UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

DEPARTAMENTUL ECOLOGIE ŞI BIOLOGIE

FACULTATEA BIOLOGIE ŞI GEOŞTIINŢE

SPECIALITATEA: ECOLOGIA GENERALĂ

LUCRU INDIVIDUAL

REFERAT
„ECOSISTEMUL APELOR CURGĂTOARE(LOTICE)”

A elaborat: Caraman Elena,studenta gr EFr_221,an 2

A verificat:Bulat Dumitru,conferenţiar,cercetător doctor în ştiinţe biologice

Chiinu,2023
 CUPRINS:

1. ÎNTRODUCERE…………………………………………………………..……2

2. APĂ CURGĂTOARE…………………………………………………….…….3

3. APĂ DULCE………………………………………...…………………...……..4

4. ECOSISTEM ACVATIC…………………………..………………..…….……9

5. FAUNA IHTIOLOGICĂ A R.NISTRU………………………………….…...12

6. ECOSISTEMELE LOTICE…………………………………..……………….23

7. CARACTERISTICILE ECOSISTEMELOR LOTICE...……………………..28

8. CONCLUZII…………………………………………………………………...33

9. BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………...34

1
 ÎNTRODUCERE

Un ecosistem este o unitate funcțională a organismelor vii și a habitatului lor.

Principalele trăsături caracteristice ale unui ecosistem sunt lipsa de dimensiuni și
lipsa de rang. Înlocuirea unor biocenoze cu altele pe o perioadă lungă de timp se
numește succesiune. Succesiunea care are loc pe un substrat nou format se numește
primară. Succesiunea într-o zonă deja ocupată de vegetație se numește succesiune
secundară.

Unitatea de clasificare a ecosistemelor este biomul - o zonă sau zonă naturală cu

anumite condiții climatice și un set corespunzător de specii dominante de plante și
animale.

Un ecosistem special - biogeocenoza - este o secțiune a suprafeței terestre cu

fenomene naturale omogene. Componentele biogeocenozei sunt climatopa,
edafotopa, hidrotopul (biotopul), precum și fitocenoza, zoocenoza și
microbiocenoza (biocenoza).

Pentru a obține hrană, oamenii creează artificial agroecosisteme. Se deosebesc de

cele naturale prin rezistența și stabilitatea scăzută, dar prin productivitate mai mare.

Un sistem ecologic, sau ecosistem, este unitatea funcțională de bază în ecologie,

deoarece include organisme și mediu neînsuflețit - componente care influențează
reciproc proprietățile celuilalt și condițiile necesare pentru menținerea vieții în
forma care există pe Pământ. Termenul de ecosistem a fost propus pentru prima
dată în 1935 de către ecologistul englez A. Tansley.

Astfel, un ecosistem este înțeles ca un ansamblu de organisme vii (comunități) și

habitatele acestora, care, datorită ciclului de substanțe, formează un sistem stabil
de viață.

Comunitățile de organisme sunt conectate cu mediul anorganic prin cele mai

apropiate conexiuni materiale și energetice. Plantele pot exista doar datorită
aprovizionării constante cu dioxid de carbon, apă, oxigen și săruri minerale.
Heterotrofele trăiesc din autotrofe, dar necesită aprovizionarea cu compuși
anorganici, cum ar fi oxigenul și apa.

În orice habitat dat, rezervele de compuși anorganici necesari pentru a susține viața
organismelor care îl locuiesc nu ar dura mult dacă aceste rezerve nu ar fi reînnoite.
Revenirea nutrienților în mediu are loc atât în timpul vieții organismelor (ca

2
urmare a respirației, excreției, defecării), cât și după moartea acestora, ca urmare a
descompunerii cadavrelor și a resturilor vegetale.

APĂ CURGĂTOARE

Apa curgătoare este o apă care curge pe o albie și se varsă în altă apă,curgătoare
sau stătătoare (lac, mare sau ocean).

În categoria "ape curgătoare" se încadrează următoarele tipuri de cursuri de apă

dulce:

curs de apă periodic

 Torent

curs de apă permanent natural

 Pârâu;
 Râu;
 Fluviu.

curs de apă permanent artificial

Canal (geografie)

O porțiune dintr-o apă curgătoare, în care apa curge lin și albia prezintă o
adâncitură, de obicei săpată în stâncă, se numește galdan.

Râurile, sau alte corpuri de apă curgătoare, nu transportă numai apă ci și sedimente
și aluviuni (scurgere solidă). În zonele cu viteză mică de curgere, acestea se depun
și duc la colmatarea albiei.

Un curs de apă subteran se numește acvifer.În subteran, apa curge prin pământul
poros, de obicei prin pietriș și uneori prin nisip, similar cu apa de suprafață, sub
formă de râuri. Apa este reținută în formă de lacuri subterane în zonele cu pământ
neporos, de obicei stâncă sau argilă.Poate ieși la suprafață ca izvor, uneori ca
izbuc.

Izbuc se numește locul de ieșire la suprafață, de obicei virulentă, a unui curs de

apă subteran. Ieșirea apei se poate face fie permanent, fie cu intermitențe, la
intervale de timp foarte precise.

Atunci când o apă curgătoare trece prin zone cu relief accidentat, se produce uneori
o cădere de apă, care poartă denumirea de cascadă.

3
Prin opoziție, apă stătătoare sau apă stagnantă se numește acea apă imobilă, care se
adună în depresiuni, respectiv în lacuri, în bălți, mlaștini sau în alte formațiuni
acvatice.

APĂ DULCE

Apa dulce este apa cu un conținut nul sau aproape nul de sare NaCl. Spre
deosebire de cea sărată, apa dulce este potabilă în majoritatea cazurilor. Este
specifică lacurilor, râurilor și ghețarilor, atât montani, cât și fluviali.

Apa dulce se găsește în natură și sub formă solidă, și anume ca zăpadă, ghețari și
aisberguri.

Metodele de obținere a apei dulci (cu circa 0,035% salinitate) din apă de mare (cu
circa 3,5% săruri) sau din apă salmastră (cu circa 0,5% săruri) pentru consumul
uman (apă potabilă) sunt următoarele:

 vaporizarea, prin distilare și condensare (folosind energie convențională ori

solară) ori, mai modern, prin detentă („distilare instantanee“);
 osmoza reversibilă, generată prin mărirea presiunii hidrostatice asupra apei
sărate și obținerea, astfel, a inversării sensului difuziunii osmotice prin
membrana semipermeabilă;
 electrodializa (electroliză cu membrane selective);
 congelare (pulverizarea, într-o cameră de vid, a apei de mare răcite).

TORENT

4
 im.1.Albie usc.în care se formează torent

Torentul (pl. torénte sau torénți) sau șuvoi sau puhoi, este un curs de apă,
temporar și puternic, cu debit nestatornic, care apare în urma ploilor mari sau după
topirea bruscă a zăpezilor și care curge vijelios pe povârnișurile munților sau ale
dealurilor, având o mare viteză și forță de eroziune.

Prin torent se înțelege și o rețea de ogașe și ravene care converg spre un canal
colector, prin care curg cu ocazia ploilor și topirii zăpezilor, cantități mari de apă și
material solid. Viteza mare de scurgere este dată de panta accentuată a terenului și
de volumul mare de apă care trebuie evacuat într-o perioadă scurtă de timp.

O categorie aparte de torenți sunt torenții noroioși, reprezentați de scurgeri rapide,

cu viteza de 1-15 m/s, a unor mase de noroi și pietriș, în care volumul materiilor
solide este mai mare decât al apei. Puterea de eroziune și capacitatea de transport a
torenților de noroi sunt considerabile.

