Tehnologia de Cultură Ecologică A Tomatelor Lycopersicum Esculentum

Anul universitar 2021-2022
UNIVERSITATEA TEHNICĂ “GHEORGHE ASACHI” DIN IAȘI
Facultatea de Hidrotehnică, Geodezie şi Ingineria Mediului
Specializarea: Ingineria și Managementul Factorilor de Mediu
AGRICULTURĂ ECOLOGICĂ
Student: Abalașei Mădălina-Elena

Grupa: 7053 Profesor: Conf. dr. ing. Constantin Chiriac
1
TEMA PROIECTULUI
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ ECOLOGICĂ A
TOMATELOR
2
CUPRINS
Introducere................................................................................................................................5
Capitolul I- Descrierea conceptului de agricultură ecologică.............................................11
Capitolul II- Tehnologii de cultivare a terenurilor în sistem ecologic ...............................15
2.1 Principii generale.....................................................................................................15
2.2 Principii tehnologice................................................................................................16
2.2.1 Alegerea speciilor si varietăților................................................................17
2.2.2 Asolamente și rotații..................................................................................18
2.3 Lucrările solului.......................................................................................................24
Capitolul III- Tomate (Lycopersicun esculentum)..............................................................27
3.1 Istoric și intrebuintări...............................................................................................28
Capitolul IV- Tehnologia de cultură ecologică a tomatelor.................................................29
4.1 Pregătirea patului germinativ...................................................................................31
4.1.1 Lucrări convenționale ale solului..............................................................31
4.1.2 Lucrări de tip conservativ.........................................................................34
4.2 Selecția semintelor..................................................................................................35
Capitolul V- Tehnologia de cultivară ecologică a tomatelor................................................38
5.1 Tehnologia pentru plantare a semințelor.................................................................40
5.1.1 Cultura de primăvară................................................................................41
5.1.2 Cultura de toamnă.....................................................................................42
5.2 Tehnologia pentru însămânțare a tomatelor............................................................43
5.3 Tehnologia pentru plantare a răsadurilor.................................................................45
5.4 Cerințele tomatelor față de condițiile de creștere......................................................45
5.5 Plantarea și îngrijirea tomatelor în sol deschis........................................................46
5.6 Plantarea și îngrijirea tomatelor în sere și solarii.....................................................47
5.6.1 Culturile legumicole în sere și solarii........................................................48
5.6.2 Amplasarea corectă a serelor și sloariilor.................................................49
5.6.3 Dezinfectarea și pregătirea serelor și a solariilor......................................50
5.6.4 Dezinfectarea solului și pregătirea lui pentru plantare..............................51
5.6.5 Lucrări generale și speciale de întreținere................................................52
Capitolul VI- Protecția tomatelor de buruieni, boli și dăunători........................................64
5.1 Bolile tomatelor.......................................................................................................65
5.2 Dăunători ai tomatelor.............................................................................................67
Capitolul VII – Recoltarea tomatelor și depozitarea acestora.............................................76
3
7.1 Recoltarea ...............................................................................................................76

7.2 Depozitarea..............................................................................................................77
7.3 Tehnici pentru depozitarea industrială a tomatelor..................................................77
Importanță economică............................................................................................................78
Bibliografie .............................................................................................................................79
4
Introducere
Agricutura ecologică promovează sisteme de producţie durabile, diversificate şi

echilibrate, în vederea prevenirii poluării recoltei şi mediului.
Producţia ecologică în cultura plantelor, fără utilizarea produselor tradiţionale nocive,
cunoaşte o preocupare specială de câteva decenii în ţările dezvoltate economic. Interesul pentru
produsele şi producţia ecologică este în continuă creştere şi în ţara noastră.
Regretabil este faptul că suprafeţele cultivate în condiţii ecologice în ţara noastră sunt
încă foarte reduse. În vederea extinderii sistemului de agricultură ecologică în România, s-au
stabilit reglementări legislative naţionale privind producerea, prelucrarea şi valorificarea
produselor agroalimentare ecologice, în concordanţă cu normele internaţionale în acest sens.
Între acestea, amintim: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2000, respectiv Legea nr.
38/2001; H.G. nr. 917/2001 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a acestor
reglementări (inclusiv anexele la normele metodologice) etc.
Pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor acestor reglementări, funcţionează Autoritatea
Naţională a Produselor Ecologice (ANPE), ca serviciu de specialitate în cadrul Ministerului
Agriculturii, Alimentaţiei, Pădurilor şi Mediului, care asigură respectarea tuturor prevederilor
legale specifice şi asigură controlul privind metodele de producţie ecologică a produselor
agroalimentare.
Tehnologiile plantelor de câmp sunt elaborate în spiritual acestor reglementări, eficiente
economic şi nepoluante, cu prevenirea deteriorării mediului şi menţinerii resurselor
fundamentale ale agriculturii.
Se recomandă amplasarea culturilor în asolament pe parcele convertite la agricultura
ecologică, după cele mai bune premergătoare, unele care îmbunătăţesc şi fertilitatea solului
(cum sunt plantele leguminoase şi îngrăşămintele verzi), utilizarea numai a îngrăşămintelor
admise în agricultura ecologică şi excluderea tuturor pesticidelor care poluează producţia şi
mediul.
Bolile, dăunătorii şi buruienile în acest sistem de cultură, se combat prin cultivarea celor
mai rezistente soiuri/hibrizi, prin asolamente corespunzătoare, procedee mecanice şi fizice de
combatere, protejarea entomofaunei utile etc.
Soluţiile tehnologice preconizate au la bază cunoaşterea elementelor de biologie ale
plantelor, orientând specialistul în aplicarea lor în diferite condiţii de climă şi sol.
5
Sunt evidenţiate condiţiile optime de vegetaţie, întregul complex de măsuri fitotehnice,

în vederea sporirii randamentului fotosintetic de producere a biomasei utile şi punerii în valoare
a potenţialului genetic al soiurilor şi hibrizilor cultivaţi.
Plantele incluse în acest ghid asigură o mare parte din produsele necesare alimentaţiei
oamenilor şi furajării animalelor, reprezentând şi o importantă sursă de materii prime pentru
diferite industrii producătoare de bunuri de consum.
Sisteme de agricultură agricultura ecologică a apărut ca o alternativă la practica
intensivă, convenţională (industrializată) de agricultură bazată pe maximizarea producţiilor prin
folosirea de intranţi, de stimulatori ai producţiei cu caracter energo-intensiv în cantităţi mari,
cu scopul creşterii continue a producţiei agricole, pentru o populaţie în continuă creştere,
preponderent urbană.
Accentuarea factorilor de intensivizare ca: folosirea în cantităţi mari a îngrăşămintelor
chimice de sinteză cu aport şi accesibilitate rapidă asupra plantelor, mobilizarea unor rezerve
nutriţionale şi biotice din sol, prin intervenţii drastice asupra solului, introducerea în genomul
plantelor de cultură a unor gene de rezistenţă la boli, dăunători şi buruieni prin aşa-numitele
organisme modificate genetic (OMG), cu impact asupra biodiversităţii şi echilibrului biotic din
sol, apă, atmosferă şi produse agricole au avut consecinţe deosebit de grave prin diminuarea
progresivă a conţinutului de materie organică din sol, prin deteriorarea structurii solului, prin
creşterea pericolului de eroziune, reducerea numărului de reprezentanţi ai mezofaunei (râme,
colembole, carabide s.a.), prin creşterea gradului de compactare şi tasare a solului şi, în final,
prin reducerea semnificativă a fertilităţii naturale a acestuia.
Asupra mediului s-au adus prejudicii grave prin poluare cu nitriţi şi nitraţi în apele de
suprafaţă şi cele freatice, prin acumulări de substanţe toxice în sol, furaje şi produse agricole cu
consecinţe grave asupra sănătăţii oamenilor şi animalelor.
Ca urmare a penetraţiei toxinelor în circuitul sol-plantă-animal-om s-au produs mutaţii
ireversibile asupra faunei micro, mezo şi macrobiotice cu consecinţe asupra echilibrului milenar
al mediului şi îndeosebi asupra sănătăţii omului.
Începând cu anul 1980, biologii şi ecologiştii care se ocupau cu ocrotirea naturii
sălbatice au tras primul semnal de alarmă arătând că fără o schimbare a mentalităţii şi a modului
de a privi resursele naturale, îndeosebi cele regenerabile, acestea vor dispare şi odată cu ele
întreaga civilizaţie se va prăbuşi.
Puţin câte puţin, după cecetători şi agricultorii au manifestat un interes crescând pentru
practici agricole integrate mai bine în ciclurile naturii. Au început să fie formulate unele
concepte şi principii în vedera trecerii la modele alternative de agricultură.
6
Aşa cum arăta regretatul cercetător N. Staicu, „în acest stadiu de dezvoltare a
agriculturii este de interes general de a se armoniza necesităţile imediate cu legile naturii de
lungă durată, constituindu-se un agroecosistem integrat în mediul ambiant, apropiat de
organizarea şi funcţionarea biosferei şi care să furnizeze produse nutritive diversificate din
punct de vedere nutritiv şi calitativ asigurând consumatorilor o alimentaţie echilibrată şi
nepoluată”.
În trecerea spre noi alternative de agricultură, a fost reactualizată agricultura
biodinamică, lansată cu peste 50 de ani în urmă de Rudolf Steiner, dar s-au căutat şi modele
adaptate sfârşitului de mileniu ca sistemul de agricultură integrată în ciclurile naturii, numită
durabilă (sustenabilă) s-au alte sisteme ca agricultură organică, biologică, regenerativă,
agroecologică, ecoagricolă, naturală sau alte denumiri specifice unor zone geografice, pretabile
la adaptări pentru o agricultură mai aproape de nevoile de alimentaţie sanogenă a omului.
În decursul timpului au fost dezvoltate în principal trei sisteme de agricultură
alternativă cu denumiri şi orientări specifice în funcţie de promotorii acestora:
Agricultura biodinamică
Sistemul a fost iniţiat în anul 1924 având ca promotori pe filosoful antroposoof Rudolf
Steiner şi pus în aplicare către agronomul E. Pfeiffer.
Acest sistem se bazează pe teoria elaborată în 1913-antroposofia, care în esenţă se
rezumă la conceptul că ansamblul om-natură-univers este abordat holistic, în relaţii armonizate
şi reciproc intercondiţionate.
În acest ansamblu toate procesele biologice din zona bisferei cu cele patru nivele ale
sale, sol-planta–animal-om au un caracter ritmic (cotidian, lunar, sezonier, anual), rezonând la
ritmurile Pământului, Lunii, Soarelui precum şi la fenomenele de nivel cosmic.
Reflectarea în practică a acestei concepţii în care viaţa planetară este dependentă de
solicitările nivelului cosmic cu rol integrator, omul conştient şi raţional joacă un rol
coordonator.
Sistemul de agricultură biodinamică, se bazează pe utilizarea aşa numitelor preparate
biodinamice (500-508) cu rol de starteri organizatori, armonizatori şi dinamizatori ai proceselor
biologice şi biochimice din sol sau din compost, unde influenţează viaţa microbiană sau în
plante şi animale unde influenţează procesele vegetative şi generative.
Astfel se optimizează germinaţia înrădăcinarea şi fructificarea la plante, respectiv
fertilitatea la animale, precum şi un echilibru homeostazic, consolidând sănătatea şi rezistenţa
la boli şi dăunători.
7
Preparatele biodinamice sunt pregătite în mod natural, pe bază de plante (coada

şoricelului (502), muşeţel (503), urzică (504), ghindă de stejar (505), păpădie (605), valeriană
(507), bălegar (500), gunoi de grajd şi cuarţ, aplicându-se în doze homeopate.
Pregătirea şi aplicarea lor presupune din partea adeptului de metodă, o pregătire mai
complexă, întrucât el trebuie să coreleze în cele două faze, toate activităţile şi intervenţiile sale
în viaţa plantelor şi animalelor şi respectiv a solului cu procesele cosmice ritmice.
Procesele cosmice se referă la poziţia Lunii faţă de steaua fixă din constelaţia zodiacului
– ritmul sideral, fazele Lunii – ritmul sinodic, depărtarea Lunii faţă de Pământ şi poziţia ei
deasupra orizontului – în timpul mişcării de rotaţie a Pământului – revoluţia draconitică.
Toate acestea fac destul de dificilă şi laborioasă metoda biodinamică, în abordarea ei,
neputând fi practică fără utilizarea unui calendar bine gândit al lucrărilor în concordanţă cu
influenţele cosmice. (Staicu N., 2000).
Agricultura organică
Principiile teoretice ale sistemului agriculturii organice au fost fundamentate în anii 30-
40 ai secolului nostru de Sir Albert Howard şi Lady Eva Balfour.
Pentru versiunea utilizată în Marea Britanie şi Irlanda s-a încetăţenit denumirea de
„organic agriculture” în timp ce sistemul aplicat în SUA poartă denumirea de „organic
farming” (Rodale, 1942) cu mutaţia acestui sistem ce a devenit astăzi „sustenable agriculture”.
Ca element definitoriu, sistemul exclude din practica agricolă utilizarea tuturor resurselor
naturale neregenerabile, inclusiv a energiei fosile.
Sistemul agriculturii organice are ca bază teoretică utilizarea din plin a fertilităţii
naturale a solului şi a factorilor care o favorizează. Materia nutritivă pentru plantele din cultură
este asigurată de leguminoasele din asolament, iar elementele minerale din straturile mai adânci
ale solului sunt aduse la suprafaţă prin utilizarea în asolament a unor plante cu înrădăcinare
profundă.
De asemenea se utilizează, în tandem, grupe de plante cu aport şi exigenţe diferite în
ceea ce priveşte macro şi microelementele (ex. asocierea leguminoase-ierburi).
O atenţie deosebită este acordată vieţii solului în special complexului de micorize care
măresc accesibilitatea plantelor faţă de elementele minerale (în special P), exercitând şi un rol
protector asupra plantei faţă de patogenii din sol.
Agricultura biologică
În Elveţia, în anii 1940, Hans Peter Rush şi H. Muller au pus accent pe autarhia
producătorilor şi interesul unor circuite scurte de piaţă.
8
Aceste idei s-au concretizat într-o metodă pe care autorii au numit-o agricultură
biologică şi care pune accentul pe resursele regenerabile în vederea asigurării securităţii
alimentare a populaţiei.
Agricultura biologică este definită ca un sistem productiv ce evită utilizarea
îngrăşămintelor de sinteză, a pesticidelor, a regulatorilor de creştere la plante, a adausurilor
furajere în creşterea animalelor.
Elemente tehnologice sunt admise şi practicate variate procedee de însămânţare,
utilizarea resurselor vegetale după recoltare, a gunoiului de grajd, a leguminoaselor, a
îngrăşămintelor verzi, cultivaţia mecanică, utilizarea prafurilor de rocă - sursă minerală pentru
menţinerea unei fertilităţi ridicate, combaterea biologică şi fizică a dăunătorilor, bolilor şi
buruienilor.
Scopurile fundamentale ale acestui model de agricultură biologică sunt:
 menţinerea îndelungată a fertilităţii solului,
 evitarea tuturor formelor de poluare ce pot fi provocate de tehnicile agricole,
 producerea în cantităţi suficiente de alimente de o calitate nutritivă ridicată,
 reducerea la minim a folosirii energiei fosile – energie nerecuperabilă în practica
agricolă, creşterea animalelor în condiţii de viaţă conforme cu necesităţile lor fiziologice.
În momentul de faţă principiile agriculturii biologice cuceresc tot mai mult piaţa
alimentară devenind o componentă inseparabilă de politică agrară a ţărilor dezvoltate din punct
de vedere economic, care dispun de o organizare a agriculturii biologice prin legi, ordonanţe şi
regulamente.
Agricultura ecologică (durabilă).

Sistemul de agricultură de tip industrial, cu neajunsurile care o însoţesc, tinde să fie
înlocuit de "agricultura ecologică" ("agricultura durabilă").
Aceasta a început să capete un contur tot mai clar încă din deceniul trecut şi la noi în
ţară. Agricultura a fost de la începuturile sale "ecologică", însă în anii din urmă se caută
aplicarea în agricultură a viziunii sistematice şi a tehnologiilor moderne.
Agricultura ecologică promovează cultivarea pământului prin acele mijloace care
asigură un echilibru între agroecosisteme şi ambianţă (generând "agroclimaxuri specifice") (I.
Puia şi V. Soran, 1981).
Ea se bazează pe folosirea acelor mijloace şi metode oferite de societate, de cuceririle
ştiinţifice şi tehnice care asigură obţinerea unor producţii mari, constante şi de calitate
superioară, în condiţiile protecţiei mediului ambiant.
9
Agricultura ecologică devine de fapt sinonimă cu agricultura anilor care vin, care
asigură integritatea biosferei, valorificarea la maximum a capacităţii de producţie a
agroecosistemelor şi obţinerea unor produse de bună calitate (Al. Ionescu, 1988).
Ea va necesita o muncă mai conştiincioasă şi mai imaginativă şi va asigura o abundenţă
de alimente în condiţiile reducerii consumului de energie fosilă, a menţinerii sau sporirii
fertilităţii naturale a solurilor, a îmbunătăţirii mediului de viaţă al omului şi protecţiei mediului
ambiant în ansamblul său.
Agricultura ecologică, agricultura care se naşte în prezent pentru viitor, este şi trebuie
gândită pe scara din ce în ce mai largă, eficientă şi generoasă, asigurând prosperitatea societăţii
şi naturii pe toate meridianele globului.
Structura noilor planuri de învăţământ şi a programelor analitice în învăţământul
agronomic superior trebuie să răspundă orientărilor privind dezvoltarea agriculturii pe principii
ecologice şi în ţara noastră.
În temeiul acestei raţiuni, cercetarea ştiinţifică agricolă din ţara noastră trebuie să
acţioneze de pe baze sistemice, atât în domeniul creării soiurilor (hibrizilor) de plante şi rase de
animale, cât şi în cel al perfecţionării tehnologiilor de cultivare a plantelor şi creşterii
animalelor, nepoluante, a protejării florei şi faunei, păstrării echilibrelor ecologice şi a protecţiei
mediului înconjurător.
10
Capitolul I
Descrierea conceptului de agricultură ecologică
Definiţie, motivaţie, istoric

