UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE
CENTRUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

DORINA NIŢĂ

PETROŞANI
2008
 Capitolul I

MACROECONOMIA.
ROLUL ECONOMIC AL STATULUI

1.1. Macroeconomia – expresie a agregării comportamentelor

economice
Macroeconomia reprezintă ramura ştiinţei economice care se ocupă cu studiul
structurii, funcţionalităţii şi comportamentului de ansamblu al sistemului economiei
naţionale în strânsă conexiune cu sistemul economiei mondiale şi cu mediul înconjurător,
în scopul determinării cererii şi ofertei agregate de bunuri şi servicii şi a variabilelor care le
influenţează 1 . Macroeconomia studiază relaţiile dintre marile agregate, respectiv dintre
indicatorii economici agregaţi, cum sunt: producţia, ocuparea, nivelul general al preţurilor,
rata dobânzii şi cursul de schimb valutar.
Macroeconomia are în vedere agregarea comportamentelor individuale ale agenţilor
economici la nivel naţional, concretizate sub forma cererii agregate, respectiv a ofertei
agregate.
Cererea agregată (globală) este dată de totalitatea cheltuielilor efectuate într-o
economie pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii (indiferent de destinaţia
acestora), într-o perioadă determinată de timp, la un anumit nivel mediu general al
preţurilor.
Din punct de vedere structural, cererea agregată cuprinde:
- cheltuieli cu achiziţionarea de bunuri făcute de către consumatorii finali;
- cheltuieli efectuate de firme, sub forma investiţiilor, pentru formarea brută a capitalului;
- cheltuieli guvernamentale pentru achiziţionarea de bunuri de consum personal şi de
bunuri investiţionale;
- cheltuielile agenţilor economici străini pentru a importa dintr-o anumită ţară, respectiv
pentru a plăti exporturile acelei ţări.

1
Băcescu M., Băcescu-Cărbunaru A. – Compediu de macroeconomie, Editura Economică, Bucureşti, 1997,
p.234

3
 Oferta agregată (globală) este dată de ansamblul de bunuri şi servicii oferite pe
piaţa naţională de către agenţii economici producători/vânzători, într-o perioadă
determinată de timp, în condiţiile preţurilor existente.
Cererea agregată (CA) şi oferta agregată (OA) sunt analizate, în principal, în
legăturile lor complexe cu nivelul general al preţurilor, aşa cum reiese şi din figura de mai
jos:

Indicele
preţurilor OA

E
PE
CA

YE Venit real

Forma curbei cererii agregate evidenţiază relaţia inversă care există între mărimea
cheltuielilor făcute de cumpărători pentru achiziţionarea bunurilor de care au nevoie şi
nivelul general al preţurilor. La rândul ei, forma curbei ofertei agregate evidenţiază relaţia
directă care există între volumul bunurilor oferite pe piaţă spre vânzare şi nivelul general al
preţurilor.
Punctul E aflat la intersecţia curbei cererii agregate cu curba ofertei agregate
evidenţiază o situaţie de echilibru pe piaţă. Modificarea oricărei dintre cele două curbe,
datorită manifestării influenţei exercitate de factorii (condiţiile) cererii agregate sau ale
ofertei agregate, determină o nouă situaţie de echilibru căreia îi corespunde un nou punct
de echilibru.
Nivelul general al preţurilor nu este singurul factor care determină schimbări în
nivelul şi evoluţia cererii agregate, respectiv ofertei agregate. Principalii factori (condiţii)
care acţionează asupra cererii agregate sunt:
- anticipările consumatorilor şi investitorilor cu privire la evoluţia vieţii
economice în ansamblul ei, care pot fi optimiste sau pesimiste;

4
 - natura politicilor guvernamentale, care, dacă susţin creşterea cheltuielilor
pentru investiţii, reducerea fiscalităţii sau sporirea masei monetare, au ca
efect mărirea cererii agregate; iar, dacă stimulează creşterea ratei dobânzii,
a fiscalităţii etc., au ca efect reducerea cererii agregate;
- starea generală a economiei mondiale, care, dacă se află în perioadă de
boom economic, atunci se vor mări exporturile noastre, crescând cererea
agregată, iar dacă se află într-o perioadă de criză, atunci partenerii noştri
de afaceri vor cumpăra mai puţin, exporturile noastre se vor reduce,
scăzând cererea agregată.
La rândul ei, nivelul şi evoluţia ofertei agregate poate fi influenţată de factori
precum:
- productivitatea factorilor de producţie – creşterea acesteia are ca efect o
reducere a costului mediu total, stimulându-i pe producători să crească
producţia şi, deci oferta agregată; dimpotrivă, o reducere a acesteia
determină o creştere a costului mediu total, o reducere a producţiei şi, în
consecinţă, a ofertei agregate;
- volumul factorilor de producţie – creşterea volumului de factori determină
o creştere a ofertei, iar reducerea volumului are ca efect reducerea ofertei
agregate;
- preţul factorilor de producţie – poate spori oferta agregată când munca,
materiile prime, combustibilul etc. sunt mai ieftine faţă de perioada
anterioară, sau poate micşora oferta agregată atunci când costurile cu
aprovizionarea lor cresc.

1.2. Probleme macroeconomice actuale

Principalele obiective urmărite de teoria şi practica economică la nivel
macroeconomic sunt:
- determinarea principalelor agregate economice care caracterizează mecanismul
de funcţionare a economiei în ansamblu;
- stabilirea legăturilor dintre principalele aspecte economice, evidenţiind
mecanismul de funcţionare a economiei în ansamblu;

5
 - analiza dezechilibrelor economice şi identificarea căilor de înlăturare a lor;
- stabilirea modalităţilor de realizare a obiectivelor de politică economică.
Pentru ca o problemă economică să devină macroeconomică este necesar să
răspundă la următoarele cerinţe 2 :
ƒ să caracterizeze procesul de funcţionare a economiei naţionale în ansamblu;
ƒ să afecteze interesele generale ale agenţilor economici dintr-o ţară;
ƒ să antreneze măsuri concertate şi acţiuni convergente pentru influenţarea ei.
Principalele probleme macroeconomice sunt 3 :
1. asigurarea echilibrului dinamic dintre cererea agregată şi oferta agregată;
2. realizarea unei ocupări depline a resurselor de muncă;
3. asigurarea economiei naţionale cu monedă, în cantităţile şi structurile
necesare unei funcţionări normale a fluxurilor economice reale;
4. formularea şi realizarea în practică a obiectivelor de politică
macroeconomică concretizate în politica fiscală, politica monetară, bugetul de
stat etc.;
5. asigurarea unei balanţe comerciale şi a unei balanţe de plăţi externe
echilibrate;
6. diminuarea caracterului ciclic de evoluţie a economiei naţionale, în sensul
restrângerii perioadei de manifestare şi a intensităţii cu care se manifestă unele
fenomene de criză economică şi depresiune;
7. integrarea problemelor macroeconomice în strategii globale de creştere şi
dezvoltare.

1.3. Implicarea statului în economie. Politici macroeconomice ale

statului
Una dintre problemele deosebite ale teoriei şi practicii economice mondiale o
constituie raporturile statului cu economia naţională, temă în jurul căreia au avut loc
numeroase controverse între economişti, plecând de la ideea neintervenţiei statului în
economie, susţinută de către reprezentanţii liberalismului (Smith introduce sintagma de

2
Burja V., Burja C., Dănuleţiu D. – Economie politică, Editura ASTRA – Despărţământul” Timotei
Cipariu”, Blaj, 2001, p.148
3
ASE – Economia politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p.309

6
„mână invizibilă” care reglează preţurile prin intermediul concurenţei, şi alocă pe baza
acestora, resursele; de asemenea, asigură distribuirea factorilor de producţie pe produse şi
domenii de activitate. Prin intermediul „mâinii invizibile” a pieţei se tinde spre realizarea
armonizării intereselor particulare cu interesul general al societăţii.) şi până la considerarea
individului ca fiind subordonat statului, idee susţinută de către reprezentanţii
totalitarismului economic. Între cele două concepţii extreme se află dirijismul (care
consideră că economia naţională nu are capacitatea de a se autoregla prin mecanismul
preţurilor, impunându-se ca necesară intervenţia statului în direcţia preîntâmpinării şi
combaterii crizelor şi dezechilibrelor manifestate la scară naţională) şi sinteza neoclasică
(în cadrul căreia se considera că intervenţia statului în economie ar trebui să fie limitată şi
indirectă, având ca principal obiectiv echilibrarea ofertei cu cererea totală în scopul
asigurării creşterii economice, unui nivel înalt al ocupării forţei de muncă şi stabilităţii
preţurilor).
Ca urmare a vitezei crescânde a schimbărilor şi a creşterii numărului „actorilor” din
sistemul economic, activităţile statale au devenit tot mai numeroase şi diversificate. Însă
diversitatea şi particularităţile diferitelor economii naţionale fac necesară tratarea nuanţată,
ferită de generalităţi, a rolului economic al statului 4 .
Participarea statului la activitatea economică are motivaţii multiple de ordin
economic, social, politic, juridic 5 :
ƒ insuficienta angajare a capitalului privat în unele domenii, în special acolo unde
intrarea pe piaţă presupune investiţii masive şi/sau rentabilitatea investiţiei este
scăzută;
ƒ necesitatea de a se asigura satisfacerea anumitor nevoi publice – învăţământ,
sănătate, cultură, sport, protecţia mediului etc.;
ƒ atenuarea disparităţilor sociale, prin măsuri de protecţie a segmentelor sociale
defavorizate;
ƒ atenuarea dezechilibrelor în dezvoltarea regională, pentru asigurarea coeziunii
interne a spaţiului naţional;
ƒ rezolvarea unor situaţii deosebite care pot să apară ca urmare a unor crize politice
(război), sociale, sau ca urmare a modificării, în sens nefavorabil, a conjuncturii

4
Creţoiu Ghe., Cornescu V., Bucur I. – Economie politică (Ediţie revăzută şi adăugită), Casa de editură şi
presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1995, p.460
5
Angelescu C., Stănescu I. – Economie politică – elemente fundamentale, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1999, p.124

7
 economice internaţionale (crize economice, măsuri protecţioniste ş.a.), apariţia unor
calamităţi naturale etc.
Rolul economic al statului se exercită printr-o multitudine de acţiuni şi forme de
implicare. De-a lungul existenţei sale, s-au înregistrat modificări ale naturii şi
dimensiunilor intervenţiei statului în economie, precum şi apariţia unor noi forme şi
instrumente de intervenţie folosite pentru realizarea obiectivelor propuse. Astăzi, se poate
aprecia că domeniile predilecte în care se manifestă rolul economic al statului sunt:
- cheltuielile guvernamentale (generate de achiziţiile de bunuri şi
servicii făcute de către stat şi plăţile de transfer);
- sistemul de impozite şi taxe (prin care statul îşi asigură cea mai mare
parte a veniturilor bugetare);
- activitatea legislativă (prin care statul poate să impună restricţii în
domeniul producerii anumitor bunuri, să limiteze efectele nedorite
rezultate din anumite procese de producţie, să normeze preţurile unor
bunuri şi servicii etc.);
- sectorul public (statul poate să participe la activitatea economică şi în
calitate de întreprinzător).
În general, activitatea economică a statului este dată de transpunerea în practică a
politicilor economice, a strategiilor şi programelor economice, prin care înţelegem acţiunea
conştientă, concertată democratic, a puterii publice, care presupune definirea obiectivelor
economice şi sociale ale statului, mobilizarea resurselor şi stabilirea direcţiilor de acţiune
în vederea atingerii acestor obiective, folosindu-se în acest scop instrumente şi tehnici
adecvate.
În cele ce urmează ne vom limita la prezentarea succintă a principalelor politici şi
instrumente de politică macroeconomică utilizate de autoritatea publică pentru a influenţa
evoluţia viitoare a economiei naţionale.

Politica bugetară
Evidenţiază concepţia şi acţiunile statului privind veniturile bugetare, căile şi
mijloacele de mobilizare a acestora, utilizarea lor pe anumite destinaţii, care să
servească stabilităţii şi dezvoltării economice.

8
 Politica bugetară se referă la 6 :
¾ fixarea volumului cheltuielilor publice
¾ diminuarea deficitului bugetar
¾ aplicarea regulilor echilibrului
¾ structura cheltuielilor în funcţie de opţiuni (mai întâi apărarea
sau educaţia?; mai întâi cultura sau sănătatea? etc.)
Politica bugetară se concretizează în bugetul public naţional care are în
componenţă bugetul de stat (bugetul administraţiei centrale de stat), bugetele administraţiei
locale, bugetul asigurărilor sociale şi o serie de anexe la buget. Principala componentă a
acestuia o reprezintă bugetul de stat în cadrul căruia sunt evidenţiate pe parcursul unui an
bugetar (care poate sau nu să coincidă cu anul calendaristic), pe de o parte, veniturile
statului grupate pe surse de provenienţă, iar pe de altă parte, cheltuielile statului, structurate
pe obiective de cheltuieli. Veniturile bugetare cuprind încasări provenind din impozite
directe (impozitul pe salarii, impozitul pe profit etc.), impozite indirecte ( TVA, accize) şi
resurse financiare nefiscale (vărsăminte din profitul net al BNR, vărsăminte de la
instituţiile publice, vărsăminte ale regiilor autonome). Cheltuielile bugetare au în principal,
următoarele destinaţii: educaţie, cultură, sănătate, apărare naţională şi ordine publică,
cercetare ştiinţifică, protecţia mediului etc. Bugetul de stat este un document economico-
financiar de sinteză elaborat şi gestionat de guvern şi autorizat de Parlament.
Bugetul de stat este o previziune, deoarece conţinutul lui este reprezentat de ceea ce
se anticipează în perioada respectivă, atât la venituri, cât şi la cheltuieli.
În funcţie de raportul de mărime dintre veniturile şi cheltuielile bugetare, putem
vorbi despre:
- buget echilibrat – atunci când veniturile sunt egale cu cheltuielile;
- buget deficitar – atunci când cheltuielile depăşesc veniturile;
- buget excedentar – atunci când cheltuielile sunt situate sub nivelul
veniturilor.
Situaţia ideală pentru orice stat este aceea de buget excedentar, care în care
excedentul poate fi folosit pentru:
- acoperirea datoriei publice sau doar a unui procent din aceasta;
- constituirea unor fonduri speciale la banca de emisiune pentru care se încasează dobânzi.