Prin acumularea unui material aluvionar transportat de apele torențiale și așezat la

baza pantei ia naștere o formă de microrelief, semiconică, denumită con de dejecție
sau agestru.

Prin împrăștierea grohotișurilor la gura torenților ia naștere o formă de relief

semiconică denumită con de grohotiș.

Prin realizarea lucrărilor de corectare a torenților se ameliorează regimul

scurgerilor de suprafață, regularizarea debitelor torențiale, creșterea calității apei,
se reface peisajul terenurilor din apropierea văilor torențiale, se anulează efectele
negative directe și indirecte create de procesul de torențialitate și se obțin o serie de
efecte favorabile printre care și reducerea colmatării acumulărilor hidroenergetice
și punerea în siguranță a unor căi de comunicație.

Clasificare: bazine hidrografice torențiale naturale și bazine hidrografice torențiale

antropice:

 Bazinele hidrografice torențiale naturale sunt acele suprafețe, în care omul

nu a intervenit în nici un fel, pe care se scurg apele din precipitații pentru a
da scurgeri concentrate temporare.

5
  Bazinele hidrografice torențiale antropice prezintă ca bazin de recepție
întreaga suprafață impermeabilă sau nu a unui mediu antropic care
concentrează apele în canalele de scurgere reprezentate de canalizare, străzi
și alte suprafețe impermeabile către puncte tot mai joase.

PÂRÂU

Un pârâu (la plural pâraie, la diminutiv pârâiaș sau pârâuț, la plural pârâiașe) este o
apă curgătoare permanentă sau temporară, de dimensiuni mici, cu albie și traseu
propriu, cu un debit mai mic decât al unui râu, care de obicei poate fi trecut ușor,
dar al cărui debit crește, de obicei, în timpul precipitațiilor abundente, putând
apărea viituri.

Un al doilea sens al cuvântului pârâu este cel de curs de apă format din precipitații
atmosferice.

Cuvântul este de substrat și are un cuvânt înrudit în albaneză, përrua.

im.2.Pârâu

6
 im.3.pârâu în pădure

RÂU

Un râu este o apă curgătoare (permanentă), formată din unirea mai multor pâraie,
care curge la vale în mod natural, sub efectul gravitației, și care se varsă fie într-un
alt râu sau fluviu (ca afluent al său), fie într-un lac, într-o mare sau într-un
ocean.Prin infiltrarea unei părți din apa râurilor în sol, acestea contribuie și la
menținerea acviferelor subterane pline cu apă.

Anumite râuri, care curg spre o zonă aridă (deșert), nu se varsă nicăieri,
evaporându-se înainte de a ajunge la vreo destinație.

Originea râului (locul în care apa freatică apare la vedere) se numește izvor. Totuși,
o mare parte a cantității de apă din râuri provine direct din scurgerile
precipitațiilor, definite ca scurgeri de suprafață.

Adâncitura din teren prin care curge râul se numește albia, valea sau vadul râului.

Din punct de vedere legal, în Republica Moldova, se consideră râuri și pâraie toți
curenții de apă, care curg mai mult de 6 luni pe an în albia pe care și-au format-o
de la izvor până la vărsare, cu excepția izvoarelor de pe pante. În funcție de
lungimea albiei, curenții de apă se împart în:

 pâraie - până la 10 kilometri;

 râulețe și râuri mici - de la 10 la 100 kilometri;
 râuri mijlocii - de la 100 la 200 kilometri;
 râuri mari - peste 200 kilometri lungime.

7
im.4.Râul Nistru RM

CANAL ARTIFICIAL

Canal se numește o cale maritimă artificială, rezultată din săparea unei albii printr-
un istm, care asigură comunicația între două oceane sau mări, scurtând un drum de
navigație.

Canalul poate exista și în interiorul continentului între două râuri, asigurând o

comunicație indirectă între două mări (canalul Volga-Don).

Deplasarea navelor printr-un canal se execută normal (Canalul Suez, Canalul

Corint) sau prin ecluzare (Canalul Panama, Canalul Volga-Don, Canalul Dunăre-
Marea Neagră, Canalul Bega), când între extremități există o diferență de nivel.

În funcție de importanța lor, în ceea ce privește navigația pe mare, canalele pot fi:

 naționale, când se găsesc în întregime pe teritoriul unui stat și în afara căilor

maritime internaționale;
 internaționale, cînd, deși se găsesc pe teritoriul unuia sau mai multor state
constituie verigi importante în sistemul căilor maritime mondiale. Aceste din
urmă canale au un regim juridic special, care asigură libertatea navigației și
pentru navele statelor neriverane.

Fiecare canal are un regulament special de exploatare.

8
 im.5.Canal Dunăre-Marea
Neagră

ECOSISTEM ACVATIC

Ecosistemul acvatic este un ecosistem al cărui biotop este strâns legat de mediul
acvatic. Aceste ecosisteme pot fi de diferite mărimi, de la mări până la iazuri mici.
Ecosistemele acvatice sunt clasificate în:

 ecosisteme acvatice cu apă dulce (lacuri, iazuri);

 ecosisteme acvatice cu apă sărată (mări).
 Biocenoza acestor ecosisteme este una acvatică.

BIOTOP ACVATIC

Mediul acvatic se caracterizează prin o serie de factori specifici:

 Cantitate de oxigen mică;

 Presiunea mare a apei;
 Temperatura joasă;
 Luminozitate mică.

Ecosistemul are 4 zone:

 Zona de mal;
 Zona litorală;
9
  Zona pelagică;
 Zona bentonică.

Ecosistemul acvatic îndeplinește multe funcții de mediu importante. De

exemplu, reciclează substanțele nutritive, purifică apa, atenuează inundațiile,
reîncarcă apa subterană și oferă habitate pentru fauna sălbatică. Ecosistemele
acvatice sunt, de asemenea, utilizate pentru recreerea oamenilor și sunt foarte
importante pentru industria turismului, în special în regiunile de coastă.
Sănătatea unui ecosistem acvatic este degradată atunci când capacitatea
ecosistemului de a absorbi un stres a fost depășită. Un accent asupra unui
ecosistem acvatic poate fi rezultatul unor modificări fizice, chimice sau biologice
ale mediului. Modificările fizice includ modificările temperaturii apei, debitul de
apă și disponibilitatea luminii. Modificările chimice includ modificări ale ratelor
de încărcare a nutrienților biostimulatori, a materialelor consumatoare de oxigen și
a toxinelor.

RÂUL NISTRU
Nistrul (în ucraineană Дністер, transliterat: Dnister, denumiri antice – Τύρας în
greacă și Tyras în latină; a nu se confunda cu fluviul Nipru) este un râu care
izvorăște din Carpații ucraineni în apropiere de granița cu Polonia și se varsă în
Marea Neagră.
Pe o scurtă porțiune marchează granița dintre Ucraina și Republica Moldova, după
care intră în Republica Moldova. Pe malul său stâng se află regiunea separatistă
moldoveană Transnistria, iar apoi râul devine din nou graniță între Moldova și
Ucraina, înainte de a străbate teritorii ucrainene.
Se varsă în Marea Neagră prin Limanul Nistrului, pe teritoriul ucrainean. Printre
altele, Nistrul este folosit pentru pescuit, transport de mărfuri și producerea de
energie electrică.
Lungime: 1.352 km

Navigabil: 500 km

Înălțimea la izvor: 1.000 m

Debitul mediu multianual: 310 m³/s

Suprafața bazinului hidrografic: 68.627 – 72.100 km²

10
Nistrul izvorăște în Carpații Orientali (pe versantul de nord-vest al Muntelui
Rozluci, în Ucraina, la altitudinea de 760 m) și se revarsă prin limanul omonim în
Marea Neagră. Sectorul superior al Nistrului se află în Ucraina.

