă în sistemele de irigaţie şi de combatere a efectelor negative ale irigaţiei, cu drenajul.
Cantitatea de apă pe care franjul capilar o pune la dispoziţia plantelor trebuie avută în
vedere la stabilirea normelor de irigaţie.

2.3.3. Capacitatea de reţinere a apei în sol

Este proprietatea solului de a reţine şi de a înmagazina apa. În funcţie de condiţiile de

umezire a solului, apar mai multe trepte ale capacităţii de reţinere, exprimate prin indici hidrofizici
caracteristici.
În practica irigaţiei interesează în mod deosebit două trepte ale capacităţii de reţinere a apei
în sol şi anume: pragul rezervei de apă inaccesibilă plantelor (rezerva moartă de apă) şi capacitatea
de câmp pentru apă.
Valorile celor două trepte de capacitate sunt constante pe unul şi acelaşi tip de sol şi pot
caracteriza solul din punct de vedere al proprietăţilor sale de reţinere şi de înmagazinare a apei. Ele
se exprimă în procente din masa solului uscat.
Limita inferioară a conţinutului de umiditate până la care plantele se mai pot încă
aproviziona cu apă este determinată de coeficientul de ofilire (CO).

14
 Coeficientul de ofilire reprezintă conţinutul de umiditate al solului la care plantele se
ofilesc, fără să-şi mai poată reface ulterior turgescenţa, chiar dacă sunt puse într-o atmosferă
saturată de vapori de apă.
După ultimele cercetări s-a constatat că acest coeficient de ofilire nu reprezintă un singur
punct, o valoare unică, deasupra căreia plantele vegetează normal şi sub care plantele se ofilesc, ci
un şir de valori, adică un interval de ofilire.
Valorile cele mai mari ale intervalului corespund apariţiei primelor semne de ofilire a
plantelor, iar valorile cele mai mici, ofilirii permanente, adică morţii plantelor.
Coeficientul de ofilire reprezintă un punct convenţional luat în cuprinsul acestui interval.
Valoarea coeficientului de ofilire depinde de numeroşi factori, între care cei mai importanţi
sunt: textura solului, conţinutul în humus şi conţinutul în săruri. El variază cu solul, iar pe acelaşi
sol, cu orizontul genetic. Se determină pe adâncimile de 0,5; 0,75; 1,0; 1,5 m.
Coeficientul de ofilire se determină: fie direct, în vase de vegetaţie cu ajutorul plantelor, fie
indirect, prin calcul, folosindu-se alt indice hidrofizic, coeficientul de higroscopicitate: CO = 1,5 x
coeficientul de higroscopicitate.
Limita superioară a conţinutului de apă până la care plantele se pot aproviziona, este
capacitatea maximă pentru apă a solului.
Dar, aşa cum se ştie, starea de umiditate corespunzătoare capacităţii maxime nu se menţine
decât foarte scurt timp în sol. Nu se menţine nici chiar starea de umiditate corespunzătoare
capacităţii capilare. Umiditatea din sol care se menţine un timp mai îndelungat decât capacitatea
capilară, este starea denumită capacitatea de câmp pentru apă a solului. Pentru irigaţie este una
dintre cele mai importante proprietăţi ale solului. Lipsa de date exacte asupra acesteia poate
conduce la erori grave în aplicarea udării în teren.
Capacitatea de câmp pentru apă a solului (CC) este cantitatea de apă care a rămas în sol
după ce acesta a fost mai întâi saturat cu apă şi apoi a pierdut prin infiltraţie apa gravitaţională şi o
parte a apei din capilarele mari, ajungând la un echilibru aproape durabil al umidităţii.
Această treaptă a capacităţii de reţinere a solului nu cuprinde în sfera sa apa gravitaţională,
care este un timp prea scurt la dispoziţia plantelor.
În condiţii de irigaţie, faza de echilibru a umidităţii corespunzătoare capacităţii de câmp
pentru apă este atins în general după 48 ore de la udare, când solul a pierdut prin infiltraţie normală
apa gravitaţională, precum şi o parte din apa capilară mai uşor mobilă.
Valoarea capacităţii de câmp depinde în primul rând de textura şi structura solului şi de
conţinutul în substanţă organică.
Ea variază cu solul şi, la acelaşi sol, cu orizonturile genetice.
Se determină în câmp pe straturi de 0,5 m; 0,75 m; 1 m şi 1,5 m, după metoda Kacinski sau
prin calcul: CC = 2,7 x coeficientul de higroscopicitate.

2.3.4. Determinarea rezervei de apă din sol

Pentru dirijarea corespunzătoare a regimului de apă din sol prin irigare, este necesar să se
urmărească îndeaproape evoluţia umidităţii solului până la adâncimi de 1,50 m, în funcţie de
sistemul radicular al culturii.
Determinarea rezervei de apă din sol se realizează periodic, pe orizonturi genetice şi se
exprimă în procente din greutatea solului uscat, care pot fi echivalate în procente de volum sau în
unităţi de volum, m3/ha (Pleşa I. şi Florescu Gh., 1974), după relaţiile:

U% (volum) = U% (greutate) · Gv;

U (m3/ha) = 100 · H · Gv · U% (greutate) sau
U (m3/ha) = 100 · H · U% (volum);
15
 IRIGAREA CULTURILOR

în care: Gv = greutatea volumetrică (t/m3)

H = grosimea stratului de sol pentru care se calulează umiditatea (m).

Determinarea rezervei de apă din sol se poate face după una dintre metodele: gravimetrică,
tensiometrică, electrometrică, neutronică, picnometrică etc.

2.4. PRECIPITAŢIILE ŞI TEMPERATURA - FACTORI CARE DETERMINĂ

NECESITATEA IRIGĂRII

Irigaţia este o măsură agrotehnică de sporire a producţiei, care trebuie extinsă numai acolo
unde este necesar, altfel devine neeconomică şi ridică nejustificat costul produţiei.
Între factorii care influenţează necesitatea irigării culturilor, un rol esenţial revine factorilor
climatici (precipitaţiile, temperatura), alături de factorii economici (cerinţe interne de produse
agricole şi posibilităţile de export), de sol, plantă etc.