6
Huidumac C., Rogojanu A. – Introducere în studiul economiei de piaţă, Editura ALL EDUCATIONAL
S.A., Bucureşti, 1998, p.278

9
 În condiţiile înregistrării unui buget deficitar, acoperirea deficitului se poate realiza
prin:
- emisiunea de bunuri de tezaur pe termen scurt (pe o perioadă mai mică de un an);
- contractarea de împrumuturi de stat, prin emisiunea şi plasarea de obligaţiuni şi late titluri
de valoare publice, pe termen mediu sau lung;
- consolidarea deficitului bugetar, prin preluarea lui la datoria publică etc.
În legătură cu politica bugetară se află şi datoria publică. Aceasta este reprezentată
de totalitatea obligaţiilor pecuniare existente la o anumită dată, rezultate din împrumuturi
interne şi externe, pe termen mediu şi lung, contractate şi/sau garantate de acesta.
Împrumuturile de stat se fac pentru acoperirea unor necesităţi ca: deficitul bugetar,
cheltuieli publice de interes naţional pentru obiective de investiţii care nu pot fi finanţate
din resursele bugetare interne, refinanţarea datoriei publice interne, crearea şi menţinerea
rezervei valutare a statului, garantarea de către stat a unor credite externe pentru realizarea
unor obiective de investiţii de către societăţile comerciale de stat şi private sau autorităţi
publice.
Prin raportarea datoriei publice la produsul naţional brut se obţine gradul de
îndatorare al unei ţări.

Politica fiscală
Se referă la ansamblul de măsuri şi acţiuni prin care statul manevrează
impozitele şi taxele prelevate de la agenţii economici în scopul influenţării dezvoltării
economice şi a politicii sociale.
La fundamentarea fiscalităţii (prin care se înţelege ansamblul legilor, regulilor şi
practicilor referitoare la fundamentarea, calcularea şi perceperea impozitelor) trebuie
respectate câteva principii:
1. principiul argumentării generale a impozitului;
2. principiul unicităţii impozitului;
3. principiul obligativităţii impozitului;
4. principiul progresivităţii impozitului;
5. principiul eficacităţii impunerii;
6. principiul veridicităţii impunerii;
7. principiul simplităţii şi modului de calcul.

10
Prin respectarea unor astfel de principii, fiscalitatea îşi îndeplineşte funcţiile sale în
societate în sensul că asigură o redistribuire a veniturilor la nivel de societate, precum şi
resursele monetare necesare pentru satisfacerea nevoilor comune.
Impozitele sunt prelevări băneşti impuse persoanelor fizice şi juridice, de către
autoritatea publică, cu caracter definitiv şi fără contraprestaţie directă şi imediată, în scopul
asigurării veniturilor bugetare.
Din punct de vedere al conţinutului lor, impozitele se împart în două mari categorii:
- impozite directe –se suportă nemijlocit de către cei care le plătesc
(impozitul pe salarii, impozitul pe profit);
- impozite indirecte – sunt suportate de către consumatorii finali, fiind
incluse în preţul mărfurilor (TVA, accize).

Prin raportarea tuturor impozitelor şi a contribuţiilor sociale încasate de

administraţia publică (centrală şi locală) la produsul intern brut (PIB) se determină rata
presiunii fiscale. Valoarea acestei rate este importantă în măsura în care s-a dovedit că o
mărire a ratei de impunere determină o creştere a veniturilor încasate de stat până într-un
punct (care corespunde unei rate optime de impunere) dincolo de care o mărire a ratei de
impunere are ca efect o scădere a încasărilor fiscale. Acest lucru este evidenţiat grafic de
curba Laffer.

Curba LAFFER

Încasări
fiscale

Eficienţă Ineficienţă

100%
0 rata de impunere
%

11
 Impozite

Impozite directe Impozite indirecte

Impozite Impozite

Venituri provenind din

reale personale

Taxe de consumaţie

monopoluri fiscale

Taxe de timbru şi
de înregistrare
Taxe vamale
Industriale, comerciale
Impozitul pe activităţi

Impozitul pe capitalul
Impozitul pe clădiri

Impozitul pe avere
Impozitul pe venit
Impozitul funciar

Şi profesii libere

mobiliar

Impozitul pe Impozitul pe Impozitul pe Impozitul

venitul venitul averea pe
persoanelor persoanelor propriu-zisă sporul
fizice juridice de avere

Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C-tin – Economie. Manual universitar, Ed. a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.391

12
 Politica monetară
Evidenţiază ansamblul de acţiuni exercitate de autorităţile monetare (Banca
Naţională, Trezoreria) asupra masei monetare şi asupra activelor financiare în
vederea orientării economiei pe termen scurt sau mediu.
Obiectivele urmărite prin politica monetară, de către agenţii monetari, pot fi grupate
în:
1. organizarea activităţii bancare şi protecţia deponenţilor, prevenirea
riscului şi gestiunea corespunzătoare a resurselor;
2. reglarea masei monetare astfel încât să se realizeze stabilitatea puterii de
cumpărare a banilor şi creşterea economică.
Pe plan intern, politica monetară trebuie să asigure reglarea cererii şi ofertei de
monedă, iar pe plan extern echilibrarea balanţei de plăţi.
Instrumentele politicii monetare sunt:
a) manevrarea taxei scontului şi rescontului;
b) cumpărarea-vânzarea de titluri pe piaţa deschisă (open market);
c) variaţia cotelor rezervelor obligatorii.
a) Manevrarea taxei scontului şi rescontului
Scontarea este operaţiunea prin care o bancă achiziţionează de la clienţii săi, la
vedere şi înainte de scadenţă, creanţe pe termen scurt, oferindu-le acestora suma de pe
înscrisul în cauză, din care se scade dobânda aferentă pentru durata de timp cuprinsă între
momentul achiziţionării creanţei şi scadenţa ei.
Taxa scontului este rata dobânzii care stă la baza calculării scontului perceput de
băncile comerciale la cumpărarea creanţelor înaintea de scadenţa acestora. O scădere a
taxei scontului determină o ieftinire a creditului fiind încurajate creditele şi investiţiile;
dimpotrivă, o creştere a taxei scontului are ca efect o scumpire a creditului şi o frânare a
investiţiilor.
Rescontarea este operaţiunea prin care banca de emisiune achiziţionează de la
băncile comerciale efecte de comerţ scontate deja, la vedere şi înainte de scadenţă.
Taxa rescontului este rata dobânzii pe care o calculează banca de emisiune atunci
când cumpără de la băncile comerciale creanţe scontate deja. Mărimea taxei rescontului
influenţează în mod direct mărimea taxei scontului şi a ratelor dobânzilor practicate de
băncile comerciale. Prin taxa rescontului, Banca de emisiune influenţează masa monetară

13
aflată în circulaţie, mărimea taxei rescontului arătând interesul pe care îl are statul de a
lărgi sau restrânge volumul creditului.
b) Vânzarea-cumpărarea de titluri pe piaţa deschisă. În urma tranzacţiilor care
au loc între băncile comerciale rezultă fie un excedent, fie un deficit de lichidităţi, situaţii
în care se impune intervenţia băncii de emisiune în vederea „eliminării” excedentului,
respectiv „completării” deficitului. În primul caz, banca de emisiune pune în vânzare titluri
de valoare; prin cumpărarea lor de către agenţii economici, masa monetară în exces se
retrage pe de piaţă; în celălalt caz, banca de emisiune achiziţionează de pe piaţă titluri de
valoare punând astfel în circulaţie cantităţi suplimentare de monedă.
c) Variaţia cotelor rezervelor obligatorii. Rezervele obligatorii au fost instituite
ca măsură de precauţie, pentru a preveni apariţia unor anomalii grave în sistemul bancar.
Cea mai importantă funcţie a rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale este de a regla
cantitatea de monedă scripturală pe care băncile comerciale o pot crea prin acordarea de
credite. Banca de emisiune poate influenţa volumul ofertei de monedă scripturală prin
diminuarea, respectiv majorarea cotei rezervelor. În cazul în care asistăm la o expansiune
semnificativă a depozitelor bancare, Banca de emisiune poate să crească cotele rezervelor
obligatorii, fapt ce va face ca băncile comerciale să caute să recupereze sumele
împrumutate, fără să mai acorde noi credite, până când depozitele bancare vor ajunge la
cotele obligatorii de rezervă. Deci, creşterea cotelor rezervelor obligatorii are drept
consecinţă, o restrângere a creditului. Efectul este contrar în cazul reducerii cotelor
rezervelor obligatorii.

Întrebări, teste, aplicaţii

1. Enumeraţi câteva dintre problemele macroeconomice actuale.

2. Precizaţi principalele cauze ale implicării statului în economie.
3. Politica economică reprezintă:
a) ansamblul deciziilor autorităţii publice care nu influenţează microeconomia;
b) ansamblul deciziilor autorităţii publice urmărind să modifice tipul echilibrului
general cu scopul atingerii socotit mai bun;
c) ansamblul deciziilor autorităţii publice menite să corecteze dezechilibrele;

14
 d) ansamblul deciziilor autorităţilor guvernamentale şi monetare în vederea
atingerii unui echilibru cu ocupare deplină;
e) ansamblul deciziilor autorităţii publice menite să atingă echilibrul general în
economie şi să restaureze condiţiile concurenţei perfecte.
4. Care din următoarele elemente constituie un obiectiv al politicii economice:
a) stabilitatea ratelor de schimb;
b) stabilitatea preţurilor;
c) politica monetară;
d) politica bugetară.
5. Care dintre afirmaţiile de mai jos le consideraţi juste pentru perioada de tranziţie ?
a) lichidarea proprietăţii de stat;
b) restrângerea proprietăţii publice la strictul necesar;
c) creşterea ponderii proprietăţii private până la predominarea ei;
d) creşterea ofertei de bunuri de consum;
e) subvenţionarea întreprinderilor nerentabile;
f) restructurarea economiei pe baza eficienţei.
6. Care dintre aprecierile de mai jos arată că statul este un agent economic?
a) producător al unor bunuri economice;
b) consumator al produselor unor agenţi economice;
c) partener în afaceri pentru unii agenţi economici;
d) proprietar al unor întreprinderi;
e) planificator al întregii economii naţionale;
f) fixarea preţurilor la bunurilor de consum.
7. În economia de piaţă intervenţia statului în economie se realizează prin:
a) planificare centralizată;
b) politica fiscală;
c) stabilirea cursului valutar;
d) politica bugetară;
e) programare economică.
8. Care sunt principalele căi utilizate pentru acoperirea deficitului bugetar?
9. Care sunt consecinţele economice ale deficitului bugetar?
10. Intervenţia statului în economie este incompatibilă cu legile economice obiective.
Adevărat / Fals
11. Ce se înţelege prin datorie publică ?

15
12. În ce situaţie poate să apară datoria publică?
a) când cresc exporturile;
b) când statul recurge la împrumuturi pentru a acoperi deficitul bugetar,
c) când se fac emisiuni suplimentare de monedă
13. Mijloacele de finanţare a cheltuielilor utilizate de către stat sunt:
a) împrumuturile;
b) impozitele directe şi indirecte;
c) impozitele directe, impozitele indirecte şi împrumuturile.
14. Dacă bugetul statului este în deficit atunci soldul său este finanţat prin:
a) impozite directe asupra societăţilor comerciale;
b) încasările provenite din sectorul public;
c) impozite directe asupra venitului;
d) impozite indirecte;
e) împrumuturi.
15. Într-o economie închisă, atunci când cheltuielile publice sunt mai mari decât
impozitele:
a) echilibrul macroeconomic nu se realizează;
b) echilibrul care se realizează este însoţit de împrumuturi private care să acopere
diferenţa dintre cheltuielile publice şi impozabile;
c) echilibrul care se realizează este însoţit de împrumuturi publice care să acopere
diferenţa dintre cheltuielile publice şi impozabile;
d) echilibrul care se realizează este însoţit de rambursarea unor împrumuturi egale
cu diferenţa dintre cheltuielile publice şi impozite.
16. Într-o economie de piaţă, fiscalitatea are rolul:
a) de a redistribui veniturile între agenţii economici;
b) de a modifica tipul echilibrului general;
c) de a rambursa datoria publică;
d) a, b şi c.