În limitele Republicii Moldova, râul poate fi divizat în următoarele sectoare: de la

Naslavcea (cea mai nordică localitate din Republica Moldova) până la Purcari,
unde hotarul Republicii Moldova se întâlnește din nou cu al Ucrainei. În sectorul
de mijloc, trece prin văi înguste și adânci, cu lățimea de 1,5–3 km și versanți
puternic înclinați. Valea are, predominant, forma unui canion, fiind sculptată în
roci dure (calcar, gresie, granit). Lățimea luncii variază de la câteva zeci de metri
până la 1 km. În aval de la orașul Camenca, lunca este inundată de apele lacului de
acumulare Dubăsari. Un rol deosebit în formarea albiei îl are ieșirea la zi a rocilor
dure, care contribuie la formarea unor repezișuri și praguri, cele mai cunoscute
fiind Cosăuți (raionul Soroca), unde în albie apar roci cristaline. Afluenții
principali sunt cei de stânga (Camenca), și Răutul, afluent pe dreapta.

În cursul inferior valea râului se lărgește, atingând 16–22 km la vărsarea în liman.

Versanții văii sunt asimetrici: cel drept este, în mare parte, puternic înclinat și înalt
de 100–150 m, iar cel stâng mai domol, cu înălțimea de 30–70 m. Afluenții râului
îi influențează regimul doar în perioada primăverii, când are loc topirea zăpezilor.

im.6.revărsarea r.Nistru

Afluenţii principali:

11
  Dreapta: Bistrița, Strîi, Svicia, Sivka, Limnîția, Lukva, Răut, Ichel, Bîc,
Botna.

 Stânga: Strighivor, Vereșciția, Hnîla Lîpa, Zolota Lîpa, Strîpa, Siret,

Nicilava, Dzvina, Zbruci, Jvancik, Smotrîci, Ușîția, Liadva, Iagorlâc,
Cuciurgan.

HIDROCENTRALE:

 Hidrocentrala de la Novodnistrovsk (regiunea Cernăuți, Ucraina)

 Hidrocentrala reversibilă de pe Nistru (lângâ satul Respopini, regiunea

Cernăuți, Ucraina)

 Hidrocentrala de la Nahoreanî (regiunea Vinnîțea, Ucraina, vizavi de

s. Naslavcea, r. Ocnița, Republica Moldova)

 Hidrocentrala de la Dubăsari (Republica Moldova)

FAUNA IHTIOLOGICĂ A R.NISTRU

În râul Nistru, în sectorul de mijloc (de la barajul lacului de acumulare

Novodnistrovsk până la barajul lacului de acumulare Dubăsari) și sectorul de jos
(de la barajul lacului de acumulare Dubăsari până la mare), au fost identificate
circa 140 de specii de pești:

 Abramis brama (Linnaeus, 1758) = Platică, Plătică europeană

 Acipenser gueldenstaedtii (Brandt & Ratzeburg, 1833) = Nisetru rusesc

 Acipenser nudiventris (Lovetsky, 1828) = Viză

 Acipenser ruthenus (Linnaeus, 1758) = Cegă

 Acipenser stellatus (Pallas, 1771) = Păstrugă

 Alburnoides bipunctatus (Bloch, 1782) = Beldiță, Beldiță comună

12
 im.7.plătica

Plătica are un corp turtit lateral cu o lungime între 30 – 50 cm, în cazuri de

excepție poate atinge lungimea de 85 cm și o greutate de 7 kg.

Peștele este răspândit în Europa la nord de Alpi și Pirinei ca și în peninsula

Balcanică, Marea Caspică, Marea Neagră și Lacul Aral. O subspecie numită plătica
de Dunăre (Abramis brama danubii) trăiește în Delta Dunării, iar subspecia
„ Abramis brama orientalis” trăiește în Marea Caspică și Lacul Aral.

Plătica se hrănește cu larve de țânțari, viermi care trăiesc în mâl, moluște, melci ca
și plancton și plante acvatice.

Perioada depunerii icrelor durează ca. 2 săptămâni și are loc în lunile aprilie și
iulie. La schimbarea bruscă a temperaturii va fi întreruptă depunerea icrelor, care
însă ulterior va fi continuată. In perioada reproducției masculii vor stropi cu
spermă icrele depuse de femele care pot varia între 150.000 și 300.000 și au
dimensiunea între 1,6 – 2 mm. Puietul eclozează la 3 - 12 zile și se va fixa pe
plantele acvatice. Puietul atinge vârsta maturității sexuale la 3 - 4 ani.

im.8.Nisetrul
13
Nisetrul (Acipenser gueldenstaedtii) este un pește marin, bentonic, potamotoc (=
anadrom), din familia acipenseride (Acipenseridae) care trăiește în Marea Neagră
și Marea Caspică și migrează, pentru reproducere în fluviile care se varsă în ele:
din Marea Caspică migrează în Volga, Ural, Cura; din Marea Azov - în Don; din
Marea Neagră - în Rion, Nipru, Bug, Nistru și Dunăre. Lungimea obișnuită 1-2 m;
maximală 4 m. Greutatea obișnuită 20-30 kg; maximală 115 kg. Femelele sunt mai
mari. Poate trăi 50 ani. Adulții se hrănesc în mare cu moluște, crustacee, polichete,
mai puțin cu pești; în Dunăre cu larve de efemeroptere și alte insecte, crustacee și
pești, mai ales obleț (Alburnus alburnus). Pentru reproducere migrează din mare în
fluvii primăvara, din februarie-martie până în mai. Întreprinde migrații în fluvii și
toamna, din august-septembrie până în noiembrie, unde rămâne până primăvara
viitoare.

 Alburnus alburnus (Linnaeus, 1758) = Obleț, Obleț comun

 Alburnus sarmaticus (Freyhof & Kottelat, 2007) = Obleț mare

 Alosa immaculata (Bennett, 1835) = Scrumbie de Dunăre, Scrumbie

 Alosa maeotica (Grimm, 1901) = Scrumbie mică de mare

 Alosa tanaica (Grimm, 1901) = Rezeafcă de Dunăre, Rizeafcă ponto-azovă,

Rizeafcă

im.9.obleţ

Oblețul sau obletele, soreanul (Alburnus alburnus) este un pește bentopelagic

dulcicol sau salmastricol de 10–19 cm lungime, din familia ciprinidelor din apele
curgătoare sau stătătoare adânci din Europa: de la Marea Baltică până în Alpi,
Marea Neagră și Caucaz, iar spre Răsărit până la Urali. În România, se întâlnește
mai în toate apele: Dunărea, cu bălțile ei, cursul inferior al râurilor Siret, Prut,

14
Mureș, Olt, Cibin, Cerna, Vedea, Teleormanul, Ialomița etc. În Republica Moldova
este un pește comun în bazinul fluviului Nistru și Prut.

Are valoare economică ridicată. Carnea este potrivit de gustoasă, fadă, moale, cu
multe oase și se întrebuințează la prepararea ciorbei; se mai gătește și sub formă de
saramură. dar și prajiți cu mujdei și mamaligă (la fel ca hamsiile). În țările
mediteraniene, mai ales în Franța, din solzii strălucitori de pe burta acestui pește se
extrage o substanță argintie, sidefie («essence d'Orient»), ce servește pentru
fabricarea perlelor artificiale.

im.10.Scumbrie
Dunăre

Scrumbia de Dunăre (Alosa immaculata) este un pește marin din familia clupeide
(Clupeidae), din Marea Azov și Marea Neagră, care pătrunde în fluvii. Este o
specie endemică relictă în Marea Neagră, de unde primăvara migrează în Dunăre,
Nistru, Nipru, Bug și Don, pentru a-și depune icrele.