În general există mai multe probleme care apar atunci când se încearcă definirea unui
concept sau sistem şi în mod deosebit al celui de agricultură organică.
În primul rând, există un număr de concepţii greşite asupra subiectului, care tinde să
ofere o imagine prejudicioasă şi distrage atenţia de la principalele probleme pe care le prezintă
agricultura organică.
Apoi, nomenclatura acesteia variază în diferite părţi ale lumii, provocând confuzii
observatorului neiniţiat.
În al treilea rînd, mulţi practicieni cred că agricultura organică de succes implică atât o
înţelegere conceptuală cât şi angajarea de tehnici practice specifice.
Toate aceste probleme previn încadrarea agriculturii organice într-o definiţie scurtă,
clară.
Ceea ce fermierii organici fac sau utilizează este cuprins foarte succint în fraza
“agricultura organică este agricultura fără chimicale”. Chiar dacă această definiţie are
avantajul de a fi clară şi concisă, din nefericire este neadevărată şi îi lipseşte o serie de
caracteristici care sunt de importanţă fundamentală.
Această referire asupra neutilizării chimicalelor este una din concepţiile greşite ce se
referă la definirea agriculturii organice, deoarece, pe de o parte materialul, viu sau mort, este
compus din elemente chimice, iar pe de altă parte agricultura organică utilizează produse
chimice. ‘’Chimicalele’’, însă doar cele derivate natural, sunt utilizate direct în fertilizare,
protecţia plantelor şi creşterea animalelor.
A doua concepţie greşită este aceea că agricultura organică implică adesea numai
substituirea de către inputurile “organice“ a aşa numitelor inputuri “agro-chimice”.
O substituire strînsă a NPK ca fertilizant mineral cu NPK ca îngrăşămînt organic ar
putea să aibă acelaşi efect asupra calităţii plantei, susceptibilitate la boală şi poluarea mediului.
Contrar ideilor îmbrăţişate de către “tradiţionaliştii“ organici, nu este nimic magic în
legătură cu folosirea gunoiul de grajd, chiar dacă este strîns într-o grămadă, numit compost şi
preparat după anumite reţete.
11
O altă idee greşită despre agricultura organică este că există un venit care revine
fermelor, numai din specificul acestui sistem, aşa cum se considera înainte de 1939. Chiar dacă
există o concentrare a atenţiei spre o “creştere a animalelor, bună, sănătoasă“, care implică o
rotaţie echilibrată, metode mecanice de control a buruienilor şi a dăunătorilor, agricultura
modernă caută să dezvolte pe o bază ştiinţifică unele aspecte cum ar fi: rolul asociaţiilor de
micorize şi rhizosferei etc.
A patra concepţie greşită este că agricultura organică necesită o schimbare totală a
stilului de viaţă din partea fermei şi a fermierului. Întorcîndu-ne la problema nomenclaturii, s-
a estimat că există aproximativ 16 denumiri diferite folosite în lume asupra ceea ce numim
generic agricultură organică.
Unele dintre cele mai cunoscute denumiri sunt agricultură biologică, agricultură
regenerativă şi agricultură sustenabilă. În multe ţări nu există diferenţe majore între aceste
noţiuni.
De exemplu, în Marea Britanie, organic şi biologic, înseamnă acelaşi lucru şi sunt
noţiuni interschimbabile. Termenul “ biologic” este preferat peste tot în Europa, în timp ce
Marea Britanie şi SUA înclină spre folosirea termenului de “organic“. În alte cazuri, totuşi,
diferenţa de nume indică o diferenţă conceptuală sau filozofică. Principiile şi practicile care
stau în spatele acestor nume diferite sunt similare şi au fost exprimate concis în documentul
standardelor Federaţiei Internaţionale a Mişcării Agriculturii Organice (IFOAM).
Potrivit acestor standarde IFOAM, agricultura organică are rolul:
• de a produce hrană de calitate ridicată şi în cantitate suficientă;
• de a lucra cu sistemele naturale;
• de a încuraja şi de a întări ciclurile biologice din cadrul sistemului de agricultură;
• de a menţine şi mări fertilitatea pe termen lung a solurilor;
• de a utiliza cât se poate mai mult resurse regenerabile în sistemele agricole;
• de a lucra cât mai mult într-un sistem închis;
• de a asigura toate condiţiile de viaţă animalelor pentru a le permite să îndeplinească
toate aspectele comportamentului lor înăscut;
• de a evita toate formele de poluare care pot rezulta din tehnicile agricole;
• de a menţine diversitatea genetică a sistemului agricol şi a împrejurimilor sale, inclusiv
protecţia plantelor şi a habitatelor sălbatice;
• de a permite producătorilor agricoli obţinerea unui venit adecvat şi satisfacţie din
munca lor, inclusiv de a asigura un loc de muncă sigur.
12
Pentru fermierii organici din toată lumea, aceste principii oferă baza practicii de zi cu zi
a agriculturii organice. Acestea se referă direct la tehnicile agriculturii organice, cum ar fi:
 utilizarea rotaţiilor mari care utilizează dejecţii şi bălegar;
 evitarea fertilizatorilor solubili; interzicerea creşterii animalelor în sistem
intensiv; evitarea antibioticelor şi a stimulentelor hormonale;
 utilizarea metodelor mecanice şi termice de control a buruienilor;
 accentuarea procesării produselor la fermă şi a vînzării directe la consumator;
 utilizarea muncii suplimentare atunci cînd este strict necesar.
Agricultura organică poate fi definită ca un sistem de producţie care evită sau exclude
larg utilizarea fertilizatorilor compuşi sintetic, pesticide, regulatori de creştere şi aditivi în hrana
animalelor.
Sistemele de agricultură organică se bazează pe rotaţia culturilor, folosirea resturilor din cultură,
a dejecţiilor animaliere, a bălegarului, a reziduurilor organice din afara fermei.
Conceptul solului ca un sistem viu care favorizează activităţile organismelor folositoare
reprezintă centrul acestei definiţii despre agricultura organică.
Această definiţie poate fi împărţită în 3 părţi:
 ce nu fac fermierii organici;
 ce lucruri pozitive fac;
 indicare a viziunii care stă la baza solului ca sistem viu prin care fermierul, în
armonie cu natura, ar trebui să caute să le dezvolte.
Această idee a solului ca sistem viu este parte a conceptului care susţine că există o
legătură esenţială între sol, plantă, animal şi om. Multă lume implicată în agricultura organică
crede că o înţelegere a acestora este condiţia probabilă de menţinere a sistemului de agricultură
organică de succes.
Într-adevăr, aici este cheia înţelegerii despre ce reprezintă agricultura organică şi ceea
ce înseamnă ea cu adevărat.
Agricultura organică se concentrează în primul rând pe modificările din cadrul fermei
şi a sistemului de agricultură, mai ales rotaţia şi managementul gunoiului şi culturilor, de a
atinge un nivel acceptabil de producţie, iar inputurile externe să fie în general auxiliare sau
suplimentare.
De ce agricultură organică?
13
Scopul tradiţional de maximizare a producţiei agricole este contracarat de o largă

îngrijorare asupra ruralului şi a mediului şi de faptul că resursele naturale limitate trebuie să fie
mai bine administrate.
În acelaşi timp, supraproducţia subvenţionată în Europa a adus un flux de tensiune
financiară de nesuportat precum şi numeroase contradicţii politice.
În timp ce productivitatea sporită a avut ca rezultat în Europa autosuficienţa alimentară
şi apariţia surplusului, costul real al sprijinului pentru PAC (Politicile Agricole Comune) a fost
mărit cu 28 % de la mijlocul anilor ’70, pe când veniturile fermei au scăzut cu aproape 50%.
Schimbări dramatice în practicile agricole au avut ca rezultat o pierdere a habitatului natural şi
a unor specii (ex. o pierdere de 1/5 din gardurile vii şi mai mult de ¾ din habitatele terenurilor
umede).
Întrebările majore şi criticile practicii agricole moderne intensive se referă la faptul că
aceasta:
• dăunează structurii solului;
• dăunează mediului natural;
• creează riscuri potenţiale de înbolnăviri prin alimente;
• a determinat reducerea calităţii alimentelor;
• este un sistem energo-intensiv;
• implică sisteme de producţie animalieră intensivă care sunt etic inacceptabile.
Agricultura organică are o contribuţie pozitivă în toate aceste domenii, ea contribuind la
conservarea structurii solului, râmelor, microorganismelor şi insectelor, la protecţia solului şi a
mediului. Fermierii din agricultura organică evită excesele sistemelor intensive de producţie
animală, în special.
14
Capitolul II
Tehnologii de cultivare a terenurilor în sistem ecologic
Orice suprafata de teren este valorificata cel mai bine prin cultivarea cu una sau mai
multe specii de plante. Aceasta impune, în afara de cunoasterea amanuntita a fiecarei plante
cultivate si a însusirilor solului, climei, florei si faunei din zona în care se afla terenul ce
urmeaza a fi cultivat, efectuarea unor lucrari care, în orice situatie, influenteaza pozitiv, atât
cresterea si dezvoltarea plantelor cultivate, cât si calitatea mediului înconjurator.
Asadar, acest capitol cuprinde toate activitatile agricole necesare pentru cultivarea
terenurilor, care au impact pozitiv asupra solului, climei, florei si faunei.
2.1 Principii generale
Agricultura ecologică este un tip distinct de agricultură menit să rezolve, cel puțin în
linii mari, marile probleme contemporane, precum: supraproducția și efectele secundare ale
tehnologiilor care o susțin, și producția de subzistență și urmările sale: foamete și inechitate
socială.
Ferma ecologică vegetală este componenta intrinsecă a ecosistemului. Componentele
fermei ecologice trebuie să interacționeze pozitiv între ele, dar mai ales, cu sistemele naturale.
Ferma ecologică este un agrosistem, model distinct de administrare a viețuitoarelor
agricole și ne agricole și a mediului lor de viață, în folosul societății umane și a naturii.
Ferma ecologică îmbuntățește și menține structura și calitatea ecosistemelor. Aceastra
trebuie să contribuie la îmbunătățirea, menținerea biodiversității și a calității mediului de viață
a biocenozelor.
Ferma ecologică este de lungă durată. Ferma ecologică vegetală folosește numai
tehnologii ecologice.
Astfel, terenurile și activitățile specifice producției agro-ecologice trebuie delimitate
clar de celelalte terenuri și activități.
În ecosistemele agroecologice, folosirea organismelor modificate genetic și a
derivatelor acestora este interzisă.
15
2.2 Principii tehnologice

2.2.1 Alegerea speciilor și varietăților
Speciile și varietățile cultivate în fermele ecologice sunt adaptate la condițiile locale de

climă, sol și umiditate, tolerante la boli și dăunători și competitive în lupta cu buruienile.
Astfel, în fermele ecologice se poate cultiva orice specii și varietăți de plante autohtone
ameliorate genetic, ale căror produse sunt solicitate de consumatori, excepție făcând cele
produse prin inginerie genetică.
Ferma ecologică cultivă, specii și varietăți rezistente la factorii abiotici – ger, secetă,
arșiț, secetă – și biotici – boli respectiv dăunători, au un potențial ridicat de folosire a
elementelor nutritive din sol, sunt competitive în lupta cu buruienile și furnizează produse
preferate de consumatori, și nu sunt transigenice.
Contaminare, inclusiv ce accidentală, a culturilor și implicit a produselor ecologice cu
OMG-uri conduce la pierdere calității de produs certificat ecologic, și implicit de fermă
ecologică.
Sunt preferate speciile adaptate la condițiile de sol și climă locală.
În unitățile agricole vegetale și de producție paralelă, ecologică și convențională sau
ecologică și în conversie, se vor cultiva varietăți diferite, unele numai pe parcele ecologice
certificate, altele pe parcele în conversie sau conversionale.
2.2.2 Asolamente și rotații

Dintre componentele sistemelor de cultivare a plantelor, cel putin în contextul agricul-
turii ecologice, asolamentul si rotatia sunt cele mai eficiente deoarece au efecte pozitive
multiple, durabile si solicita mai mult efort intelectual care, în conditiile folosirii metodelor si
mijloacelor informatice moderne, se reduce foarte mult.
Asolamentul - necesitate, definitii, importanta, clasificare, (re)proiectare Utilitatea practica a

asolamentului a fost observata relativ curând dupa începuturile agriculturii (Vasiliu A., 1959),
dar conceptia de asolament s-a format în decursul timpului, concomitent cu evolutia
cunostintelor agronomice si dezvoltarea mijloacelor de productie agricola.
Necesitate
16
Terenul unitatilor agricole ecologice, indiferent de forma lor de proprietate si de suprafata, este
si trebuie împartit si cultivat pe mai multe parcele, deoarece:
 contine forme variate de microrelief: terase, câmpuri cu pietre sau dune de
nisip,creste de deal si de munte etc, respectiv, prabusiri si scufundari de teren, vai ale cursurilor
(fluvii, râuri, pâraie, canale, santuri etc.) si acumularilor (lacuri, balti etc.) de apa, crovuri,
ravene, ogase;
 este fragmentat de sosele, cai ferate, asezari umane, constructii industriale si turistice;
Daca ansamblul arhitectonic al reliefului României este unanim apreciat ca armonios si

unitar, analiza morfologica a formelor de relief ofera o diversitate cum rar se poate întâlni
(Badea L, Bacauanu V. si Posea Gr.,1983).
Cu toate ca scot din folosinta o parte din terenul agricol, nevoia de cai moderne (pietruite,
betonate, asfaltate sau înierbate) de transport comunal si, mai ales, de drumuri de acces
permanent în solele cultivate este foarte mare.
Caile de comunicatii si celelalte constructii civile si industriale trebuie însa limitate ca

extindere si acceptate numai daca au legatura cu productia agricola sau cu dezvoltarea rurala si
nu afecteaza mediul si productia agricola. Se recomanda, în general, ca drumurile sa reprezinte
0.5 - 0.8% din suprafata unitatii agricole.
 este neuniform ca proprietati fizice, chimice si biologice;
Definitii
Cuvântul asolament provine din limba franceza (assolement) si înseamna repartizarea

culturilor pe parcelele sau solele unei unitati agricole (Laruse, 1985).
Majoritatea definitiilor asolamentului, elaborate de specialistii domeniului, se "învârt" în

jurul etimologiei acestui cuvânt si, din pacate, contin si semnificatia notiunii de rotatie. Dintre
acestea, cea mai corecta pare a fi cea propusa de Amilcar Vasiliu (1959) : "Asolamentul este
împartirea terenului în sole si repartizarea rationala a plantelor pe aceste sole"
Prin asolament se întelege, asadar, împartirea terenurilor cultivate în parcele si stabilirea

modului de folosinta a acestora.
Clasificare:
Asolamentele, în general, se clasifica în functie de ramura economica din care fac parte
plantele sau grupele de plante cultivate.
17
De asemenea, numele asolamentului se stabileste în functie de numele plantei sau grupei

de plante care ocupa suprafata cea mai mare în practica se pot identifica si folosi 3 tipuri de
asolamente:
 asolamente specializate - acest tip cuprinde asolamente cu plante ce apartin unei
ramuri agricole (asolamente agricole, legumicole, pomicole, viticole etc.) sau unei familii sau
specii botanice (asolamente cu graminee, leguminoase, crucifere, solanacee, umbelifere,
rozacee etc; asolamente cu grâu, porumb, cartof etc.) sau au o anumita întrebuintare economica
sau particularitate tehnologica (asolamente cu plante tehnice, furajere, medicinale, aromatice;
asolamente cu îngrasaminte verzi; asolamente seminciere, asolamente amelioratoare,
asolamente prasitoare etc.).
 asolamente mixte - din aceasta categorie fac parte asolamentele care cuprind plante din
doua sau mai multe ramuri agricole: asolamente cu culturi de câmp si legume, cu legume
si pomi sau furaje, cu pomi si vie, cu pomi si pasuni etc.
 asolamente integrate - spre deosebire de primele tipuri, aceste asolamente contin atât
plantele sau grupele specifice zonei, cât si sistemele vegetale de refacere ecologica a teritoriilor
agricole, precum: perdelele agroforestiere, minirezervatiile naturale tip garduri vii, fâsii si
18
drumuri înier-bate, zone cu vegetatie tampon .
(Re)proiectare
Proiectarea asolamentelor ecologice este o lucrare tehnica care urmareste optimizarea

modului de folosinta a terenurilor agricole si se compune din trei operatii distincte:
 delimitarea parcelelor cultivate si a celor cu rol de rezervatie naturala, precum si a
drumurilor principale si secundare de pe teritoriul unitatii.
Aceste unitati teritoriale trebuie sa fie relativ omogene din punct de vedere ecologic si
sa corespunda ca amplasament, dimensiuni si forma cerintelor ecologice si tehnologice.
 repartizarea teritoriala a culturilor agricole;
Este o operatie care are în vedere armonizarea cerintelor fiziologice ale plantelor cul-
tivate cu însusirile parcelelor, respectarea legislatiei privind productia agricola ecologica si
evolutia pietei produselor ecologice.
Dupa cum rezulta din tabelul, datorita diversitatii însusirilor agro-ecologice ale
plantelor cultivate, agricultura are solutii de valorificare a oricarei categorii de teren. De
asemenea, structura culturilor agricole are un caracter dinamic, adecvat preîntâmpinarii sau
anihilarii eventualelor perturbatii naturale, politice si economice.
19
 aplicarea (implementarea) asolamentului pe teren;
Este aproape imposibil ca un proiect de asolament sa corespunda perfect cu realitatea din

teren. De aceea, este necesar ca asolamentul sa se aplice efectiv pe teren, iar retusarile cuvenite
sa se faca "din mers".
Cerintele principalelor culturi agricole privind reactia solului (Nica.S.sicolab., 1983)
PH Culturi de câmp Legume Pomi si

(reactie) arbusti
fructiferi
<5.0 Secara, ovaz, lupin, cartof, - Coacaz

(puternic sorg negru, agris
acida)
5.01 - Secara, ovaz, lupin, cartof, Castraveti, dovlecei, pastarnac, Coacaz rosu,
5.80 orzoaica de primavara, grâu, tomate zmeur, alun
(acid) porumb, in pentru fibre, trifoi,
timoftica
5.81-6.80 Grâu, secara, orz si orzoaica Ardai, bame, castraveti, ceapa, Mar, par,
(slab de toamna, orzoaica de conopida, dovlecei, fasole, gulii, gutui, prun,
acida) primavara, porumb, ovaz, gulioare, mazare, morcov, patrunjel, piersic,
mazare, fasole, soia, floarea pastârnac, pepeni, ridichi, salata, cais, cires,
soarelui, in pentru ulei si mixt, spanac, tomate, telina, vinete, varza visin,
cartof, sfecla de zahar, coacaz
lucerna, trifoi, timoftica rosu, zmeur,
capsuni
6.81 - Grâu, secara, orz si orzoaica Ardei, bame, castraveti, ceapa, Mar, par,
7.20 de toamna, orzoaica de conopida, dovlecei, fasole, gulii, prun, piersic,
(neutra) primavara, ovaz, orez, gulioare, mazare, morcov, patrunjel, cais, cires,
porumb, sorg, mazare, pastarnac, praz, pepeni, ridichi, visin, nuc,
fasole, soia, floarea soarelui, salata, sfecla rosie, spanac, tomate, migdal
rapitâ, in de ulei, mixt si de telina, vinete, varza
fibre, sfecla de zahar, cartof,
lucerna, trifoi, timoftica
7.21 - Secara, orz si orzoaica de Ardei, bame, conopida, fasole, gulii, Mar,
8.40 (slab toamna, ovaz, porumb, sorg, gulioare, mazare, praz, sfecla rosie, piersic,
alcalina) orez, mazare, fasole, soia, spanac, tomate, vinete, varza cires, visin,
bumbac, sfecla de zahar, nuc
lucerna
>8.40 Sorg, orez, iarba de Sudan,