2.4.1. Precipitaţiile

Media anuală de precipitaţii, caracteristică pentru o anumită regiune constituie un criteriu,

insuficient însă, pentru aprecierea necesităţii irigaţiei şi pentru determinarea volumului de apă
necesar a fi administrat prin irigaţie culturilor agricole.
Se admite, în general, că la precipitaţii medii anuale sub 250 mm nu este posibilă
cultivarea cu succes a plantelor agricole fără irigare, iar la precipitaţii între 250-500 mm nu se pot
realiza condiţiile unei agriculturi intensive fără irigare. (Vl. Ionescu Siseşti, 1971; Z. Nagy şi
E.Luca, 1994 etc.).
Având în vedere că pe glob 25% din suprafaţa uscatului se găseşte în climat arid (cu
precipitaţii sub 250 mm) şi 30% în climat semiarid, (cu precipitaţii între 250-500 mm), rezultă că pe
mai mult de jumătate din suprafaţa globului, precipitaţiile atmosferice sunt insuficiente pentru a
asigura o producţie agricolă ridicată. De aici rezultă importanţa şi necesitatea irigaţiei ca măsură
radicală de sporire a producţiei agricole. În ţara noastră precipitaţiile anuale sunt mai mici de 500
mm, pe 20% din teritoriu, ceea ce justifică necesitatea extinderii irigaţiei pe această suprafaţă.
N. Grumeza, O. Merculiev şi C. Kleps (1989) au calculat pentru condiţiile climatice din
Câmpia de Vest a Olteniei nevoia de apă a diferitelor culturi agricole, exprimând-o în necesar de
precipitaţii anuale. Astfel, consumul total de apă (medie pe perioada 1976-1985) oscilează în jurul
valorii de 700 mm/ha la porumb şi soia, între 800-1000 mm/ha la lucernă şi între 750-800 mm la
sfecla de zahăr. La floarea-soarelui şi cartof aeasta este de circa 600 mm/ha. În condiţii obişnuite,
fără irigaţie, valorile sunt în general mai reduse cu circa 50%.
Rezultă că în regiunile unde se realizează cantitatea anuală de precipitaţii corespunzătoare
necesarului culturilor menţionate, aceste culturi găsesc condiţii de umiditate satisfăcătoare. Dar
pentru satisfacerea nevoii de apă a plantelor nu este suficient să li se asigure cantitatea totală
necesară, fiind important mai ales modul de repartizare a apei în funcţie de fazele de vegetaţie.
Plantele pot suferi de lipsă de apă chiar la medii anuale ridicate, dar nefavorabil distribuite, după
cum cerinţele faţă de umiditate pot fi satisfăcute chiar la medii anuale mai reduse, însă favorabil
repartizate.
În regiunile în care precipitaţiile sunt concentrate în anotimpul rece sau în regiunile
caracterizate printr-un regim pluviometric torenţial, plantele nu pot beneficia de întreaga cantitate
de apă căzută şi vor suferi de secetă.
Întrucât caracterizarea regimului pluviometric prin mediile anuale, s-a dovedit, cel puţin în
condiţiile ţării noastre, ca sumară şi imprecisă, Botzan si Merculiev (1954-1955) au împărţit
precipitaţiile în: 1. precipitaţii din perioada caldă a anului (aprilie-septembrie), numite convenţional
16
precipitaţii de vară şi 2. precipitaţii din perioada rece a anului (octombrie-martie), numite
convenţional precipitaţii de iarnă. Este un mijloc mai precis de caracterizare a regimului
pluviometric, oferind posibilităţi mai sigure de apreciere a nevoii de irigare.
Luând în considerare suma precipitaţiilor de vară, regiunea de câmpie a ţării a fost
împărţită de Vlad Ionescu-Siseşti în patru zone:
a) Zona cu precipitaţii de vară sub 200 mm, cuprinzând Dobrogea, bălţile Ialomiţei şi
Brăilei aproape în întregime, porţiuni mai reduse în sud-estul şi nordul Bărăganului, precum şi sudul
Moldovei.
b) Zona cu suma precipitaţiilor de vară 200-250 mm, cuprinzând aproape toată Câmpia
Dunării, câmpia de sud a Moldovei şi colţul vestic al Câmpiei de Vest.
c) Zona cu suma precipitaţiilor de vară de 250-300 mm, ce cuprinde cea mai mare parte a
câmpiei din vestul ţării, Câmpia Transilvaniei, o fâşie din nordul Câmpiei Dunării şi o fâşie în
Moldova, mai redusă în sud-vest şi mai extinsă în nord-est.
d) Zona cu suma precipitaţiilor de vară mai mare de 300 mm, cuprinde o fâşie, mai îngustă
sau mai lată, la poalele dealurilor. Această zonă are o extindere mai mare în partea de nord-vest a
Moldovei.
Un indiciu utilizat frecvent pentru caracterizarea condiţiilor climatice ale unei regiuni şi
pentru aprecierea necesităţii irigării culturilor de câmp este reprezentat de perioada de secetă.
Prin perioadă de secetă se înţelege, în sens meteorologic, intervalul de cel puţin 10 zile în
jumătatea caldă a anului şi de cel puţin 14 zile în jumătatea rece a anului, în care nu au căzut deloc
precipitaţii. În medie pe ţară sunt luate în considerare 5 perioade de secetă, cu frecvenţă maximă în
Bărăgan, unde media este de 7 secete pe an. Pe litoralul Mării Negre sunt semnalate 6-7 secete pe
an. Numărul lor scade către nord-vestul şi nordul ţării unde numărul lor se reduce la două sau unde
sunt ani fără secetă.
Durata medie a unei perioade de secetă în ţara noastră este de 18 zile, ajungând la 20 zile
în Bărăgan şi scurtându-se spre nordul ţării.
Seceta meteorologică, aşa cum s-a definit, poate avea semnificaţie necorespunzătoare din
punct de vedere agricol şi în special la irigarea culturilor, având în vedere că o ploaie mai mică de 5
mm nu întrerupe de fapt o perioadă de secetă fiziologică şi cu atât mai mult o perioadă de secetă a
solului. Dacă nu se ţine seama de ploile mici, care efectiv nu au nici un efect din punct de vedere
agricol, tabloul secetelor din ţară apare mult mai defavorabil. Acest fapt trebuie luat în considerare
atunci când se apreciază necesitatea introducerii irigaţiei.
Astfel, s-a convenit să se utilizeze ca indice climatic seceta solului sau seceta agricolă,
care se defineşte ca intervalul de timp de cel puţin 10 zile consecutive fără precipitaţii mai mari de 5
mm sau succesive. Seceta solului este mai frecventă şi mai mare decât seceta meteorologică.
Analizând situaţia din Bărăgan, se constată că numărul mediu al perioadelor de secetă a
solului, ce survin în decursul perioadei de vegetaţie a plantelor (jumătatea caldă a anului), este de 6,
cu o durată medie de 23 de zile.
Determinând durata şi frecvenţa secetelor solului pe teritoriul agricol al ţării, se obţin nu
numai date precise asupra zonelor bântuite de secetă, dar, mai ales, datele cu privire la perioada din
cursul anului când apare seceta, ceea ce are o deosebită importanţă în prezicerea regimului de
irigaţie a culturilor agricole.