16
 Capitolul II

ANALIZA MACROECONOMICĂ

2.1. Sistemul Conturilor Naţionale

Sistemul Conturilor Naţionale (SCN) sau Contabilitatea Naţională (CN)
reprezintă o metodă de evidenţă şi analiză macroeconomică utilizată în statistica
majorităţii ţărilor lumii, în special a celor cu economie de piaţă, precum şi în calculele
şi analizele efectuate de organisme internaţionale (ONU, OCDE), prin care se oferă o
reprezentare cantitativă, agregată şi completă a realităţii economice, pe parcursul
unei perioade de timp sau la un moment dat 7 .
SCN permite urmărirea proceselor legate producţia de bunuri economice,
formarea şi repartiţia veniturilor în societate, consumul şi acumularea de bunuri
economice ce au loc în cadrul şi între agenţii economici, prin intermediul conturilor în care
se înregistrează în partea dreaptă resursele, iar în partea stângă, utilizarea acestora.
Exemplu 8 : - contul de producţie al unei firme

UTILIZĂRI RESURSE
1. Consumul intermediar 1. Vânzări către alţi agenţi economici
2. Consumul de capital fix (amortizare) 2. Modificarea stocurilor materiale din
3. Remunerarea muncii: salarii, impozitul producţie proprie
pe salarii şi contribuţii la asigurările sociale 3. Bunuri durabile (de capital) din
4. Impozite indirecte nete producţie proprie
5. Dobânzi şi rente
6. Profit

7
Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C-tin – Economie. Manual universitar, Ed. a II-a,
Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.427
8
Idem 1

17
- contul de venituri al sectorului public

UTILIZĂRI RESURSE

1. Transferuri curente către: 1. Impozite directe şi indirecte

- gospodării private; 2. Venituri din patrimoniu şi participarea la
- firme; activitatea economică
- străinătate. 3. Transferuri curente primite
2. Consumul statului
3. Economii

În SCN un interes deosebit prezintă gruparea unităţilor economice şi a operaţiunilor

lor. Din acest punct de vedere pot exista unele deosebiri între ţările care actualmente
practică acest sistem. Contabilitatea naţională grupează agenţii economici – plecând de la
identificarea misiunii lor principale în funcţionarea economiei – în 5 sectoare
instituţionale 9 :
¾ întreprinderile şi firmele
¾ gospodăriile (menajele)
¾ administraţiile
¾ instituţiile de credit şi companiile de asigurări
¾ exteriorul (străinătatea)
Totodată, există trei mari categorii de operaţii evidenţiate în cadrul SCN:
1. operaţii asupra bunurilor şi serviciilor – descriu producţia, schimbul şi utilizarea
bunurilor şi serviciilor pe sectoare sau ramuri;
2. operaţii de repartiţie – descriu modalitatea de distribuire şi redistribuire a veniturilor
(salarii, impozite, asigurări, transferuri de capital, alte transferuri);
3. operaţii financiare – descriu mişcările creanţelor şi datoriilor şi modalitatea de stingere
a lor.
SCN cuprinde 9 conturi macroeconomice al căror conţinut este următorul 10 :
- Contul 0. Cont sintetic de bunuri

9
Pentru detalii se poate vedea Dura C., Magda D. – Economie politică I, Editura Focus, Petroşani, 2003,
pag.14-15
10
Ignat I., ş.a. – Economie politică, Editura Fundaţiei „Ghe. Zane”, Iaşi, 1997, p.303

18
 - Contul 1. Producţia
- Contul 2. Crearea veniturilor
- Contul 3. Repartiţia veniturilor
- Contul 4. Redistribuirea veniturilor
- Contul 5. Utilizarea veniturilor
- Contul 6. Modificarea patrimoniului
- Contul 7. Finanţarea
- Contul 8. Străinătatea (Restul lumii)

2.2. Indicatorii macroeconomici. Metode de calcul şi evaluare

macroeconomică
Evidenţierea nivelului şi evoluţiei activităţii economice desfăşurate la nivelul
economiei naţionale se realizează prin intermediul indicatorilor macroeconomici.
Principalele funcţii îndeplinite de indicatorii macroeconomici în cadrul economiei sunt:
- au rol de evidenţă statistică;
- constituie punct de plecare în fundamentarea deciziilor;
- permit realizarea de comparaţii internaţionale;
- constituie un important instrument de analiză.
În SCN, rezultatele activităţii economice se măsoară şi evidenţiază prin intermediul
următorilor indicatori macroeconomici: produsul intern brut şi net, produsul naţional brut
şi net, venit naţional.

Produsul Intern Brut (PIB)

Evidenţiază valoarea brută a producţiei finale de bunuri şi servicii realizate
într-o perioadă determinată de timp (de regulă un an), de către toţi agenţii economici
autohtoni şi străini ce-şi desfăşoară activitatea economică în interiorul ţării.
Mărimea acestui indicator se poate determina prin mai multe metode:
1. metoda producţiei sau metoda valorii adăugate. Permite obţinerea valorii PIB,
exprimată în preţul factorilor de producţie, fie prin scăderea din valoarea globală a
consumului intermediar, fie prin însumarea valorii adăugate brute obţinute în diferite
sectoare.

19
 PIBpf = PGB – CI
sau
PIBpf = Σ VABi
unde:
PIBpf – produs intern brut exprimat în preţul factorilor de producţie
PGB – produs global brut (evidenţiază valoarea brută a produselor şi serviciilor
create în economia unei ţări în decursul unei perioade determinate de timp);
CI – consum intermediar (valoarea bunurilor economice, cu excepţia capitalului fix,
consumate în vederea producerii altor bunuri);
VABi – valoare adăugată brută la nivelul sectorului i al economiei naţionale
(valoare nou creată semnificând contribuţia la crearea venitului naţional).
2. metoda utilizării finale sau metoda cheltuielilor. Permite obţinerea valorii PIB,
exprimată în preţul pieţei, prin însumarea consumului privat (CPV), consumului public
(CP), investiţiilor brute (Ib) şi a exportului net, calculat ca diferenţă între valoarea
bunurilor exportate şi a celor importate (EXPN):
PIBpp = CPV + CP + Ib + EXPN
3. metoda repartiţiei sau metoda însumării veniturilor. Permite obţinerea valorii PIB,
exprimată în preţul factorilor de producţie, prin însumarea veniturilor factorilor de
producţie (ΣVF) la care se adaugă amortizarea capitalului fix (A):
PIBpf = ΣVF +ΣA
Pentru exprimarea produsului intern brut în preţul pieţei se adaugă la PIBpf
impozitele indirecte nete (IIN):
PIBpp = PIBpf + IIN

Produsul Intern Net (PIN)

Evidenţiază în valoare netă a producţiei finale de bunuri şi servicii realizate
într-o perioadă determinată de timp (de regulă un an), de către toţi agenţii economici
autohtoni şi străini ce-şi desfăşoară activitatea economică în interiorul ţării.
Se poate determina folosind aceleaşi metode ca şi în cazul determinării PIB,
respectiv scăzând din valoarea PIB consumul de capital. (amortizarea) sau însumând
valoarea adăugată netă realizată la nivelul sectoarelor economiei naţionale:
PINpf = PIBpf – A = Σ VABi - Σ A = Σ VANi
sau
PINpf = ΣVF

20
 Pentru exprimarea produsului intern net în preţul pieţei se adaugă la PINpf
impozitele indirecte nete (IIN):
PINpp = PINpf + IIN

Produsul Naţional Brut (PNB)

Este dat de valoarea brută, de piaţă, a producţiei finale de bunuri şi servicii
obţinute în decursul unei perioade determinate de timp (de regulă un an) de către
agenţii economici autohtoni indiferent că-şi desfăşoară activitatea economică în
interiorul sau în afara graniţelor ţării. Este considerat cel mai expresiv indicator
macroeconomic, deoarece evidenţiază rezultatele activităţii agenţilor economici ai unei
ţări, indiferent de locul unde îşi desfăşoară activitatea economică.
Se calculează adunând la mărimea PIB soldul veniturilor factorilor de producţie în
raport cu străinătatea, exprimat în valoare adăugată brută (SVFSVAB):
PNBpp = PIBpp + SVFSVAB
unde:
SVFSVAB – se obţine făcând diferenţa dintre veniturile obţinute de agenţii
economici naţionali din activitatea economică desfăşurată în
străinătate şi veniturile obţinute de agenţii economici străini din
activitatea economică desfăşurată în ţară. Poate avea valoare
pozitivă sau negativă.

Produsul Naţional Net (PNN)

Evidenţiază valoarea netă a tuturor bunurilor şi serviciilor finale produse de
agenţii economici naţionali într-o perioadă determinată de timp, de regulă un an.
PNN = PNB – A
sau
PNN = PIN + SVFSVAN
unde:
SVFSVAN - soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea,
exprimat în valoare adăugată netă

Evaluat la preţul factorilor de producţie, PNN este numit venit naţional (VN).
Venitul naţional este expresia veniturilor încasate de proprietarii factorilor de

21
producţie (salarii, rente, profituri, dobânzi etc.) datorită contribuţiei lor la crearea
de bunuri şi servicii.
Prin raportarea venitului naţional la numărul de locuitori se poate caracteriza
nivelul de dezvoltare economică al unei ţări.

Deflatorul
Datorită manifestării inflaţiei, care determină modificări în nivelul preţurilor, nu
este relevantă compararea valorilor indicatorilor macroeconomici din ani diferiţi. Pentru a
putea face aprecieri cu privire la evoluţia acestor indicatori de la o perioadă la alta este
necesară înlăturarea influenţei exercitate de inflaţie, putând astfel evidenţia doar
modificările ce au avut loc în volumul producţiei. Acest lucru este posibil prin raportarea
indicatorilor macroeconomici, exprimaţi în preţuri curente, la deflator. Se obţin în acest
mod valorile indicatorilor macroeconomici, exprimaţi în preţuri comparabile. Prin
utilizarea preţurilor curente se obţine PIB sau PNB nominal, în timp ce prin exprimarea
valorii bunurilor sau serviciilor finale în preţuri comparabile se obţine PIB sau PNB real.
Exemplu:
PIBCURENT PIB NOMINAL
PIBCOM = ; PIBREAL =
Deflator Deflator

Întrebări, teste, aplicaţii

1. Explicaţi în ce constă însemnătatea indicatorilor economici.

2. Indicatorii macroeconomici pot releva rezultatele activităţii economice ale:
a) economiei mondiale;
b) agenţilor economici privaţi;
c) economiei naţionale;
d) statului;
e) unui anumit domeniu de activitate economică.
3. Dacă două ţări se caracterizează prin acelaşi nivel al P.I.B. atunci şi nivelul de trai din
respectivele ţări este acelaşi.
Adevărat / Fals

22
4. În cazul în care P.I.B. nominal creşte:
a) PIB real creşte;
b) PIB real scade;
c) PIB real poate creşte, scade dau rămâne nemodificată;
d) PIB real nu se modifică.
5. Ce deosebire există între indicatorii macroeconomici nominali şi cei reali?
6. Se consideră că deflatorul PIB este un indice de preţ mult mai cuprinzător în raport cu
indicele preţurilor de consum. Precizaţi principalele elemente ce diferenţiază cei doi indici.
7. Veniturile realizate de către cetăţenii români care lucrează legal în Ungaria se regăsesc
în:
a) PIB al României şi PNB al Ungariei;
b) PNB al României şi PIB al Ungariei;
c) numai în PIB al României;
d) numai în PIB al Ungariei;
e) nici unul din indicatorii menţionaţi.
8. Care din următoarele afirmaţii sunt corecte privind evoluţia PIB în cursul unor perioade
caracterizate prin inflaţie:
a) PIB nominal creşte cu aceeaşi rată ca şi PIB real;
b) PIB nominal creşte cu o rată inferioară PIB real;
c) PIB nominal creşte mai rapid decât PIB real;
d) atât PIB nominal cât şi PIB real se menţin la acelaşi nivel;
e) nici una dintre afirmaţiile anterioare nu este corectă.
9. Datele din tabel se referă la evoluţia PIB al României în perioada 1990-1999:
PIB nominal PIB real
Anul Deflatorul (%)
(mld. lei) (mld. lei)
1990 857,9 – 100,0
1991 2.203,9 747,2 –
1995 – 770,4 9.363,4
1997 250.480,2 762,9 –
1999 521.735,5 – 74.522,9
Completaţi datele care lipsesc din tabel şi comentaţi performanţa economiei
României în perioada analizată.

23
10. Să presupunem că la sfârşitul unui an de zile pe ansamblul economiei naţionale s-au
înregistrat următoarele rezultate:
a) valorile bunurilor şi serviciilor obţinute / prestate: 1000 mld.$;
b) valorile bunurilor şi serviciilor consumate în scopul producerii de noi bunuri şi
servicii: 700 mld.$;
c) valoarea producţiei finale brute a agenţilor economici naţionali ce-şi desfăşoară
activitatea în străinătate: 100 mld.$;
d) valoarea producţiei finale brute a agenţilor economici străini ce-şi desfăşoară
activitatea în interiorul ţării: 160 mld.$;
e) consumul de capital fix: 140 mld.$;
f) consumul de salarii: 300 mld.$;
g) consumul de energie şi combustibil: 100 mld.$;
h) alte cheltuieli: 100 mld.$.
Presupunem că din rezultatele obţinute se plătesc următoarele impozite:
- impozit pe salarii: 70 mld.$;
- impozit pe vânzări: 25 mld.$;
- impozit pe licenţe: 5 mld.$.
Să se calculeze indicatorii posibili de măsurare a rezultatelor macroeconomice la
sfârşitul perioadei.
11. Să considerăm o economie în care se produc numai 3 bunuri x, y şi z. Cantităţile
vândute şi preţul corespunzător acestor bunuri sunt următoarele:
Anul Bunul x Bunul y Bunul z
Cant. Preţ Cant. Preţ Cant. Preţ
(buc.) unitar (buc.) unitar (buc.) unitar
2002 200 500 3.200 150 10.000 4.800
2003 250 525 4.800 160 11.000 4.900
Să se calculeze:
a) PIB nominal corespunzător celor două perioade;
b) deflatorul PIB;
c) PIB real în 2003, utilizând 2002 ca an de bază;
d) PIB real în 2002 utilizând 2003 ca an de bază.

24
 Capitolul III

CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

3.1. Conceptul, tipologia şi factorii de creştere economică

Termenul de creştere economică a fost introdus în literatura economică relativ
târziu, în anul 1939, de către economistul britanic F. Harrod, cu toate că au existat
preocupări vizând aspectele macroeconomice încă din secolul XVIII (exemplu „Tabloul
economic a lui Fr. Ouesnay).
Deşi, nu există o convergenţă de opinii cu privire la conceptul de creştere
economică, cele mai multe definiţii consideră creşterea economică drept ansamblul
modificărilor cantitative înregistrate la nivelul rezultatelor macroeconomice într-un
anumit cadru spaţial şi temporal. În sens restrâns, creşterea economică se referă la o
tendinţă pozitivă, ascendentă a economiei naţionale. Nu orice sporire a dimensiunilor
economice este sinonimă cu creşterea economică, ci numai cea durabilă care se întinde pe
parcursul unui orizont de timp corespunzător, chiar dacă în acest interval de timp asistăm şi
la oscilaţii conjuncturale sau chiar regrese economice temporare.
Se exprimă prin indicatori macroeconomici ca: PIB, PNB, VN corectaţi cu mărimea
deflatorului. Variaţia acestor factori este raportată la dinamica populaţiei.
Legat de conceptul de creştere economică se folosesc deseori conceptele de creştere
economică „zero”, respectiv creştere economică „negativă”, ele corespunzând mai mult
unor raţiuni de politică economică decât unor meditaţii teoretice.
Creşterea economică „zero” corespunde situaţiei în care rezultatele
macroeconomice cresc în acelaşi ritm cu populaţia totală astfel încât raportul rezultate /
locuitor rămâne constant.
Creşterea economică „negativă” (recesiunea economică) evidenţiază situaţia în
care, pe o anumită perioadă de timp, rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă
de scădere, menţinându-se însă sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru.