(puternic sparceta
alcalina)
Importanta asolamentului
Asolamentul este o masura de baza a sistemului de cultura a plantelor a carui valoare nu
20
poate fi înlocuita prin nici o alta masura, chiar daca solul si ceilalti factori de vegetatie sunt
optimi (Bold I. si Popescu E.R.,1986).
Valoarea deosebita a asolamentului este data de efectele sale asupra calitatii mediului
înconjurator, a productivitatii sistemelor agricole si a bunastarii spirituale a agricultorilor. Altfel
spus. asolamentul influenteaza, direct sau indirect, urmatorii parametri:
 biodiversitatea;
Asolamentul este premisa cresterii diversitatii plantelor cultivate si, indirect, a celorlalte
vietuitoare însotitoare.
 structura si functiile peisajului agricol;
Asolamentul schimba imaginea terenurilor agricole de la o singura forma si culoare la o

multitudine armonioasa de astfel de structuri.
 modul fie folosinta a terenului;
Asolamentul este principalul (poate singurul) mijloc de folosire superioara si eficienta a

oricarei "palme" de pamânt.
 eficienta lucrarilor agricole;
Asolamentul creaza conditii optime de aplicare diferentiata, pe fiecare parcela, a lucrarilor

agricole, cu repercusiuni favorabile asupra timpului de lucru si a consumului de materiale si
forta de munca.
Rotatia - definitii, importanta, proiectare
Efectul asolamentului este deplin numai daca asigura si rotatia culturilor agricole com-
ponente. Asolamentul si rotatia formeaza un tot unitar deoarece au o componenta comuna -
planta cultivata si fiecare include una dintre cele doua forme fundamentale de existenta a
materiei: asolamentul - spatiul si rotatia - timpul.
Definitii
Aproape în unanimitate, rotatia este definita ca "mod de succesiune a plantelor pe

aceeasi parcela, în decursul timpului".
Rotatia se refera la timp si se masoara (de obicei) în ani, numarul anilor aratând cât timp
trebuie sa treaca pentru ca pe aceeasi parcela sa se succeada toate plantele din asolament
(Vasiliu, 1959).
Notiunea de rotatie are însa un sens mai larg, fiindca este însotita si de rotatia lucrarilor
21
solului, semanatului, fertilizarii, irigarii si masurilor de protectie a plantelor etc.
Astfel gândind, rotatia poate fi definita ca "modul de succesiune în decursul timpului si pe

aceeasi parcela a plantelor cultivate si a sistemelor tehnologice corespunzatoare".
Importanta
Rotatia este una din cheile succesului agriculturii ecologice, datorita efectelor pozitive
complexe si de lunga durata asupra însusirilor solului si a productivitatii si eficientei sistemului
agricol. Desi este elementul tehnologic cel mai ieftin, influenteaza aproape toti parametrii
functionali aj agroecosistemelor:
 fertilitatea solului;
Efectele rotatiei asupra solului se manifesta prin îmbunatatirea structurii, diminuarea

compactarii, reducerea pierderilor de sol prin eroziune si cresterea continutului de materie
organica si de azot mineral. Astfel de efecte se înregistreaza când:
a) plantele din rotatie au sistem radicular bogat si dezvoltat în adâncime, precum cerealele de
toamna, ierburile si lucerna;
b) acopera si protejeaza solul împotriva eroziunii hidrice si eoliene, precum cerealele de toamna
si plantele furajere perene;
22
c) fixeaza azotul atmosferic, precum leguminoasele;
d) sunt folosite ca îngrasamânt verde.
De asemenea, rotatia stimuleaza densitatea si activitatea organismelor utile din sol, ca

urmare a surplusului de materie organica si a îmbunatatirii însusirilor fizice ale solului.
 eficienta energetica;
Rotatia este principalul mijloc de micsorare a consumului de materiale si de forta de munca

datorita scaderii semnificative a atacului de buruieni, boli, insecte si alti daunatori si a reducerii
si esalonarii în timp a lucrarilor agricole.
 diversificarea productiei;
Asolamentul contribuie direct la obtinerea de produse agricole si alimentare diversificate si,

implicit, la diversificarea activitatilor economice locale si zonale.
 competenta manageriala a gospodarilor, fermierilor si a specialistilor agricoli;
Asolamentul poate fi un criteriu de apreciere a cunostintelor si îndemânarii agricultorilor în

ceea ce priveste managementul sistemelor agricole.
Primele rezultate ale rotatiei sunt diversificarea produselor agricole si cresterea însemnata
a productiei. Dupa primul ciclu rotativ, se amelioreaza vizibil si stabilitatea si calitatea
recoltelor.
23
Proiectare
La baza proiectarii rotatiilor ecologice stau particularitatile anatomice, fiziologice si

ecologice ale plantelor cultivate:
 structura plantelor superioare;
Din punct de vedere anatomic, plantele cultivate alcatuiesc o gama foarte variata. în cazul
rotatiei, intereseaza sistemul radicular sub aspectul marimii, adâncimii si a gradului de
ramificare, precum si aparatul foliar, ca suprafata si masa vegetala.
Ca urmare a corelatiei strânse dintre masa radiculara si cea foliara si a efectelor diferitelor
tipuri de plante asupra solului, s-a stabilit ca optima rotatia plantelor cu sistem radicular puternic
si profund cu cele cu sistem radicular superficial.
 particularitatile fiziologice ale plantelor cultivate;
2.3 Lucrarile solului
În aceasta categorie se încadreaza toate operatiile si procedeele tehnice de taiere sau/si

scormonire, mai mult sau mai putin profunda, de rasturnare sau afânare si de maruntire a
stratului superficial de sol.
Lucrari ale solului sunt si cele prin care, separat sau concomitent cu alte operatii, se
niveleaza terenurile cultivate si se aseaza solul.
Importanta
Specialistii spun, mai în gluma, mai în serios, ca lucrarile solului sunt "un rau necesar".
Aceasta caracterizare se bazeaza pe evaluarea complexa, globala si de lunga durata a efectelor
pozitive si negative ale acestora asupra mediului înconjurator, productivitatii terenurilor
cultivate si calitatii produselor agricole.
Nevoia de lucrare a solului a fost sesizata de catre cultivatori din cele mai vechi timpuri,
primele unelte agricole construite de om fiind cele de lucrat solul.
Aceasta realizare tehnica s-a bazat pe simpla observatie ca, din semintele care se scutura
pe teren, rasar si rodesc numai cele care intra în contact intim cu solul, iar stratul de sol, în care
plantele îsi dezvolta radacinile si/sau organele subterane, este afânat.
Lucrarile solului au efecte benefice directe asupra:
 procesului de infiltrare în sol a apei provenita din precipitatii si/sau din irigare;
Pentru ca apa sa se infiltreze în sol, trebuie ca suprafata acestuia sa fie afânata, sa aiba spatii
24
si capilare largi care permit patrunderea apei în sol si, în acelasi timp, împiedica apa din sol sa
ajunga la suprafata si sa se piarda în atmosfera sub actiunea vântului si caldurii atmosferice.
De regula, acest strat de sol, filtrant si izolator hidric, are grosimea de 2 - 5 cm.
 capacitatii solurilor de înmagazinare si pastrare a apei;
Între productia plantelor cultivate si rezerva de apa din sol exista o strânsa corelatie pozitiva.
Pentru a se înmagazina o cantitate cât mai mare de apa, trebuie ca solul de sub stratul superficial
sa fie destul de poros pe o adâncime relativ mare, care sa permita patrunderea apei în
profunzime, dar nu prea adânc, pentru a fi ajunsa de radacinile plantelor (Sandoiu, 1973).
Având în vedere ca majoritatea radacinilor se afla în straturile superficiale de sol si ca

volumul sistemului radicular se reduce spre adâncime, este necesar ca si solul sa retina mai
multa apa în zona cu cea mai mare densitate de radacini (2 -35 cm).
Pentru aceasta, solul trebuie sa aiba o porozitate din ce în ce mai mica spre adâncime, cu
alte cuvinte, capilarele sa fie din ce în ce mai înguste.
De aceea, pe solurile cu porozitate buna, lucrarile adânci nu se justifica deoarece

favorizeaza nu numai pierderea apei în adâncime, ci si descompunerea humusului din sol.
 proceselor tehnologice de semant si plantat;
Fertilizarea
Fertilizarea organică în agricultura ecologică este o fertilizare de „întreţinere”.
În agricultura ecologică este interzisă administrarea îngrășămintelor de sinteză

chimică (ureea, superfosfat simplu, clorură de potasiu), deoarece acestea afectează partea vie a
solului.
Totodată, orice îngrășământ trebuie administrat doar după ce a fost efectuată testarea
solului și se cunoaște raportul de elemente ce se conțin în sol, deoarece:
 pH-ul solului ne ajută să aflăm dacă este necesar de a administra amendamente (în
cazul unui pH prea alcalin sau acid plantele nu se dezvoltă bine, devin vulnerabile).
 Conținutul de humus – fiecare % de humus asigură 20-25 kg de azot per hectar.
 Determinând cantitatea de fosfor mobil din sol și asigurând necesarul în acesta,

plantele se vor dezvolta normal, fructele vor avea o calitate superioară. Lipsa
fosforului nu permite plantelor să se dezvolte, frunzele se decolorează, nu se dezvoltă
25
rădăcinile, scade producția. Totodată, prea mult fosfor dăunează plantelor și duce la
sterilitatea acestora.
 Cunoscând cantitatea de potasiu și administrând cantitatea necesară vom evita

fenomene ca: îngălbinirea frunzelor, înfrățirea slabă la cereale, putrezirea rădăcinilor
și coacerea neuniformă.
Unul dintre cele mai utilizate îngrășăminte organice utilizate în agricultura

ecologică sunt îngrășămintele verzi. Acestea trebuie semănate asigurând rotația speciilor. Pot
fi utilizate plante din familiile Leguminoase (mazăre, măzăriche, bob, soia, sulfină,
lucernă), Crucifere (rapiță, muștar), Graminee (secară, triticale, ovăz). Potrivit experienței
specialiștilor de peste hotare, din plantele Leguminoase, cele mai recomandate specii pentru
îngrășămintele verzi sunt lucerna și trifoiul.
În fermele ecologice, campania de fertilizare are două perioade de bază: primăvara și

după recoltarea culturilor de toamnă și a celor timpurii. Îngrășămintele pot fi administrate și pe
parcursul perioadei de vegetație, în doze mici (concomitent cu prelucrarea solului sau irigarea).
Însă, nu toate îngrășămintele pot fi administrate pe parcursul întregului an, astfel,

specialiștii nu recomandă aplicarea îngrășămintelor precum gunoiul de grajd sau mustul de
bălegar după semănat sau plantare.
Principalele îngrășăminte organice utilizate în agricultura ecologică:
Gunoiul de grajd – este un amestec de dejecții solide și lichide provenite de la animale și din
materialele ce au fost folosite ca așternut pentru acestea. Înainte de administrare gunoiul de
grajd necesită fermentare, care poate fi făcută în platforme de gunoi, în padoc și direct în grajd.
26
Fermentarea gunoiului de grajd poate fi făcută la rece, timp de 3 – 4 luni la 20-30°C sau
la cald, când materialul din platformă este afânat, umed și are loc la temperatura de 60°C
(temperatură la care sunt distruși patogenii și viabilitatea semințelor de buruieni).
Mai este practicată de către fermieri și fermentarea mixtă, când mai întâi are loc
fermentarea aerobă, după care gunoiul se tasează și are loc fermentarea anaerobă. Gunoiul de
grajd se aplică în perioada de vară-toamnă, până la arătura de toamnă.
Mranița – este același gunoi de grajd foarte bine fermentat și descumpus, ce conține
mai multe elemente nutritive. Necesarul de mraniță este de circa 6-8 tone/ha.
Compostul – reprezintă un amestec de deșeuri vegetale (frunze, paie, coceni, ierburi) și
animale (must, gunoi de grajd), resturi menajere, nămol fermentat în prezența oxigenului.
Pentru producerea acestuia se folosesc practic toate deșeurile de origine organică din mediu.
Fertilizarea cu îngrășăminte minerale naturale:

Îngrășămintele minerale naturale sunt substanțe care nu au fost procesate chimic,
obținute din surse minerale (diferiți pulberi).
Reprezintă următoarea etapă după fertilizarea organică și se folosesc în cantități reduse
pentru a echilibra materia organică. Printre mineralele insolubile folosite că îngrășăminte
naturale pot fi algele, carbonații de calciu, fosfații naturali și pulberea de roca.
Îngrăşămintele minerale acceptate a fi utilizate în agricultura ecologică, conform

Regulamentului (Ce) Nr. 889/2008 al Comisiei sunt următoarele:
• fosfat natural moale şi fosfat aluminocalcic;
• zgură alcalină;
• sare brută de potasiu sau kainit;
• sulfat de potasiu, posibil cu conținut de sare de magneziu;
• reziduu rezultat de la distilarea alcoolului şi extract din reziduu;
• cenuşă de lemn;
• carbonat de calciu (cretă, marnă, rocă calcică pulverizată, depozit de nisip cu alge
impregnate de calcar, cretă fosfatată);
• carbonat de calciu şi magneziu;
• sulfat de magneziu (kieserit).
27
Irigarea
Irigarea este obligatorie pentru zonele în care se manifestă seceta, dar și pentru unele
specii care necesită, din punct de vedere al ecologiei, zone umede și răcoroase, dar datorită
importanței lor se cultivă și în zona de stepă mai uscată sau pe soluri mai ușoare (nisipoase).
Apa trebuie folosită în agricultura ecologică în mod cât mai rațional și responsabil.
Atunci când se irigă, trebuie luate toate măsurile de reducere la minimum a pierderilor
de apă prin evaporare, precum și a scurgerilor la suprafață.
De asemenea, trebuie luate toate măsurile pentru eliminarea oricăror surse de poluare a
apelor de suprafață și de adâncime. Momentele optime de udare sunt diferite în funcție de
specia cultivată, dar și de condițiile climatice.
Astfel, trebuie avute în vedere cu prioritate udările din lunile de vară, care de obicei
sunt secetoase în condițiile țării noastre.
Ca metode de udare, sunt utilizate udarea pe brazde sau prin aspersiune, iar în prezent
se extinde udarea prin picurare.
Controlul dăunătorilor în agricultura ecologică
Dăunătorii sunt organisme animale care atacă plantele sau produsele vegetale,
producând pagube cantitative și calitative. în grupa dăunătorilor intră: acarienii, nematozii,
insectele, moluștele, păsările, mamiferele.
Controlul dăunătorilor se realizează prin aplicarea anumitor metode, care, în funcție de
momentul și modul de aplicare, pot fi preventive și curative.
Recoltarea și depozitarea
Recoltatul este ultima verigă în complexul de lucrări. Greşelile cât de mici determină
pierderi de producţie şi deprecierea produselor agricole.
Procesul de recoltare cuprinde mai multe lucrări lucrarile de pregatire a recoltatului si
recoltrarea propriuzisa.
Lucrări de pregătire a recoltatului sunt urmatoarele:
o repararea maşinilor de recoltat si proba acestoea;
o dezinfecţia depozitelor;
o aprovizionarea cu carburanţi;
o evaluarea recoltei.
28
Recoltarea propriuzisă se face la maturitatea culturii. Există o maturitate biologica si

una economica.
La maturitatea biologică se recoltează cerealele pentru boabe, inul pentru seminţe,

floarea soarelui, leguninoase pentru boabe, etc.
29
Capitolul III
Tomate (Lycopersicum esculentum)
3.1 Generalități
Planta de tomate este o plantă erbacee sensibilă la frig, perenă în climă caldă, de obicei
anuală.
Este o plantă cu creștere nedeterminată , dar există soiuri cu creștere determinată, adică
a cărei funcție vegetativă, pe fiecare tulpină, se oprește devreme, deoarece tulpina se termină
într-un buchet floral.
La soiurile cu obicei nedeterminat, fiecare buchet floral este separat de trei frunze, iar
planta poate crește astfel la nesfârșit.
La soiurile cu un obicei fix, inflorescențele sunt separate de două frunze, apoi de o

frunză, înainte de a ajunge într-o poziție terminală pe tulpină. Planta își continuă apoi creșterea
nu pe tulpina principală, ci pe tulpinile secundare care cresc în axilele frunzelor („ lacomul ”)
și într-un mod determinat.
Obiceiul său vertical la începutul creșterii devine înclinat sau semi-înclinat peste
creșterea și ramificarea tulpinilor, necesitând suporturi în funcție de tipul de cultură.
Sistemul său rădăcină este de tip pivotant cu tendință de fasciculare. Foarte dens și
ramificat pe primii treizeci de centimetri, poate atinge o adâncime de un metru.
Tulpina este unghiular, groasa la internoduri, pufos . Consistență erbacee la începutul

creșterii, tinde să devină puțin lemnoasă pe măsură ce îmbătrânește.
Creșterea tulpinii, monopodială la început devine simpodială după 4 sau 5 frunze, adică
mugurii axilari dau naștere la ramificații succesive, în timp ce mugurii terminali produc flori
sau avortează.
Nuiele din mugurii axilari produc frunze la fiecare nod și se termină, de asemenea, într-
o inflorescență.
De frunze , alternative, 10 la 25 cm lungime , sunt compuse, imparipinnate și includ 5

la 7 pliante cu lobi foarte Indentat. Marginea lamei este dințată.
30
Frunzele vechi își pierd puterea fotosintetică și devin chiar dăunătoare plantei,
responsabile pentru creșterea fructelor. Profesioniștii le taie, ceea ce este exigent în ceea ce
privește forța de muncă, deoarece această operațiune trebuie reînnoită în fiecare săptămână
(frunze deasupra fructelor care trebuie recoltate).
Florile înfloresc din primăvară până în vară (de la sfârșitul lunii mai până în septembrie
în emisfera nordică și în emisfera sudică de la sfârșitul lunii noiembrie până în martie).
Acestea sunt unite în cimi , inflorescențe de tip determinat, cu toate acestea la

tomate meristema inflorescenței nu se termină într-o floare și, de fapt, își menține
nedeterminarea.
Floarea de roșii este actinomorfă cu simetrie pentamerică. Caliciu are cinci