2.4.2. Temperatura

Pentru determinarea zonelor de pe teritoriul ţării cu deficit de umiditate şi avizate pentru

irigaţie, este insuficientă luarea în considerare numai a precipitaţiilor, fie ca medie anuală, fie ca
medie din perioada de vegetaţie a plantelor, fie sub aspectul lipsei precipitaţiilor (secetele).
Deficitul de umiditate depinde şi de alţi factori, între care temperatura aerului, radiaţia
solară şi intensitatea vântului. În ceea ce priveşte temperatura aerului, indicele cel mai caracteristic
pentru identificarea zonelor avizate la irigaţie este izoterma anotimpului de vară care are în zona de
17
 IRIGAREA CULTURILOR

câmpie o amplitudine cuprinsă între 18-22˚. Cu cât temperatura este mai mare, cu atât consumul de
apă al culturilor agricole (prin transpiraţie şi prin evaporaţie) este mai mare iar gradul de folosire a
precipitaţiilor mai mic. Temperaturile cele mai ridicate se înregistrează în sudul ţării, temperaturi
mijlocii în estul şi vestul ţării, iar temperaturi mai coborâte în nord.
Izoterma de vară de 22˚ desparte o fâşie de teren în lungul Dunării, de la Turnu-Severin la
Galaţi, lată de 10-40 km, şi o altă fâşie pe malul drept al Dunării, în Dobrogea, în dreptul bălţilor
Ialomiţei şi Brăilei. Acestea sunt zonele din ţară cu cea mai mare arşiţă, care creează adesea condiţii
defavorabile plantelor agricole, în special grâului şi porumbului, ale căror boabe suferă cu
regularitate de şiştăvire, mai ales în cazul folosirii unor soiuri sau hibrizi nerezistenţi la temperaturi
ridicate.
Izoterma de vară de 21˚ trece prin următoarele localităţi: Turnu-Severin, Craiova,
Bucureşti, Buzău, Tecuci, împărţind Câmpia Dunării în două părţi aproximativ egale.
Izoterma de vară de 20˚ delimitează aproape toată câmpia vestică, mai puţin porţiunea de
nord; formează cu izoterma de vară de 21˚ o fâşie mai mult sau mai puţin lată (de 20-60 km) în
câmpia Dunării, spre zona deluroasă, şi delimitează în est toată câmpia sudică a Moldovei, până în
dreptul municipiului Iaşi. Izoterma de vară de 20˚ se suprapune aproximativ cu linia care desparte
zona de precipitaţii de vară de 200-250 mm de zona cu precipitaţii de vară de 250-300 mm.
Izoterma de vară de 19˚ delimitează nordul câmpiei vestice, vestul Câmpiei Transilvaniei,
trece pe la poalele dealurilor subcarpatice în câmpia Dunării şi delimitează către est câmpia nordică
a Moldovei. Izoterma de vară de 19˚ desparte în nordul Moldovei zona cu precipitaţii de vară de
250-300 mm de zona cu precipitaţii mai mari de 300 mm.
Izoterma de vară de 18˚ înfăşoară zona muntoasă, delimitând către est Câmpia
Transilvaniei. Această câmpie este, prin urmare, mult mai rece decât restul zonei de câmpie a ţării,
găsindu-se între izotermele de vară de 18˚ şi 19˚.
Temperatura aerului, luată izolat, nu poate servi la precizarea necesităţii irigării culturilor
de câmp, în schimb, constituie un element climatic complementar preţios al regimului pluviometric,
pentru stabilirea zonelor şi gradului de necesitate a introducerii irigaţiei M.Botzan, 1972; I.Pleşa,
1974; Z.Nagy, 1982; N.Onu, 1988; E.Luca, 1997).

2.5. PLANTA CA FACTOR ÎN IRIGAŢIE

Exploatarea raţională a sistemelor de irigaţie presupune cunoasterea relaţiilor sol-apă şi,

deopotrivă, a modului cum influenţează solul şi apa dezvoltarea plantelor.
Un interes deosebit prezintă cunoaşterea caracteristicilor sistemului radicular al plantelor
irigate, a modului de extragere a umiditătii din sol, a consumului de apă al plantelor, a efectului
nivelului de aprovizionare a solului cu apă (plafonul minim) asupra creşterii şi producţiei, a
perioadelor critice pentru apă etc.
Aprovizionarea plantelor cu apă se face prin intermediul sistemului radicular, un rol
deosebit în absorbţia apei şi a substanţelor nutritive având perii radiculari care pătrund printre
particulele solide ale solului, stabilind un contact strâns cu acestea. Datorită forţei osmotice perii
radiculari extrag umiditatea din pelicula de apă care înconjoară particulele de sol.
Aprovizionarea plantelor cu cantităţile de apă necesare procesului de transpiraţie este
asigurată ca urmare a mişcării capilare a apei către sistemul radicular şi prin extinderea rădăcinilor
spre zonele cu sol umed.
Pentru a asigura aprovizionarea plantelor cu apă chiar şi în cazul unor perioade de secetă
sau de aplicare a udărilor la intervale mai mari, este necesar să se asigure dezvoltarea unui sistem
radicular cât mai bogat şi cât mai profund.
Deşi tipul de sistem radicular al plantelor reprezintă un caracter ereditar, gradul de
dezvoltare, masa, numărul şi direcţia de creştere a rădăcinilor pot fi influenţate. Apa influenţează

18
direcţia de creştere a sistemului radicular, răspândirea pe orizontală şi adâncimea de pătrundere a
rădăcinilor.
În general, plantele îşi dezvoltă un sistem radicular puternic, când solul este aprovizionat
mijlociu cu apă. Multe plante îşi dezvoltă un sistem radicular mai bogat şi profund dacă în primele
faze de vegetaţie rezerva de apă din sol este mai redusă (B.D.Peters, R.I.Runkles, 1967;
G.Storochshnabel, 1965, citat de Vlad Ionescu Siseşti).
Dacă solul este bine aprovizionat cu apă în primele faze de vegetaţie, plantele nu-şi mai
dezvoltă un sistem radicular puternic, în felul acesta udările de aprovizionare pot frâna dezvoltarea
sistemului radicular în adâncime. Creşterea sistemului radicular încetează când umiditatea se
apropie de coeficientul de ofilire.
Având în vedere particularităţile de creştere a sistemului radicular, regimul de irigare va
trebui astfel stabilit încât să favorizeze dezvoltarea unui sistem radicular profund.
Astfel, nu se vor aplica udări în prima parte a perioadei de vegetaţie, decât în anii foarte
secetoşi, când umiditatea solului este foarte scăzută. În acest caz, se recomandă să se aplice norme
de udare mari pentru a umezi un strat de sol mai profind, căci altfel se favorizează dezvoltarea
sistemului radicular numai în stratul superior al solului.
În regiunile mai umede, unde sistemul radicular se dezvoltă în stratul superior al solului,
este necesar ca în perioada de vegetaţie să se aplice norme de udare mai mici (Z.Nagy, E.Luca,
1994).