Are o lungime de 30–45 cm și o greutate obișnuită de 300-600 g, maximă de 1 kg.

Primăvara la sfârșitul lunii aprilie și începutul lunii mai pătrunde în cârduri mari
din Marea Neagră în fluvii (Dunăre, Nistru, Nipru, Bug și Don) pentru a-și depune
icrele pelagice în fluvii, iar după reproducere se retrage din nou în mare. Hrana
scrumbiei de Dunăre constă din diferite specii de pești mici (guvizi, stavrizi,
hamsii, aterine) și crustacei.

 Anguilla anguilla (Linnaeus, 1758) = Anghilă europeană

 Aphia minuta (Risso, 1810) = Guvid de sticlă

 Atherina boyeri (Risso, 1810) = Aterină mică, Aterină mică pontică, Aterină

 Babka gymnotrachelus (Kessler, 1857) = Mocănaș

15
  Ballerus ballerus (Linnaeus, 1758) = Cosac

 Ballerus sapa (Pallas, 1814) = Cosac cu bot turtit, Ocheană comună

Anquilla

Anghila europeană (Anguilla anguilla) este un pește teleostean migrator, catadrom,

răpitor, din familia Anguillidae, cu corpul serpentiform (în formă de șarpe),
cilindric și foarte alungit, acoperit cu solzi mărunți și vârâți în piele. Capul este
conic și ușor turtit dorsoventral, gura terminală este prevăzută cu dinți fini.
Lungimea corpului la mascul poate atinge 0,50 m, iar la femelă 1 m cu o greutate
sub 2 kg, rareori mai mult. Trăiește în fluviile din Europa care se varsă în Oceanul
Atlantic, Marea Baltică, Marea Mediterană, Marea Neagră.

Cosac

Cosacul cu bot turtit sau boțogul, ocheana comună (Ballerus sapa, sinonim
Abramis sapa) este un pește dulcicol bentopelagic asemănător cu plătică, de 20–25
cm lungime, din familia ciprinidelor, răspândit în fluviile bazinului ponto-aralo-
caspian. Este un pește dulcicol. Preferă apele repede curgătoare din cursul inferior
al fluviilor și râurilor mari, evitând bălțile. Lungimea obișnuită aproximativ 15–25
cm, ajunge însă și la 35 cm; greutatea se ridică până la 800 g. Poate trăi 8-15 ani.
16
  Barbus barbus (Linnaeus, 1758) = Mreană comună, Mreană

 Barbus borysthenicus (Dybowski, 1862) = Mreană de Nipru

 Barbus petenyi (Heckel, 1852) = Mreană pătată

Mreama

Mreana (Barbus barbus) este un pește dulcicol, bentonic, din familia ciprinidelor,
care se întâlnește în râurile de deal și șes ale Europei. Este un pește de apă
curgătoare (râurile de deal și șes), ducând o viață mai mult bentonică (sub pietre, în
scobiturile malului), preferând funduri tari pietroase sau nisipoase.

 Mylopharyngodon piceus (Richardson, 1846) = Scoicar

 Neogobius fluviatilis (Pallas, 1814) = Ciobănaș

 Neogobius melanostomus (Pallas, 1814) = Stronghil, Babcă neagră

 Nerophis ophidion (Linnaeus, 1758) = Ață de mare

 Oncorhynchus mykiss (Walbaum, 1792) = Păstrăv-curcubeu

 Parablennius sanguinolentus (Pallas, 1814) = Cățel de mare roșu, Corosbină

 Pegusa lascaris (Risso, 1810) = Limbă de mare

 Pelecus cultratus (Linnaeus, 1758) = Sabiță
 Perca fluviatilis (Linnaeus, 1758) = Biban comun, Biban
 Percarina demidoffii (Nordmann, 1840) = Percarină pontică
 Perccottus glenii (Dybowski, 1877) = Rotan, Moș de Amur
 Petroleuciscus borysthenicus (Kessler, 1859) = Bobâreț, Cernușcă
 Phoxinus phoxinus (Linnaeus, 1758) = Boiștean comun
 Platichthys flesus (Linnaeus, 1758) = Cambulă de liman
 Pomatomus saltatrix (Linnaeus, 1766) = Lufar
 Pomatoschistus marmoratus (Risso, 1810) = Guvidaș de nisip marmorat
 Proterorhinus semilunaris (Heckel, 1837) = Moacă de brădiș vestică
17
  Pseudorasbora parva (Temminck & Schlegel, 1846) = Murgoi bălțat chinezesc, Murgoi bălțat
 Pungitius platygaster (Kessler, 1859) = Osar sudic, Osar
 Rhodeus amarus (Bloch, 1782) = Boarță europeană, Boarță
 Romanogobio belingi (Slastenenko, 1934) = Porcușor de râu, Porcușor de șes
 Romanogobio kesslerii (Dybowski, 1862) = Porcușor de nisip
 Rutilus frisii (Nordmann, 1840) = Ocheană mare, Babușcă pontică, Virezub
 Rutilus heckelii (Nordmann, 1840) = Tarancă, Ocheană
 Rutilus rutilus (Linnaeus, 1758) = Babușcă comună, Babușcă
 Sabanejewia balcanica (Karaman, 1922) = Câră balcanică
 Sabanejewia baltica (Witkowski, 1994) = Câră baltică
 Sabanejewia bulgarica (Drensky, 1928) = Câră bulgărească
 Salmo labrax (Pallas, 1814) = Păstrăv de mare
 Salmo trutta (Linnaeus, 1758) = Păstrăv de munte
 Sander lucioperca (Linnaeus, 1758) = Șalău comun, Șalău
 Sander marinus (Cuvier, 1828) = Șalău de mare
 Sander volgensis (Gmelin, 1789) = Șalău vărgat
 Scardinius erythrophthalmus (Linnaeus, 1758) = Roșioară
 Scophthalmus maeoticus (Pallas, 1814) = Calcan pontic
 Silurus glanis (Linnaeus, 1758) = Somn european, Somn
 Spicara maena (Linnaeus, 1758) = Smarid mediteranean
 Sprattus sprattus (Linnaeus, 1758) = Sardeluță pontică
 Squalius cephalus (Linnaeus, 1758) = Clean european, Clean
 Symphodus cinereus (Bonnaterre, 1788) = Lapină pestriță
 Symphodus ocellatus (Linnaeus, 1758) = Lapină-steluță
 Symphodus tinca (Linnaeus, 1758) = Lapină cu bot lung

RÂUL RĂUT

Răutul este un râu în partea centrală a Republicii Moldova. Este cel mai mare
afluent al Nistrului și, totodată, cel mai mare râu care izvorăște și curge integral pe
teritoriul Basarabiei. Izvoarele râului se află lângă: satul Rediul Mare din raionul
Dondușeni, lungimea sa fiind de 286 km. Pe Răut sunt situate orașele: Bălți,
Florești și Orhei.

18
 Râul Răut

Râul își are obârșia la confluența a două păraie la 2 km spre est de satul Rediul
Mare, la altitudinea de 180 m și debușează în râul Nistru de pe malul drept, la 342
km de la gura fluviului, lângă orașul Dubăsari, la altitudinea de 12,00 m. Lungimea
râului este de 286 km, suprafața bazinului hidrografic de 7.760 km², diferența de
nivel de 168 m și panta medie de 0,59‰

Clima se caracterizează prin veri calde și uscate, ierni blânde și umede. Anual pe
suprafața bazinului cad în medie 400-500 mm de precipitații, în anii ploioși (1951,
1955) – 650-700 mm, în anii secetoși (1951) – 320-350 mm. Cele mai multe
precipitații revin perioadei calde a anului (aprilie-octombrie). Cuvertura de zăpadă
are o grosime de 20-30 cm, ia rezervele de apă din zăpadă constitue 10-30 mm.