verde sepale. Acest calice este persistent după fertilizare și rămâne în partea de sus a fructului.
Corola are cinci luminoase galbene petale, unite la baza, de multe ori din spate
reflectată, și formând o stea cu cinci colțuri. Androecium are cinci stamine la dehiscenta din
partea introrse . Cele mai alungite anterele formează un con strâns în jurul pistil.
Acesta este format din două fuzionate carpele , formând o bilocular superioară (două
unicelulare) ovar cu centrala placentation. La unele soiuri, ovarul este plurilocular.
Aceste fructe cărnoase sunt boabe în mod normal cu două celule, uneori trei sau mai
multe, cu foarte multe semințe. Sunt foarte variate ca mărime, formă și culoare.
Mărimea lor variază de la câteva grame (roșii de coacăze roșii, roșii cherry) până la
aproape două kilograme. Forma lor este în general sferică, mai mult sau mai puțin turtită, mai
mult sau mai puțin nervată, dar există unele sub forma unei inimi sau a unei pere.
Culoarea lor, inițial verzuie, devine de obicei roșie când este coaptă, dar există alb,
galben, negru, roz, albastru, violete, portocaliu și bicolor.
Compozitie chimică
Sub aspectul compozitiei chimice, o rosie contine in medie 94% apa, 0,6% saruri
minerale, 5,4% substante organice si multe vitamine. Mai mult, rosiile contin 1% proteine, 3,4%
zaharuri, 0,27% celuloza, 0,35% acizi, 0,15% grasimi, 0,13% pectine, 0,07% glicozizi, 0,03%
amidon.
Valoarea energetica a rosiilor este relativ mica, fiind cuprinsa intre 22 si 26 de calorii
la 100 g si este confirmata de compozitia ei chimica. Din aceasta cauza tomatele sunt indicate
in curele de slabire, pe langa suprimarea senzatiei de sete. Desi rosiile singure nu pot fi
31
considerate drept aliment de baza, marele lor merit este de a stimula apetitul prin aspectul si
culoarea lor. Cu cat culoarea rosiilor este de un rosu mai inchis, cu atat sunt mai bogate
in licopen decat in caroten. Aceasta substanta, licopina, are efect anticancerigen.
32
Capitolul III
TOMATE( Lycopersicun esculentum)
3.1 Acțiune farmacologică
Tomate - este un antioxidant puternic. O parte din licopen tomate, care este un
antioxidant puternic destul, ajută în tratamentul multor boli. Aceasta înseamnă că roșia ajută la
scăderea riscului de boli ale sistemului cardiovascular.
În plus, roșiile ajută în tratamentul asteniei.
Tomatele au efect antibacterian. Pe lângă reglarea sistemului nervos, roșii au acțiune

antibacteriană și antiinflamatorie. Acest lucru se datorează faptului că roșiile conțin o anumită
cantitate de producție volatile.
Tomate înălțătoare. Ei bine, ca un luminos legume, atractiv, roșu nu se poate pur și
simplu ridica moralul! Un serotoninei conținut în tomate, este doar crește (starea de spirit)
volumul.
Tomatele împotriva formării trombusului. medici americani, sa constatat că substanța
gelatinoasă care înconjoară semințele de tomate, conține o substanță specifică, cercetătorii săi
numit RE. Această substanță sa dovedit foarte util.
Acesta are un efect benefic asupra subțiază sângele și rezistă în mod eficient tromboza.
Tomate rinichi gratuit. Rosiile sunt un excelent diuretic în boli ale vezicii urinare și a rinichilor,
ca fruct include 94% apă.
Tomate întineri pielea. Datorită conținutului bogat de tomate grup vitamina B ajuta la
imbunatatirea tenului, ridurile fine și întineri pielea, în general.
Tomate reduce pofta de mancare. Scăzut de tomate calorii și crom lor constitutiv
promovează saturație rapidă a corpului, și pentru a preveni o foamete severă. In plus, multe
diete din dieta ta includ neapărat roșii, și, uneori, acestea se bazează exclusiv pe fructe roșii de
tomate.
Tomate și normalizarea tensiunii arteriale. Substanțe pectice care conțin tomate,
normalizarea tensiunii arteriale și de a reduce nivelul colesterolului din sânge.
Utilizarea de tomate în medicină
33
Sucul de rosii este utilizat pentru a trata ulcere și răni purulente. substanță glicoalcaloid
conținută în roșii, are atât un bactericid și fungicid, acțiune antibiotică.
În medicina științifică este utilizat pe scară largă roșii proaspete și suc și piure lor în
puterea de vindecare a femeilor gravide, slăbit pacienți copii și ca o sursă suplimentară de
vitamine, oligoelemente și săruri minerale.
Beneficiile de tomate se reflectă la pacienții cu metabolismul de sare afectata. Suc de
roșii și roșii proaspete utilizate pentru tratamentul și prevenirea deficitului de vitamina.
3.2 Istoric și întrebuințări
Conform celor mai bine conservate date fosile, cel mai vechi strămoș al acestei plante
(botezat Physalis infinemundi) a crescut în zona actuală a Antarcticii , care era atunci aproape
de Australia și America de Sud , există mai mult de 50 de milioane de ani. Acest lucru este
indicat de două fosile găsite în Laguna del Hunco din Patagonia (Argentina). Au fost datate în
urmă cu 52,2 milioane de ani (supercontinentul Gondwana începea atunci să se destrame).
Acestea prezintă contururile turtite ale fructelor de tip „ felinar ”, calice cu cinci lobi
puternic umflați, care par să poată juca un rol de plutitor (poate pentru dispersarea semințelor
pe apă). Ei evocă deja membrii moderni ai familiei Solanaceae.
Astăzi, mediul este sărac și uscat, dar în timpul Eocenului (în urmă cu -56 milioane până
la -33,9 milioane de ani), era în jurul unui lac caldera și clima era mai tropicală. Această
descoperire aruncă o lumină asupra originii tomatei pentru care încă nu aveam date despre
divergențele filogenetice și moleculare; se arată a fi mai în vârstă decât am crezut și Solanaceae
ar fi început să se diversifice înainte de ruptura finală a Gondwana.
Roșiile contemporane par să provină din regiunile andine de coastă din nord-
vestul Americii de Sud ( Columbia , Venezuela , Ecuador , Peru , nordul Chile ). De fapt,
numai în aceste regiuni am găsit plante spontane din diferite specii ale vechiului
gen Lycopersicon , în special Solanum lycopersicum cerasiforme , roșia cherry (astăzi
răspândită în toate regiunile tropicale ale globului, dar în urma introducerilor recente).
Prima domesticire a roșiei cu fructe mari a avut loc probabil în Mexicul actual, unde a
fost găsită de cuceritorii spanioli în timpul cuceririi Tenochtitlán (Mexic) de către Hernán
Cortés în 1519.
A fost introdus în Europa la începutul XVI E secol de către spanioli, pentru prima dată
în Spania , se pare că , în 1523, apoi în 1544 în Italia , de Napoli , apoi posesia coroanei
spaniole.
34
Planta fiind din aceeași familie ca și belladonna , o plantă originară din Europa
cunoscută pentru toxicitatea sa, fructele sale nu au fost considerate de „oamenii de știință” drept
comestibile.
Frunzele, tulpinile și fructele imature ale roșiei conțin într-adevăr gluco-alcaloizi toxici
de tip solanină și chaconină , care pot provoca tulburări digestive și nervoase, uneori
cardiace.Fructul copt conține doar urme ale acestuia, dar această reputație în acel moment
explică rezistența inițială, specia fiind utilizată în principal ca plantă ornamentală și fructul în
medicină.
Prima mențiune a tomatei în literatura europeană apare într-o lucrare publicată pentru
prima dată în 1544 , Comentarii , de Pietro Andrea Mattioli , botanist și medic italian, care face
o scurtă descriere în capitolul dedicat mandragorei și îl numește pomi d'oro ( mala aurea) , măr
de aur.
Probabil este importul în Europa a unui soi cu fructe galbene, care apoi explică numele
său latin Malum aureum care dă pomo d'oro apoi pomodoro. Este cultivat și consumat în
Spania, probabil din secolul al XVI- lea, așa cum apare în rețetele gazpacho de la începutul
secolului al XVII- lea .
În Europa de Nord, în special în Franța, este văzută inițial ca o plantă ornamentală și

este cultivat pentru ei de fructe până la mijlocul XVIII - lea secol . A fost nevoie, probabil, de o
lipsă severă de alimente pentru ca acesta să-și schimbe registrul de clasificare și să fie considerat
comestibil.
35
Capitolul IV
Tehnologia de cultură ecologică a tomatelor
4.1 Pregătirea patului germinativ

Patul germinativ, reprezinta stratul de sol de la suprafata terenului care este prelucrat si in
care urmeaza sa fie asezata samanta.
Lucrarile de realizare a unui pat germinativ sunt foarte importante constituind primii pasi
pentru obtinerea unei culturi care sa rasara uniform si care ulterior sa asigure premisele obtinerii
unei recolte bogate.
Obiectivele acestor lucrari sunt de a crea un pat germinativ bine afanat si maruntit pe
aadmincimea de semanat, care sa ofere semintelor conditii identic egale pentru germinare si
rasarire.
Un pat germinativ de calitate trebuie sa indeplineasca cateva cerinte calitative:
 afanarea solului sa fie realizata numai pana la aadmincimea de semanat, solul sa fie
asezat in continuare pe aadmincime, samanta sa fie pusa in contact cat mai strans cu solul
pentru o buna absorbtie a apei, iar embrionul tinerei plante aflata in crestere sa poata strabate
cat mai rapid solul afanat de deasupra astfel incat rasarirea sa fie uniforma.
In practica se intalnesc situatii foarte diferite in pregatirea patului germinativ, in functie de:
 umiditatea solului (atat la suprafata cat si in aadmincime);
 tipul de sol lucrat (argilos, nisipos, etc);
 sistemul de lucrari a solului utilizat (daca se poate executa sau nu o lucrare de arat de
calitate);
 gama de masini agricole existenta in ferma;
 cantitatea de resturi vegetale ramase de la cultura precedenta;
 aadmincimea de semanat si marimea semintelor care se seamana (in cazul semintelor

mici patul germinativ trebuie foarte bine maruntit).
4.1.1 Lucrări convenționale ale solului

În cadrul tehnologiilor de cultură, lucrările solului reprezintă o verigă importantă şi de
aceea este necesar să fie efectuate în cele mai bune condiţii.
36
În acest sens, fermierul trebuie să cunoască unele particularități ale terenului, tipul de
sol, prezența buruienilor problemă, unele carateristici ale speciei cultivate, pentru punerea la
punct a metodelor de lucru, a utilajelor necesare și a indicilor de execuție a lucrărilor. lucrările
solului trebuie să fie efectuate, pe cât posibil, în intervalul de umiditate optimă, pentru a avea
un minimum de consumuri energetice și pentru a rezulta o calitate bună a lucrărilor efectuate.
Acestea trebuie să fie efectuate superficial față de adâncimea de execuție practicată în sistemele
agricole convenționale, astfel încât să nu fie perturbat prea mult sistemul biologic al solului și
să nu fie perturbate orizonturile solului.
Astfel, arătura trebuie să fie efectuată la adâncimi de 10-15 (20) cm, iar pentru lucrările
de întreținere a arăturii se preferă vibrocultoarele și grapele rotative care lucrează superficial și
care mențin structura solului.
Dacă este necesar, se poate face un subsolaj pentru afânarea solului în profunzime, fără
a se amesteca orizonturile de sol.
Frecvența lucrărilor solului trebuie redusă la minimum pentru prevenirea tasării solului
de către utilajele agricole și pentru a se asigura solului timpul necesar refacerii humusului și a
structurii.
În cadrul sistemului cel mai raspandit de lucrare conventionala a solului, patul
germinativ se pregateste initial prin lucrarea de arat, urmata de lucrarile solului cu diferite tipuri
de masini: grapa, tavalug, nivelator, combinator, cultivator.
1. Graparea - se realizeaza cu grapa cu discuri in scopul maruntirii bulgarilor

de pamant si afanarii terenurilor arate si are eficienta maxima atunci cand solul este reavan.
Ideal se realizeaza imediat dupa arat.
Avantajele lucrarii: afaneaza stratul de sol la suprafata impiedicand pierderea apei din
straturile mai aadminci ale solului si faciliteaza crearea unui pat germinativ favorabil.
37
2. Tavalugirea - se realizeaza cu tavalugi netezi sau inelari si prin lucrare se

efectueaza atat tasarea, cat si nivelarea solului, precum si maruntirea bulgarilor de pamant.
Avantajele lucrarii: taseaza stratul de sol la suprafata cand este foarte afanat, sfarama
bulgarii de pamant si usureaza in continuare lucrarea cu grapa cu discuri, faciliteaza punerea in
contact a semintelor cu solul.
Tavalugirea este eficienta in cazul in care aratura s-a efectuat in conditii de seceta si au
rezultat bolovani, precum si inainte de semanatul plantelor cu seminte mici.
38
3. Nivelarea - se realizeaza cu nivelatorul sau lame nivelatoare si inlatura

denivelarile existente pe unele terenuri plane.
Lucrarea prezinta cateva avantaje, cum ar fi: impiedica pierderea apei din sol, rasarirea
semintelor este uniforma pe terenurile nivelate, se impiedica stagnarea apei din precipitatii.
4. Lucrarea cu combinatorul - se realizeaza cu combinatoare alcatuite din

cultivator si diferite tipuri de grape (cu colti rigizi, elicoidale, etc.) cateodata succedate in
agregat de diverse tipuri de tavalugi. Lucrarea care are rolul de a marunti bulgarii de pamant,
nivela solul si de a realiza un pat germinativ de buna calitate.
Avantaje: afaneaza si taseaza un strat subtire de sol si creeaza conditii optime pentru
semanat si rasarirea uniforma a plantelor.
39
5. Cultivatia totala - se realizeaza cu cultivatoare echipate cu diverse tipuri de

organe active (cutite de tip sageata, unilaterale, etc) si are rolul de a pregati solul in scopul
insamantarii Avantajele lucrarii:
In zone cu umiditate mai mare, prima lucrare se face initial la suprafata, si apoi se repeta
lucrarea la aadmincimi de lucru mai mari pe masura ce solul isi mai pierde din umiditate.
In zone mai secetoase se poate utiliza cultivatorul in agregat cu grapa usoara sau
elicoidala, iar prima lucrare se face initial la aadmincime mai mare si se repeta lucrarea la
aadmincimi de lucru mai mici pentru a se preveni pierderea apei din sol.
In ultima vreme si in tara noastra au inceput sa fie utilizate sisteme de lucrari ale solului
de tip conservativ care folosesc si se bazeaza pe o gama noua de masini agricole.
40
4.1.2 Lucrări de tip conservativ

Lucrarile de tip conservativ - se realizeaza cu agregate formate din diverse tipuri de
utilaje si echipamente care efectueaza concomitent mai multe tipuri de lucrari la o singura
trecere pe suprafata terenului.
Utilajele folosite (combinatoare care au in componenta cultivatoare si grape cu discuri
si grape rotative, etc.) efectueaza atat afanarea si lucrarea solului fara intoarcerea brazdei,
terenul fiind astfel pregatit pentru semanatul clasic, cat si semanatul direct.
Lucrarile de semanat direct se realizeaza cu semanatori speciale care pot include in fata
organelor active ale semanatorii si echipamente de prelucrare a solului specifice cultivatorului
sau combinatorului insotite si de echipamente de fertilizat.
Avantajele lucrarii: conserva umiditatea solului, reduce tasarea terenurilor, afaneaza
solul in aadmincime distrugand hardpanul (urma lasata in sol de talpa plugului), maresc
capacitatea solului de inmagazinare a apei, iar costurile sunt mai reduse decat in sistemul
conventional.
Asadar implementarea unor sistemele de lucrari ale solului de tip conservativ, pe langa
principalul avantaj legat de reducerea costurilor pot aduce pe termen lung beneficii in privinta
mentinerii si sporirii fertilitatii solurilor.
41
Totusi indiferent de sistemul utilizat, realizarea lucrarilor solului la umiditatea optima

in vederea pregatirii unui pat germinativ de calitate constituie una din primele conditii
tehnologice importante pentru obtinerea unei productii agricole ridicate.
4.2 Selecția semintelor
Materialul de înmulțire trebuie să fie produs în culturi semincere certificate ecologic, în

care se aplică metode de producție ecologică. începând cu anul 2004, în România seminţele şi
materialul săditor utilizate în agricultura ecologică sunt obţinute prin metode de producţie
ecologice.
Semințele nu trebuie să fie tratate la însămânțare decât cu produse admise pentru
producția ecologică și trebuie să provină de la un producător care a practicat tehnicile de
producție ecologică. Atunci când nu este posibilă utilizarea de semințe și material de plantat
ecologice, se pot utiliza și semințe și material de plantat convenționale, dar netratate cu produse
pesticide.
Semințele sau materialul săditor trebuie să corespundă standardelor sub aspectul
însuşirilor fiziologice (germinație), însuşirilor fizice (puritate fizică, componență botanică) şi
al stării sanitare (infestarea cu dăunători și infectarea cu agenți patogeni). Soiurile de plante
cultivate trebuie să fie cele adaptate zonei de cultură.
Materialul de înmulțire nu trebuie să provină din organisme modificate genetic sau
orice produse derivate din astfel de organisme. Semănatul trebuie efectuat la epoca și densitatea
optime astfel încât să se asigure condiții de vegetație cât mai favorabile plantei de cultură și mai
puțin favorabile dezvoltării buruienilor, bolilor și dăunătorilor.
Înainte de prelucrare, înmuiere și germinare a boabelor de roșii, acestea trebuie selectate
cu atenție, îndepărtând exemplarele goale și urâte. Selecția principală a semințelor de roșii este
inspecția vizuală.
Deci, ar trebui să eliminați boabele de roșii goale, prea mici și mari. Forma unei sămânțe
de înaltă calitate ar trebui să fie uniformă, simetrică.
Această calibrare vizuală vă permite să selectați cele mai bune semințe care vor produce
un randament bun de legume de înaltă calitate.
Roșia este o plantă cu un climat cald temperat. Temperatura sa ideală pentru creștere
este cuprinsă între 15 ° C (noapte) și 25 ° C (zi). Se temea gel și nu poate rezista la temperaturi
sub + 2 ° C .
42
Este o plantă heliofilă , necesită o umiditate medie, uneori o contribuție de CO 2 (sub

seră de sticlă). Are o perioadă de creștere destul de lungă: durează până la cinci până la șase
luni între însămânțare și prima recoltă.
Lungimea zilei este, de asemenea, de o mare importanță. În climatele temperate, roșiile