2.5.1. Răspândirea rădăcinilor şi extracţia umidităţii

Aplicarea corectă a udărilor necesită cunoaşterea modului de răspândire a sistemului

radicular în adâncime şi a cantităţii de apă extrasă de la diferite adâncimi. Prin udare se urmăreşte să
se asigure umezirea solului pe adâncimea de răspândire maximă a sistemului radicular.
De aceea, la calculul normelor de udare nu se va folosi adâncimea maximă de dezvoltare a
sistemului radicular, ci adâncimea la care o plantă matură îşi poate extrage cea mai mare parte din
apa necesară.
Pe un sol uniform, bine aprovizionat cu apă, plantele extrag 40% din umiditate din sfertul
superior de dezvoltare a rădăcinilor, 30% din al doilea sfert, 20% din al treilea şi 10% din ultimul
sfert (I.Israelsen, 1965). Aceste cifre diferă de la o plantă la alta cu ±10%. În mod normal
umiditatea este consumată mai repede în partea superioară a solului din cauză că acolo concentrarea
rădăcinilor este maximă, iar condiţiile de temperatură şi aeraţie sunt cele mai favorabile. În plus,
evaporarea apei afectează îndeosebi stratul superior de sol. În cazul solurilor slab aprovizionate cu
apă, extragerea umidităţii este diferită, crescând procentul de extragere din adâncime.

2.5.2. Accesibilitatea apei pentru plante

Solul, datorită proprietăţilor hidrofizice, înmagazinează o cantitate mare de apă, pe care o

pune apoi la dispoziţia plantelor.
Se cunoaşte, de asemenea, că solul nu poate păstra un timp îndelungat cantitatea de apă
înmagazinată la un moment dat. O parte din aceasta se pierde prin evaporare, iar altă parte se
infiltrează în adâncime sub acţiunea forţei gravitaţionale. Un procent destul de ridicat din apa
înmagazinată este inaccesibilă plantelor, fiind reţinută cu o forţă care depăşeşte puterea de absorbţie
a rădăcinilor.
Apa accesibilă plantelor se află cuprinsă între coeficientul de ofilire şi capacitatea de câmp.
Acest interval al umidităţii din sol poartă numele de intervalul umidităţii active (CC-CO) sau
intervalul activ al umidităţii şi capacitatea de înmagazinare a solului pentru apa accesibilă plantelor.

19
 IRIGAREA CULTURILOR

Cu cât intervalul activ al umidităţii va fi mai mare, adică valorile celor două limite sunt
mai depărtate, cu atât şi capacitatea de înmagazinare a apei accesibile va fi mai mare. În aceste
condiţii, irigarea se desfăşoară foarte favorabil, fiind nevoie de udări puţine şi cu norme mari.
Intervalul umidităţii active este diferit de la sol la sol, pentru că şi limitele care-l determină
sunt diferite.
În tehnica irigaţiei se caută a se menţine solul la o stare de umiditate corespunzătoare unui
1 3
fragment din intervalul activ: , etc. din acest interval.
2 4
Cu cât umiditatea va fi mai apropiată de capacitatea de câmp, cu atât plantele vor fi mai
bine aprovizionate cu apă.
Trebuie să avem în vedere că unele grupe de plante au nevoie de o stare de umiditate mai
mare, deci mai apropiată de capacitatea de câmp, altele de o stare de umiditate mai mică.
În prima categorie intră ierburile, iar în a doua cerealele. Plantele tehnice au cerinţe
intermediare (V.Ionescu-Siseşti, 1982; Z.Nagy, 1982; N.Onu, 1988; V.Budiu, 1992; E.Luca, 1997).

2.5.3. Plafonul minim al umidităţii solului

Pentru desfăşurarea normală a proceselor fiziologice, pentru a se asigura o creştere şi

dezvoltare optimă a plantelor, solul trebuie să aibă pe toată adâncimea de dezvoltare a masei
principale de rădăcini, un conţinut optim de umiditate.
Conţinutul optim de umiditate nu este acelaşi pentru toate plantele şi pe toate tipurile de
sol. Plantele mari consumatoare de apă pretind mai multă apă în sol, deci un conţinut optim mai
ridicat, după cum alte plante, cele cu consum mic de apă, cer un conţinut optim mai coborât.
Conţinutul optim de umiditate pentru plante se situează între cele două praguri ale
umidităţii accesibile, adică în limitele intervalului activ al umidităţii.
Pentru a asigura condiţii optime de viaţă plantelor agricole, umiditatea în sol ar trebui să se
menţină, cu ajutorul irigaţiei, la conţinutul optim.
Tehnica actuală a irigaţiei nu permite însă menţinerea continuă în sol a unei umidităţi
optime şi de aceea se recurge la stabilirea unei limite inferioare a umidităţii optime, numite plafon
minim de umiditate, sub care umiditatea nu trebuie să scadă.
Este important de menţionat că umiditatea solului, cuprinsă în intervalul activ al umidităţii,
este mai puţin sau mai mult accesibilă plantelor, după cum conţinutul de umiditate este mai apropiat
sau mai depărtat de limita inferioară (coeficientul de ofilire).
Cu cât umiditatea din sol scade şi se apropie de valoarea coeficientului de ofilire, cu atât
plantele vor cheltui mai multă energie pentru a absorbi apa necesară, având ca urmare stânjenirea
unor funcţiuni fiziologice, în special cele legate de creştere. Prin urmare, valoarea plafonului minim
nu este aceeaşi cu valoarea limitei inferioare a umidităţii accesibile.
Numeroase date experimentale au demonstrat că plafonul minim este influenţat de textura
solului.
Forţa de reţinere a apei în sol, la acelaşi conţinut de umiditate accesibilă, diferă de la un sol
la altul, în funcţie de textură. Astfel, în cazul în care solurile conţin 75% din apa accesibilă, forţa de
reţinere este de circa: 2 atm. pe solurile argiloase, 1 atm. pe solurile lutoase şi 0,5 atm. pe solurile
nisipoase; la 50% apă accesibilă forţa de reţinere este de aproximativ: 4,5 atm. pe solurile argiloase,
2,0 atm. pe cele lutoase şi 0,7 atm. pe cele nisipoase; pentru ca la 25% apă accesibilă forţa de
reţinere va fi: 9,6 atm. pe soluri argiloase, 4,0 atm. pe cele lutoase şi 2,0 atm. pe cele nisipoase.
Pe baza rezultatelor cercetărilor experimentale se recomandă ca pe solurile grele să se ia în
considerare, la irigare, un plafon minim mai scăzut, iar pe cele uşoare, unul mai ridicat.