25
 Creşterea economică este un fenomen complex influenţat în evoluţia sa de o serie
de factori, clasificaţi cel mai adesea în două categorii:
1. factori cu acţiune directă: munca, natura, capitalul, inovarea tehnologică
2. factori cu acţiune indirectă (mediată): factorii ştiinţifici, culturali,
politici, politica investiţiilor, politica monetară, fiscală şi bugetară,
capacitatea de absorbţie a pieţei interne, schimburile internaţionale,
conjunctura economiei mondiale etc.
Analiza fiecăruia dintre factorii creşterii economice trebuie să se facă ţinând seama
de contribuţia lor din punct de vedere cantitativ, calitativ şi structural. Aspectul cantitativ
se referă la volumul global al factorului de producţie, în timp ce aspectul calitativ vizează
randamentul utilizării acestuia. Dimensiunea structurală evidenţiază proporţiile în care se
combină factorii de producţie, interacţiunea dintre latura cantitativă şi cea calitativă, care
se pot suplini reciproc.
În funcţie de ponderea pe care o au diferitele laturi (cantitativă, calitativă) ale
factorilor de producţie la realizarea procesului de creştere economică, putem distinge:
- creştere economică extensivă – se datorează contribuţiei preponderente a
laturii cantitative a factorilor direcţi – are loc o creştere a cantităţii de factori de
producţie utilizaţi (mai mulţi muncitori, mai multe utilaje, mai multe materii
prime, mai multe terenuri arabile etc.). Acest tip de creştere este specific ţărilor
care înregistrează un nivel economic mai scăzut şi care se află într-o perioadă
de acumulări susţinute, bazate pe un amplu efort investiţional, orientat
preponderent către creşterea capacităţii de producţie în anumite ramuri;
- creştere economică intensivă - se datorează contribuţiei preponderente a laturii
calitative a factorilor direcţi – are loc o creştere a randamentului de utilizare a
factorilor de producţie (o sporire a productivităţii muncii, a gradului de
valorificare a materiilor prime şi energiei, o creştere a randamentului capitalului
fix, îmbunătăţirea calităţii bunurilor etc.). Este specifică ţărilor avansate din
punct de vedere economic, însă ea a presupus existenţa anterioară a unei creşteri
economice extensive.

Spre deosebire de conceptul de creştere economică ce presupune doar modificări

cantitative ale sistemului economic al economiei naţionale, conceptul de dezvoltare
economică este mult mai cuprinzător, implicând şi schimbări calitative şi de structură

26
ale aceluiaşi sistem, precum şi transformări în modul de gândire şi de comportament
al oamenilor.
Prin urmare, raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică este unul
de la parte la întreg: orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economică, dar nu
orice creştere economică înseamnă şi o dezvoltare economică.

3.2. Teorii şi modele de creştere economică

Teoriile şi modelele de creştere economică pun în evidenţă diferitele modalităţi prin
care activitatea prezentă o influenţează pe cea viitoare şi identifică sursele care pot
conduce la o creştere economică.
Modelele de creştere economică evidenţiază, în expresie matematică, apelând
la funcţii şi parametrii specifici, relaţiile dintre factorii şi rezultatele procesului de
creştere economică, relevând mecanismele, intensitatea şi tendinţele acestuia.
Datorită complexităţii sale, procesul de creştere economică este dificil de
reprezentat printr-un simplu model, chiar foarte agregat. Toate modelele cunoscute
până în prezent sunt rezultatul unei abordări simplificate, făcând abstracţie de o serie
de factori şi corelaţii, uneori chiar esenţiale 11 .
Caracteristicile definitorii ale modelelor de creştere economică sunt:
- sunt modele macroeconomice, acoperind ansamblul spaţiului economic naţional
şi operând cu indicatori macroeconomici;
- sunt modele dinamice, reflectând modificarea în timp a diverşilor parametri
specifici creşterii ei.
Principalele modele de creştere economică sunt:
a). modele neoclasice de creştere economică. Se caracterizează prin următoarele 12 :
- urmăresc posibilitatea creşterii economice la nivelul de ocupare deplină;
- sunt modele ale ofertei, de aceea elementul central al lor este funcţia de producţie;
- se bazează pe ipoteze ca: concurenţa perfectă, perfecta flexibilitatea a preţurilor şi
salariilor, perfecta substituibilitate a factorilor de producţie;
- vizează echilibrul pe termen lung;

11
Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C-tin – Economie. Manual universitar, Ed. a II-a, Editura Economică,
Bucureşti, 2001, p.464
12
Hutira E., Dinga E. – Teorie economică generală, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1994, p.197

27
 - economisirea este cea care comandă investiţia;
- se centrează exclusiv asupra utilizării eficiente a resurselor, neglijând aspectele de
repartiţie a veniturilor) etc.
Principalul model neoclasic de creştere economică este funcţia de producţie de tip
Cobb-Douglas: Y = A·Kα·Lβ (unde: A-constantă, K-volumul capitalului, L-volumul forţei
de muncă, α-elasticitatea producţiei în raport cu capitalul, β-elasticitatea producţiei în
raport cu forţa de muncă).
b). modele keynesiene de creştere economică. Se caracterizează prin următoarele 13 :
- vizează creşterea economică echilibrată pe termen scurt;
- consideră că sistemul economic nu este în echilibru stabil la ocupare deplină şi se
poate afla în echilibru stabil la subocupare;
- echilibrul de subocupare nu se produce de la sine şi este necesară intervenţia
statului în economie;
- sunt modele ale cererii, fiind construite pe baza funcţiei de consum, funcţiei de
investiţii şi funcţiei de lichiditate;
- investiţia este cea care comandă economisirea;
- analiza economică este centrată pe venituri şi investiţii, etc.
Modelul keynesian a fost urmat de conceperea unor modele de creştere echilibrată
neokeynesiene. Cele mai importante contribuţii în acest sens sunt: modelul Harrod,
modelul Solow şi modelul Şcolii de la Cambridge (Anglia).
Modelul Harrod
F. Harrod considera că există 3 ritmuri posibile de creştere a venitului naţional:
unul determinat de deciziile individuale agregate numit rată garantată, altul determinat de
condiţiile fundamentale (creşterea populaţiei, a progresului tehnic şi a productivităţii
muncii) numit rată naturală, iar cel de-al treilea care există în realitate numit rată truism sau
rată de facto:
- rata garantată (Gw): Gw · Cr = s
- rata naturală (Gn): Gn · Cr = s
- rata de facto (G): G · C = s
unde:
Cr – coeficientul necesar al capitalului;

13
Idem 2

28
 s – rata acumulării (arată fracţiunea din venit care se economiseşte), calculată ca
raport între investiţii (I) şi venitul naţional (Y);
G – rata de creştere a venitului naţional, calculată ca raport între creşterea venitului
naţional ( ΔY) şi venitul naţional aferent perioadei anterioare (Y);
C – coeficientul capitalului, calculat ca raport între investiţii (I) şi creşterea
venitului (ΔY).
O situaţie stabilă şi prosperă se poate înregistra atunci când cele trei rate sunt egale:
G = Gn = GW. În realitate însă, cele trei rate sunt diferite, şi în funcţie de raporturile dintre
ele poate exista în economie stare de boom (G > GW) sau stare de recesiune (G < GW).
c). O categorie aparte de modele economice o constituie modelele structurale. În cadrul
acestor modele cel mai cunoscut este modelul lui Leontieff numit modelul input-output sau
balanţa legăturilor dintre ramuri.
d). în ultimele decenii s+au impus atenţiei economiştilor o serie de modele de creştere
economică ce abordează problemele globale ale omenirii, criza de materii prime şi
resurse energetice, problemele mediului înconjurător, cursa înarmărilor, producţia agricolă
şi alimentară, subdezvoltarea etc.

Întrebări, teste, aplicaţii

1. Creşterea economică este un obiectiv prioritar al oricărei politici macroeconomice

pentru că:
a) influenţează gradul de ocupare şi nivelul veniturilor;
b) asigură sporirea masei monetare;
c) este sursa principală de îmbunătăţire a standardului de viaţă a populaţiei.
2. Explicaţi de ce este relevantă măsurarea creşterii economice prin raportarea dinamicii
indicatorilor macroeconomici la dinamica populaţiei.
3. Care din următoarele definiţii reflectă cel mai bine conţinutul noţiunii de creştere
economică ?
a) creşterea susţinută a PIB real al unei ţări;
b) creşterea susţinută a PIB real / locuitor al unei ţări;

29
 c) menţinerea PIB real la un nivel cel puţin egal cu cel din anul precedent (anii
precedenţi);
d) creşterea mai rapidă a PIB real decât creşterea populaţiei ţării.
4. Explicaţi acţiunea conjugată a factorilor creşterii economice.
5. Selectaţi factorii cu acţiune directă asupra creşterii economice:
a) capitalul uman;
b) resursele naturale;
c) stocul de capital;
d) politica acumulării;
e) nivelul de cultură;
f) politica investiţiilor;
6. Care sunt deosebirile între tipul extensiv de creştere economică şi tipul intensiv de
creştere economică ?
7. Stabiliţi valoarea de adevăr a propoziţiei: „Productivitatea muncii este un factor extensiv
de creştere economică.”
Adevărat / Fals
8. Tipul intensiv de creştere economică este caracteristic acelor economii naţionale care:
a) sunt înzestrate cu resurse naturale abundente;
b) înregistrează o rată redusă a inflaţiei;
c) sunt capabile să genereze şi să absoarbă pe scară largă progresul tehnic.
9. Precizaţi în legătură cu dezvoltarea de tip intensiv:
- cum este realizată;
- ponderea elementelor extensive ale creşterii economice;
- cauzele care o determină.
10. Descrieţi modelul de creştere economică a lui R. F. Harrod.
11. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre creşterea economică şi dezvoltarea
economică.
12. Care din obiectivele creşterii economice trebuie avute în vedere de ţara noastră ?
a) retragerea statului din economie, firmele şi întreprinzătorii privaţi
urmărind şi realizând mai bine propriile interese;
b) reducerea substanţială a intensivităţii energetice,
c) reducerea decalajelor cu privire la ritmul şi nivelul producţiei faţă de ţările
dezvoltate ale UE;
d) sporirea substanţială a capacităţii de economisire şi investire a cetăţenilor.

30
 Capitolul IV

ECHILIBRUL ECONOMIC.
FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

4.1. Echilibrul economic: concept, teorii şi modele

Conceptul de echilibru economic
Echilibrul macroeconomic exprimă acea stare spre care tind structurile
economiei, fluxurile şi pieţele bunurilor şi serviciilor, piaţa monetară, piaţa
capitalului şi piaţa muncii, caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii şi
ofertei, în diferitele lor segmente. Echilibrul economic se manifestă printr-o multitudine de
forme, care se clasifică după mai multe criterii:
În raport de modul de manifestare în timp se disting:
a) Echilibrul macroeconomic static - se caracterizează prin manifestarea unor
schimbări nesemnificative ale diferitelor procese sau subsisteme ale economiei
naţionale, astfel încât starea generală a acesteia rămâne nemodificată;
b) Echilibrul macroeconomic dinamic, reprezintă modificarea stării economiei
sub acţiunea contradictorie a factorilor dezvoltării şi creşterii economice, a
raportului dintre resurse şi nevoi, dintre cererea globală şi oferta globală, ca şi
dintre subsistemele economiei naţionale.
În funcţie de conţinutul proceselor economice şi de modul de exprimare a
rezultatelor economice, echilibrul îmbracă forma de:

a) echilibru material – exprimă starea de concordanţă relativă între volumul,

structura şi calitatea ofertei globale, pe de o parte şi nevoile de consum final şi
intermediar (de producţie), adică cererea globală, sub aspect cantitativ, calitativ
şi structural pe de altă parte;
b) echilibrul valoric - reflectă concordanţa relativă dintre structurile valorice ale
rezultatelor economice, dintre acestea şi eforturile consumate pentru obţinerea
lor. În cadrul echilibrului valoric se disting forme speciale de echilibru:

31
 - echilibru bănesc sau monetar sau concordanţa relativă dintre masa
bănească aflată în circulaţie şi valoarea bunurilor economice destinate pieţei;
- echilibrul financiar, respectiv concordanţa relativă dintre sursele financiare
şi necesităţile de plată din economia naţională;
- echilibrul bugetar, care pune în concordanţă relativă veniturile şi
cheltuielile bugetare;
- echilibrul valutar, ce semnifică concordanţa relativă dintre încasările şi
plăţile în valută.
c) echilibrul resurselor de muncă – desemnează concordanţa relativă dintre
cantitatea şi structura, calitatea resurselor de muncă disponibile, pe de o parte,
şi necesităţile de forţă de muncă ale utilizatorilor din economia naţională, pe de
altă parte.
d) Alături de aceste forme de echilibru economic, o importanţă crescândă prezintă
echilibrul ecologic, ca stare de concordanţă relativă între comunitatea biotică
(fiinţele vii, inclusiv omul) şi mediul natural şi care condiţionează hotărâtor
existenţa şi progresul societăţii omeneşti.
În raport cu nivelurile de agreare ale activităţilor economice se disting:
a) echilibrul microeconomic, care priveşte verigile primare ale economiei
(agenţii economici şi unităţile teritorial- administrative de bază);
b) echilibrul mezoeconomic, care priveşte structurile de ramură şi zonale ale
economiei,
c) echilibrul macroeconomic, ca echilibru integrator sau general al tuturor
activităţilor economice de pe teritoriu naţional.
Formele echilibrului economic trebuie realizate în unitatea lor, acesta
condiţionând procesul creşterii economice concretizate în sporirea rezultatelor obţinute în
cadrul economiei naţionale 14 .