vor crește mai bine și mai repede în iulie (lungimea zilei 17-18) decât în septembrie, când
lungimea zilei scade (lungimea zilei este mai mică de 12 ore).
Acest lucru explică și motivul pentru care cultivarea roșiilor este slab adaptată în
anumite țări care au totuși un climat favorabil (de exemplu în Indiile de Vest): lungimea
constantă a zilei de 12 ore nu este suficientă.
Cultura de tomate este una dintre cele mai cultivate plante legumicole din tara noastra, atat in
spatii protejate cat si in camp. In conditiile tarii noaste, tomatele sunt cultivate ca plante anuale,
desi, in zonele de origine, se comporta ca plante perene.
Datorita acestui fapt, in Romania exista 3 cicluri de productie, si anume:
 ciclul I (ciclu scurt sau mediu),
 ciclu II (ciclu mediu)
 ciclul intermediar mai lung (vara-toamna)
Principalele bazine care practica acest ciclu de cultura sunt bazinul legumicol Matca,
unde semanarea se face dupa jumatatea lunii Decembrie, pana pe 20 Ianuarie si bazinul
legumicol Izbiceni, unde semanarea se face de la inceputul lunii Decembrie.
43
Soiuri și hibrizi de tomate
44
5.1 Tehnologia pentru plantarea semințelor de tomate
Când vorbim despre cultivarea roșiilor, trebuie să înțelegi că există două metode
importante, ușor de pus în practică și de cei care sunt la început de drum în tainele grădinăritului.
Semănatul se poate face în 2 metode:
1. Pe pat germinativ.
2. În tăvițe alveolare.
45
Date orientative privind epoca de semanat a speciilor de legume solanacee pentru culturi fortate:
Luând cerințele față de căldură, tomatele sunt considerate plante termofile, cu cerințe
diferite în funcție de fenofază.
Temperatura minimă de germinare este de 10 grade Celsius în funcție de
soi.Temperatura optimă este de 24 grade Celsius, la temperatura minimă germinația are loc în
10-15 zile iar la cea optimă în 5-6 zile.
Temperaturile sub 10 grade Celsius sunt dăunătoare plantelor, la temeperaturi de -1 la 3
grade Celsius chiar și o perioadă scurtă de timp, provoacă înghețul plantei. Peste 30 de grade
Celsius plantele nu fructifică, deoarece polenul nu mai germinează, la temperatura de peste 35
grade Celsius plantele își opresc creșterea iar peste 40 grade Celsius mor.
Temperatura optimă pentru germinarea polenului este de 21-26 grade Celsius iar
pentru dezvoltarea fructelor temperatura este de 18-24 grade Celsius.
Lumina are un rol important în creșterea și fructificarea tomatelor. Tomatele au cerințe
mari față de intensitatea luminii.
Perioada când plantele necesită o iluminare mai puternică începe în a 8-10-a zi de la
răsărire.Insuficiența luminii în această fază duce la alungirea tinerelor plante și la obținerea
unor răsaduri firave.
Umiditatea solului și a atmosferei prezintă o deosebită importanță pentru creșterea și
dezvoltarea culturilor de tomate.Tomatele au pretenții moderate față de umiditate, deoarece
coeficientul de transpirație este redus.
La tomatele semănate direct în câmp, sistemul radicular pătrunde mai adânc în sol și
plantele se pot aproviziona cu apă din straturile profunde, motiv pentru care se precizează ca
tomatele rezistă destul de bine la secetă.
În cazul tomatelor cultivate prin răsad sistemul radicular este mai superficial, plantele
nu se pot aproviziona cu apă din straturile profunde ale solului, ceea ce presupune asigurarea
apei prin irigare.
46
În primele faze de creștere, nivelul umidității din sol este de 68-70 % din capacitatea de
câmp, iar în perioada de fructificare, începând cu creșterea intensivă a fructelor din prima
inflorescență este de 78-81 %.
Consumul zilnic prin evapotranspirație este de 0,5 l în zilele noroase și de 2 l în zilele
cu cer senin. Aceste date sunt utile pentru aplicarea irigării culturilor.
Umiditatea în exces este dăunătoare răsadurilor, în mod deosebit în primele faze de
creștere.În faza de coacere a fructelor nu trebuie să oscileze perioadele de secetă cu cele cu
umiditate abundentă deoarece acestea crapă, iar conținutul în substanța uscată este mai mic.
Solurile recomandate pentru cultura de tomate sunt cele mijlocii. Terenurile nisipoase (ușoare)
sunt recomandate pentru culturi timpurii cu condiția asigurării elementelor minerale și apei.
Tomatele cresc și rodesc bine pe sol bine lucrat, afânat, bogat în substanțe fertilizante,
cu conținut ridicat de humus, permeabil pentru apă și aer și care se încălzește ușor.
Cultivarea tomatelor este diferențiată în funcție de sistemele de cultură practicate. În
vederea asigurării producției proaspete pe o perioadă cât mai lungă din an, tomatele se cultivă
în câmp (cultura timpurie, de vară și de toamnă), în sere-solarii (ciclul scurt și ciclul lung), în
sere (ciclul I și ciclul II) și în răsadnițe.
Cultivarea tomatelor în câmp
Cultura tomatelor timpurii are o importanță destul de mare, această cultură urmărește
asigurarea de fructe proaspete la sfârșitul lunii iunie și toată luna iulie.
Plante bune premergătoare sunt: fasolea, cucurbitaceele, bulboasele, mazărea și unele
rădăcinoase.Revenirea tomatelor pe același sol se face după 3-4 ani.
Pregătirea terenului pentru cultura de tomate în câmp
Prgătirea terenului se face cu multă grijă din toamnă. După desființarea culturii anterioare se
execută mobilizarea terenului în vederea nivelării de exploatare
Înainte de plantarea răsadurilor cu 10-12 zile se face călirea acestora prin scăderea
umidității și a temperaturii.Plantarea în câmp se face în momentul în care temperatura în sol la
adâncimea de 10-15 cm, se stabilizează o temperatură de 12 grade Celsius, și când pericolul
brumelor târzii a trecut (15-25 aprilie în sudul țării și 1-10 mai în zonele mai nordice).
Plantarea se face manual sau mecanizat cu mașina de plantat răsaduri. Adâncimea de
plantare este până la prima frunză adevărată.
După plantare la fiecare plantă se aplică 1-2 l apă pe suprafețe mai mici, sau pe rigole
cu norme de 150-200 m3/ha pe suprafețe mari pentru a asigura prinderea plantelor.Lucrările de
îngrijire constă din: completarea golurilor după 3-5 zile, cu răsad de calitate, din același soi și
de aceeași vârsta cu cel folosit inițial la plantare.
47
Lucrările de îngrijire cu caracter special, de dirijare a creșterii fructificării cuprind:

copilitul care se face radical, lăsându-se doar tulpina principală, cărnirea tulpinii după 3-4
inflorescente, la 2 frunze deasupra ultimei inflorescente.Afânarea solului se realizează prin
prășire mecanică și manuală de 3-4 ori, cu această ocazie se combat și buruienile necombătute
de erbicide.
Cultura tomatelor de vară-toamnă
Prin acest sistem de cultură se asigură necesarul de tomate începând de la jumătatea
lunii iulie și până la sfârșitul lunii septembrie începutul lunii octombrie, atât pentru consumul
în stare proaspătă cât și pentru industrializare.
Bune premergătoare pentru tomatele de vară-toamnă sunt: legumele rădăcinoase,
bulboasele, mazărea etc.Înființarea culturii se face după 1 mai, solul destinat tomatelor se poate
folosi total sau parțial cu culturi anticipate cum ar fi: salată, ceapă verde, ridichi de lună, spanac
cu condiția ca acestea să fie recoltate până la sfârșitul lunii aprilie.
Răsadurile necesare înființării culturii sunt produse în solarii sau răsadnițe calde și
semicalde. În răsadnițele semicalde semănatul are loc între 1-20 martie, iar pentru tomatele
destinate industrializării din 5 martie, în trei epoci la interval de 10 zile până în 25 martie.
Semănatul se face rar la 8-10 cm între rânduri și 2-3 cm pe rând, norma de sămânță
folosită pentru un hectar de cultură este de 300-350 g.Pentru culturile de vară se poate face
repicatul direct în stratul nutritiv la 10 cm între rânduri și 3-4 cm pe rând.
48
La culturile de toamnă răsadul nu se mai repică. Vârsta răsadului la plantare trebuie să

fie în jur de 45 de zile.Pentru a permite plantarea răsadurilor cu mașina acestea trebuie să fie
scurte, viguroase și bine călite.
Răsadurile nerepicate se scot grupate, cu mai mult pământ pe rădăcina, și se transportă
ferite de soare și vânt la locul de plantare.Pentru a asigura o prindere cât mai bună, înainte de
plantare se face mocirlirea.
Plantarea în câmp a răsadurilor se realizează eșalonat între 1-25 mai. Pe terenul modelat
se plantează două rânduri la 60 cm, iar între plante pe rând la 30-35 cm.În cazul utilizării
soiurilor nedeterminate, plantarea se face pe teren nemodelat iar susținerea plantelor se face pe
spalier înălțat, distanțele de plantare fiind de 100 cm între rânduri și 20 cm pe rând.
Pentru a asigura prinderea cât mai bună a răsadurilor după plantare se udă bine
terenul.Completarea golurilor se realizează după 3-5 zile, cu rezerve de răsad, iar solul se
menține afânat și curat de buruieni.
Tomatele pentru industrializare sunt fertilizate de 2 ori iar tomatele de vară-toamnă
susținute pe spalier înalt se fertilizează de 6 ori.
După prinderea răsadurilor, se efectuează palisatul la culturile pe spalier înalt, cu
ajutorul sforilor care se leagă în partea de jos de tulpină iar cu capătul de sus de sârma
spalierului.
Pe măsură ce cresc plantele acestea se răsucesc în jurul sforilor de susținere.
49
Soiurile cu creștere determinată nu se susțin și nu se copilesc, acestea se dezvoltă viguros,

umbresc bine solul și datorită acestui fapt umiditatea se păstrează mai bine, dar producția este
mai puțin întârziată față de cele susținute pe araci sau spalier.
Soiurile nedeterminate susținute pe spalier înalt se conduc cu tulpina principală și 1-2
copili preflorali, susținuți la rândul lor pe sfori, ceilalți copili se elimină. Cârnitul se face după
5-6 inflorescențe lăsând 1-2 frunze deasupra ultimei inflorescențe.Recoltarea se face eșalonat
la maturitatea fiziologică, de la jumătatea lunii iulie și până la începutul lunii octombrie.
Recoltarea se face cel mai adesea manual, la interval de 3-5 zile.Înaintea venirii primelor
brume se recoltează fructele verzi care se folosesc pentru murat.Fructele verzi ajunse la
mărimea normal și cu o ușoară nuanță gălbuie pot fi postmaturate în încăperi încălzite la 20-23
grade Celsius timp de 10-16 zile.
Cultura tomatelor în solarii
În solarii se practică două sisteme: ciclul scurt, care ține de la 20 martie-5 aprilie, până
la 15-20 iulie și ciclul lung care se înființează la aceeași dată cu ciclul scurt dar desființarea
culturii se face în jur de 15-20 septembrie.
Pregătirea terenului se începe din toamnă cu defrișarea culturii anterioare.

Schemă plantare rosii in sere tip tunel
Schemă plantare rosii in sere tip bloc

O deosebită atenție trebuie acordată călirii răsadurilor cu 10-12 zile înainte de plantare,
ținând seama că în solar temperaturile sunt mult mai reduse.
50
Pentru ambele cicluri plantarea se face între 20-25 martie în zonele sudice și până în 5
aprilie în zonele nordice, când în sol temperatura se menține constantă la 10-12 grade Celsius.
Plantarea se face manual la distanțe de 70 cm între rânduri și 30 cm pe rând la ciclul
scurt și 35 cm pe rând la ciclul prelungit. După plantare răsadul se udă local cu 0,5 l apă pe
fiecare plantă,pentru a nu răci solul.
Lucrările de îngrijire constă din: completarea golurilor după primele 10 zile de la

plantare cu același răsad păstrat în acest scop, solul se menține afânat curat de buruieni, prin
prășiri repetate aplicate manual sau mecanic.
51
Primul prășit manual se face după 10-12 zile de la plantare, următoarele prășiri se repetă
la interval de 10-15 zile în funcție de nevoie.
Irigarea în solar se face diferențiat, la ciclul scurt se fac 10-12 udări iar la ciclul prelungit
14 -16 udări. În prima fază normele de udat sunt mici, 200-250 m3/ha pentru a nu răci solul, iar
pe măsură ce vremea se încălzește și plantele cresc, se măresc și normele de udare la 350-400
m3/ha.
Cultivarea tomatelor în sere
Cultura în sere se realizează în două cicluri: ciclul I din ianuarie până la sfârșitul lunii
iunie și ciclul II din prima decadă a lunii iulie până la jumătatea lunii decembrie.
Pregătirea serelor se face diferențiat la cele două cicluri de cultură.Pregătirea serelor
pentru ciclul I se realizează prin: evacuarea resturilor vegetale ale culturii precedente,
mobilizarea adâncă a solului la 28-30 cm, frezarea solului la adâncimea de 15 cm, dezinfecția
chimică.
Culturile legumicole în sere și solarii - tipuri de spații protejate

În spații protejate se pot cultiva fructe, flori, plante legumicole, de la cele solano-fructoase
(tomate, ardei, pătlăgele vinete) și cucurbitacee (castraveți, pepene, dovlecel), până la cele
pentru păstăi și capsule (fasolea de grădină) și verdețuri (salată, spanac) ori plante aromatice
(pătrunjelul pentru frunze, busuiocul).
Potrivit lucrării „Culturi agricole protejate” (2016), spațiile protejate, utilizate pentru
cultivarea legumelor, se pot împărți în mai multe categorii, astfel:
 spații protejate cu sticlă - sunt cunoscute sub denumirea de sere; sunt construite dintr-
un schelet metalic și sticlă și sunt proiectate în așa fel, încât să permită efectuarea
lucrărilor mecanizate de întreținere a culturilor, precum și de asigurare a condițiilor de
mediu; la rândul lor, serele pot fi:
52
o sere-bloc - de tip industrial, prevăzute, în general, cu automatizări ce permit

culturi intensive, producții mari și constante pe tot parcursul anului; sunt
utilizate pentru toate speciile și asigură cultivarea pe suprafețe mari, cu un
consum eficient de resurse;
o sere individuale - specializate pe anumite tipuri de culturi sau specii;
o sere mobile - permit cultivarea eșalonată și intensivă (3-5 culturi de-a lungul
unui an); totodată, îți oferă posibilitatea de a înființa inițial o cultură în sistem
protejat, după care să o lași să se dezvolte precum cele de pe câmp deschis;
o sere-turn - acoperite cu material din plastic transparent, incasabil sau cu sticlă;

în interiorul serei, se poate amplasa un elevator cu mai multe etaje, iar pe fiecare
dintre acestea să așezi plantele de cultură;
o sere umflate cu aer - sunt realizate din polietilenă sau PVC și au forma unei
calote sferice cu marginile ancorate sau fixate pe sol; nu este nevoie de sistem
de susținere, pentru că în interior sunt amplasate ventilatoare care pompează
aerul și pelicula se menține umflată;
 spații protejate cu materiale plastice - cunoscute sub denumirea de solarii; spre

deosebire de sere, acestea permit protejarea culturilor doar pentru o anumită perioadă
din an, nu presupun folosirea surselor de căldură exterioare și au o structură mai simplă;
pentru acoperire, se utilizează, printre altele, polietilena translucidă, policlorura de vinil,
plăci de poliester ondulate, poliester armat cu fibre de sticlă; solariile pot fi de mai multe
tipuri:
o solarii de tip tunel omidă - sunt construcții individuale, demontabile, care

acoperă suprafețe cu înălțime mică (0,5 m);
o solarii de tip tunel - construcții individuale nedemontabile, cu înălțimea de cel

puțin 1,8 m, care permit mecanizarea lucrărilor; pot fi adaptate atât pentru
culturile din grădini, cât și pe suprafețe mari;
o solarii individuale în două pante - realizate din schelete din lemn sau profile
metalice; se pot folosi mai mult timp decât cele de tip tunel omidă sau tunel;
o solarii-bloc - sunt construite pentru culturile pe suprafețe extinse, pe un schelet

din stâlpi de beton și lemn, pe care se așază folia;
53
o solarii de tip gotic - destinate cultivării plantelor legumicole cu talie înaltă, ceea
ce permite o producție mai mare pe metru pătrat;
o solarii cu pereți verticali - solariile de tip gotic pot fi și cu pereți verticali; aceste
spații îți oferă posibilitatea de a cultiva în sistem protejat pomi și culturi cu talie
înaltă.
 spații protejate pentru ciupercării - pot fi adăposturi improvizate, construcții cu zidărie;

sunt destinate cultivării semiintensive și intensive; pentru cultivarea ciupercilor pot fi
folosite și serele;
 spații protejate pentru culturi fără sol - este una dintre cele mai moderne metode de
cultivare a legumelor fără sol; metoda este denumită cultură în mediu chimic sau cultură
hidroponică; plantele sunt cultivate în soluții apoase sau în medii inerte, cum ar fi pietriș,
mușchi de spagnum, iar substanțele nutritive provin, de regulă, de la dejecțiile de la
culturile de pești.
Amplasarea corecta a serelor si solariilor
Legumele cultivate in sere si solarii sunt dependente de cantitatea de

caldura acumulata din radiatia solara patrunsa pana la nivelul solului si de nivelul pierderilor
de caldura din cursul zilei si noptii.
In cazul serelor caldura se asigura ziua si noaptea prin diferite mijloace la care se adauga
si caldura acumulata din timpul zilei prin radiatii. Speciile de legume pretentioase la caldura
sunt pretentioase in acelasi timp si la la intensitatea si durata lumini
Pentru solarii trebuie sa tinem seama de pierderile de caldura din timpul zilei si noptii
datorate: radiatiei de exterior, radiatii in straturile adanci ale solului, gradului de etanseizare,
circulatiei externe a aerului (vanturile), nivelului temperaturii in exterior, frecventei si cantitatii
precipitatiilor.
Tocmai de aceea solariile asigura conditii mai bune in zonele cu clima mai blanda si
unde temperaturile de primavara si toamna nu sunt prea coborate, iar radiatia solara este
puternica.
Suprafata de teren pentru amplasarea serelor trebuie sa fie cat mai plana, pentru a
elimina riscul acumularii apei de precipitatii. Pentru solarii trebuie sa avem o suprafata neteda,
iar daca sunt situate in panta aceasta trebuie sa fie de 3-5% maxim si sa aiba expozitie sudica,
54
sud-estica sau sud-vestica. Pe terenurile plane solariile si serele se orienteaza cu lungimea pe

directia nord-sud.
Pentru evitarea pericolului de inundatie in sere, solul pe care se amplaseaza legumele

trebuie sa fie cât mai permeabil, iar nivelul apei freatice cat mai coborat. Pentru culturile
legumicole in solarii, solurile cele mai potrivite sunt cele permeabile cu textura mijlocie luto-
nisipoase sau nisipo-lutoase. Daca solurile sunt grele se administreaza ingrasaminte organice
cat mai fibroase si se reface textura prin aplicare de nisip.
Culturile de plante legumicole care sunt realizate pe principiul celor super intensive cu
mare densitate, au nevoie de cantitati destul de mari de apa.
Pentru acest motiv sursa de apa trebuie sa aiba un caracter permanent sa acopere
consumul indiferent de perioada anului si sa fie corespunzatoare din punct de vedere calitativ.
Vanturile pot indeparta o buna parte din caldura asigurata si acumulata in sere si pot
provoc
a daune materiale prin sfasierea sau indepartarea foliei din solarii, ce pot compromite
culturile. Solariile se amplaseaza la adapostul perdelelor speciale de protectie cu inaltimea de
2.5-3 m.
Dezinfectarea și pregatirea serelor și solariilor

Recomandarea este să efectuezi lucrările de dezinfectare și de pregătire a serelor și
solariilor, în următoarea ordine:
 igienizarea părților de construcție a serelor sau solariilor;
 dezinfectarea uneltelor și a echipamentelor;
 igienizarea și pregătirea solului pentru plantare.