20
 Plafonul minim, în funcţie de textura solului, se va calcula cu relaţiile:

2
P.min. = CO + (CC-CO) pentru solurile grele;
3
1
P.min. = CO + (CC-CO) pentru solurile mijlocii;
2
1
P.min. = CO + (CC-CO) pentru solurile uşoare.
3

Menţinând rezerva de apă din sol între plafonul minim şi capacitatea de câmp pentru apă a
solului, plantele vor avea la dispoziţie, în permanenţă, apă uşor accesibilă şi un regim de aer
favorabil, cuprins între 15-40% din volumul porilor. Se asigură astfel, satisfacerea cerinţelor de
oxigen ale rădăcinilor şi ale microflorei, a cerinţelor de azot ale microorganismelor, cât şi
eliminarea bioxidului de carbon rezultat în urma proceselor biologice din sol.
Plafonul minim al umidităţii solului constituie unul dintre elementele de bază ale irigaţiei.
Urmărind prin analize periodice mersul umidităţii din sol, se determină momentul udării,
atunci când umiditatea tinde să ajungă la plafonului minim stabilit.
Plafonul minim se exprimă, ca valoare relativă, în procente de umiditate din masa solului
uscat.
Valoarea plafonului minim se raportează la valoarea capacităţii de câmp pentru apă.
Exprimarea plafonului minim, ca valori relative în procente din capacitatea de câmp, arată poziţia
acestuia faţă de limita superioară a apei accesibile pentru plante.
Aceasta reprezintă aproximativ 55-80% din capacitatea de câmp.
În procente din masa solului uscat, pe diferite tipuri de sol, plafonul minim variază între
10-23%.
La principalele tipuri zonale de sol din Câmpia Bărăganului, plafonul minim al umidităţii
solului, în procente din capacitatea de câmp, este de 56-70% la solurile uşoare, de 71-73% la
solurile mijlocii şi de 76-80% la solurile grele (I.Pleşa, 1974; Z.Nagy, 1982; D.Mureşan, 1992;
E.Luca, 1994).

2.6. CONSUMUL DE APĂ AL CULTURILOR IRIGATE

Viaţa plantelor se desfăşoară normal doar când toţi factorii de vegetaţie sunt întruniţi şi
acţionează simultan într-un raport optim.
Unul dintre factorii de vegetaţie esenţiali, care de cele mai multe ori se află în cantitate
insuficientă pentru creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor, este apa.
Reglând alimentarea cu apă a plantelor prin sporirea umidităţii din sol, irigarea
influenţează asupra factorului hrană prin solubilizarea substanţelor nutritive şi prin îmbunăţăţirea
condiţiilor de viaţă ale microorganismelor din sol.
Aşa cum se cunoaşte, apa intervine în procesele de fotosinteză, absorbţie şi transpiraţie. De
asemenea, constituie regulatorul termic al plantei, prin fenomenul de transpiraţie, şi asigură
turgescenţa celulelor. O cultură agricolă, definită printr-un anumit număr de plante la unitatea de
teren agricol, adică plante în condiţii de producţie, consumă apa nu numai prin transpiraţie (consum
productiv), ci şi prin evaporaţie la suprafaţa solului (consum neproductiv).
Consumul total de apă sau evapotraspiraţia unei culturi agricole este suma dintre
consumul productiv în transpiraţia plantelor şi pierderile neproductive, prin evaporaţie, la suprafaţa
solului (M.Botzan, 1972; I.Pleşa, 1974; N.Grumeza, 1979; Z.Nagy, 1982; N.Onu, 1988; L.Rieul,
1992; E.Luca, 1994).

21
 IRIGAREA CULTURILOR

Consumul prin evaporaţia directă a apei din sol este de 2-2,5 ori mai mare decât consumul
prin transpiraţia plantelor, jucând un rol foarte important în bilanţul de apă al culturilor agricole.
Micşorarea pierderilor de apă prin evapotranspiraţie directă din sol reprezintă una dintre
căile principale ale sporirii eficienţei economice a culturilor irigate.
Consumul total de apă al unei culturi agricole depinde de planta cultivată şi de condiţiile
naturale, respectiv de factorii climatici, de sol şi de nivelul apei freatice, precum şi de condiţiile
concrete ale culturii respective, de agrotehnica aplicată, inclusiv regimul de irigaţie.
La cantităţile de apă consumată prin transpiraţie şi pierdute prin evapotranspiraţie la
suprafaţa solului se mai adaugă cantităţile de apă ce se pierd prin infiltraţie în straturile mai
profunde ale solului, precum şi apa consumată de buruieni. În condiţiile aplicării unei agrotehnici
corecte, aceste consumuri sunt minime, practic neglijabile.
Consumul de apă al unei culturi agricole se exprimă în m3/ha sau în mm de apă şi se poate
referi la toată perioada de vegetaţie sau la intervale mai scurte: pe 24 ore (consum diurn), pe
săptămâni, decade, luni, faze de vegetaţie.
În tabelul 5 se prezintă consumul total de apă la principalele culturi agricole, determinat în
condiţiile de stepă şi silvostepă ale Câmpiei Dunării şi în zona pădurilor de fag din Câmpia
Transilvaniei (după O.Merculiev, 1985 şi Z.Nagy, 1992).

Tabelul 5

Consumul total de apă (valori orientative) la principalele culturi agricole (după O.Merculiev, 1985
şi Z.Nagy, 1992)

Consumul total de apă în m3/ha

Culturi agricole în zona pădurilor
în stepă în silvostepă
de fag
Grâu de toamnă 3500 3000 2800
Fasole 4000 3800 3850
Porumb 6400 5600 4700
Sfeclă de zahăr 6500 5500 5100
Cartofi 5300 5000 4500
Lucernă anul I 6800 6300 5000
Lucernă anul II 9200 6800 6000

În silvostepă şi în zona pădurilor de fag consumul total de apă este mai redus, datorită
pierderilor neproductive mai mici decât în stepă.
Consumul zilnic de apă este variabil în decursul perioadei de vegetaţie. La început este mai
redus, apoi creşte treptat, atingând o valoare maximă în timpul fazei critice pentru umiditate, care,
de obicei, coincide cu cele mai mari pierderi prin evaporaţie din sol, datorită arşiţei şi vânturilor din
cursul verii, apoi scade treptat spre maturitatea plantei.
Mărimea valorii consumului zilnic de apă este de ordinul zecilor de metri cubi la hectar.
Valorile consumului zilnic de apă la câteva culturi agricole este următorul: porumb 30-70
m3/ha; cartofi 20-60 m3/ha; fasole 15-40 m3/ha; sfeclă de zahăr 30-70 m3/ha.
Aceste valori se înregistrează în anii normali, începând din a doua jumătate a lunii iunie şi
până la sfârşitul lunii iulie sau sfârşitul lunii august.
Cifrele au importanţă practică, indicând, în limite aproximative, frecvenţa intervenţiilor cu
apă de irigaţie, întrucât o normă obişnuită de udare, de 600-700 m3 apă/ha, este epuizată în 10-14
zile.
Dacă se raportează consumul total de apă al unei culturi agricole la producţia obţinută
(produsul principal), se obţine un indice - coeficientul de valorificare a apei - ce poate servi pentru
caracterizarea cantitativă a modului de utilizare a apei.