19
Reţeaua hidrografică R.Răut

Răutul, râu, în jud. Soroca, Bălți și Orhei. Formează un bazin special, care ocupă
partea de mijloc a Basarabiei de la N., dând acestei părți un caracter special.
Izvoarele sale sunt în jud. Soroca, de lângă satul Rediul Mare (actualmente raionul
Dondușeni – n.a.). Aici, de prin hârtoapele văii Rădiul Mare, se adună apele
acestui râu, care apoi străbat o întindere de peste 200 de verste, revărsându-se în
Nistru, lângă satul Ustia, în dreptul târgușorului Dubăsari. Din stânga râul primește
râulețele Cubolta, Căinar, Camenca, Dobrușa, Sagala, Cohîlnic și Brizincea; din
dreapta – Copăceanca, Răuțel, Soloneț, Ciuluc, Cula, Vatici și Ivancea. Afluenții
din stânga curg aproape paralel Răutului, împresurați de niște văi adânci și
despărțiți de înălțimi. Afluenții din drapta întâlnesc Răutul aproape perpendicular,
văile lor sunt largi, ca și valea Răutului, și acoperite cu mlaștini și bălți. Râul Răut,
în cursul său, formează multe mlaștini mari.

Bazinul râului ocupă o parte considerabilă a Podișului Nistrului și a Podișului

Moldovei Centrale. Are forma de pară, cu lungimea de cca 190 km, lățimea medie
de 41 km, maximă – 65 km (în partea centrală). Cumpenele de apă bine exprimate
trec pe vârful dealurilor cu altitudinea de 230-388 m. Suprafața bazinului este de
câmpie, puternic dezmembrată de vâlcele și ravene dese, care deseori au forma de
canion. Partea superioară a bazinului, în limitele Podișului Moldovei de Nord și ale
Câmpiei Cuboltei, are altitudi de 150-250 m. Cele mai mari altitudini sun pe
afluentul Cula, unde ating cote de 250-300 m. La temelia bazinului se află roci
nisipoase, cretă, marnă din perioada cretacică, acoperite cu un strat de roci
20
calcaroase și lutoase de origine tortoniană. Cuvertura tortoniană este prezentată de
argile loessoidale și luturi. Solurile sunt cernoziomice, iar pe sectoarele mai înalte
– cenușii de pădure. În cea mai mare parte bazinul este valorificat sub terenuri
arabile, cu excepția a 3,2% din suprafață, acoperită de păduri de foioase,
predominant stejar și carpen. Terenurile înmlăștinite, care se întâlnesc doar în
luncile râurilor, ocupă cca 0,8% din suprafața bazinului.

Observațiile aspra regimului hidrologic se efectuează la posturile hidrometrice

Bălți (1940-prezent),Florești (1928-1962), Căzănești (1945-1980), Jeloboc (din
1923 până în prezent). Materialele observațiilor sunt publicate în edițiile respective
ale CSA. Râul Răut face parte din râurile cu alimentare mixtă. Nivelurile de apă se
caracterizează prin ape mari de primăvară înalte, o serie de viituri pluviale, care
uneori depășesc înălțimea apelor mari de primăvară, și oscilații mari de nivel iarna,
rezultat al moinelor. Asupra regimului hidrologic al nivelurilor își lasă amprenta de
atenuare lacurile de acumulare. Apele mari de primăvară, de regulă, încep la
sfârșitul lunii februarie. Durata lor constituie în medie 36 de zile, durata maximă –
66 de zile (în anul 1972), minimă – 14 zile (anul 1993). Intensitatea creșterii
nivelurilor de apă este de 2,0-3,0 m peste NCA. Nivelul extrem înregistrat a fost de
4,7 m peste NCA. Debitul maxim înregistrat la postul Jeloboc a fost de 419 m³/s
(anul 1969).

În perioada apelori mari de primăvară, râul transportă 27% din scurgerea anuală.
Durata propagării undei de viitură în sectorul Bălți-Jeloboc este de 2-3 zile.
Viiturile pluviale vara se caracterizează prin creșteri și descreșteri intensive ale
elementelor principale ale regimului hidrologic. Durata medie a viiturii este de 16
zile. Durata creșterii la Jeloboc este de 5 zile, iar a descreșterii – 11 zile. Nivelul
maxim instantaneu înregistrat aici a alcătuit 5,2 m, iar debitul maxim instantaneu -
449 m³/s. Toamna, în urma ploilor, nivelurile cresc cu 0,3-0,8 m, viituri
substanțiale nu se formează. Iarna viiturile provoacă creșteri de nivel cu 0,5-1,5 m
peste nivelul de etiaj. Regimul de iarnă este foarte instabil, fiind condiționat de
moinele frecvente, uneori însoțite de ploi. Primele formațiuni de gheață (gheață la
mal) apar la sfârșitul lunii noiembrie, în unii ani menținându-se toată iarna.
Toamna scurgerea sloiurilor de gheață este un fenomen foarte rar, în cursul inferior
aproape că în fiecare an se manifestă năboiul. Podul de gheață se instalează în
decembrie. Procesele de formare a gheții se extind pe o durată de o lună și mai
mult. Sunt cunoscute și cazuri de acoperire cu gheață a râului în decurs de o noapte
(anul 1949, s. Căzănești).

21
 Speciile De Pești Introduse în Cartea Roșie a Republicii Moldova
1. Morun - Huso huso (L.,1758) – specie introdusă în Cartea Roșie a Republicii Moldova,
rar se întâlnește numai în cursul inferior al fl. Nistru.
2. Nisetru - Acipenser gueldenstaedtii (Brandt et Ratzeburg, 1833)) - specie introdusă în
Cartea Roșie a Republicii Moldova, rar se întâlnește în fl. Nistru până la lac. de ac.
Dubăsari.
3. Păstrugă - Acipenser stellatus – (Pallas,1771) - specie introdusă în Cartea Roșie a
Republicii Moldova, rar se întâlnește numai în cursul inferior al fl. Nistru.
4. Cegă - Acipenser ruthenus (L., 1758) – specie pe cale de dispariție, poate fi întâinită în
cursul mediu și inferior al fl Nistru.
5. Țigănuș - Umbra krameri (Wal.,1792) – populează luncile cursurilor inferioare ale r. Prut
și fl. Nistru. Anghilă – Anguilla anguilla (L.,1758) – se întâlnește în fl Nistru.
6. Lostriță - Hucho hucho (L.,1758) - introdusă în Cartea Roșie a Republicii Moldova, se
întâlnește în sect. superior al r. Prut.
7. Beldiță – Alburnoides bipunctatus (Bloch,1782) – prezent în sect superior și mediu al fl.
Nistru
8. Sabiță – Pelecus cultratus (L.,1758) – se întâlnește în fl. Nistru, r. Prut, lac. de ac.
Costești-Stâca, Dubăsari Mihalț - Lota lota (L.,1758) - specie introdusă în Cartea Roșie a
Republicii Moldova, este semnalată în r. Prut și fl. Nistru.
9. Cernușcă - Petroleuciscus borysthenicus (Kessler,1859) – populează sectorul inferior al r.
Prut și lac de ac. Dubăsari
10. Pietrar - Zingel zingel (L.,1766) - specie introdusă în Cartea Roșie a Republicii Moldova,
poate fi întâlnit numai în r. Prut și fl. Nistru.
11. Văduviță - Leuciscus idus (L., 1758) – se întâlnește rar în cursul inferior al fl. Nistru și r.
Prut.
12. Mreană-vânătă - Barbus petenyi (H.,1852) - rar apare în sectoarele superioare ale fl.
Nistru, r. Prut. Caracudă – Carassius carassius (L.,1758) – populează majoritatea râurilor,
bălților și iazurilor din Moldova
13. Babușcă pontică - Rutilus frisii (Nordmann,1840) – se întâlnește în cursul mediu și
inferior al fl. Nistru.
14. Fusar - Zingel streber (Siebold,1863) – se întâlnește în sectorul superior și mediu al r.
Prut.
15. Șalău vărgat - Sander volgensis (Gmelin,1789) – este prezent în fl. Nistru.
16. Cnipovicia-cu-coadă-lungă – (Knipowitschia longicaudata Kessler,1877) – prezent în
Nistrul inferior.
17. Caspiosomă – Caspiosoma caspium (Kessler,1877) – este prezent doar în lacul
Cuciurgan.
18. Zglăvoacă-răsăriteană - Cottus poecilopus (Heckel,1836) - prezent în sect. sup. al r. Prut
19. Răspăr - Gymnocephalus schraetser (L.,1758) – se întâlnește în sectorul superior al r.
Prut, lac. de ac. Costești-Stânca
20. Lin – Tinca tinca (L.,1758) – se întâlnește în cursul inferior al fl. Nistru, r.
Turubciuc, r. Prut