În ceea ce privește solul, conform lucrării „Culturi agricole protejate” (2016),
dezinfectarea acestuia se poate efectua:
 termic - folosești abur, trimis pe sub prelate amplasate pe toată suprafața solului; aburul
fierbinte (105-110°C) poate pătrunde în solul săpat și afânat (cu subsolierul), până la o
adâncime de 30-35 de cm;
 chimic - administrarea de substanțe dezinfectante sub formă de soluție sau de granule,

cu ajutorul echipamentelor speciale sau al uneltelor agricole speciale, care permit
igienizarea solului atât la suprafață, cât și la o adâncime de 30-35 de cm.
55
Dincolo de dezinfectarea solului, este necesară efectuarea mai multor lucrări de pregătire a
acestuia în vederea plantării, cele mai importante dintre ele fiind menționate în lucrarea „Tratat
de legumicultură” (2004):
 îndepărtarea resturilor vegetale - se realizează după fiecare cultură, ca măsură de

protecție fitosanitară;
 afânarea, arăturile adânci - pentru asigurarea unui drenaj corespunzător și pentru o

igienizare eficientă a acestuia;
 evacuarea apei din anumite zone - dacă în solar sau serele-solar sunt zone în care apa
stagnează, este necesară evacuarea acesteia;
 modelarea solului - nivelarea lui și modelarea sub formă de benzi; reține că sistemul de
cultură în benzi permite mecanizarea lucrărilor în sere și solarii, pentru că presupune
mobilizarea, mărunțirea și tasarea solului, astfel încât deplasarea agregatelor agricole să
se facă pe aceeași urmă;
 înființarea unor noi culturi - se realizează vara, dacă optezi pentru culturile succesive,
cum sunt castraveții sau conopida de toamnă.
Dacă optezi pentru plantarea culturilor pe substraturi organice, pregătirea serelor și a solariilor
se face la fel ca în cazul culturilor de sol, la care se adaugă aspecte specifice legate de modul
de amplasare, amenajare și pregătire a variantelor utilizate, care pot fi:
 baloți de paie - îngropați, semiîngropați și la suprafață (pentru Cucurbitaceele din ciclul

I, de exemplu);
 pale de paie (pentru castraveți, pepeni galbeni, vinete, ardei, de pildă);
5.6 Înființarea culturilor de tomate în spații protejate

Înființarea culturilor în sere și solarii se realizează prin plantarea răsadurilor și foarte rar
prin semănat ori plantare de organe vegetative. Prin urmare, sunt importante două operațiuni:
producerea răsadurilor și plantarea propriu-zisă a acestora.
Producerea răsadurilor
Pentru a avea o recoltă de calitate, este esențial să folosești răsaduri sănătoase, rezistente la
boli și dăunători și pe care să le achiziționezi de la ferme specializate, ținând cont de următoarele
aspecte:
 spațiul de producție - suprafața totală pe care vrei să înființezi cultura respectivă;
56
 locul de plantare - tipul de seră sau de solar unde vei cultiva speciile de plante alese;
 posibilitățile de plantare - manual sau mecanizat.
În funcție de toate acestea și după ce te-ai consultat cu specialiștii în domeniu, poți opta
pentru răsadul nerepicat, repicat, produs în ghivece de plastic, hârtie, turbă, celuloză sau cuburi
nutritive.
Totodată, este important să știi că, potrivit lucrării „Culturi agricole protejate” (2016), un
răsad de calitate este:
 dezvoltat normal - are rădăcini bogate, sănătoase, nu prezintă leziuni; tulpinile sunt
scurte; este nealungit și are frunze de nuanța verde-închis;
 călit - fără să se fi oprit din procesul de creștere, din cauza condițiilor nefavorabile;
 sănătos - nu prezintă urme de înnegrire a coletului, nu are frunzele pătate sau tulpini
atacate de dăunători.
Plantarea răsadurilor
Pentru a nu fi întrerupt procesul biologic, recomandarea este să folosești răsaduri în ghivece
sau cuburi nutritive. Plantarea se poate realiza manual.
De asemenea, lucrările de plantare pot fi mecanizate sau parțial mecanizate, prin folosirea:
 mașinilor de plantat cu introducere manuală a răsadului în gropi;
 mașini cu introducere mecanică a răsadurilor în sol.
Plantarea răsadurilor depinde de temperatura minimă în sol. Reține că temperaturile minime
realizate în solariile bloc, de exemplu, sunt mai ridicate decât cele din exterior cu 5-6°C, în
vreme ce, în cele de tip tunel, ele pot fi mai mari cu 6-7°C.
Un alt aspect de care va trebui să ții cont este distanța la care plantezi răsadurile, ea fiind
diferită, în funcție de specie.
Lucrări de întreținere pentru culturile legumicole în spații protejate

Întreținerea culturilor în spații protejate presupune asigurarea condițiilor optime de
mediu pentru ca plantele să poată crește și să se dezvolte, astfel încât producțiile să fie
satisfăcătoare atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ.
Din această perspectivă, este esențial să creezi microclimatul potrivit, prin controlul
temperaturii, al luminii, al umidității, să efectuezi corect și la timp lucrările generale, dar și
57
specifice de întreținere a culturii și să aplici măsurile fitosanitare, care implică tratamente

fungicide, erbicide și insecticide.
Crearea condițiilor optime de mediu

Crearea microclimatului potrivit pentru culturile legumicole protejate se referă la dirijarea
factorilor de mediu, astfel:
 temperatura și aerisirea - dacă alegi să cultivi legume în solarii, este indicat să ții
cont de câteva aspecte:
o primăvara devreme - temperaturile exterioare sunt scăzute (4-5°C), ceea ce înseamnă că
va trebui să ții solarul închis, până ce temperatura din interior ajunge la 20-25°C,
realizând aerisirea numai în zilele însorite, dimineața, în jurul orei 10:00;
o în zilele însorite, solarul se ține deschis până în jurul orei 16:00, apoi este indicat să-l
închizi, pentru ca, până la apusul soarelui, temperatura din interior să fie mai mare cu
10-12°C față de cea din afară, pentru că nopțile sunt reci;
o începând cu iunie - solarul se ține deschis atât ziua, cât și noaptea, luând în calcul ca
temperatura din interior să nu depășească 28-30°C; dacă acest lucru se întâmplă,
aerisești solarul prin acoperiș și apoi îl descoperi;
o la începutul toamnei - solariile se închid din nou pe timpul nopții, când temperaturile
scad sub 20°C și faci aerisirea numai la nevoie;
o toamna și primăvara, când este frig și bate vântul, solarul se ține închis; dacă
temperatura din interior crește prea mult, aerisirea se face prin deschiderea solarului în
partea opusă direcției din care bate vântul.
 în sere, în timpul ciclului II, începând cu luna septembrie, trebuie să asiguri
temperaturile favorabile pe timpul nopții, ca să eviți diferențele mari dintre zi și
noapte;
 lumina - în spațiile protejate, ea este influențată de radiația luminoasă; astfel,
toamna și primăvara, este recomandat să asiguri transparența maximă a materialelor
de acoperire (sticlă, folie de polietilenă, policlorură de vinil etc.); vara, radiația
solară poate fi în exces și este indicat să iei măsuri speciale: acoperă geamurile de
pe acoperiș cu un strat fin de praf de cretă și umbrește solariile cu ecrane speciale;
în sere, nivelul optim al intensității luminii pentru plantele legumicole este de 8000-
1200 de lucși; lumina este insuficientă în intervalul 20 octombrie - 20 februarie și
este în exces în perioada 20 aprilie - 10 septembrie, fiind nevoie să intervii ca să
asiguri necesarul de lumină optim;
58
 umiditatea din aer - în solarii, nivelul umidității este mai mare decât cel din serele
acoperite cu sticlă; variația umidității absolute și relative din aer depinde de metoda
de udare (pe brazdă, prin aspersiune, prin picurare) și de volumul de aer din spațiul
respectiv; dirijarea umidității se realizează prin:
o aerisiri;
o evitarea udărilor prin aspersiune, atunci când în exterior temperaturile
sunt scăzute; în această situație, este recomandată udarea prin picurare
sau pe brazdă.
 umiditatea solului - depinde de lungimea duratei de vegetație și de condițiile din
microclimat; la începutul vegetației, consumul de apă este redus, iar udările se fac
la intervale de timp mai mari și cu apă puțină; pe măsură ce plantele se dezvoltă și
ținând cont și de intensificarea evaporării apei, din cauza temperaturilor ridicate,
udarea se realizează mai des și în cantități mai mari.
Lucrări generale și speciale de întreținere
Potrivit lucrării „Tratat de legumicultură” (2004), pentru a obține producții constante
și de calitate, în spațiile protejate este nevoie de realizarea unor lucrări generale și speciale de
întreținere.
Cele mai importante lucrări generale sunt:
 completarea golurilor, în funcție de specie;
 afânarea solului prin prașile mecanice sau manuale, pentru asigurarea unui drenaj
corespunzător; în sere, se face la culturile înființate direct pe sol și numărul lucrărilor
depinde de tipul de sol și de metoda de irigare;
 irigarea culturilor - prin aspersie, picurare, pe brazdă, cu furtunul, în funcție de
cerințele speciei cultivate, tipul de sol, de anotimp și de faza de vegetație; normele
de udare depind de metoda de irigare, anotimp, cerințele speciei, faza de vegetație;
 aplicarea tratamentelor de fertilizare;
 mulcirea solului - se efectuează atât pe intervalele dintre rândurile de plante, cât și
pe cele dintre plante pe rând, cu materiale speciale, pentru evitarea formării crustei,
apariția buruienilor și menținerea umidității optime.
Cele mai importante lucrări speciale sunt:
 susținerea plantelor - în solarii, se face pe spalier, sârmele solarului;
 copilitul - înlăturarea totală sau parțială a lăstarilor de la subsuoara frunzelor;
lucrarea este recomandată mai ales în cazul culturilor de tomate, dar poate fi
practicată și pentru cele de ardei și vinete;
59
 cârnitul - se face diferit, în funcție de specie;

 ciupitul - este o lucrare specifică, recomandată în cazul în care optezi pentru cultura
de castraveți și are ca scop dirijarea fructificării pe ramificațiile de ordin superior;
se poate aplica, însă, și la culturile de pepeni, ardei și vinete;
 defoliatul - îndepărtarea frunzelor
îmbătrânite și bolnave de la bază, către
partea superioară a plantelor, până sub
prima inflorescență;
 polenizarea suplimentară - este
recomandată mai ales în cazul culturii de
tomate, pentru asigurarea legării fructelor.
Tehnologia culturii de tomate
Particularități botanice și biologice

Denumirea ştiinţifică: Lycopersicun esculentum
Specia Lycopersicum esculentum apartine genului Lycopersicon, care face parte din
subfamilia Solanaceae.
În complexul esculentum sunt incadrate 6 specii din care 3 au fructe colorate si 3 au
fructe verzi. Speciile cu fructe colorate sunt: L. esculentum Mill., L. pimpinellifolium (Jubl.)
Mill., L. cheesmanii Riley, iar cele cu fructe verzi sunt urmatoarele: L. parviflorum, L.
chmielewskii si L. hirsutum Humb. and Bonpl.
60
În condiţiile climatului nostru, tomatele sunt plante erbacee, anuale, deşi în regiunile de
origine, cu climat tropical, se comportă ca plante perene.
Rădăcina
Rădăcina tomatelor este viguroasă şi se caracfcterizează printr-un ritm de creştere rapid.
La 30 de zile după răsărirea plantelor, când s-a format numai o frunză adevărată, rădăcina
principală ajunge la 50 cm lungime.
În condiţiile creşterii naturale, rădăcina principală este pivotantă şi pătrunde la adâncimi
mari, conferind plantelor o rezistenţă mai mare la secetă, evidenţiată la culturile obţinute prin
semănat direct în câmp.
Rădăcinile bătrâne se lemnifică spre bază, fenomen caracteristic tomatelor perene.
Tulpina
Tulpina tomatelor este în general caracterizată printr-o lăstărire bogată, ceea ce face ca
în condiţii de creştere naturală plantele să aibă aspect de tufă.
Înălţimea tulpinii este diferită variind între limite de 40 – 50 cm (la soiurile pitice) până
la 2,5 m, chiar şi mai mult, la soiurile înalte.
Creşterea tulpinii la soiurile înalte poate fi oprită prin ciupirea vârfului, operaţie numită
cârnit. Tulpina tomatelor se caracterizează şi prin rezistenţa ei deosebită la majoritatea soiurilor
pitice au tulpina semilignificată şi erectă, pe când la cele înalte, datorită greutăţii lăstarilor şi
fructelor, tulpinile se culcă şi devin târâtoare, dacă nu sunt susţinute (araci, spalieri).
În condiţii favorabile, din tulpini cresc uşor rădăcini adventive, ceea ce face posibilă şi
înmulţirea vegetativă, prin butaşi. Lăstarii formaţi pe tulpină poartă denumirea de copili şi cresc
din mugurii aşezaţi la subsuara frunzelor. Ei au o creştere asemănătoare cu a tulpinilor, formând
la rândul lor inflorescenţe şi lăstari. Spre toamnă tulpina şi lăstarii încep să se lignifice.
Frunzele
Frunzele tomatelor sunt întrerupt imparipenat sectate, foliolele mari alternând cu foliole
mici, neperechi. Foliolele variază ca formă şi dimensiuni, fiind ovate sau lanceolate, întregi sau
penat partite, cu suprafaţa netedă sau gofrată, cu marginile răsucite sau nu.
Tulpina, ramificaţiile şi frunzele sunt acoperite de perişori numeroşi, din care unii
glandulari, ceea ce face ca la atingere să secrete un suc acrişor, cu miros caracteristic, care
îndepărtează unele insecte dăunătoare. Această caracteristică constituie o metodă de protecţie
ecologică împotriva insectelor dăunătoare.
Inflorescenţa
61
Inflorescenţa tomatelor este o cimă simplă sau compusă. Numărul florilor într-un
ciorchine variază între limite foarte largi, de la 4 – 5 până la peste 20 – în cazul racemilor
ramificaţi. Înflorirea începe de la baza ciorchinelui şi are loc eşalonat, rareori întâlnindu-se mai
mult de 2 flori la acelaşi grad de înflorire pe un ciorchine.
Durata înfloririi unui ciorchine variază şi pot înflori deodată 2 – 3 inflorescenţe. Pe o
plantă şi chiar într-o inflorescenţă se găsesc concomitent fructe în diferite grade de dezvoltare,
flori şi boboci.
Fructul
Fructul este o bacă, de consistenţă relativ moale la maturitatea deplină. Fructele variază
ca formă, mărime şi culoare, mai mult sau mai puţin evident după soi.
Culoarea, la majoritatea soiurilor, prezintă nuanţe variate de roşu; sunt însă şi soiuri cu
fructele de culoare galbenă, portocalie sau aproape albă. Mărimea fructului constituie caracter
de soi şi variază între limite foarte largi. În cadrul aceluiaşi soi există de asemenea limite de
variaţie, dar mai reduse.
Seminţele
Seminţele de tomate sunt cuprinse în sucul celular. Sămânţa are formă oval – rotunjită,
turtită, păroasă, mică (300 – 350 seminţe/g) iar greutatea a 1000 de seminţe este de 2,7 – 3,4 g.
Facultatea germinativă se menţine 6 – 8 ani.
Cerinţele faţă de factorii de vegataţie

Căldura
Tomatele au cerinţe ridicate faţă de căldură, fiind plante termofile.
Temperatura minimă de germinare este de 120°C, cea optimă pentru germinare cerşte la 220
°C.Temperaturile sub 10 - 120 °C sunt dăunătoare iar cele de –1 la –30 °C, chiar pentru scurt
timp, cauzează îngheţarea plantelor. Temperatura optimă pentru germinarea polenului este între
21 şi 260 °C iar cea pentru creşterea fructelor între 18 şi 240 °C. La peste 300 °C plantele nu
mai fructifică iar la peste 350 °C plantele îşi încetează creşterea. Temperaturile peste 400 °C
duc la moartea plantelor.
62
Lumina
Intensitatea şi durata luminii au un rol important pentru creşterea şi dezvoltarea
tomatelor. Astfel, intensitatea optimă este de 25 – 30 klucşi, cea minimă de 4 – 5 klucşi. În ceea
ce priveşte durata luminii, tomatele sunt destul de tolerante, preferând însă o durată de 12 ore
sau mai mult.
Umiditatea
Tomatele pretind un sol aprovizionat cu apă, la un nivel de 68 – 70% din c.c.a., în
primele faze şi de 78 – 81% din c.c.a. în perioada de fructificare.
Umiditatea relativă a aerului trebuie să fie de 55 – 65% în faza de răsad şi de 60 – 70%
în timpul fructificării.
Hrană
Consumul de elemente minerale la tomate este în funcţie de performanţele de producţie
urmărite. Astfel, pentru o producţie de 6kg/mp (60 t/ha) plantele extrag din sol 19 g N, 30 g K,
2,8 g P, 25 g Ca, 3,8 g Mg/mp.
63
Cantitatea şi raporturile dintre macro şi microelementele necesare creşterii şi dezvoltării

plantelor trebuiesc corelate cu stadiul de dezvoltare, factorii de mediu, planta premergătoare şi
gradul de fertilitate a solului.
Asigurarea de elemente se face prin fertilizarea de bază şi prin cea fazială.
Fertilizarea de bază se realizează cu gunoi de grajd bine fermentat, aplicat toamna
înainte de efectuarea arăturii. Prin aplicarea unei cantităţi de 100 t/ha de gunoi de grajd se
asigură, în primul an de cultură, 100 kg azot (N), 125 kg fosfor (P), 200 kg potasiu (K).
Fertilizarea fazială, în timpul perioadei de vegetaţie, se realizează prin folosirea
îngrăşămintelor foliare ecologice: Azotofertil, produs de Antibiotice SA Iaşi, Fertisol C 141, C
313, C 011, C 411. De asemenea, se poate folosi şi îngrăşământul foliar de tip Folplant 111,
231, 011, 141. Prin folosirea produsului CROPMAX, se pot obţine sporuri de producţie de 24-
26 %, plantele capătă o rezistenţă mai mare la boli, iar rădăcinile devin mai puternice şi mai
dezvoltate (creşte rezistenţa la secetă).
64
Sol
Pentru tomate cele mai potrivite soluri sunt solurile cu textură mijlocie, aluvionare şi
cu o valoare a pH-ului de 6 – 6,5.
Soiuri şi hibrizi recomandaţi în cultura ecologică