22
 Coeficientul de valorificare a apei = consum total de apă (m3/ha)
producţia (kg/ha)

În tabelul 6 sunt prezentate, în sinteză valorile coeficientului de valorificare a apei la

câteva culturi agricole irigate, în diferite zone ale ţării (Z.Nagy, 1993).

Tabelul 6

Valorile coeficientului de valorificare a apei la câteva culturi

agricole irigate (Z.Nagy, 1993)

Perioada de Coeficientul de valorificare a apei m3/ha

Cultura irigată vegetaţie în stepă în zona pădurilor
în silvostepă
considerată moderată de fag
Grâul de toamnă 1 IV-1 VII 1,45 0,86 0,77
Fasole 1 V-15 VII 1,98 1,89 1,37
Porumbul 1 V-1 X 0,93 0,69 0,63
Lucernă anul I 1 IV-1 X 0,81 0,57 0,14
Lucernă anul II 1 IV-1 X 0,46 0,36 0,09
Sfeclă de zahăr 1 IV-1 X 0,13 0,12 0,09

Valorile mici, subunitare, ale coeficientului, indică o valorificare bună a apei şi invers,
valorile mari, supraunitare, indică o valorificare necorespunzătoare a apei. Se constată că apa este
valorificată mai bine în silvostepă decât în stepă, datorită pirderilor neproductive mai mici.
Pe culturi, cea mai bună valorificare a apei o are lucerna, în special lucerna în anul II,
urmată de sfecla de zahăr, iar cea mai slabă valorificare o are fasolea.
Prin ridicarea nivelului agrotehnic, scade treptat valoarea coeficientului de valorificare a
apei, adică se îmbunătăţesc condiţiile de valorificare a apei.
Factorii agrotehnici care contribuie la sporirea producţiei şi, implicit, la valorificarea
superioară a apei, sunt: cultivarea soiurilor şi hibrizilor cu potenţial ridicat de producţie; aplicarea
îngrăşămintelor în cantităţi sporite; pregătirea corespunzătoare a terenului pentru semănat;
realizarea densităţii optime la semănat; perfecta întreţinere a terenului pentru împiedicarea
evaporaţiei şi a creşterii buruienilor.
Cunoaşterea consumului de apă a culturilor agricole are o deosebită importanţă în
agricultura irigată, întrucât serveşte la calcularea normelor de irigaţie, la prognoza şi avertizarea
aplicării udărilor.
Trebuie să se facă distincţie între termeni, care definesc diferite forme ale consumului de
apă (evapotranspiraţie):
a. Evapotranspiraţia reală (E.T.R.) - reprezintă consumul de apă realizat de o cultură
agricolă în condiţii obişnuite de aprovizionare cu apă, întâlnite în natură.
b. Evapotranspiraţia reală maximă (E.T.R.M.) - reprezintă consumul total de apă al unei
culturi agricole în condiţiile unei aprovizionări optime a solului cu apă. Acest consum (E.T.R.M.)
asigură o umezire optimă pentru obţinerea unei producţii agricole maxime, în condiţii economice.
c. Evapotranspiraţia potenţială (E.T.P.) - reprezintă consumul total de apă al unei culturi
agricole care formează un covor vegetal cu desime mare, de talie joasă, uniformă, în plină
dezvoltare şi dispunând de apă din abundenţă.
Pentru calcularea elementelor regimului de irigare este important să se cunoască
evapotranspiraţia reală maximă (E.T.R.M.).

23
 IRIGAREA CULTURILOR

2.6.1. Metode pentru determinarea consumului de apă

Pentru determinarea consumului de apă, respectiv a necesarului de apă al unei culturi

agricole, se folosesc metode indirecte şi metode directe. Cele mai cunoscute se bazează fie pe
coeficienţi de transpiraţie sau de consum, fie pe anumiţi factori climatici, care se determină în mod
curent în staţiunile meteorologice.
Metodele din prima categorie s-au dovedit mai puţin precise datorită marii variaţii a
coeficienţilor menţionaţi în funcţie de condiţiile locale, agrotehnica aplicată etc.
Limitele între care pot varia coeficienţii de transpiraţie, (St. Péterfi şi N. Sălăgean, 1972),
sunt cuprinse între limitele: 250-1000 (grâu 271-639; porumb 239-495; cartof 285-575; varză 250-
600 etc.).
Stabilirea consumului de apă prin folosirea elementelor climatice constituie o preocupare
veche a specialiştilor. Metodele folosite în acest scop se bazează pe determinarea temperaturii
aerului, pe deficitul de saturaţie sau pe umiditatea absolută a aerului şi bilanţul termic.
S-au elaborat, de asemenea, formule complexe, cu participarea concomitentă a mai multor
factori.
Cercetările privind consumul de apă al plantelor au început la noi în ţară în anul 1945, când
au fost înfiinţate primele câmpuri experimentale la Mărculeşti, Călăraşi şi Studina-Olt, sub
conducerea secţiei de specialitate din Institutul de Cercetări Agronomice al României, pe baza unei
tematici elaborate de M.Botzan. Ulterior s-au mai adăugat două staţiuni: Moara Domnească şi
Brăila, unde au fost obţinute primele date cu consum de apă şi s-a elaborat metodologia de calcul a
normei de udare.
Concomitent cu începutul realizării marilor sisteme de irigaţie s-a ivit necesitatea stabilirii
unor metode rapide pentru determinarea consumului de apă, a momentului udării, respectiv pentru
prognoza şi avertizarea aplicării udărilor în diferite zone climatice ale ţării. Ca urmare, reţeaua de
cercetare s-a extins teritorial sub conducerea I.C.I.T.I.D-Băneasa-Giurgiu (N.Grumeza şi
O.Merculiev) atât în zonele de stepă, silvostepă, cât şi în zona pădurilor de fag.
La stabilirea amplasamentului câmpurilor experimentale s-a avut în vedere ca acestea să fie
reprezentative pentru toate zonele pedoclimatice interesate de irigaţii.