A. Echilibrul pe piaţa bunurilor

Pentru ca economia unei ţări să se afle în stare de echilibru este necesar ca oferta
globală (Y) să fie egală cu cererea globală (D):

Y=D

14
Burja V., Burja C., Dănuleţiu D., Economie politică, Editura Astra – Despărţământul „Timotei Cipariu”,
Blaj, 2001.

32
 În aceste condiţii cererea excedentară este nulă. Cererea excedentară (De) exprimă
diferenţa dintre cererea de bunuri materiale şi servicii ale consumatorilor (D) şi oferta
exprimate de producţia curentă (Qc) la care se adaugă rezervele necesare (Rn) adică:
De = D – (Qc + Rn)
Ţinând seama de destinaţia ofertei globale pentru consum (C) şi economii (S),
precum şi de componentele cererii globale pentru consum (C) şi investiţii (I) atunci
condiţia de echilibru va deveni:
C+S = C+I sau S = I
Luându-se în considerare importul (H) care contribuie la sporirea ofertei şi exportul
(E) care măreşte cererea atunci condiţia de echilibru pe piaţa bunurilor va deveni:

C+S+H =C+I+E

S+H =I+E

S-I=E-H

B. Echilibrul pe piaţa monetară este dat de starea de concordanţă dintre oferta de

monedă (Ym) şi cererea de monedă (Dm):
Ym = D m

Cererea şi oferta de monedă sunt influenţate de valoarea bunurilor şi serviciilor

existente la un moment dat pe piaţă (P·Q) şi de viteza de rotaţie a banilor (V). Atunci
echilibrul pe piaţa monetară este dat de relaţia:

M · V= P · Q

în care: M · V – este oferta reală de monedă;

P · Q – este cererea reală de monedă.

C. Echilibrul pe piaţa muncii echilibrul se realizează atunci când cererea de muncă

(DL) este egală cu oferta (YL):

YL = DL

Echilibrul economic pe pieţele respective se realizează atunci când oferta şi cererea

sunt de mărimi aproximativ egale, ele compensându-se reciproc. În situaţiile când una
dintre ele devine preponderentă în raport cu celelalte se înregistrează situaţia de
dezechilibru economic.

33
 Teorii şi modele ale echilibrului economic

Din multitudinea de opinii teoretice sau practice privind echilibrul economic se

desprind două tendinţe dominante. Prima este caracteristică perioadei de început, când
cercetările în domeniul echilibrului economic s-au desfăşurat pe fondul staticii economice,
prioritate având echilibrul pe termen scurt. La baza investigaţiilor au stat următoarele
premise: piaţa concurenţială are capacitatea de a rezolva automat problemele echilibrului
dintre cerere şi ofertă; crizele economice sunt considerate fenomene accidentale; şomajul
era un fenomen voluntar. A doua tendinţă, ce a început să se manifeste în primele decenii
ale actualului secol, se caracterizează prin deplasarea prioritară a cercetărilor spre
problemele privind dezechilibrele economice. S-a elaborat astfel o teorie a dezechilibrelor
economice opusă teoriei echilibrului economic. Totodată, prin trecerea de la analiza
macroeconomică statică la analiza macroeconomică dinamică, investigaţiile au fost
orientate spre echilibrul pe termen lung.
Fr. Quesnay este primul economist care încearcă o abordare a echilibrului
economic pe baza fluxurilor interdependente dintre sectoarele economiei naţionale, în
lucrarea „Tablou economic”.
Şcoala clasică de economie politică prin reprezentanţii ei constituie un moment
deosebit în cercetarea problemelor de echilibru economic. Adam Smith consideră că piaţa,
prin jocul ei liber asigură echilibrarea cererii cu oferta şi armonizarea relaţiilor dintre
producători şi consumatori. David Ricardo studiază variaţia preţului ca urmare a
confruntării cererii cu oferta, considerând că aceasta are un caracter temporar, echilibrul
fiind restabilit prin variaţia ofertei care va reduce preţul la nivelul său, corespunzător
cantităţii de muncă. Acesta consideră de asemenea că progresul tehnic şi liberalizarea
schimburilor internaţionale reprezintă factori care stau la baza echilibrului pe termen lung.
Economistul Leon Walras realizează prima formalizare matematică a teoriei
echilibrului general, prin care descrie modul în care piaţa, în condiţiile concurenţei perfecte
ajunge la echilibru. Potrivit concepţiei sale echilibru concurenţial corespunde unei situaţii
de alocare optimă a resurselor între agenţii economici, după care situaţia rămâne
neschimbată, toate tranzacţiile efectuându-se doar în limitele echilibrului economic.
În studierea echilibrului economic general se detaşează concepţia lui Keynes care
consideră realizarea echilibrului economic pe termen scurt atunci când oferta
producătorilor (Y) va fi egală cu cererea efectivă de bunuri de consum (C) şi bunuri
investiţionale (I), adică:

34
 Y=C+I

Realitatea economică din ultimele decenii s-a dovedit a fi mai complexă decât a
prevăzut-o Keynes, ca atare modelul economic propus de el s-a dovedit a fi insuficient
pentru analiza stărilor de dezechilibru a economiilor contemporane.

Economistul Anghel Rugină remarca faptul că pe termen scurt meritele lui Keynes
au fost pozitive, dar ulterior au apărut şi aspecte negative cum ar fi:

¾ crearea unei iluzii potrivit căreia măsuri de ordin politic monetar şi fiscal pot
rezolva orice problemă economică şi socială;
¾ politica deficitului bugetar pentru finanţarea investiţiilor nu conduce
întotdeauna la creşterea economică aşteptată, multiplicatorul investiţiilor
depinzând de dinamica sistemului economic;
¾ pe termen lung promovarea politicii monetare şi fiscale imaginată de Keynes a
condus la creşterea datoriei publice şi a creat mari probleme economico –
sociale.
Joseph Schumpeter consideră că problema echilibrului static este ireală, o
economie modernă se află în dezechilibru dinamic, problema fundamentală a sistemului
economic fiind schimbarea structurilor şi nu realizarea echilibrului. Sistemul economic
este supus unei permanente mişcări asemănător cu un sistem biologic, se bazează pe
inovaţie care conduce la apariţia de noi bunuri economice şi îmbunătăţirea calităţii celor
existente.

În cadrul Teoriei Echilibrului Economic (TEG), un model economice

semnificativ este cel al lui Arrow-Debreu-McKenzie. Modelul arată că Arrow şi Debreu,
de pe o parte, şi McKenzie, pe de altă parte, au formulat independent modele de echilibru,
ele având însă o trăsătură comună şi anume reprezentarea economiei concurenţiale şi
demonstrarea existenţei echilibrului. Aceste elemente comune au fost integrate de Debreu
într-un model unic, care se fundamentează pe următoarele specificaţii:

1. Posibilităţile de producţie. Nu se face distincţie între bunuri şi factori, există

bunuri intermediare, produsele au caracter combinat, iar un bun se poate obţine
cu orice număr de combinaţii ale factorilor de producţie.
2. Posibilităţile de consum. Numărul consumatorilor este finit, fiecare
consumator poate consuma o mulţime de bunuri( Xi). Mulţimea posibilă a

35
 consumului nu se confundă cu restricţia bugetară, ea reliefând numai care sunt
vectorii consumului posibil sub aspect material.
3. Preferinţele consumatorilor. Fiecare consumator are o serie de preferinţe,
definite pe mulţimea consumului, preferinţe ce pot fi exprimate prin
intermediul funcţiei de utilitate.
4. Distribuţia avuţiei şi a veniturilor. Consumatorul poate obţine venituri din
trei surse: vânzarea stocului iniţial (Pwi), participarea la profituri (Pri),
vânzarea serviciilor incluse în Xi. Primele două surse reprezintă avuţia
consumatorului, care acţionează conform restricţiei avuţiei, adică
Pxi= Pwi + Pri
Echilibrul concurenţial este o configuraţie a economiei în care piaţa este în
echilibru, producătorii şi consumatorii acţionând potrivit regulilor pieţei. Primii urmăresc
maximizarea profiturilor, ceilalţi maximizarea funcţiilor de utilitate supuse restricţiei
avuţiei.

Concluziile desprinse din modele bazate pe concurenţa perfectă au un caracter

parţial, deoarece în condiţiile economiei de piaţă modernă premisele legate de atomicitatea
pieţei, randamentele constante, inexistenţa echilibrelor şi formarea liberă a preţului prin
înţelegerile dintre vânzători şi cumpărători nu se verifică. Plecând de la aceste neajunsuri
ale TEG unii cercetători adepţi ai TEG au încercat să le depăşească, alţii s-au dezis de
TEG şi au formulat concepţia dezechilibrelor economice.

Teoria dezechilibrului economic

Prin dezechilibru economic se înţelege starea economiei naţionale sau a unei
componente a acesteia de a nu fi în echilibru. Întrucât acţiunea forţelor economice
contrarii este permanentă, echilibrul se manifestă ca o stare de moment, întâmplătoare a
sistemului economic, pe când dezechilibrul economic se manifestă permanent, însă cu
intensităţi diferite în timp şi în cadrul componentelor economiei naţionale.
Dezechilibrul economic, în funcţie de intensitatea şi efectele pe care le produce
poate fi interpretat:
a) ca stare normală a economiei de piaţă, a evoluţiei acesteia, atunci când nu
dezorganizează în sens negativ economia şi se manifestă în forme dorite şi
acceptate de societate, ca suport al progresului economico-social. Devenite

36
 preponderente şi permanente, aceste dezechilibre caracterizează starea
normală, dinamică de dezvoltare a economiei;
b) ca o stare normală şi nedorită a economiei creatoare de dezordine şi
incompatibilităţi în cadrul funcţionalităţii sistemului economic. Dacă
dezechilibrele se manifestă parţial şi pe termen scurt, ele nu pot influenţa în
mod decisiv tendinţa dominantă a sistemului economic. Dezvoltarea
economică, deşi stânjenită tinde spre normalitate. Atunci când dezechilibrele
nedorite devin predominante, în economie se instalează starea de criză.
Pentru a desemna dezechilibrele economice normale ştiinţa economică foloseşte
noţiunea de presiune, iar pe cele anormale noţiunea de absorbţie.
Starea de presiune este considerată un dezechilibru normal, în sensul că este
caracterizată printr-o ofertă excedentară, ceea ce înseamnă că vânzătorii caută cumpărători,
fiind vorba deci de o piaţă a cumpărătorilor. În acest caz concurenţa este deosebit de
puternică între ofertanţi, selecţia pe piaţă o face cumpărătorul, care acordă prioritate
produselor cu un raport cât mai favorabil calitate/preţ, se stimulează îmbunătăţirea calităţii,
reducerea costului şi promovarea progresului tehnic, investiţiile sunt destinate dezvoltării
produselor noi.
Absorbţia este un dezechilibru anormal, caracterizat printr-o penurie de ofertă
sau exces de cerere, cumpărătorul fiind cel care aşteaptă, deci piaţa este la discreţia
vânzătorilor, care fac selecţia. În această situaţie investiţiile sunt destinate spre dezvoltări
extensive, lipseşte stimulentul pentru calitate şi consumatorul nu-şi satisface pe deplin
aspiraţiile.
Dacă între nivelul aspiraţiei vânzătorului şi cel al aspiraţiei cumpărătorului se
creează un raport de egalitate, pe piaţa bunurilor se manifestă starea de echilibru. De
regulă, însă, pe piaţă există în orice moment surplusuri ale cererii şi / sau ale ofertei, iar la
agenţii producători se manifestă stocuri de bunuri şi rezerve de factori de producţie. Cu
toate acestea pe piaţă nu există nici bunuri şi nici resurse cu preţuri zero; economia este
determinată de dezechilibre, ca expresie a modificării limitelor resurselor şi tehnologiilor, a
restricţiilor consumatorilor privind cumpărarea de bunuri şi servicii, precum şi a unor
greşeli de politică economică pe termen lung.
Efectele pozitive ale presiunii şi absorbţiei asupra pieţei se află în relaţie directă cu
intensitatea pe care o au fiecare din aceste procese. Presiunea creează o diferenţă între
aspiraţia vânzătorului şi vânzarea propriu- zisă denumită tensiunea aspiraţiei. Cu cât
aceasta este mai accentuată, cu atât presiunea asupra pieţei este mai mare. Această

37
tensiune este factorul care amplifică procesele pozitive din economie cum ar fi reducerea
costurilor de producţie. Absorbţia prin mărimea tensiunii ei, măsoară gradul de
nesatisfacere a cerinţelor cumpărătorilor. Intensitatea aspiraţiei depinde în principal de:
timpul de aşteptare pentru satisfacerea nevoii, importanţa produsului pentru cumpărător
etc. Absorbţia nemanifestată pe piaţă este, deci, o funcţie crescătoare a tensiunii şi
intensităţii aspiraţiei de cumpărare.

Dezechilibrele economice îmbracă mai multe forme din care cele mai semnificative
sunt:

a) Excesul de ofertă agregată pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii - ceea ce

face ca o parte a bunurilor produse să nu se vândă, iar pe piaţa muncii să nu poată fi
angajată o parte a resurselor de muncă.

Excesului de ofertă pe pieţele de bunuri şi servicii îi corespunde procesul economic

cunoscut sub denumirea de presiune, proces generat de mai multe cauze:
- creşterea concomitentă a salariilor şi a preţurilor, inflaţia având un rol
hotărâtor. Prin reducerea puterii de cumpărare a populaţiei, masa de bunuri
aflate în circulaţie nu poate să fie absorbită în întregime de către cerere,
apărând excesul de ofertă;
- dominaţia incertitudinii pe piaţă, ceea ce face ca fiecare producător să-şi
formeze rezerve de bunuri la nivel naţional;
- creşterea volumului investiţiilor din economia naţională şi formarea unui
surplus de capacităţi de producţie.
b) Excesul de cerere agregată pe piaţa bunurilor combinat cu excesul de ofertă
agregată pe piaţa muncii. Excesul de ofertă pe piaţa muncii înseamnă şomaj, iar excesul
de cerere pe piaţa bunurilor înseamnă diminuarea producţiei. Cauzele directe care
determină absorbţia pe piaţă (excesul de cerere) sunt:
- satisfacerea insuficientă a aspiraţiilor consumatorilor, care sunt nevoiţi să
recurgă la substituiri forţate de bunuri şi la economii silite;
- disproporţiile dintre ramurile de producţie, care determină un volum mai mic al
ofertei de bunuri în raport cu intenţiile de cumpărare ale agenţilor economici şi
ale populaţiei;
- neconcordanţa dintre intenţiile de investiţii şi condiţiile tehnico-materiale reale
ale efectuării investiţiilor.