Sortimentul actual cuprinde numeroşi hibrizi şi soiuri, care se grupează în funcţie de
perioada de vegetaţie şi destinaţia producţiei.
3.3 Soiurile şi hibrizii cultivaţi trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
o Rezistenţă ridicată la boli, viroze, bacterioze, micoze.
o Adaptabilitate la condiţiile de mediu.
o Capacitate ridicată de producţie;
o Uniformitate şi coloraţie accentuată;
o Rezistenţă la transport şi manevrare;
65
o Să nu aparţină OMG – urilor (organisme modificate genetic).
Tehnologia cadru de cultură ecologică a tomatelor

Tipuri de culturi de tomate în câmp
Importanţa culturii de tomate a determinat efctuarea mai multor tipuri de culturi care se
deosebesc prin: destinaţia producţiei, epoca de înfiinţare a culturii (timpurii, de vară, de
toamnă), materialul folosit la înfiinţare (semănat direct, răsaduri).
66
Pregătirea solului
Indiferent de tipul de cultură, tomatele necesită numeroase lucrări de pregătire a solului.
A. Lucrări efectuate toamna:
 Discuitul, pentru desfiinţarea culturii precedente, fragmentarea resturilor vegetale,
menţinerea apei în sol şi afânarea superfcială a solului în vederea nivelării.
 Nivelarea de întreţinere, cu scopul de a asigura condiţii optime pentru efectuarea
lucrărilor următoare.
 Subsolajul, pentru afânarea adâncă a solului, fără întoarcerea brazdei, odată la 3 – 4 ani,
în special pe solurile grele, argiloase.
 Fertilizarea de bază cu gunoi de grajd bine fermentat.
 Arătura de bază, la adâncimea de 28 – 32 cm, pentru afânarea solului şi încorporarea
îngrăşămintelor.
B. Lucrări efectuate în primăvară:
Grăpatul terenului, cu grapa cu colţi reglabili sau grapa cu discuri, pentru afânarea solului şi
distrugerea unor buruieni.
 Deschiderea rigolelor în vederea modelării terenului.
 Modelarea terenului în straturi înălţate, cu înălţimea la coronament de 104 cm.
 Deschiderea canalelor provizorii pentru conducerea apei spre rigolele de udare.
67
Tehnica plantarii
Plantarea tomatelor de vara -toamna se poate face prin 2 metode, manual si mecanizat.
68
În cazul in care terenul este amenajat pentru plantarea manuala si irigarea este prin
aspersiune, înainte de plantarea propriu-zisa se realizeaza o udare de aprovizionare cu 250-400
m3 de apa, in functie de umiditatea solului.
La plantarea mecanizata udarea de aprovizionare nu este necesara, dar daca aceasta este
necesara, se realizeaza cu cateva zile inaintea plantarii, pentru ca masina sa poata intra pe teren.
Rasadul produs la pat se va planta mai adanc, iar daca este alungit, acesta se va planta
ingenunchiat de-a lungul rigolelor pentru a nu fi taiat de masina in momentul prasilei.
Schemele de plantare si densitatile de plantare se aleg in functie de:
 Tipul de crestere
 Vigoarea plantelor
 Destinatia cutlurii
 Modul de irigare
 Aplicarea unor lucrari speciale de intretinere
 Zona de cultura
La plantele cu crestere nedeterminata se aplica lucrari de palisare, copilit si carnit.
Pe straturile cu latimea la coronament de 50 cm se amplaseaza cate un rand pe mijlocul
stratului, iar pe cele cu latimea de 94-104 cm se amplaseaza cate doua randuri la 70-80 cm sau
chiar numai un rand de plante.
Plantele cu crestere determinata pot fi plantate in diferite scheme pe teren modelat sau
nemodelat. In functie de vigoarea cultivarelor, densitatea preconizata variaza intre 28 si 50 de
mii buc/ha.
Tehnologia cultivarii tomatelor in solarii
Cultura tomatelor in solarii se realizeaza in perioada 25 martie 15 aprilie. Exista doua variante
ale acestui tip de cultura:
 ciclul scurt, cu infiintarea culturii in perioada 25 martie – 15 aprilie si desfiintarea
acesteia in intervalul 15-20 iulie;

 ciclul lung, cu infiintarea culturii in aceeasi perioada ca in ciclul scurt si desfiintarea
acesteia in jurul datei de 15-20 septembrie.

Cultivarea tomatelor se realizeaza conform fluxului tehnologic: pregatirea constructiilor
si a terenului, infiintarea culturii, lucrarile de ingrijire si recoltare.
Tehnologia cultivarii tomatelor in sera
69
Cultivarea tomatelor in sere are ca scop obtinerea fructelor in perioadele in care acestea
nu se pot realiza in camp, la noi in tara in perioada 1 octombrie – 1 mai.
In functie de conditiile climatice, de posibilitatile tehnice si de tipul de sera ales,
tomatele pot fi cultivate in tara noastram prin mai multe variante tehnologice, precum,
tehnologia clasica de cutlura, in film de solutie nutritiva, in saci.
Cultura de tomate in sera poate fi organizata in 2 cicluri, ciclul 1 plantele se conduc cu
8-12 inflorescente iar ciclul II cu 6-8 inflorescente.
Pentru cultura in sera se pot folosi diverse soiuri de tomate adaptate conditiilor
specifice de microclimat, lumina si temperatura.
Pentru infiintarea cutlurii se executa urmatoarele lucrari: pregatirea terenului si a scheletului
serei, infiintarea culturii, lucrarile de ingrijire si recoltare .
Producerea răsadului
Tehnica de producere a răsadului de tomate este în funcţie de tipul culturii.
Epoca de semănat se stabileşte în funcţie de perioada de plantare a răsadurilor:
o Tomate timpurii: 25 II – 1 III, în seră înmulţitor sau în răsadniţe calde,
răsadurile trebuie să aibă vârsta de 45 – 60 zile;
o Tomate de vară – toamnă pentru consum: 1 III – 20 III, în răsadniţe
semicalde , solarii, vârsta răsadului trebuie să fie de 35 – 45 zile;
o Tomate pentru industrializare: din 5. III până în 25 III.Se seamănă în etape
(trei etape) la interval de 10 zile, în răsadniţe semicalde, solarii, vârsta
70
răsadului trebuie să fie de 35 – 45 zile. (Se seamănă în etape pentru a se

obţine o eşalonare a producţiei).
Schema de semănat: semănat în rânduri, la 5 cm interval între rânduri şi la 1,5 – 2 cm între
seminţe pe rând (rând simplu) sau rând dublu.
Norma de sămânţă: 250 – 300 g sămânţă/ha.

Repicatul răsadurilor: se execută după aproximativ 10 zile de la răsărit, atunci când
frunzele cotiledonale sunt paralele cu solul iar primele frunze adevărate sunt vizibile.
Pentru culturile timpurii repicatul se face în cuburi vegetative cu dimensiunea de 7/7/7
sau 8/8/8 cm iar pentru culturile de vară – toamnă repicatul se poate face în răsadniţe semicalde,
pe pat nutritiv, la distanţa de 8x8 cm sau 10x10 cm.
Lucrările de îngrijire: înainte şi după repicat se aplică lucrări de îngrijire specifice
producerii de răsaduri, constând în dirijarea factorilor de mediu, fertilizare şi protecţia plantelor.
Cu aproximativ 7 – 14 zile (în funcţie de condiţiile climatice).
71
Înainte de plantare se începe călirea răsadurilor, îndeosebi la tomatele timpurii, pentru

a reduce şocul termic după plantare şi riscul de distrugere a plantelor la modificarea climei.
Suprafeţe necesare: pentru obţinerea răsadului necesar înfiinţării unui hectar de cultură
sunt necesare următoarele suprafeţe:
o 40 m2 pentru semănat, cu 6 – 7 g sămânţă / m2 .
o 350 – 400 m2 pentru repicatul răsadurilor.
Înfiinţarea culturii
Cultura tomatelor necesită anumite măsuri pentru înfiinţare, măsuri care se stabilesc în
funcţie de tipul culturii practicate. Astfel, vor exista situaţii de înfiinţare a culturii prin răsad
sau prin semănat direct.
A. Înfiinţarea culturii de tomate prin răsad
Epoca de plantare: se stabileşte în funcţie de specificul climatic al zonei, astfel încât
plantele să nu fie afectate de brumele târzii din primăvară:
 Tomate timpurii: 20. 04 – 1. 05;
 Tomate de vară: 20. 04 – 15. 05;
 Tomate pentru industrializare: 20. 04 – 25. 05.
Tehnica plantării: plantarea se face manual sau mecanizat
72
Scheme de plantare: pentru alegerea schemei de plantare trebuie ţinut cont de

particularităţile de creştere ale soiului/hibridului cultivat şi de destinaţia culturii, astfel:
Tomate timpurii susţinute: 2 rânduri pe strat modelat, 60 – 70 cm între rânduri, 30 cm
între plante pe rând.
Prin aplicarea acestei scheme se poate obţine o densitate de aproximativ 44000plante/ha.
Tomate de vară susţinute: 2 rânduri pe strat modelat, 60 – 70 cm între rânduri, 40 cm între
plante pe rând.
Prin aplicarea acestei scheme se poate obţine o densitate de aproximativ 33000plante/ha.
Tomate pentru industrializare, nesusţinute: 2 rânduri pe strat modelat, 60cm între rânduri, 50
cm între plante pe rând. Prin aplicarea acestei scheme se poate obţine o densitate de aproximativ
26000plante/ha.
La tomatele timpurii, cultivate pe teren nemodelat, schema clasică de cultivare prevede
70 cm distanţa între rânduri şi 25 – 30 cm între plante pe rând, asigurându-se astfel o densitatede
47 – 57000 plante/hectar.
Înainte de plantare, pentru o prindere bună răsadurile se mulcesc.
Folosirea produsului REVITAL stimulează prinderea la transplantare a răsadurilor de
tomate. Adâncimea de plantare: răsadul normal dezvoltat se plantează până la prima frunză
adevărată iar răsadul alungit se plantează culcat pe direcţia rândului.
Înfiinţarea culturii prin semănat direct în câmp Această metodă se practică la soiurile
târzii, în condiţii climatice favorabile, iar producţia este destinată industrializării.
Epoca de semănat: se seamănă în trei etape, pentru eşalonarea producţiei.
Calendaristic, perioada optimă este între 5. 04 – 10. 05, când în sol, la adâncimea de 5
cm se înregistrează o temperatură de 10 – 12 0 C.
Schema de semănat: câte 2 rânduri pe strat modelat cu lăţimea de 104 cm, la distanţa de
50 cm între rânduri.
73
Necesar de sămânţă: pentru suprafaţa de 1 hectar este necesară o cantitate de 1,5 – 2 kg

sămânţă. În eventualitatea aplicării unor praşile oarbe în sămânţa de tomate se amestecă o
cantitate de 400 –500 grame sămânţă de salată (plantă indicatoare).
Adâncimea de semănat: tomatele se seamănă la adâncimea de 2 – 2,5 cm. Pentru
efectuarea unei lucrări de calitate şi obţinerea unei culturi fără goluri patul germinativ pe
adăncimea de 0 – 5 cm trebuie pregătit foarte bine iar maşinile de semănat să fie reglate şi
echipate cu limitator de adâncime.
74
Lucrări de întreţinere
Pentru întreţinerea culturilor de tomate se aplică o serie de lucrări, unele dintre ele având
caracter general, altele fiind specifice tomatelor.
Lucrări cu caracter general Aceste lucrări se execută cu scopul de a asigura condiţii
optime de creştere şi dezvoltare a plantelor, atât la culturile înfiinţate prin răsad cât şi la cele
înfiinţate prin semănat direct în câmp.
 Udarea după plantare: pe suprafeţe restrânse se poate face manual prin administrarea
unei cantităţi de 1 –2 litri de apă la fiecare plantă, sau pe suprafeţe mari prin rigole cu o
normă de 150 – 200 m3 /ha.
 Udarea semănăturii: la culturile înfiinţate prin semănat direct în câmp trebuie asigurată
umiditatea solului la un nivel de 70 – 75 % din IUA (intervalul umidităţii active) pe cât
posibil constantă în stratul 0 – 5 cm. Udarea se face prin aspersiune, folosind aspersoare
cu jet fin, presiune joasă şi normă redusă astfel încât sî se evite formarea crustei.
 Completarea golurilor la culturile înfiinţate prin răsad: la 2 – 3 zile după plantare, se

execută manual şi are ca scop menţinerea densităţii iniţiale a culturii.
 Se foloseşte răsadul de rezervă, de aceaşi calitate, acelaşi soi/hibrid şi de aceaşi vârstă
cu cel folosit iniţial la plantare.
75
 Răritul tomatelor semănate direct în câmp: se execută manual, de 1 – 2 ori. Distanţa

finală dintre plante pe rând trebuie să fie de aproximativ 45 cm, realizându-se astfel o
densitate de 30 – 32000 plante/ha.
 Prăşitul: se aplică în cursul perioadei de vegetaţie de câte ori este nevoie, de regulă de
4 – 5 ori. Se execută pe intervalul dintre rânduri şi între plante pe rând pentru a menţine
solul afânat şi pentru distrugerea buruienilor.
 Irigarea culturii: în funcţie de condiţiile pluviometrice, se aplică un număr de 6 – 8 udări,
la interval de 8 – 10 zile, norma de udare fiind de 200 – 500 m3 /ha.
 Fertilizarea fazială: se face cu îngrăşăminte foliare la intervale de 10 – 12 zile. Schemă
de fertilizare fazială.
76
Capitolul VI
Protecția tomatelor de buruieni, boli și dăunători
Simptome produse de organismele dăunătoare la tomate cultivate în spaţii protejate.
Simptome produse de ciuperci.
Ciupercile fitopatogene acţionează puternic asupra plantei la nivel biochimic, fiziologic

şi la nivel anatomo-morfologic.
În general, bolile plantelor de cultură produse de ciuperci se caracterizează prin câteva
tipuri principale de simptome, care permit şi identificarea lor.
Confirmarea organismului dăunător se face însă după un examen de laborator.
Simptomele ce apar pe diferitele organe ale tomatelor (Lycopersicun lycopersicon) sunt
variate, după cum urmează:
Putregaiuri produse prin degradarea şi distrugerea diferitelor organe ale plantelor
atacate sub influenţa enzimelor secretate de ciuperci, de exemplu Botrytis cinerea, Fusarium
sp., Phytophthora parasitica.
Ofilirea plantelor simptom care apare ca o consecinţă a atacului unor organisme
dăunătoare ce dereglează regimul de apă cum ar fi: Fusarium oxysporum f. sp lycopersici,
Verticillium albo–atrum şi Verticillium dahliae.
Pătările frunzelor, de diferite culori, in diferite faze de vegetaţie, sunt simptome foarte
răspândite la toate tipurile de boli, cum ar fi Colletotrichum coccodes, Fulvia fulva, Septoria
lycopersici, Alternaria spp.
Simptome produse de bacterii.

În cazul bacteriozelor care afectează tomatele, pot fi întâlnite următoarele tipuri de
simptome:
Pătări și ciuruiri, cu forme şi mărimi diferite (circulare sau neregulat circulare, cu sau
fără aureolăhalo);
- apar pe frunze, tulpini, flori şi fructe: pe frunze dezvoltarea petelor este limitată de
nervuri, iar petele apar unghiulare; pe tulpini, pătările au formă de dungi sau benzi
77
- pe vreme umedă şi caldă, ţesuturile infectate exsudează masa de bacterii producând şi

îmbolnăvirea altor plante;
- porţiuni de ţesut foliar, adesea cad, lăsând în frunză orificii, de formă neregulată cu
margini zdrenţuite; ciuruirea reprezintă stadiul final al bolii la nivelul ţesuturilor plantei gazdă.
Exemplu: Xanthomonas campestris pv. vesicatoria, Pseudomonas syringae pv. tomato,
Clavibacter michiganensis subsp. michiganensis
Ofiliri - cauzate de pătrunderea bacteriilor în xilem, unde se multiplică şi migrează;
- apa şi substanţele nutritive nu mai pot fi transportate, având ca rezultat slăbirea, ofilirea
şi moartea plantei; bacteriile distrug adesea părţi ale pereţilor celulelor xilemice, se răspândesc
şi se multiplică în ţesuturile parenchimatice adiacente, în diferite puncte de-a lungul vaselor,
omorând celulele;
- bacteriile care produc aceste simptome pătrund prin răni ce expun elementele
vasculare. Exemplu: Clavibacter michiganensis subsp. michiganensis
Ulcere (ulceraţii), leziuni - apar pe tulpini; sunt numai o parte a simptomului de boală;
aspectul lor nu este întotdeauna lucios şi moale, ci poate fi sub formă de: crăpături ale tulpinii;
zone necrotice pe părțile aeriene ale plantei.
În unele cazuri, ţesutul putrezit moare şi în tulpină pot să apară cavităţi; bacteriile
pătrund prin răni, iar în plantele tinere şi prin deschideri naturale.
Exemple: Pseudomonas corrugata
Simptome produse de virusuri

Virusurile produc boli cu simptome ușoare până la foarte grave denumite viroze.
Spre deosebire de alți agenți patogeni, virusurile produc infecții sistemice prezente în
toate organele plantelor. La tomate aceste simptome se manifestă prin: -
Nanismul sau piticirea (micșorarea înălțimii plantelor) - frecvent întâlnit la Pepino
mosaic virus, Tomato mosaic virus. - Mozaic se manifestă :
o pe frunze: zone de culoare verde-gălbuie, difuze care alternează cu zone de culoare
verde (Tomato mosaic virus);
o între nervuri pete mici, clorotice dispersate pe toată suprafața limbului (Tomato mosaic
virus); pete de culoare verde-închis și ,,bășicarea” suprafeței frunzelor
- pe fructe: zone mai deschise la culoare pe fructele în curs de coacere (Pepino mosaic
virus)
- Pătări inelare se manifestă: - pe frunze: pete inelare clorotice, de culoare negricioasă
(Tomato black ring virus); inele și linii sinuoase necrotice (Tomato ringspot virus); pete sau
78
leziuni clorotice sau necrotice situate în jurul punctului unde a avut loc inocularea virusului prin
înțepăturile tripşilor vector (Tomato spotted wilt virus); pete brune sau de culoarea bronzului
în stadiu mai avansat al bolii pe partea inferioară a frunzelor (Tomato spotted wilt virus).
- pe fructe: pete, arcuri sau formațiuni inelare de culoare maron verzuie, mai deschise
la culoare decît restul suprafeței, la fructele în curs de maturare (Tomato spotted wilt virus);
desene inelare superficiale, concentrice de culoare gri sau brună (Tomato ringspot virus); pete
brune pe fructele verzi și desene inelare divers colorate pe fructele în curs de maturare (Tomato
black ring virus).
Necroze se manifestă în lungul pețiolurilor frunzelor și tulpinii și într-un stadiu mai
avansat distrug vârful plantei (Tomato black ring virus).
Simptome produse de insecte, acarieni.
Dăunări produse de organisme dăunătoare cu aparat bucal de ros, care apar la exteriorul
sau în interiorul organelor atacate:
o perforarea frunzelor (larve fluturi ex. Autographa gamma);
o scheletarea frunzelor (larve fluturi ex. Lacanobia oleracea, Spodoptera littoralis);
minarea frunzelor (larve miniere Liriomyza spp., Chromatomyia horticola, Tuta
absoluta;
Dăunările produse de organisme dăunătoare cu aparat bucal de supt, apar în urma
faptului că pentru hrănire dăunătorii introduc în țesuturi salivă, conținând enzime care
determină modificări morfologice și biochimice ale acestora, printre care amintim:
o decolorarea organelor atacate, frecvent a frunzelor (afide, acarieni);
o îrețirea și răsucirea frunzelor (afide);
o deformarea şi decolorări ale fructelor (tripşi, acarieni); 4
o argintarea frunzelor (tripşi)
o imprimarea unui miros caracteristic fructelor (ploşniţa Nezara viridula)
Simptome produse de nematozi.