2.6.1.1. Metode directe pentru determinarea consumului

de apă

Determinarea consumului de apă după metoda parcelei cu regim optim de irigare sau
metoda bilanţului din sol.
Cea mai precisă cale pentru determinarea consumului de apă este metoda bilanţului apei în
parcele experimentale.
Pentru a determina consumul de apă al plantelor se stabileşte cu precizie rezerva de apă din
sol de la începutul şi sfârşitul perioadei de vegetaţie şi cantitatea de apă pe care o primeşte solul din
precipitaţii şi udări. Făcând bilanţul apei din sol, la intrări se trec toate sursele de aprovizionare cu
apă ale solului: rezerva de apă din sol la începutul perioadei de vegetaţie, denumită rezerva iniţială
(Ri); suma precipitaţiilor din perioada de vegetaţie a plantei (P); cantitatea de apă dată prin irigaţie,
adică norma de irigaţie (M). La ieşiri se trec consumurile de apă, precum şi cantităţile de apă
rămase în sol, nefolosită de plante: consumul de apă al culturii, (Ce+t) sau ETRM; rezerva de apă
rămasă în sol în momentul recoltării, denumită rezerva finală (Rf).
Se stabileşte relaţia:

Ri + P + M = C(e + t) + Rf
din care:
C(e + t) = Ri - Rf + P + M

24
 Rezerva iniţială reprezintă cantitatea de apă ce se află primăvara în sol pe adâncimea luată
convenţional de 1,5 m (umiditatea solului în momentul însămânţării). Se determină direct, prin
calcularea umidităţii solului şi se exprimă în metri cubi de apă/ha.
Din studiile executate în Câmpia Dunării, în ultimii ani, rezultă că în stepa moderată, fără
alimentare freatică, rezerva iniţială se află sub valoarea corespunzătoare capacităţii de câmp pentru
apă, în medie cu aproximativ 900 m3 apă/ha, reprezentând circa 80% din capacitatea de câmp a
solului.
În zona trecerii de la silvostepă la zona pădurilor de câmpie, de asemenea fără alimentare
freatică, rezerva iniţială a fost, ca şi în cazul precedent, sub valoarea capacităţii de câmp cu
aproximativ 500 m3 apă/ha, reprezentând circa 90% din capacitatea de câmp pentru apă. În
condiţiile zonei pădurilor de fag, rezerva iniţială de apă a solului, în medie pe 35 ani (1964-1998) a
fost apropiată de capacitatea de câmp (Z. Nagy şi Luca, 1999).
Pe solurile cu alimentare din pânza freatică, rezerva iniţială se poate considera egală cu
valoarea corespunzătoare capacităţii de câmp a solului pentru apă.
Precipitaţiile din perioada de vegetaţie se iau în considerare doar dacă sunt mai mari de 5
milimetri, precum şi cele succesive, deoarece precipitaţiile mai mici de 5 mm nu influenţează
practic bilanţul de apă al solului. Însumând numai ploile mai mari de 5 mm şi cele succesive, se
ajunge la o reducere a precipitaţiilor faţă de total cu 20-30%.
Norma de irigaţie se consideră numai cea dată în cursul perioadei de vegetaţie, deci nu şi
udările de aprovizionare.
Rezerva finală reprezintă cantitatea de apă rămasă toamna în sol, în momentul recoltării, pe
adâncimea luată convenţional de 1,5 m. Se determină şi se exprimă la fel ca şi rezerva iniţială.
Determinarea consumului de apă al culturilor agricole prin metoda bilanţului de apă din sol
- aşa cum s-a arătat mai sus, se referă la culturile de primăvară.
Pentru culturile de toamnă, metoda este aceeaşi, cu deosebire că valoarea consumului total
rezultă din însumarea consumului din perioada de toamnă cu valoarea consumului din perioada de
primăvară şi vară.
Cele două componente ale consumului total se determină la fel ca şi la culturile de
primăvară.

Determinarea consumului de apă după metoda lizimetrelor

Cu ajutorul lizimetrelor se determină consumul de apă al plantelor cultivate în medii
izolate, amplasate direct în câmp.
Lizimetrul este un bazin de formă paralelipipedică, cu suprafaţa de 1-4 m2 şi adâncimea de
0,8-1,2 m, construit de obicei din tablă groasă de 3-4 mm. Într-un colţ al lizimetrului, în partea de
jos, se aşează o placă perforată. Lizimetrul se îngroapă până la nivelul solului, într-o parcelă
cultivată cu plante la care urmează să li se determine consumul de apă.
Pe fundul lizimetrului se aşterne un strat drenant (nisip, pietriş), gros de 0,30-0,35 m, peste
care se aşează pământ în ordinea în care a fost dislocat (în ordinea orizonturilor genetice).
Alimentarea cu apă a lizimetrelor pentru menţinerea umidităţii solului la nivelul capacităţii
de câmp se face pe întreaga perioadă de vegetaţie a culturii.
Surplusul de apă, rezultat în urma ploilor sau a irigării se colectează într-un vas şi se
măsoară.
Consumul de apă se calculează cu relaţia:

ETRM = M + P - D

în care: ETRM este valoarea evapotranspiraţiei reale maxime a culturii, pe intervalul studiat, în mm;
M reprezintă cantitatea de apă aplicată prin udări (mm); P este cantitatea de apă provenită din
precipitaţiile căzute în interval (mm); D este cantitatea de apă drenată (mm).
Valorile corespunzătoare consumului de apă, obţinute prin metoda lizimetrelor, sunt
artificializate datorită cultivării plantelor într-un volum de sol şi mai ales, alimentării cu apă în
25
 IRIGAREA CULTURILOR

exces. Este necesar, prin urmare, să se corecteze rezultatele, prin folosirea unui coeficient (K)
rezultat din raportarea consumului de apă obţinut prin metoda parcelei, la consumul de apă măsurat
prin lizimetre.

2.6.1.2. Metode indirecte pentru determinarea consumului de apă

Determinarea consumului de apă cu ajutorul evaporimetrului BAC clasa A

Evaporimetrul BAC clasa A este format dintr-un vas cilindric din tablă galvanizată, cu
diametrul interior de 1,20 m şi înălţimea de 0,25 m. În interior este prevăzut cu un cilindru (pentru
liniştirea eventualelor valuri), folosit la măsurarea nivelului apei, cu ajutorul unui dispozitiv special
sau al unei rigle gradate (în mm).
Evaporimetrul se amplasează pe o platformă de nisip, peste care se pune o foaie de placaj
de formă circulară şi un grătar.
Suprafaţa de 15/15 m din jurul evaporimetrului se cultivă cu ierburi perene, în permanenţă
verzi, care se tund la o înălţime egală cu a evaporimetrului.
Citirile se fac zilnic, de regulă dimineaţa la ora 8.
Odată cu înălţimea stratului evaporat se determină şi precipitaţiile.
Consumul de apă al plantelor, determinat pentru fiecare zonă agricolă, raportat la cantitatea
de apă evaporată, conduce la obţinerea unor coeficienţi de corecţie ai evapotranspiraţiei. Prin
înmulţirea coeficienţilor de corecţie medii, specifici fiecărei plante, cu valoarea evaporaţiei din
BAC, se obţine valoarea consumului de apă a plantelor, folosit în calculele de bilanţ.
Cercetările întreprinse au evidenţiat o corelaţie foarte bună între cantitatea de apă
consumată de plante şi cea evaporată, fapt care se reflectă în valorile coeficientului de corelaţie în
funcţie de plantă, care sunt apropiate de 1,0 (fasole, cartof, piersic 1,0; lucernă, sfeclă 0,95; porumb,
viţă-de-vie 0,85; măr 1,05). Pentru precizarea şi mai bună a coeficienţilor de corecţie în diferite
zone pedoclimatice, la ora actuală se fac cercetări ample la multe din staţiunile de cercetări şi
producţie din ţara noastră.
Pentru ca fermierii să poată utiliza metoda, se transmit zilnic valorile cantităţilor de apă
evaporată, precum şi evaporaţia cumulată.