22
 ECOSISTEMELE LOTICE
Regimul hidraulic sau de scurgere al cursurilor de apă naturale, care se defineşte
prin debitul lichid sau solid, viteza de scurgere, intensitatea şi caracterul viiturilor,
etc., reprezintă totalitatea caracteristicilor de scurgere ale unui curs de apă, în timp
şi spaţiu. Acest regim de scurgere are un caracter foarte complex, depinzând de
mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt:

 factorii climatici (precipitaţiile, vânturi, temperatură, umiditatea

atmosferică);

 factorii geografici (poziţia geografică, configuraţia morfologică);

 configuraţia planimetrică, densitatea reţelei hidrografice, mărimea şi

forma bazinului hidrografic);

 factorii geologici (caracteristicile geofizice ale terenului);

 factorii biologici (vegetaţia şi influenţa omului).

Reţeaua de râuri a ţării totalizează 115 000 km cursuri de apă, permanente,

cu o densitate medie de aproape 0,5 km/km2 şi un volum mediu de 33,6
miliarde m3. Debitul mediu specific este de 4,5 l/s, dar variază de la mai
puţin de 0,7 l/s, în zonele joase, la peste 50 l/s, în masivele înalte ale
munţilor Carpaţi. Debitul mediu al tuturor râurilor interioare este de 1070
m3/s la care se adaugă cel al Dunării de 5400 m3/s la Orşova şi 6330 m3/s la
Tulcea.

După bazinele colectoare şi locul de vărsare, ecosistemele lotice se ȋmpart ȋn

următoarele grupe:
 Grupa de vest, avȃnd colector Tisa (Vişeul şi lza, Someşul, etc.)

 Grupa de sud, cuprinde afluenţii direcţi ai Dunării

 Grupa estică, cuprinde două rȃuri principale: Siretul şi Prutul

23
  Grupa rȃurilor dobrogene, cuprinde rȃuri puţine si scurte, cu debite
scăzute ȋn cea mai mare parte a anului.

Dunărea colectează aproape întreaga reţea de ape curgătoare (în afaracâtorva

mici râuri dobrogene) din România. Dunărea, cu cele 200 miliarde m3 anual,
aduce un aport considerabil de apă pentru economia ţării, însă, datorită poziţiei
sale periferice, posibilităţile de folosire economică a acestei resurse sunt reduse
la o porţiune limitată din teritoriul ţării. Din acest stoc anual de apă al Dunării,
32 miliarde m3 reprezintă aportul cursurilor de apă interioară din România, iar la
evaluarea debitelor disponibile trebuie să se ţină seama şi de debitele consumate
de celelalte ţări riverane fluviului.
Marea Neagră are o suprafaţă de 462 535 km2 (împreună cu Marea Azov). Este
o mare de tip continental, legându-se prin strâmtori (Bosfor şi Dardanele) cu
Mediterana.
STRUCTURA ECOSISTEMELOR LOTICE
Bazinul hidrografic reprezintă domeniul scurgerii de suprafaţă, el fiind delimitat de
cumpăna apelor de suprafaţă, care urmăreşte punctele de cotă maximă de pe harta
topografică.

Bazin hidrogeologic-domeniu acvifer, simplu sau complex, în care apele curg spre
o aceeaşi ieşire sau grup de ieşire. Este delimitat de o linie de partajare a apelor S.

24
 Profilul transversal al albiei

 albia minoră – suprafaţa “udată” permanent sau în cea mai mare

parte a anului;
 albia majoră – cuprinde albia minoră şi zonele de luncă, udată la
debite maxime;
 talvegul – linia imaginară corespunzătoare adâncimilor maxime
ale albiei minore.

 Profilul longitudinal al albiei

Se analizează în funcţie de linia pe care o formează talvegul în cadrul albiei

minore. Profilul longitudinal al râului se examinează în raport cu altitudinea
izvorului şi a gurii de vărsare. Configuraţia profilului longitudinal al unui râu
diferă de la un sector de curgere la altul, în funcţie de unitatea de relief pe care o

25
străbate râul, de structura şi litologia patului albiei, de evoluţia surselor de apă,
de parametrii hidraulici ai curgerii. Forma generalizată a profilului longitudinal
de vale este o curbă concavă (formă parabolică), a cărei pantă descreşte din
amonte în aval.

În profil longitudinal, panta râurilor este foarte mare în regiunile de munte şi mult
redusă în regiunile de câmpie. În regiunile de munte, panta râurilor variază între
20-600 m/km, iar panta medie a regiunilor de câmpie variază între 0, 5 şi 0, 15
m/km.
In profil longitudinal se pot delimita 3 sectoare:
• Cursul superior - zona de izvor, cuprinde zona cu altitudini ridicate (munte
sau deal), albia minoră are pantă mare – 25 – 200 m/km, apele coborȃnd cu viteză
mare, patul albiei este rugos, prezintă cascade, praguri, profilul transversal are
forma literei V, eroziunea de adâncime este puternică;
• Cursul mijlociu – specific zonelor de deal şi podiş, valea se lărgeşte, se
conturează mai bine albia minoră, albia majoră şi versanţii. Apele au viteza mai
redusă. Procesul de eroziune se desfăşoară atât în linie dreaptă cât şi orizontal,
determinând apariţia malurilor concave şi convexe – început de meandrare.
Rugozitatea este mai puţin accentuată, creşte aportul de materiale transportate în
suspensie. Granulometria fundului evoluează de la pietriş grosier, depus la
inflexiunea pantei, spre pietricele şi nisip. Valea are forma literei V mai deschisă.
• Cursul inferior – specific zonelor de câmpie sau podiş. Apele au viteze
mici de curgere, dar debite mari, albia minoră este meandrată, gura de vărsare – în
râuri colectoare, in lacuri, mări, oceane, “sorburi” – în calcare, capete “oarbe” –
zonele aride. Fundul albiei este dominat de nisipurile marnoase şi argiloase, iar pe
ultimii kilometri, înainte de vărsare, este argilos-mâlos.

