Apele continentale

După poziţia lor, în raport cu suprafaţa scoarţei terestre, apele continentale

sunt de două feluri: ape de suprafaţă şi ape subterane.
Apele continentale de suprafaţă se prezintă sub formă de:
• ape curgătoare (râuri şi fluvii);
• ape stătătoare (lacuri, bălţi, mlaştini);
• gheţari.
Apele curgătoare
Apele curgătoare cuprind pâraie, râuri şi fluvii, pentru toate acestea
utilizându-se denumirea generică de rauri. Ele provin din apele de precipitaţie şi
din izvoare, care curg la suprafaţa scoarţei terestre concentrându-se pe anumite
direcţii (făgaşe).
Elementele hidrografice ale unui râu sunt:

a) Izvorul, care reprezint locul (punctul) de unde ă începe să se formeze

cursul unui râu; acesta poate fi punctul de ieşire naturală a apei dintr-un strat
acvifer subteran la suprafaţa scoarţei terestre sau locul de topire a unui gheţar, ori
chiar un lac.
Tipuri de reţele hidrografice

b) Cursul de apă, făgaşul (albia minoră) prin care se scurge apa râului între
izvor şi gura de vărsare. Acest curs este încadrat de maluri şi conţine talvegul,
partea morfologică cea mai joasă, în care apa râului are o viteză de curgere mare.
În lungul cursului de apă se pot distinge trei sectoare distincte: superior
(cursul superior), mijlociu (cursul mijlociu) şi inferior (cursul inferior), care sunt mai
bine evidenţiate la râurile ce străbat unităţi de relief variate:
• in cursul superior, de regulă, relieful este mai înalt şi
accidentat,versanţii sunt proeminenţi, albiile sunt înguste şi cu praguri, iar
scurgerea apei se face vijelios; râurile formează repezişuri şi cascade, care apar
însă şi în celelalte sectoare;
• în cursul mijlociu relieful este mai puţin înalt, fragmentarea este mai
redusă, există lunci şi terase, scurgerea apei este mai bogată, dar mai puţin
tumultuoasă;
• în cursul inferior altitudinile sunt reduse, relieful este slab fragmentat,
luncile şi terasele sunt bine dezvoltate, apa are viteză redusă; unele râuri şi fluvii
meandrează puternic.
c) Gura raului, locul de vărsare într-un alt râu sau fluviu, ori într-un lac, o
mare sau chiar în Oceanul Planetar. Locul în care un râu debuşează în altul poartă
numele de confluenţă, râul care se varsă în altul se numeşte afluent, iar râul care
primeşte afluentul se numeşte râu colector.
Râurile se varsă în mări şi oceane printr-o gură de vărsare simplă sau prin
estuare ori delte.

Dunărea la Cazane
Cursul meandrat al fluviului african Okavango

d) Lungimea raului corespunde distanței dintre izvor şi gura de vărsare şi

variază de la câteva sute de metri la mii de kilometri; cel mai lung curs de apă este
Nilul, care măsoară 6 671 km.
e) Bazinul hidrografic reprezintă suprafaţa de pe care un râu îşi adună
apele. Are mărime şi formă diferite, în funcţie de zonele de climă, de relief şi de alţi
factori.
f) Cumpăna de ape — linia marilor înălţimi ce separă două bazine
hidrografice vecine. Prin adâncirea mai rapidă a pâraielor dintr-un bazin ce
determină înaintarea izvoarelor lor, poziţia cumpenei de apă se poate modifica,
ceea ce face ca, în timp, un bazin hidrografic să se extindă treptat, iar celălalt să se
micşoreze.
Modul de alimentare şi regimul de scurgere a raurilor
Sursele de alimentare. Apa râurilor provine din ape subterane, din ploi, din
topirea zăpezii şi a gheţii sau din lacuri şi mlaştini. La alimentarea râurilor participă
de obicei mai multe surse, distingându-se râuri cu alimentare pluvio-nivală (din
ploi şi zăpezi), pluvio-glaciară (din ploi şi topirea gheţarilor) etc.
În anumite regiuni predomină un anumit tip de alimentare: pluvială, în cele
ecuatoriale; nivală, în regiunile cu ierni aspre şi cu multă zăpadă; subterană, în
regiunile cu roci permeabile sau solubile etc.

Debitul raurilor. Reprezint volumul (cantitatea) ă de apă scurs într-o unitate

de timp prin albia râului, într-o anumită secţiune a sa, şi se exprimă în metri cubi pe
secundă (m3/s) sau în litri pe secundă (l/s). Această cantitate poate varia de la o zi
la alta, de la o lună la alta ş.a.m.d. Din acest motiv, se calculează debitul mediu
zilnic, lunar şi anual. Din necesităţi practice se iau în calcul şi extremele: debitele
minime şi, respectiv, maxime.
Variaţiile în curs de un an ale debitului şi nivelului râului reprezintă regimul
de scurgere sau regimul hidrologic al raului.
Factorii care influenţează debitele sunt:
• cantitatea de precipitaţii care cade în bazinul râului;
• temperatura aerului, variabilă de la o zi la alta şi de la un anotimp la
altul;
• vegetaţia prin tip şi grad de desfăşurare plus spaţiu şi timp,
• relieful, prin: altitudine, pantă;
• suprafaţa bazinului — cu cât este mai mare, cu atât debitele vor fi mai
însemnate;
• rocile, care pot influenţa debitul prin proprietăţile lor.

Regimul hidrologic al raului

Regimul hidrologic al râului sau regimul de scurgere reprezint ă variaţiile în
curs de un an ale debitului şi nivelului apei râului. După modul în care se asociază
fazele cu scurgere minimă cu cele cu scurgere maximă se disting două tipuri de
regim hidrologic:
• Regim hidrologic simplu, care se caracterizează, în timpul unui an,
printr-o scurgere a apei râurilor cu o creştere însemnată, urmată de o scădere.
• Regim hidrologic complex, care este caracteristic râurilor al căror
bazin se desfăşoară în mai multe zone climatice sau pe mai multe etaje, într-un lanţ
muntos înalt; Nilul, de exemplu, îşi are izvoarele în zona ecuatorială (ploi bogate
permanent), trece prin cea de savană (un sezon ploios şi altul secetos), prin deşert
(Sahara) şi ajunge la vărsare în regiunea climatului mediteranean.

Revărsări şi inundaţii
Râurile au oscilaţii sezoniere normale care determină revărsări ciclice, de
regulă moderate. Există însă şi creşteri de debite excepţionale, produse întâmplător
şi pe scurtă durată, numite viituri, care pot determina inundaţii. În timpul
inundaţiilor apa acoperă întreaga luncă, rezultând pierderi materiale foarte mari.
***
În funcţie de regimul hidrologic, râurile pot fi dasificate în trei tipuri:
• permanente;
• intermitente (seacă o dată la câţiva ani);
• temporare (seacă în fiecare an).