Determinarea consumului de apă cu evaporimetrul BAC Colorado.

Metoda este asemănătoare cu cea a evaporimetrului BAC clasa A. Evaporimentul BAC
Colorado este un aparat simplu, de formă pătrată, cu lăţimea de 0,2m.

Determinarea consumului de apă cu evaporimetrul Piche.

Metoda este larg răspândită, mai ales în Franţa, datorită fidelităţii măsurătorilor şi
simplităţii sale.
Evaporimetrul Piche constă dintr-o eprubetă gradată, aşezată pe un suport, precum şi o
rondelă de hârtie de filtru cu diametrul de 3 cm. Eprubeta se umple cu apă, se fixează hârtia de filtru
şi se aşează cu gura în jos într-un adăpost meteorologic obişnuit. Cantitatea de apă evaporată prin
intermediul hârtiei de filtru se citeşte direct pe eprubetă.
Pentru verificarea metodei, s-au efectuat în paralel determinări ale evaporaţiei cu aparatul
Piche şi ale consumului de apa, prin metoda directă, pentru principalele culturi irigate. Datele au
fost folosite la stabilirea coeficienţilor de corecţie, în funcţie de cultură, zonă climatică, perioadă de
vegetaţie şi tipul adăpostului. De obicei, această metodă dă valori excesive în perioadele aride şi
mai mici în cele umede. Valorile evaporaţiei sunt influenţate de tipul de adăpost şi de modul de
amplasare, fiind necesară utilizarea coeficienţilor de corecţie.
Pentru a stabili momentul de udare este necesar ca în perioada de vegetaţie să se facă un
bilanţ, în care la intrări se vor înregistra precipitaţiile mai mari de 5 mm, iar la ieşiri cantitatea de
apă evaporată, înmulţită cu coeficientul de corecţie.

26
 Cantitatea de apă evaporată se poate înregistra zilnic sau la 2-3 zile. Periodic este mai bine
să se verifice datele obţinute şi prin determinarea rezervei de apă din sol. De asemenea, se va
efectua o determinare la începutul perioadei de vegetaţie, pentru a stabili rezerva iniţială din sol.

Determinarea consumului de apă după metoda Thornthwaite.

Metoda se bazează pe corelaţia dintre consumul de apă al unei culturi şi temperatura
aerului.
În urma unor studii efectuate în condiţiile ţării noastre (M.Botzan şi O.Merculiev, 1966;
I.Pleşa şi Gh.Florescu 1974; I.Pleşa şi colab., 1979; N.Grumeza, O.Merculiev şi C.Kleps, 1989) se
ajunge la concluzia că rezultatele obţinute pe baza formulelor în care intră ca element de calcul
temperatura, se apropie în mod satisfăcător de rezultatele obţinute în câmpurile de cercetare.
Calculul evapotranspiraţiei se face după o formulă elaborată de Thornthwaite:

10 · t a
ETP = 160 · KL · KP ( )
I

în care:
ETP- este evapotranspiraţia potenţială (transpiraţie + evaporaţie în condiţii de umiditate
optimă în sol), lunară în cm;
KL- coeficientul de corelaţie al ETP în funcţie de latitudine;
KP- coeficientul de corelaţie al ETP în funcţie de plantă;
t- temperatura medie a lunii pentru care se calculează consumul în ˚C;
tn
I- este suma celor 12 indici lunari (i) rezultaţi din formula i = ( )1,514;
5
tn- temperatura medie lunară multianuală în ˚C;
a - exponent în funcţie de indicele termic.

Determinarea consumului de apă după metoda Blaney-Criddle (modificată de F.A.O.)

Metoda se bazează, în determinarea evapotranspiraţiei, pe factori geografici şi climatici.
Formula originală "Blaney-Criddle" a fost dezvoltată, începând din anul 1950, în zona
aridă a SUA, pentru a estima evapotranspiraţia potenţială pe o perioadă determinată, ţinându-se
seama de temperatura medie a perioadei luate în studiu şi orele de strălucire a soarelui. În forma
iniţială, metoda era adecvată doar zonelor aride şi semiaride. În regiunile înalte, cu temperaturi
diurne scăzute, precum şi în regiunile ecuatoriale, cu variaţii minime ale temperaturilor diurne, nu
se recomandă utilizarea formulei originale "Blaney-Criddle".
Prin modificarea şi adaptarea formulei de bază, metoda poate fi extinsă şi în alte zone.
Astfel, evapotranspiraţia maximă (ETM) pentru o anumită perioadă, poate fi determinată după
formula:

ETM = K (0,46 t + 8,13) · p

în care:
K- coeficientul de corecţie, în funcţie de stadiul de dezvoltare a culturii şi de temperatura
medie (t);
t- temperatura diurnă (în ˚C) din perioada luată în studiu (de obicei o lună);
p- procentul orelor diurne din perioada luată în studiu, raportat la numărul mediu de ore
diurne pe an.

Valorile temperaturii diurne medii se pot determina după formula:

tm =
∑ tmax (°C) + ∑ tmin (°C)
2 · Z (zile)
27
 IRIGAREA CULTURILOR

în care:
tm - temperatura diurnă medie (˚C);
tmax- temperatura diurnă minimă (˚C);
Z - numărul de zile ale perioadei luate în studiu.

Alte metode folosite pentru determinarea consumului de apă.

Literatura de specialitate citează o multitudine de metode de determinare indirectă a
consumului de apă, bazate pe unul sau mai mai mulţi factori climatici.
Între altele, amintim metodele: Penman, Bouchet, Makking, Van Bavel, Noffsinger -
bazate pe bilanţul termic sau radioactiv; Kruse, Hedke, Lowry-Johnson, Klatt, Seleaninov - bazate
pe valorile temperaturii aerului; Papadakis, Harson, Alpatiev, Ivanov, Hamon - bazate pe deficitul
de saturaţie a aerului; Mayer-Tihomirov, Budagovski, Turc, Janert, Hargreave - bazate pe mai mulţi
factori climatici etc.

28