Prin procesul de eroziune şi prin acţiunea de depunere a aluviunilor, profilul

longitudinal tinde să-şi modifice forma, să ajungă la stadiul de profil de echilibru.
26
 Profilul de echilibru
Acest stadiu al profilului longitudinal este greu şi rar realizat de apele unui râu
pe întreg cursul lui, dar se realizează pe anumite sectoare.
Râurile, prin acţiunea de eroziune liniară şi cea de acumulare pe care o exercită
asupra patului albiei minore, tind să-şi realizeze o albie cu profil de echilibru -
profil longitudinal de formă parabolică. Profilul longitudinal echilibrat dinamic se
realizează atunci când râul a reuşit să-şi formeze o pantă necesară evacuării prin
transport a tuturor materialelor erodate. La o astfel de pantă de echilibru albia
râului se acoperă cu o pătură de aluviuni (pavaj hidraulic), care protejează patul de
rocă al albiei. În acest stadiu de evoluţie, acţiunea hidrodinamică a râului este
predominant de transport; procesele de eroziune şi acumulare sunt foarte reduse,
ele realizând doar redistribuirea aluviunilor de pe fundul albiei.

Densitatea reţelei hidrografice, condiţionează capacitatea râurilor de colectare a

apelor din precipitaţii şi subterane. Densitatea reţelei hidrografice exprimă raportul
dintre suma lungimii râurilor dintr- o suprafaţă oarecare, care în mod frecvent este
considerată chiar suprafaţa bazinului.

Densitatea reţelei hidrografice este cu atât mai mică, cu cât terenurile sunt mai
dure şi mai rezistente la eroziune (granite, gnaise etc.), în timp ce pentru terenuri
slabe (argile) este suficient un debit redus pentru a se dezvolta o reţea de drenaj cu
densitatea mare. Terenurile foarte permeabile (nisipuri, pietrişuri) conditionează o
densitate redusă a reţelei hidrografice datorită infiltrării rapide, în timp ce
terenurile practic impermeabile determină o valoare mare a densităţii acesteia.

27
 CARACTERISTICILE ECOSISTEMELOR LOTICE
Caracteristicile biotopului
Biocenozele din râuri sunt influenţate în dezvoltarea şi existenţa lor de regimul
hidrologic al râului, de viteza curentului, de regimul termic al apei, de chimismul
ei, de cantitatea şi calitatea suspensiilor purtate de râu şi de proprietăţile
substratului.

Regimul hidrologic
În funcţie de regimul hidrologic, rȃurile se pot clasifica după:

Sursele de alimentare şi oscilaţiile sezoniere ale debitului:

 râuri cu regimuri simple, când anual există o perioadă cu debite mari

provenite din ploi sau zăpezi, urmată de o perioadă cu debite relativ
reduse;

 râuri cu regimuri complexe, care se alimentează din precipitaţii, gheţari şi

ape subterane şi au debite variabile în timpul anului, în funcţie de factorii
climatici.

Regimul lor de alimentare:

 râuri mici sau elementare, cu un regim puţin variat în cuprinsul bazinului

lor hidrografic;

 râuri cu regim mixt sau complex, cu bazine hidrografice mari, care

cuprind zone climatice diferite, cu mare varietate de forme de relief.

Viteza curentului râului este determinată de înclinaţia pantei, adâncimea şi

lăţimea albiei, de oscilaţiile debitului, de neregularităţile substratului. În funcţie de
zona geografică pe care o străbate rȃul, viteza de curgere este diferită:

28
  zona montană are viteza de 5-6 m/s, mai crescută la praguri şi cascade;

 zona de şes are viteza curentului în jur de 1m/s, mai crescută în perioada
viiturilor (1,5-2 m/s).

Datorită curentului de apă cu caracter turbulent, apa se omogenizează sub aspect

termic, salin, gazos. Viteza curentului în râuri este invers proporţională cu
suprafaţa secţiunii transversale a şuvoiului de apă: în zonele cu albia largă şi
adâncă curentul scade, iar în zonele înguste, la praguri, viteza creşte.

Regimul termic
Regimul termic al râurilor depinde de climatul regiunilor pe care le străbat, de
energia solară incidentă, de schimbul caloric aer-apă şi apă-substrat şi de modul de
alimentare al acestora.

După modul de alimentare şi termica lor, râurile din zonele temperate pot fi:

 râuri autohtone, la care variaţiile termice depind de temperatura aerului,

oscilând în jurul acesteia;

 râuri alohtone cu regimuri termice mai scăzute cu 8-100 C, faţă de

primele, la care temperatura depinde mai puţin de termica aerului.

Temperatura râurilor suferă variaţii sezoniere care nu depăşesc 20-25 0 C şi variaţii

circadiene cuprinse între 5 şi 100 C, cu atât mai mici cu cât râul este mai mare.
Apele rȃurilor pot ingheţa doar cȃnd regimul termic este foarte scăzut, ȋn acest caz
se pot forma poduri de gheaţă care durează o lungă perioadă sau poate lipsi atunci
cȃnd iernile sunt mai blȃnde.

Transparenţa
Transparenţa apei râurilor este în funcţie de natura substratului bentonic, de
structura lui granulometrică, de viteza curentului, de debitul acestora, de densitatea
organismelor planctonice.

 Transparenţă maximă, ȋn râuri de munte cu albii pe roci dure şi sărace în

plancton;

 Transparenţă redusă şi variabilă, ȋn râurile de câmpie, în funcţie de

cantitatea de precipitaţii din bazinul hidrografic al răului şi de cantitatea de
aluviuni cărată de pe versanţi.

29
Particulele antrenate de apă şi altitudinea medie a bazinului de recepţie sunt în
strânsă corelaţie, împreună cu altitudinea bazinului de recepţie, structura solului,
înclinarea pantei şi gradul de împădurire a bazinului. Astfel, în regiuni cu roci
rezistente la eroziune (şisturi cristaline, roci eruptive) cantitatea de suspensii este
de sub 100 g/m3 de apă, iar în cele de piemont în condiţii de pante mari, ajunge la
2.500-5.000 g/m3.

Chimismul râurilor
După conţinutul de săruri solvite şi dominanţa unuia din ioni, râurile se împart în
trei clase:

 carbonatate (C); 60%. Apele bicarbonatate, din zonele montane cu roci

eruptive cristaline (Gutâi, Ţibleş, Rodna, Apuseni) au mineralizare slabă,
cele din zonele colinare şi de ses din regiunile carstice şi argiloase au în
general mineralizare moderată, iar râurile din regiunile secetoase de
câmpie şi podiş (Jijia, Bârladul, Casimcea) au mineralizare ridicată.

 sulfatate (S); 10%. Apele sulfatate se încadrează ȋn unele râuri din regiuni
cu salinizare continentală (câmpia Jijia-Bahlui, depresiunea Huedin), au
mineralizare mare mai ales în sectorul superior apoi se diluează treptat,
magneziul şi calciul fiind ionii dominanţi.

 clorurate (Cl). 5%. Apele clorurate sunt răspândite în zone cu zăcăminte

de sare şi de sărături continentale (Trotuş, Tazlău, Râmnic, Slănic) şi au
un grad ridicat de mineralizare.

 Alte săruri minerale=25%.

Apele râurilor mai sunt caracrerizate şi de duritate, după gradul de mineralizare, în

raport cu sursele de alimentare, natura substratului bazinului de recepţie, etc. Apele
râurilor de munte ce curg pe roci cristaline au o duritate totală mică, sub 8-9 grade
germane. Râurile din clasa carbonatate cu mineralizare medie au o duritate
cuprinsă între 16-25 grade germane, iar cele cu mineralizare înaltă au o duritate
peste 25 grade germane.

30
Duritatea râurilor se exprimă şi în funcţie de solubilitatea dioxidului de carbon. În
lunile calde, secetoase, solubilitatea scade, în lunile ploioase este maximă.