Nematozii fitoparaziţi au dimensiuni microscopice, se localizează fie în țesuturile
rădăcinilor, tulpinilor, frunzelor sau în ovarele florilor (endoparaziți), fie la exteriorul organelor
atacate (ectoparaziți), fiind fixați de substratul alimentar cu aparatul lor bucal. În urma hrănirii
prin înțeparea și sugerea sucului celular nematozii pot să producă daune, care frecvent apar sub
formă de:gale, mici umflături ale țesuturilor vegetale pe seama cărora se hrănesc, de exemplu
pe rădăcini (Meloidogyne spp.); stagnarea creşterii plantelor (Meloidogyne spp.).
79
Organisme dăunătoare la tomate cultivate în spaţii protejate.

Organismele dăunătoare plantelor şi produselor vegetale pot fi grupate în două categorii:
organisme dăunătoare de carantină şi organisme dăunătoare non-carantină.
Organismele dăunătoare de carantină sunt organismele care reprezintă o importanţă
economică potenţială pentru o zonă aflată în pericol, care nu sunt prezente în acea zonă sau
dacă sunt prezente nu sunt larg răspândite şi fac obiectul unui control oficial.
În ţara noastră organismele dăunătoare de carantină sunt reglementate prin Hotărârea
Guvernului 563/2007 cu modificările şi completările ulterioare, care transpune prevederile
Directivei 29/2000 a Uniunii Europene.
Boli ale culturiilor de tomate

Clavibacter michiganensis subsp.
michiganensis
Denumire populară: ofilirea bacteriană a tomatelor
Statut: organism dăunător de carantină; prezent în România
Plante gazdă: Lycopersicon lycopersicum (tomate), Lycopersicon spp., Phaseolus vulgaris

(fasole), Pisum sativum (mazăre), Zea mays (porumb), Capsicum annuum (ardei), buruieni
(Solanum douglasii, Solanum nigrum, Solanum triforum)
Simptome:
Boala apare în tot cursul perioadei de vegetație, manifestându-se diferit în funcție de organul
afectat al plantei, astfel:
o plantulele infectate mor rapid;
o plantele adulte infectate se ofilesc lent și treptat;
o pe cotiledoane apar pete circulare de 1-5 mm în diametru, cu centrul inițial albicios,

ulterior brun, care se unesc, iar suprafața cotiledoanelor se încrețește;
80
o pe frunzele tinere apar pete albicioase proeminente, care devin galben-verzui; foliolele
frunzelor mature se îngălbenesc la margine și se răsucesc în jos, de-a lungul nervurii
mediane; pețiolul se curbează;
o vasele conducătoare ale părților afectate se brunifică;
o țesutul medular se alterează și se colorează în galben până la brun roșcat;
o pe tulpini și pețioli apar pete longitudinale de culoare galbenă până la brun;
o cu timpul, țesutul din dreptul petelor crapă, producând ulcerații;
o fructele tinere se deformează, rămân mici și se maturează prematur, iar cele mature nu
prezintă simptome externe;
o pulpa este colorată în galben, iar vasele

conducătoare în brun;
o uneori apar pete circulare de 3-6 mm diametru,

izolate sau dispuse în grupuri, de culoare albă;
ulterior, petele devin lenticulare sau rămân rotunde,
maro-deschis cu o aureolă albă sau gălbuie, cu
asperități la centru (așanumitul simptom „ochi de
pasăre”);
o semințe mici, brune sau negre, cu germinație redusă; în cavitatea pedunculară apar pete
mici brune cu marginea întunecată, pete care se extind și se unesc ulterior.
Xanthomonas campestris pv. vesicatoria
Denumire populară: pătarea bacteriană a tomatelor
Statut: organism dăunător de carantina; prezent în România
Plante gazdă: Lycopersicon lycopersicum (tomate), Capsicum annuum (ardei), buruieni

(Datura, Hyoscyanum niger, Lycium barbarum, Nicotiana rustica, Physalis, Solanum spp.),
Solanum tuberosum (cartof) Simptome: boala se instalează pe tot timpul perioadei de vegetație,
afectând organele aeriene.
În stadiul de rasad:
- pe frunzele tinere - apar pete galben-verzui / brune, cu centru necrozat și cu un exsudat cu

aspect de lacrimă; pe hipocotil, ocazional apar striții brune.
La plantele mature - pe frunze - apar pete: circulare / neregulate; de 1-2 mm; verde
închis / cenușii / brune, cu aspect hidrozat; cu margini distincte; răspândite de-a lungul
81
nervurilor laterale și pe marginea frunzelor; uneori petele confluează; în condiții de umezeală

apare exsudat iar suprafața leziunii și arealele înconjurătoare apar lucioase; pe tulpini - în
dreptul petelor țesutul se suberifică formând verucozități și crăpături neregulate; florile - cad în
urma infecției și ca urmare numărul de fructe se reduce; pe fructe - apar pete: mici; hidrozate;
gălbui / brune / cenușii; crustoase; cu halou gălbui / alb; superficiale / adanci; - leziunile, de
obicei, se scufundă în centru și se înalță la margini; dar se poate ca întreaga leziune fie să se
scufunde sau fie să se inalțe; -
La tomate - la coacerea fructelor țesutul din jurul leziunii rămâne verde; când atacul este
puternic se produc crăpături (alb-maronii, de 2-10 mm) ale epidermei, prin care pătrund alte
microorganisme, care determină putrezirea pulpei fructului; la fructele coapte nu se produce
infecție secundară. pe frunze – apar leziuni neregulate, înconjurate de zone apoase, inițial verzi
apoi maronii și necrotice; leziunile sunt frecvent înconjurate de un halou clorotic; când leziunile
fuzionează apare arsura foliară; - pe tulpină – apar plesnituri de-a lungul ei, iar pețiolii se
necrozează; pe fructe – apar inițial pustule mici, ușor proeminente; ulterior acestea cresc în
dimensiune, devin maronii, proeminente, cu aspect rugos și înconjurate de un halou apos; uneori
leziunile confluează.
82
83
Capitolul VI
Recoltarea tomatelor și depozitarea acestora
6.1 Recoltare
Fructele sunt recoltate în stadiul de maturare pentru consum. În funcţie de cererea pieţei
și distanţă, recoltarea poate fi efectuată înainte de etapa de maturare atunci când tomatele devin
roşii. Roada variază în funcţie de condiţiile climatice, durata perioadei de creștere, varietatea și
cerinţele de încălzire.
Producţia medie este de 10–25 tone/ha. Roada poate fi > 30 de tone/ ha la producţia de
culturi de sezon lung în sere încălzite. Fructele pot fi recoltate atunci când culoarea se schimbă
la vârful fructului. Fructele de înaltă calitate sunt ambalate în lăzi/cutii de lemn sau de carton,
în timp ce fructele de calitate inferioară sunt împachetate în saci.
Odată ajunse în stadiul de maturare, fructele conţin suficientă etilenă internă pentru a
continua procesul de maturare.
În general, tomatele recoltate la stadiul de maturare (atunci când sunt de culoare roșie)
și atunci, când culoarea roză devine observată şi se păstrează la 7 și, respectiv, 10 °C și
umiditatea relativă de 86–90% timp de 20-25 de zile.
Fluxul general de valorificare a tomatelor in stare proaspata cuprinde urmatoarele
operatii:
o recoltare, presortare, transport concomitent cu preracirea, conditionare,
ambalare, lotizare, pastrare temporara, livrare.
Tomatele se pastreaza temporar in depozite frigorifice cu atmosfera normala si
depozite cu atmosfera controlata.Trecerea tomatelor prin diferite subfaze de maturitate in
timpul depozitarii lor, impune si schimbarea nivelului de temperatură.
La scoaterea de la pastrare, in situatiile in care maturarea tomatelor este incompleta,
aceasta poate fi grabita prin utilizarea unor tratamente cu etilena in concentratii de 1: 1000-
5000 la o temperatura de20C si ur 85%.
Tomatele se livreaza in trei clase de calitate: extra, calitatea I si calitatea a II a.
Tomatele de calitate extra si cal. I se livreaza dupa urmatoarea scara de calibrare: 40-47 mm;
57-67 mm; si 77-87 mm.
Tomatele din categoria 40-47 mm se admit la calitatea extra numai pana la 31 iulie.
La tomatele de calitatea a II a necalibrate, diametrul trebuie sa fie de minimum 40 mm
84
85
Importanța economică
Sub aspect economic, legumicultura detine pe plan mondial 2% din suprafata Agricola,
participand la realizarile valorice din ansamblul agriculturii cu cca. 30%, date statistice care
subliniaza eficienta economica deosebit de ridicata a acestei ramuri, in economia intregului
sistem al agriculturii.
Importanta economica a culturii legumelor rezida si din faptul ca acestea permit o folosire
intensiva a terenului. Se apreciaza ca 1 ha de legume cultivate in camp echivaleaza cu 112 ha
grau, 1 ha de legume cultivate in solaria echivaleaza cu 150 ha de grau, iar 1 ha de legume
cultivate in sere echivaleaza cu 200 ha de grau.
Prin cultura legumelor se obtin productii foarte ridicate la unitatea de suprafata. La cultura
legumelor in camp se pot obtine frecvent productii de peste 30t/ha, la cultura in solaria 50-70
t/ha, iar la cultura in sere, 80-120 t/ha. La unele specii si in sisteme intensive de cultura
(hidroponica) se pot obtine productii de peste 300 t/ha.
Un alt aspect de importanta economica se refera la faptul ca prin cultura legumelor se
asigura o mai buna valorificare a terenurilor decat prin multe alte culture, datorita posibilitatilor
de efectuare, pe scara larga, a succesiunilor, atat la cultura in camp liber, dar mai cu seama la
cea protejata.
Cultura legumelor constitue o sursa importanta de venituri pentru unitatile cultivatoare si in
gospodariile populatiei. Exportul de legume adduce venituri mari tarii noastre, favorizand
dezvoltarea comertului exterior cu alte tari. Se exporta in mod curent: tomate, castraveti, ardei,
vinete, ceapa si conserve diferite.
Consumul de legume in kg / an / cap de locuitor, constituie un indicator de apreciere a
nivelului de trai al populatiei unei tari, aspect care reiese foarte evident din datele statistice ale
F.A.O. care arata ca acesta este, in medie, de 120,8 kg in U.E. (Italia cu 173,2 kg, Franta cu
123,3 kg, etc.), de 121,1 kg in S.U.A, de 105,8 kg in Asia, de 48,8 kg in Africa si 44,2 kg in
America Centrala (Brazilia 38,6 kg).
Legumele constituie o importanta sursa de materii prime pentru industria conservelor.
Aceasta a dat posibilitatea de a se dezvolta intreprinderi mari, integrate, de producere si
industrializare a legumelor si fructelor.
Prin faptul ca in industia legumelor se realizeaza un flux continuu de productie, pe intregul
an calendaristic, se creeaza posibilitatea repartizarii armonioase a fortei de munca, micsorandu-
86
se caracterul sezonier al lucratorilor. In plus, prin valorificarea esalonata a productiei pe tot

parcursul anului se creeaza un echilibru dinamic intre venituri si cheltuieli.
87
BIBLIOGRAFIE:
1. Stanciu G., 2009, Legumicultura de succes pentru amator, Editura Cetatea de Scaun
2. Stan N., N. Munteanu, T. Stan, 2013, Legumicultura, Editura Ion Ionescu de la Brad,
Iasi, Vol. III
3. https://www.academia.edu/11348339/Tehnologia_de_cultura_ecologica_a_tomatelor
4. Bonciu Elena, Soare M. , 2013 – Agricultura Ecologica si Protectia Agroecosistemelor.
Editura Universitaria Craiova
5. Samuil C. , 2007 – Tehnologii de Agricultura Ecologica, Iasi
6. Soare Rodica, 2008 – Manual de legumicultura Volumul I. Editura Universitaria
Craiova
7. http://www.agricultura-ecologica.ro/
8. http://www.revista-ferma.ro/
88

Tehnologia de Cultură Ecologică A Tomatelor Lycopersicum Esculentum

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tehnologia de Cultură Ecologică A Tomatelor Lycopersicum Esculentum

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Anul universitar 2021-2022

UNIVERSITATEA TEHNICĂ “GHEORGHE ASACHI” DIN IAȘI

Facultatea de Hidrotehnică, Geodezie şi Ingineria Mediului

Specializarea: Ingineria și Managementul Factorilor de Mediu

Student: Abalașei Mădălina-Elena

7.1 Recoltarea ...............................................................................................................76

Agricutura ecologică promovează sisteme de producţie durabile, diversificate şi

Sunt evidenţiate condiţiile optime de vegetaţie, întregul complex de măsuri fitotehnice,

Preparatele biodinamice sunt pregătite în mod natural, pe bază de plante (coada

Agricultura ecologică (durabilă).

Definiţie, motivaţie, istoric

Scopul tradiţional de maximizare a producţiei agricole este contracarat de o largă

2.1 Principii generale

2.2 Principii tehnologice

Speciile și varietățile cultivate în fermele ecologice sunt adaptate la condițiile locale de

2.2.2 Asolamente și rotații

Asolamentul - necesitate, definitii, importanta, clasificare, (re)proiectare Utilitatea practica a

 contine forme variate de microrelief: terase, câmpuri cu pietre sau dune de

Daca ansamblul arhitectonic al reliefului României este unanim apreciat ca armonios si

Caile de comunicatii si celelalte constructii civile si industriale trebuie însa limitate ca

 este neuniform ca proprietati fizice, chimice si biologice;

Cuvântul asolament provine din limba franceza (assolement) si înseamna repartizarea

Majoritatea definitiilor asolamentului, elaborate de specialistii domeniului, se "învârt" în

Prin asolament se întelege, asadar, împartirea terenurilor cultivate în parcele si stabilirea

De asemenea, numele asolamentului se stabileste în functie de numele plantei sau grupei

 asolamente specializate - acest tip cuprinde asolamente cu plante ce apartin unei

drumuri înier-bate, zone cu vegetatie tampon .

Proiectarea asolamentelor ecologice este o lucrare tehnica care urmareste optimizarea

 delimitarea parcelelor cultivate si a celor cu rol de rezervatie naturala, precum si a

drumurilor principale si secundare de pe teritoriul unitatii.

 repartizarea teritoriala a culturilor agricole;

 aplicarea (implementarea) asolamentului pe teren;

Este aproape imposibil ca un proiect de asolament sa corespunda perfect cu realitatea din

Cerintele principalelor culturi agricole privind reactia solului (Nica.S.sicolab., 1983)

PH Culturi de câmp Legume Pomi si

<5.0 Secara, ovaz, lupin, cartof, - Coacaz

>8.40 Sorg, orez, iarba de Sudan,

Asolamentul este o masura de baza a sistemului de cultura a plantelor a carui valoare nu

 structura si functiile peisajului agricol;

Asolamentul schimba imaginea terenurilor agricole de la o singura forma si culoare la o

 modul fie folosinta a terenului;

Asolamentul este principalul (poate singurul) mijloc de folosire superioara si eficienta a

 eficienta lucrarilor agricole;

Asolamentul creaza conditii optime de aplicare diferentiata, pe fiecare parcela, a lucrarilor

Rotatia - definitii, importanta, proiectare

Aproape în unanimitate, rotatia este definita ca "mod de succesiune a plantelor pe

solului, semanatului, fertilizarii, irigarii si masurilor de protectie a plantelor etc.

Astfel gândind, rotatia poate fi definita ca "modul de succesiune în decursul timpului si pe

Efectele rotatiei asupra solului se manifesta prin îmbunatatirea structurii, diminuarea

c) fixeaza azotul atmosferic, precum leguminoasele;

d) sunt folosite ca îngrasamânt verde.

De asemenea, rotatia stimuleaza densitatea si activitatea organismelor utile din sol, ca

Rotatia este principalul mijloc de micsorare a consumului de materiale si de forta de munca

Asolamentul contribuie direct la obtinerea de produse agricole si alimentare diversificate si,

 competenta manageriala a gospodarilor, fermierilor si a specialistilor agricoli;

Asolamentul poate fi un criteriu de apreciere a cunostintelor si îndemânarii agricultorilor în

La baza proiectarii rotatiilor ecologice stau particularitatile anatomice, fiziologice si

 structura plantelor superioare;

 particularitatile fiziologice ale plantelor cultivate;

2.3 Lucrarile solului

În aceasta categorie se încadreaza toate operatiile si procedeele tehnice de taiere sau/si

Lucrarile solului au efecte benefice directe asupra:

 capacitatii solurilor de înmagazinare si pastrare a apei;