38
 c) Excesul de cerere agregată simultan pe piaţa bunurilor economice a
monedei şi pe piaţa muncii este un dezechilibru grav care afectează toate pieţele; el este
rezultatul unei economii care se află într-o criză structurală profundă. Acest dezechilibru
implică existenţa hiperinflaţiei, a şomajului cronic şi înrăutăţirea condiţiilor de viaţă ale
majorităţii oamenilor. Această restructurare de fond presupune costuri sociale mari,
stabilirea corectă a priorităţilor, refacerea şi dezvoltarea treptată a funcţiei productive a
agenţilor economici şi a sistemului economic în ansamblul său.

4.2. Ciclurile economice

Un ciclu economic se caracterizează prin creşterea simultană a nivelului
majorităţii activităţilor economice, urmată de o scădere a acestor niveluri, după care
urmează faza de expansiune a ciclului următor. Prin urmare, ciclurile pot fi definite ca
fluctuaţii în jurul unor mărimi, care este o medie a creşterii economice într-o perioadă.
După durata lor, ciclurile se diferenţiază în trei mari tipuri, şi anume:
a) cicluri lungi sau macrocicluri, numite şi seculare, cu fluctuaţie pe o perioadă
de 50-60 de ani;
b) ciclurile propriu-zise, decenale, majore, cu periodicitate de la 4-5 ani până la
10-12 ani, caracterizate prin oscilaţii largi în activitatea de afaceri;
c) cicluri scurte sau minore, cu fluctuaţii de intensitate relativ moderată, în care
oscilaţiile sunt importante dar nu deosebit de severe, cu o periodicitate de la 6
luni la 3-4 ani.
Conţinutul ciclurilor lungi îl constituie ciclicitatea dezvoltării calitative a forţelor
productive şi, în primul rând, a modului tehnic de producţie.
În evoluţia unei economii se disting două faze: faza ascendentă şi faza descendentă.
Faza ascendentă se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică şi
ritmuri relativ ridicate de creştere a produsului naţional, investiţiilor, producţiei industriale,
profitului, inclusiv ridicarea susţinută a nivelului de trai. Faza descendentă se
caracterizează prin încetinirea ritmurilor menţionate, prin faptul că anii de depresiune
devin mai numeroşi şi se accentuează persistenţa unor fenomene negative în economie –

39
şomaj, inflaţie etc. Succesiunea celor două faze şi repetarea lor la 50-60 de ani sunt
explicate diferit, şi anume:
- prin ciclicitatea noutăţilor şi perfecţionărilor tehnice profunde sau prin
atragerea în exploatare a unor noi resurse, în special de materii prime şi
energie;
- prin pregătirea şi ducerea războaielor – pregătirea înseamnă creştere economică
şi investiţii susţinute, iar în perioada postbelică înseamnă restructurări dificile
şi reducerea cheltuielilor militare, adică depresiune;
- prin evoluţia producţiei sau a stocului de aur sau de produse agricole în
condiţiile când circulau banii de aur, iar agricultura era ramura principală în
majoritatea economiilor naţionale.
Ciclul decenal sau major reprezintă perioada de timp de la începutul unei crize
până la începutul altei crize. Aici se identifică, după unii autori, patru faze: criza,
depresiunea, înviorarea şi avântul. În teoria şi practica economică din ţara noastră se
face distincţie între următoarele patru faze ale ciclului afacerilor: prosperitatea, recesiunea,
depresiunea şi înviorarea.
Prosperitatea este starea economiei în care toate activităţile se desfăşoară la cel
mai înalt nivel; recesiunea înseamnă un declin notabil al nivelului activităţilor;
depresiunea se caracterizează prin desfăşurarea activităţilor la cel mai redus nivel din
cadrul unui ciclu; înviorarea se manifestă prin creşterea nivelului activităţilor economice
Faza de depresiune înseamnă un nivel scăzut al producţiei, ceea ce conduce la un
nivel scăzut al ocupării forţei de muncă şi, în consecinţă, al veniturilor; aceasta antrenează
un nivel scăzut al cererii pentru bunuri de consum, care, în condiţiile unei oferte
superioare, duce la scăderea preţurilor, a profiturilor şi, în final, a investiţiilor. Producţia
scăzută obligă agenţii economici să-şi consume stocurile acumulate în perioada anterioară,
să diminueze comenzile de aprovizionare, fapt care conduce la scăderea interesului pentru
împrumuturi. Rezultă un exces de rezerve bancare şi, în consecinţă, scăderea ratei
dobânzii. Preferinţa pentru bani şi înclinaţia spre consum depind de scăderea nivelului
preţurilor şi veniturilor; scade şi înclinaţia spre acumulare mai ales la cei cu venituri mici.
Un nivel scăzut al producţiei înseamnă capacităţi de producţie nefolosite şi astfel efortul de
înlocuire a maşinilor şi echipamentelor se reduce la minim. Toate acestea determină o
atitudine pesimistă, de reţinere a agenţilor economici. Ieşirea din depresiune se poate
realiza atât pe seama unor factori exogeni, cât şi pe seama unor măsuri de politică

40
monetară şi fiscală. Factorii de decizie pot adopta măsuri de politică antidepresionară,
dintre care cele mai frecvente sunt:
a) măsuri care au drept scop sporirea consumului de bunuri: salarii mai mari,
impozite progresive pe venituri, crearea unor fonduri de securitate socială;
b) creşterea volumului de investiţii, prin menţinerea ratei dobânzii sub nivelul
eficienţei marginale a capitalului, până se ajunge la ocuparea totală a forţei de
muncă; de asemenea, prin măsuri de descurajare a unor investiţii se poate
reduce inflaţia în perioadele de vârf;
c) măsuri fiscale, ca de exemplu: efectuarea unor cheltuieli de către guvern pentru
a estompa diferenţa dintre producţia totală şi cererea efectivă în cazul ocupării
totale a forţei de muncă; împrumuturile la stat şi emisiunea de bani de hârtie.
Faza de înviorare este marcată de schimbări favorabile şi substanţiale ale celor
cinci elemente, care conduc în final la creşterea producţiei, a ocupării forţei de muncă, a
veniturilor şi în consecinţă, a cererii pentru bunuri de consum. Dacă cererea depăşeşte
oferta cresc preţurile; în situaţia în care costul rămâne relativ scăzut, la începutul înviorării
creşte profitul pe seama creşterii volumului producţiei. Pe măsură ce sporeşte inventarul şi
profitul, sporeşte cererea pentru împrumuturi bancare necesare investiţiilor, fapt care
determină scăderea veniturilor, se stimulează înclinaţia spre consum şi scade preferinţa
pentru lichiditate; de asemenea scade înclinaţia marginală spre consum şi creşte înclinaţia
marginală spre acumulare. Totodată se diminuează capacităţile de producţie nefolosite şi se
îmbunătăţeşte atitudinea agenţiilor economici, devenind favorabilă acţiunii.
Faza de prosperitate se caracterizează prin nivelul ridicat al producţiei, ocupării
forţei de muncă, veniturilor, cererii, preţurilor, investiţiilor, inventarului, cererii pentru
împrumuturi, precum şi prin dinamici ascendente ale costului şi ratei dobânzii; se remarcă,
de asemenea, scăderea rezervelor bancare şi a capacităţilor de producţie nefolosite şi o
atitudine optimistă a agenţiilor economici. Procesul de creştere, relativ ascendent, este
însoţit de apariţia unor locuri înguste pentru unele procese şi resurse, ceea ce antrenează
creşterea preţurilor acestora şi chiar o creştere generală a preţurilor. Dacă relaţia cost- preţ
evoluează normal, atunci profitul total va creşte nu numai pe seama creşterii volumului
producţiei, ci şi pe seama creşterii profitului pe unitatea de produs - preţul unitar creşte, dar
costul rămâne relativ constant. Profitul creşte, de obicei, mai mult decât proporţional faţă
de salarii, ceea ce accentuează sporirea acumulărilor şi a capacităţii de investire. Volumul
total al investiţiilor din economie este impulsionat de efectul de multiplicare şi accelerare,
care activează şi mai mult factorii de creştere. Inventarul creşte datorită faptului că

41
majoritatea agenţiilor economici constituie stocuri într-o anumită proporţie faţă de volumul
vânzărilor, faţă ce cifra de afaceri, proporţie care creşte dacă se anticipează o creştere a
preţurilor. Se manifestă şi tendinţa de înlocuire a mijloacelor de muncă uzate, mai ales
când se ajunge la utilizarea maximă a capacităţilor de producţie existente; investiţiile sunt
stimulate astfel şi mai mult. Procesul este mai accentuat la începutul fazei de prosperitate,
când rata dobânzii este mai mică. Descreşterea rezervelor bancare are drept efect creşterea
ratei dobânzii. Perioada de vârf a prosperităţii se caracterizează prin cel mai înalt nivel al
principalilor indicatori: producţie, investiţii, stocuri, cerere pentru împrumut comercial etc.
Diminuându-se preferinţa pentru lichiditate creşte cererea de bunuri şi scade presiunea
inflaţionistă în economie. Creşterea înclinaţiei spre acumulare nu este suficientă însă
pentru a stimula creşterea economică, pentru că limita sa maximă este condiţionată de
ocuparea totală a forţei de muncă, sporirea în continuare a cererii pentru consum, a
investiţiilor, a împrumuturilor acordate etc. ceea ce conduce la inflaţie.
Recesiunea apare ca o consecinţă a modificării acţiunii factorilor externi şi a
relaţiilor dintre factorii interni într-o măsură care contribuie la declinul economiei. Cererea
creşte tot mai mult, înclinaţia spre consum scade pe măsura creşterii venitului, preţul se
stabilizează în timp ce costul continuă să crească, determinând scăderea profitului şi a
investiţiilor. Agenţii economici îşi reduc inventarul stocat şi, în consecinţă, şi comenzile
către producţie. Reducerea inventarului conduce la scăderea producţiei, iar aceasta la
scăderea ocupării forţei de muncă şi a venitului. Procesul de scădere se amplifică prin
relaţiile dintre cerere, preţuri, costuri, investiţii. Dacă scade consumul, profitul şi
investiţiile, firmele îşi reduc efortul de înlocuire a capitalului fix, apar capacităţi de
producţie nefolosite, scade cererea de bunuri de folosinţă îndelungată. Oferta depăşeşte
cererea, creşte înclinaţia spre lichiditate şi consum şi scade înclinaţia spre acumulare şi
investiţii. Se resimte efectul cumulativ al scăderii producţiei, ocupării forţei de muncă şi
profitului, cererii şi preţurilor; aceasta se concretizează în reducerea spre zero a
acceleratorului. Exceptând rezervele bancare, preferinţa pentru consum şi capacităţi
nefolosite, toţi ceilalţi indicatori cuprinşi în analiză sunt în descreştere.

42
 4.3. Politici anticiclice
Politicile anticiclice îşi au originea în modalităţile fundamental diferite de a percepe
cauzele fluctuaţiile ciclice. Ele se pot grupa în două mari categorii: influenţarea cererii
agregate şi influenţarea ofertei agregate.
a) Politicile anticiclice, având ca obiectiv influenţarea cererii agregate, pornesc
de la teoria lui Keynes, după care cauza principală a fluctuaţiilor agregate ale activităţii
economice rezidă în modificările nedorite ale cererii agregate în raport cu posibilităţile şi
evoluţia efectivă a producţiei.
Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice se folosesc mai multe
mijloace şi instrumente de politică economică: cheltuielile publice, sistemul de impozite şi
taxe, rata dobânzii şi masa monetară, sistemul asigurărilor sociale etc. Aceste măsuri pot fi
grupate în trei mari categorii: politica cheltuielilor publice, politica monetară şi de credit şi
politica fiscală.
Politica cheltuielilor publice se bazează pe majorarea cheltuielilor bugetului
administraţiei centrale în faza de recesiune – chiar cu preţul unui deficit bugetar – cu
scopul de a menţine sau impulsiona cererea agregată (pentru a stimula producţia în vederea
trecerii la faza de expansiune).
Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente rata dobânzii, creditul
şi masa monetară. Ele se aplică diferenţiat în funcţie de starea conjuncturii economice.
Astfel, în starea de prosperitate prelungită, când ritmul inflaţiei şi/sau pericolul
apariţiei unor dezechilibre în economie sunt majore, se procedează de regulă la sporirea
ratei dobânzii şi la promulgarea unor restricţii suplimentare la acordarea de credite;
controlul asupra masei monetare este mai riguros. Asemenea măsuri au ca efect frânarea
cererii de satisfactori şi a investiţiilor, şi pe această bază, a activităţii economice, cu preţul
creşterii şomajului şi a gradului de nefolosire a altor factori de producţie. În faza de
recesiune se poate acţiona în sens invers: reducerea ratei dobânzii, facilităţi pentru sporirea
volumului creditului şi a masei monetare, reducerea nivelului rezervelor obligatorii ale
băncilor comerciale, achiziţionarea intensă de către autorităţile monetare a titlurilor de stat
etc. Prin asemenea măsuri se urmăreşte stimularea consumului şi investiţiilor şi pe această
bază creşterea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă.
Politica fiscală constă în a utiliza sistemul de impozite şi taxe în scopuri
anticiclice. Astfel, în condiţii de recesiune, se poate proceda la reducerea fiscalităţii, lăsând
o cotă procentuală mai mare din venituri asupra agenţilor economici particulari, ceea ce are

43
menirea să încurajeze cererea pentru bunuri de consum şi investiţionale. În condiţii de
prosperitate, se procedează de regulă, la majorarea fiscalităţii, pentru a frâna cererea de
bunuri de consum şi investiţiile, chiar inflaţia, impozitele sporind mai rapid decât veniturile
în expansiune.
b) Politicile bazate pe ofertă pornesc de la ideea că pentru a influenţa conjunctura
în situaţii nefavorabile (stări de recesiune sau depresiune) este esenţială ameliorarea
stimulentelor pentru a-i incita pe producători să mărească oferta agregată. În acest sens pot
fi aplicate cel puţin două mari categorii de politici:
- efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi
preţurilor libere, prin atenuarea rolului centrelor de forţă economică care,
puternice fiind ar putea obţine venituri stabile relativ independente de evoluţia
ofertei. Factorul determinant pentru evoluţia ascendentă a ofertei agregate este
o bună funcţionare a pieţei; orice alterare a mecanismului pieţei libere creează
distorsiune între oferta şi cererea agregată, instabilitate, fluctuaţii ciclice, şomaj
şi inflaţie. Ca atare, primul obiectiv al politicii economice este de a veghea la
buna funcţionare a „pieţei libere şi a mecanismelor sale”;
- folosirea unor pârghii economice care să îmbunătăţească perspectivele de
profit ale producătorilor stimulându-i astfel să-şi menţină, şi după caz, să
sporească oferta de bunuri. În acest sens, se demonstrează că reducerea ratei
fiscalităţii îi va încuraja să producă mai mult, iar volumul total al veniturilor şi
cheltuielilor statului, ale altor categorii de agenţi economici va creşte, atrăgând
după sine, evoluţia corespunzătoare a cererii agregate.