Cantitatea de gaze În general râurile sunt bine aerate, hipoxia putând apărea şi
atunci când se formează poduri de gheaţă. Organismele reobionte sunt sensibile la
consumul de oxigen necesar descompunerii bacteriene şi la poluarea cu substanţe.
În general apa râurilor este în concentraţii suficiente pentru desfăşurarea în bune
condiţii a vieţii hidrobionţilor .

Dioxidul de carbon este prezent în cantităţi mici în apa râurilor, în perioada de

vară, datorită creşterii temperaturii şi consumului de către producătorii primari în
procesul de fotosinteză, dar creşte iarna, în special în apele cu concentraţii ridicate
de substanţe organice. Dioxidul de carbon, bicarbonaţii şi carbonaţii se găsesc într-
un echilibru dinamic determinând puterea de tamponare a apei.

Caracteristicile biocenozei
Comunităţile de organisme specifice râului sunt planctonul şi nectonul în pelagial
şi perifitonul şi bentosul în bental.

Planctonul râurilor poartă numele de potamoplancton, este slab reprezentat faţă de

sistemele lentice. El este cu atat mai sărac cu cȃt viteza de curgere este mai mare.

Planctonul are o origine heterogenă, fiind format din forme autohtone, proprii
râului şi forme alohtone, aduse de afluenţi. Numărul de specii planctonice creşte de
la izvor spre vărsare odată cu scăderea vitezei curentului de apă.

Fitoplanctonul este reprezentat prin diatomee, care constituie peste 50% din
fitoplancton, cianoficee-15 unităţi taxonomice, flagelatele-7 unităţi taxonomice,
cloroficeele-45 unităţi taxonomice, diatomeele- 202 unităţi taxonomice.

Cantitatea de fitoplancton este influenţată de viteza apei şi de turbiditate, in mod

deosebit.

Zooplanctonul cuprinde protozoare, rotiferi, copepode, cladocere.

Bacterioplanctonul din râuri este mai dezvoltat în zonele de câmpie comparativ

cu cele montane.

Bentosul din râuri este format în principal din biotecton, microfitobentos şi

zoobentos.

Macrofitele bentonice se dezvoltă numai în zone cu ape limpezi şi curent slab.

31
Biotectonul sau bioderma este formată din hidrobionţi sesili, plante şi animale, de
obicei microscopici. Producătorii din biotecton sunt reprezentaţi prin specii de
diatomee, cloroficee, cianoficee, muşchi. Consumatorii sunt prezenţi prin rotifere,
specii de oligochete, briozoare, gasteropode, insecte.

Zoobentosul râurilor de munte constă din specii de turbelariate, oligochete,

gasteropode, amfipode (Gammaridae), insecte efemeroptere, plecoptere,
trichoptere, spongieri, briozoare, hidracarieni.

Nectonul râurilor din zona temperată este format din peşti şi un număr mic de
specii de crustacee superioare, amfibieni şi mamifere acvatice.

În funcţie de viteza curentului apei şi de valoarea altor factori abiotici, în lungul

apelor curgătoare pot fi stabilite mai multe zone piscicole, cu specii caracteristice
fiecărei zone.

Zona păstravului- cuprinde pâraiele de munte şi cursul superior al râurilor din

zona de munte, caracterizate prin debit mic de apă, viteză mare de curgere,
torenticol pe alocuri, temperatura apei relativ scazută, cantitate de oxigen ridicată,
diferenţe mici de temperatură de la vară la iarnă (7- 8°C) substrat pietros, vegetaţie
puţină, faună predominant petricolă.

Peştele dominant ȋn această zonă este: păstrăvul comun; fântânelul; păstrăvul

curcubeu; zglăvoaca; boişteanul; grindelul; aspretele.

Zona lipanului şi a moioagei este situată ȋn aval de zona păstrăvului şi cuprinde

cursul inferior al râurilor de munte, caracterizat prin debit mai mare de apă, care nu
este torenticol; apa bine oxigenată; diferenţe mai mari de temperatură ȋntre vară şi
iarnă (12-14°C); substrat pietros, alcătuit din prundiş; faună petricolă.

Specia predominantă ȋn toate râurile este: moioaga sau mreana vânată; lipanul;
cleanul.

Zona scobarului cuprinde zona de coline a rȃurilor, caracterizată prin curs rapid al
apei; fund de prundiş, dar pe alocuri nisipos, mâlos sau argilos, oscilaţii termice
mari (17-18cC); apa ingheaţă iarna pe porţiuni; se dezvoltă o biodermă foarte
bogată formată din alge filamentoase, diatomee, nevertebrate mici. Specia
predominantă ȋn această zonă este scobarul, la care se adaugă: cleanul, mreana,
porcuşorul.

Zona mrenei cuprinde zona de şes a râurilor mari, caracterizată prin: curs lent al
apei, cu apa tulbure după ploi: temperatura ridicată a apei, care poate atinge 20 0C
ȋn timpul verii: debitul apei scade vara prin infiltraţie; fundul este nisipos, dar pe
32
alocuri mâlos sau argilos; vegetaţie bogată; faună de nisip şi fitofilă. Specia
predominantă este mreana, la care se adaugă specii din amonte (scobarul, cleanul,
morunaşul) şi specii din aval (crap, biban, ştiucă, somn), iar pe unele râuri, cega.

Zona crapului cuprinde zona de vărsare a râurilor mari şi Dunarea ȋmpreună cu

bălţile ei. Se caracterizează prin: apă adâncă şi aproape permanent tulbure; curs
lent; oscilaţii mari de temperatură ȋntre vară şi iarnă; fund nisipos, argilos şi mâlos.
Specia dominantă este crapul, la care se adaugă şi alte ciprinide.

CONCLUZII

Sistemele lotice sunt ecosisteme dinamice deschise ce întreţin un permanent

schimb de materie şi energie cu ecosistemele limitrofe, în schimb la sistemele
lentice, circuitul aceleiaşi materii se repetă mereu;

În România, reţeaua de râuri este de 115 000 km cursuri de apă permanente, cu o

densitate medie de aproape 0,5 km/km2 şi un volum mediu de 33,6 miliarde m3 ;

Spre deosebire de apele subterane sau de cele stătătoare, apele curgătoare sunt mai
puţin mineralizate, mai bogate în elemente biologice, mai influenţabile de diferiţi
factori naturali şi antropici, mai uşor poluabile, mai puţin stabile în caracteristici,
dar au capacitatea de refacere a calităţii lor;

Apa nu curge cu aceeaşi viteză în cadrul aceluiaşi rău, ci mai lent spre fund şi
maluri şi mai rapid spre suprafaţă şi mijloc. Se creează o curgere complexă şi
variabilă, cu efect asupra autoepurării şi asupra păstrării calităţii ecologice, oferind
habitate variate, ceea ce înseamnă o biodiversitate diversificată.

Profilul longitudinal delimitează 3 sectoare: cursul superior - zona de izvor, cursul

mijlociu – specific zonelor de deal şi podiş, cursul inferior – specific zonelor de
câmpie sau podiş, toate cu zonări specifice ale biocenozei.

33
 BIBLIOGRAFIE

1.https://am.gov.md/sites/default/files/document/attachments/Tabel%20cu
%20pesti.pdf

2.https://www.isjsalaj.ro/red/resurse/gimnazial/matematica_si_stiinte_ale_naturii/
19-01-2018-Prezentare_Ape_statatoare_cls_V.pdf

3. https://www.scrigroup.com/geografie/hidrologie/ECOPSISTEME-DE-APA-
CURGATOARE41129.php

4.ro.wikipedia.org

5. https://www.renovablesverdes.com/ro/ecosistemele-acvatice/

34