Întrebări, teste, aplicaţii

1. Care din următoarele formulări reprezintă cauza fundamentală a ciclicităţii economice:

a) evenimente sociale şi politice;
b) stagnări sau revirimente ale producţiei;
c) evoluţia eficienţei utilizării factorilor de producţie;
d) oscilaţiile gradului de ocupare a forţei de muncă;
e) mutaţiile pe piaţa factorilor de producţie.

44
2. Evoluţia principalelor fenomene economice este:
a) întâmplătoare;
b) ondulatorie;
c) repetabilă cu o regularitate în timp;
d) condiţionată de fenomene naturale;
e) în funcţie gradul de intensitate al crizelor economice.
3. Politica fiscală funcţionează în perioada de recesiune economică prin:
a) reducerea fiscalităţii pentru echilibrarea bugetului excedentar;
b) creşterea fiscalităţii în scopul redimensionării masei monetare;
c) reducerea fiscalităţii deoarece recesiunea economică se manifestă prin criză
şi depresiune;
d) reducerea gradului de impozitare a veniturilor şi de taxare a consumului
pentru a încuraja consumul şi investiţiile;
e) creşterea fiscalităţii pentru a constitui fonduri necesare relansării investiţiilor
orientate către ieşirea din recesiune.
4. Care din afirmaţiile de mai jos, cu privire la perioada de criză, sunt corecte:
a) preţurile bunurilor scad;
b) are loc o restrângere a şomajului;
c) investiţiile se restrâng sau încetează;
d) pe piaţă se înregistrează o penurie acută de bunuri.
5. Care din măsurile anticiclice enunţate în continuare sunt recomandate în faza de
recesiune:
a) majorarea fiscalităţii;
b) impunerea de restricţii suplimentare la acordarea creditelor;
c) scăderea ratei dobânzii pentru ieftinirea creditelor;
d) majorarea cheltuielilor publice.
6. Programele de măsuri anticriză sunt alcătuite în principal din următoarele componente:
a) politica efortului concentrat;
b) strategia consumatorului suveran;
c) politica monetară şi de credit;
d) politica fiscală;
e) politica cheltuielilor publice.

45
7. Care din procesele enumerate mai jos sunt specifice depresiunii ca fază a ciclului
economic:
a) întreprinderile adoptă măsuri de reducere a costurilor;
b) are loc înlocuirea şi modernizarea masivă a capitalului fix;
c) creşte gradul de ocupare a forţei de muncă;
d) cresc salariile şi veniturile agenţilor economici;
e) creşte cursul titlurilor de valoare;
f) are loc ieftinirea creditului;
g) are loc schimbarea sortimentului de fabricaţie.

46
 Capitolul V

VENITUL, CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE

5.1. Venitul şi formele lui

Surplusul valorii producţiei vândute, într-o anumită perioadă de timp, peste
costurile primare din perioada respectivă, constituie venitul global al întreprinzătorului.

Aceste venituri obţinute de agenţii economici, individuali şi agregaţi, constituie

sursa reluării activităţii economice, a satisfacerii nevoilor personale şi colective. La
nivelul economiei naţionale ele îmbracă următoarele forme: venit personal, venit
disponibil, venit naţional.
Venitul personal exprimă veniturile curente ale persoanelor, provenite dintr-o
activitate, la care se adaugă transferurile de la guvern şi întreprinderi.
Venitul disponibil reprezintă parte a venitului personal din care s-au redus
impozitele pe venituri personale plătite administraţiei centrale şi locale.
Venitul disponibil evidenţiază veniturile menajelor ce pot fi folosite pentru
satisfacerea nevoilor personale şi cumpărarea de bunuri materiale şi servicii, plata
dobânzilor, transferurilor de venituri în străinătate etc, precum şi pentru economisire.
Venitul naţional reprezintă suma veniturilor personale la care se adaugă sau se
scad următoarele elemente: se adaugă profiturile obţinute de societăţile anonime, cotizaţiile
pentru asigurările sociale şi excedentele de salarii; din rezultatul obţinut se scad
transferurile efectuate de întreprinderi şi de stat, dobânzile la împrumuturile de consum şi
dividendele.
Mărimea venitul naţional se determină prin mai multe metode – cea de producţie,
cea de repartiţie şi cea a utilizării finale.
Prin metoda de producţie, venitul naţional se determină scăzând consumul de
capital fix (amortizarea) din produsul naţional brut evidenţiat în preţurile factorilor de
producţie.

47
 Potrivit metodei de repartiţie, venitul naţional cuprinde salarii, rente şi dobânzi
nete (dobânda netă reprezintă diferenţa dintre dobânda încasată şi dobânda plătită). Toate
aceste venituri obţinute de agenţii economici naţionali participanţi la crearea bunurilor şi
serviciilor sunt supuse impozitelor indirecte şi ca urmare, repartiţia venitului naţional creat
cuprinde două etape: distribuirea sau repartiţia primară şi redistribuirea sau repartiţia
secundară.
Distribuirea venitului naţional reprezintă procesul de împărţire a acestuia între
participanţii direcţi la producerea lui: lucrători productivi, agenţi economici (unităţile
productive) şi statul în calitatea sa de întreprinzător şi organizator al vieţii economice. În
acest proces se formează veniturile primare.
Dar, distribuirea venitului naţional nu asigură venituri pentru toţi membrii
societăţii, ceea ce face necesară redistribuirea sa şi constituirea de venituri derivate.
Redistribuirea venitului naţional constă în procesul de trecere fără echivalent a unei
părţi din veniturile primare dintr-o formă de proprietate în alta (de regulă între proprietatea
privată şi publică) şi are ca obiectiv crearea de venituri pentru lucrătorii din sfera
neproductivă, pentru instituţiile social-culturale, administraţia de stat etc, precum şi
protecţia socială a întregii populaţii. Redistribuirea unei părţi a venitului naţional are loc
prin mecanisme specifice, îndeosebi prin sistemul de impozitare a veniturilor şi prin
politica preţurilor (sistemul de impozitare indirectă). Această parte a venitului naţional este
preluată de puterea publică şi constituie sursă a veniturilor bugetare destinate acoperirii
cheltuielilor legate de învăţământ, cultură, sănătate, administraţie, apărare, protecţie socială
etc.
În procesul distribuirii şi redistribuirii venitului naţional se constituie venitul
personal şi venitul disponibil.
După înfăptuirea proceselor de distribuire şi redistribuire a veniturilor urmează
utilizarea veniturilor nete disponibile în interiorul ţării de către membrii societăţii pentru
consumul privat şi de către instituţii pentru consumul public. Partea care rămâne din
venituri după efectuarea cheltuielilor de consum privat şi public este destinată
economisirii. Deci, ca expresie a utilizării finale a venitului naţional, diferitele categorii
de venituri ce se constituie în procesul repartiţiei, sunt destinate consumului şi investiţiilor.

48
 5.2. Consumul
Consumul reprezintă folosirea bunurilor economice de către populaţie şi
administraţie pentru satisfacerea trebuinţelor personale.
Ca act final al activităţii economice, pe seama acestuia se asigură existenţa
oamenilor, satisfacerea unor nevoi generale ale societăţii, dezvoltarea personalităţii umane.

În funcţie de subiectul consumului, acesta se delimitează în : consum privat, care

se referă la o singură persoană, o familie sau o asociaţie şi consum public (guvernamental)
care se referă la stat şi la instituţiile sale.

După obiectul consumului se delimitează: consumul material sau consumul de

bunuri materiale (satisfactori) şi consumul nematerial, care constă în consumul de
servicii.

În raport cu durata consumului se disting: consumul propriu-zis sau curent, care

are în vedere bunurile ce-şi pierd utilitatea într-un singur act de folosinţă şi consumul de
bunuri de folosinţă îndelungată care se referă la bunurile ce se utilizează într-o perioadă
mai mare şi care se uzează în mod treptat.

Mărimea consumului, pe ansamblul societăţii, este dependentă de dimensiunile

venitului naţional şi de proporţia în care acesta se împarte pentru investiţii (economii) şi
pentru consum. La nivelul individului, mărimea consumului depinde de venit, preţurile
bunurilor şi de trebuinţele fiecăruia.

Raportul procentual dintre consum şi venit este pus în evidenţă de rata

consumului (c) sau înclinaţia medie spre consum, care exprimă ponderea consumului (C)
în totalul venitului (Y), adică:

C
c= · 100
Y

Rata consumului este direct proporţională cu mărimea consumului şi invers

proporţională cu mărimea venitului.

Mărimea consumului depinde obiectiv de dimensiunile venitului, iar subiectiv de

trebuinţele indivizilor.

Legătura funcţională dintre un anumit venit şi cheltuielile efectuate pentru consum

este denumită înclinaţia marginală spre consum(c′). Înclinaţia spre consum şi, implicit,
mărimea cheltuielilor destinate consumului personal ca şi ponderea acestor cheltuieli în

49
venitul total al familiilor depinde de factori obiectivi şi factori subiectivi. Printre factorii
obiectivi care determină mărimea cheltuielilor de consum se înscriu: modificarea mărimii
salariului şi a venitului, în general, modificarea mărimii profitului şi a dobânzii,
modificarea mărimii capitalului şi a acumulării, modificarea politicii fiscale etc.

Factorii subiectivi care influenţează înclinaţia spre consum se referă la obiceiurile

indivizilor şi înclinaţiile psihologice ale acestora privind prevederea de a avea o rezervă
bănească, sentimentul de siguranţă şi senzaţia de independenţă pe care o generează
economiile băneşti, dorinţa de a putea beneficia de dobânzi sau alte avantaje în viitor
pentru munca economisită, dorinţa de ridicare a standardului de viaţă, de a lăsa avere
moştenitorilor etc. Datorită acţiunii acestor factori obiectivi şi subiectivi, evoluţia
consumului este guvernată de legea psihologică fundamentală formulată de J.M.Keynes,
potrivit căreia, odată cu creşterea sau reducerea venitului, oamenii tind să-şi mărească sau
să-şi reducă consumul, dar într-o proporţie mai mică comparativ cu modificarea venitului.
Prin urmare, la o creştere a venitului (ΔY) are loc şi o creştere a consumului (ΔC) dar într-o
măsură mai mică (ΔY> ΔC), ceea ce determină creşterea volumului economiilor băneşti. În
consecinţă, înclinaţia marginală spre consum (c′) calculată ca raport între creşterea
consumului (ΔC) şi creşterea venitului (ΔY), este o mărime pozitivă, dar subunitară, care
exprimă creşterea consumului la o creştere unitară a venitului. În cazul anumitor persoane
şi instituţii raportul poate deveni supraunitar, generând aşa-numitele economii negative
până la consumarea rezervelor băneşti acumulate sau când consumul se realizează pe baza
creditului privat sau public.

Consumul constituie, de asemenea, o componentă principală a calităţii vieţii, a

nivelului de trai.
Indicatorul care reflectă nivelul mediu al consumului de bunuri materiale şi servicii
este consumul pe locuitor. Acest indicator se determină prin raportarea consumului total,
pe grupe de produse, dintr-o anumită perioadă, la numărul mediu al populaţiei unei ţări.
Mărimea consumului de bunuri materiale şi servicii pe individ, socio-grupuri şi pe
totalul populaţiei, se exprimă prin costul vieţii. Nivelul costului vieţii depinde de mărimea
cheltuielilor curente efectuate într-o anumită perioadă de timp, un an, pentru procurarea de
bunuri alimentare, nealimentare şi servicii necesare consumului populaţiei.
Evoluţia costului vieţii se exprimă prin indicele costului vieţii (Icw) care
evidenţiază modificarea medie a preţurilor bunurilor materiale şi tarifelor la serviciile
utilizate de populaţie.

50
 Acest indice se determină prin relaţia:
Icw = qi ⋅ po
Dacă indicele costului vieţii este în scădere, înseamnă că are loc o creştere a
nivelului de trai şi invers.
Pentru cunoaşterea costului vieţii, a puterii de cumpărare a populaţiei şi a nivelului
de trai se utilizează, de către organisme specializate, bugetele de familie.
Bugetul de familie reprezintă un sistem de evidenţă prin care se înregistrează
sistematic şi cronologic, de regulă pe o perioadă de un an, veniturile după natura lor (din
muncă, din surse bugetare, etc.), iar cheltuielile de consum după destinaţia lor: hrană,
locuinţă învăţământ, etc.
Aceste bugete se întocmesc pe diferite categorii socioprofesionale şi tipuri de
familii reprezentative, selectate de organisme specializate.

5.3. Economiile şi investiţiile

Utilizarea venitului are în vedere atât satisfacerea trebuinţelor prezente, cât şi a
celor viitoare şi în consecinţă, acesta se împarte într-o anumită proporţie, în cheltuieli de
consum şi economii. Surplusul de venit peste cheltuielile de consum constituie economiile,
deci venitul (Y) este alcătuit din cheltuieli de consum (C ) şi din economii (E).

Y = C+E
Mărimea absolută a economiilor depinde de mărimea venitului şi de cota de venit
ce se alocă pentru economie, iar mărimea ei relativă se calculează ca raport procentual
între masa economiilor şi cea a venitului şi poartă denumirea de rată a economiilor.
E
e′ = ·100
Y
Între evoluţia economiilor (ΔE) şi cea a venitului (ΔY) există o legătură funcţională
exprimată prin înclinaţia marginală spre economii (s). Aceasta reflectă raportul dintre
creşterea economiilor şi cea a venitului, relevând cu cât sporesc economiile la creşterea cu
o unitate a sporului de venituri.
ΔE
s=
ΔY

51
 De regulă, creşterea medie a economiilor (ΔE) devansează creşterea medie a
venitului (ΔY), adică:
ΔE>ΔY; ΔY = ΔC+ΔE 0<s <1
Economiile pot să rămână fie o tezaurizare sterilă, fie se pot transforma, prin
intermediul investiţiilor, într-un plasament care conduce la sporirea dimensiunilor
capitalului real al agenţilor economici sau patrimoniului social.

În sens larg, investiţiile desemnează plasarea economiilor deţinute de persoane

fizice şi juridice în vederea creării şi achiziţionării de noi echipamente de producţie,
perfecţionării celor existente, creşterii stocului de capital, construirii de locuinţe,
cumpărării unor suprafeţe de teren, achiziţionării de titluri de valoare.
În sens restrâns, investiţiile reprezintă adaosul la capitalul sau la patrimoniul
personal existent, adaos rezultat din folosirea unei părţi a economiilor obţinute într-o
perioadă. Prin urmare, în sens restrâns, investiţiile corespund proporţiei cheltuielilor care
participă la formarea capitalului. Acele investiţii care măresc volumul capitalului fix şi pe
cel al stocurilor materiale, poartă numele de investiţii nete; ele contribuie la formarea netă
a capitalului. Dacă la investiţia netă se adaugă amortizarea, care asigură înlocuirea
capitalului fix uzat, se obţine investiţia brută care contribuie la formarea brută a
capitalului.
Din punct de vedere structural, investiţiile cuprind:
a) lucrări de construcţii – montaj;
b) procurarea de utilaje şi instrumente;
c) lucrări geologice (studii, cercetări, prospecţiuni, explorări, etc.);
d) alte investiţii (cheltuieli pentru cercetare, studii, proiectare, pentru procurarea
obiectelor şi inventarului gospodăresc);
e) plasamente pe termen lung ale hârtiilor de valoare.
Asigurând formarea brută a capitalului, investiţiile antrenează sporirea veniturilor
din care decurge o nouă creştere, atât a consumului, cât şi a economiilor.
Imboldul spre investiţii, respectiv transformarea economiilor în investiţii, depinde
de o serie de factori cum sunt:
a) cererea de investiţii;
b) eficienţa marginală a capitalului şi raportul ei faţă de rata dobânzii;
c) randamentul viitor al capitalului şi nivelul rentabilităţii la investiţiile existente;
d) riscul întreprinzătorului şi al celui care împrumută;

52
 e) implicarea statului în politica de investiţii;
f) situaţia economiei mondiale.
Efectuarea oricărei investiţii este condiţionată de studiul de oportunitate
financiară. Aceasta poate fi apreciată cu ajutorul rentabilităţii investiţiei, care se bazează
pe principiul actualizării sau al dobânzii compuse. Astfel se consideră că investiţia poate fi
asemănată cu o sumă de bani depusă la bancă (S0), cu o dobândă compusă a cărei rată este
d. Această sumă se va transforma în timpul tn într-o sumă sporită Sn, potrivit relaţiei:
Sn = S0(1+d)n
În practică sunt folosite alte două criterii de alegere a variantelor de investiţii:
a) rata rentabilităţii minime a investiţiei, reprezentând minimul de rată a
profitului scontat pe care investitorul are certitudinea că o va depăşi ceea ce îi
va motiva investiţia;
b) perioada de rambursare, reprezentând durata sau timpul în care investitorului
i se va restitui (rambursa) costul iniţial al investiţiei.
Pe baza studiilor de oportunitate, se elaborează mai multe variante de investiţii, din
care se alege acea investiţie în care suma imobilizată (S0) va fi cea mai mică în raport cu
suma fructificată în timpul tn (respectiv Sn), deci investiţia care aduce cea mai mare rată a
rentabilităţii şi care are perioada de rambursare cea mai scurtă.
Investiţiile au următoarele caracteristici:
a) au un puternic efect de antrenare în întreaga economie, în relaţiile dintre agenţii
economici;
b) efectele lor sunt atât economico-sociale cât şi tehnico-ştiinţifice, culturale etc;
c) sunt factorul principal de creştere şi dezvoltare economică;
d) contribuie masiv la crearea de noi locuri de muncă, la folosirea cât mai deplină
a mâinii de lucru.

5.4. Principiul multiplicatorului şi principiul acceleratorului

În orice economie naţională, veniturile obţinute sunt finalmente, destinate
consumului şi investiţiilor. Cum, investiţiile influenţează producţia, veniturile şi consumul,
în ţările cu economie de piaţă repartizarea veniturilor pentru consum şi pentru investiţii
(acumulare, economisire) are la bază principiile multiplicatorului şi acceleratorului.

53
 Principiul multiplicatorului relevă influenţa investiţiilor asupra venitului. Astfel
creşterea investiţiilor determină creşterea producţiei şi a venitului, iar creşterii venitului îi
corespunde un nivel de creştere al cheltuielilor pentru consum care, la rândul său,
impulsionează şi determină mărimea investiţiilor viitoare.
Dacă se consideră că sporul investiţiilor determină un spor de venit, atunci
multiplicatorul (K), calculat ca un raport între variaţia venitului (ΔY) şi variaţia
investiţiilor (ΔI), evidenţiază efectul de multiplicare a venitului pe seama investiţiilor.
ΔY
K=
ΔI
La rândul său, creşterea venitului (ΔY) se scindează în creşterea consumului (ΔC)
şi creşterea investiţiilor (ΔI).
Deci: ΔY= ΔC+ ΔI, de unde: ΔI= ΔY – ΔC
Drept urmare, formula multiplicatorului devine:
ΔY ΔY 1 1 1
K= = = = =
ΔI ΔY − ΔC ΔC 1 − c s
1−
ΔY
Ca atare, multiplicatorul investiţiilor se află în raport invers proporţional cu
înclinaţia marginală spre economii (s), şi în raport direct proporţional cu înclinaţia
marginală spre consum, punând în evidenţă impulsul stimulativ al consumului asupra
relaţiei dintre venit şi investiţii.

Principiul acceleratorului exprimă şi măsoară efectul creşterii venitului asupra

investiţiilor sub impulsul efectului stimulativ al cererii de consum. Calculat ca raport între
volumul investiţiei într-un an (It) şi variaţia venitului în perioada anterioară (Yt-Yt-1),
acceleratorul tinde să furnizeze o explicaţie teoretică a variaţiilor acumulării de capital.

It It
a= =
ΔY ΔC + ΔI

Potrivit principiului acceleratorului, o schimbare în cererea şi oferta de bunuri şi

servicii de consum antrenează o schimbare mai intensă a cererii totale şi, ca urmare, a
investiţiilor. Principiul acceleratorului acţionează în faza de expansiune economică. În faza
de recesiune şi criză, scăderea cererii de bunuri şi servicii de consum antrenează reducerea
producţiei acestora şi, implicit, frânează sau stopează investiţiile.

54
 Întrebări, teste, aplicaţii

1. Ce este consumul şi cum se determină rata consumului?

2. În ce constă legea psihologică fundamentală şi cum se determină înclinaţia marginală
spre consum?
3. Ce este înclinaţia marginală spre economii şi în ce raport se află aceasta cu înclinaţia
marginală spre consum?
4. Ce este, cum se calculează şi ce exprimă multiplicatorul investiţiilor?
5. Investiţiile au un puternic efect de antrenare în economie, având ca rezultat:
a) creşterea costului de producţie;
b) diminuarea numărului locurilor de muncă şi apariţia şomajului;
c) poluarea mediului înconjurător;
d) scăderea ofertei de bunuri şi servicii de consum personal şi creşterea ofertei
de bunuri capital;
e) promovarea progresului tehnic;
f) mărirea productivităţii muncii;
g) crearea de noi locuri de muncă.
6. În anul 2002, consumul a fost de 2.400 mld. u.m., corespunzător unei rate a
consumului de 60%. În anul 2003, consumul va creşte cu 400 mld.u.m. la o înclinaţie
marginală spre consum de 0,5. Să se determine venitul naţional din anii 2002 şi 2003.
7. Creşterea cheltuielilor pentru consum este determinată de următorii factori:
a) nevoia de a crea rezerve pentru situaţii neprevăzute;
b) creşterea taxelor şi a impozitelor în economie;
c) creşterea veniturilor;
d) scăderea puterii de cumpărare a monedei.
8. În urma unei investiţii suplimentare de 4.250.000 u.m., se realizează un venit cu
10.625.000 u.m. mai mare decât în perioada anterioară, când era de 42.480.000 u.m..
Să se determine;
a) înclinaţia marginală spre economii;
b) înclinaţia marginală spre consum;
c) sporul consumului;
d) multiplicatorul investiţiilor;

55
 9. Venitul naţional realizat într-un an de agenţii economici ai unei economii naţionale a
fost de 6.000 mld.u.m. reprezentând o creştere cu 20% faţă de venitul naţional
realizat în anul precedent. Ştiind că înclinaţia marginală spre consum a fost de 0,8
calculaţi:
a) sporul consumului;
b) înclinaţia marginală spre economii;
c) sporul economiilor;
d) sporul venitului naţional în perioada următoare.
10. Venitul naţional creat de agenţii economici ai unei economii naţionale este de 800
mld u.m. Acest nivel al venitului naţional reprezintă o creştere cu 25% faţă de
perioada anterioară. Înclinaţia marginală spre consum a perioadei respective este de
0,7. Multiplicatorul investiţiilor ce se vor înfăptui pe seama economiilor obţinute este
de 3. Se cere să se determine:
a) sporul consumului;
b) înclinaţia marginală spre economii şi sporul economiilor;
c) sporul venitului naţional în perioada ce urmează.
11. Completaţi tabelul de mai jos:
Înclinaţia marginală Înclinaţia marginală Multiplicatorul
spre consum spre economii investiţiilor
0,2
3
5/6

12. În perioada curentă, venitul(V1) este de 1.000 u.m. şi reprezintă o creştere cu 25%
faţă de venitul din perioada anterioară(V0). Înclinaţia marginală spre consum este de
0,9, iar rata consumului în perioada curentă este de 0,8. Să se determine:
a) înclinaţia marginală spre economii (s) şi sporul economiilor în perioada
curentă;
b) sporul de venit ce se va obţine în viitor pe seama investigaţiilor efectuate
în perioada curentă.
NOTĂ: Se consideră investiţiile egale cu economiile, iar sporul investiţiilor egal cu sporul
economiilor.

56
 Capitolul VI

PIAŢA MUNCII.
OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL

6.1. Cererea şi oferta de muncă

Activitatea economico-socială generează nevoia de muncă. Dacă se cunosc volumul
de bunuri şi servicii necesare pentru o perioadă dată de timp, nivelul productivităţii muncii
şi regimul legal de muncă, se poate determina nevoia de muncă, respectiv forţa de muncă
necesară în perioada respectivă pe ansamblul economiei. Nevoia de muncă salariată ce se
formează la un moment dat sau într-o perioadă determinată de timp într-o economie
reprezintă cererea de muncă. Cererea de muncă se exprimă prin numărul de locuri de
muncă. Condiţia fundamentală ca nevoia de muncă să constituie cerere de muncă o
reprezintă salarizarea (remunerarea) ei.
Cererea de muncă este o cerere derivată, fiind determinată de cererea de bunuri
economice.
Cererea de forţă de muncă depinde înainte de toate de ritmul de creştere
economică; la acesta se adaugă o serie de alţi factori între care enumerăm: nivelul şi
dinamica productivităţii muncii, structura producţiei şi activităţilor economico-
sociale, formele de ocupare şi regimul ocupării etc.
Atunci când se analizează cererea de muncă o importanţă deosebită se acordă
elasticităţii cererii de muncă. Astfel dacă cererea de muncă este elastică, orice
revendicare salarială poate fi obţinută de la angajatori pe seama unei reduceri semnificative
a ocupării.
Reprezentarea grafică a curbei cererii de forţă de muncă pune în evidenţă relaţia
inversă ce există între nivelul cererii de muncă şi dimensiunea salariului.

57
 Curba cererii de muncă

Nivelul
salariului

S0

S1

C0 C1 Cantitatea de muncă
salariată cerută

Oferta de muncă reprezintă potenţialul de muncă disponibil la un moment dat

într-o economie. Ca şi în cazul cererii de muncă, pentru ca resursele de muncă disponibile
să formeze oferta de muncă este necesară îndeplinirea condiţiei de remunerare a muncii.
Ca atare, ea nu cuprinde femeile casnice, elevii şi studenţii, militarii în termen şi alte
persoane care depun activităţi nesalarizate ş.a.
Oferta de muncă este determinată de o serie de factori, dintre care amintim:
populaţia totală aptă de muncă, factorii instituţionali (vârsta legală de muncă,
legislaţia salarială), raportul între utilitatea şi dezutilitatea muncii, conţinutul şi
durata muncii ş.a.
O caracteristică a curbei ofertei de muncă o reprezintă forma atipică a acesteia,
rezultat al manifestării efectului de venit şi a efectului de substituţie.
Efectul de venit este raţionamentul potrivit căruia o persoană înlocuieşte timpul de
muncă cu timp liber, atunci când salariul atinge un nivel care permite posesorului muncii
să aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale.
Efectul de substituţie este raţionamentul potrivit căruia o persoană salariată
înlocuieşte o parte din timpul său liber cu timp de muncă suplimentar pentru a obţine
venituri mai mari.
Efectul de substituţie stimulează o persoană să lucreze mai mult timp, în timp ce
efectul de venit o stimulează să lucreze mai puţin.

58
 Curba atipică a ofertei

Nivelul
salariului

Efect de venit
S1

S0 Efect de substituţie

Cantitate
O0 O1 de muncă

În legătură cu cererea şi oferta de forţă de muncă, este necesar a fi reţinute câteva

aspecte:
- oferta de muncă se formează pe parcursul unei perioade îndelungate de timp;
- posesorii forţei de muncă au o mobilitate scăzută;oamenii se deplasează cu greutate
dintr-o localitatea în alta, nu-şi schimbă cu uşurinţă locul de muncă, ci sunt ataşaţi
mediului economico-social, chiar dacă acesta nu le oferă avantaje economice;
- oferta de muncă este eminamente perisabilă şi are caracter relativ rigid. Cel ce face
oferta de muncă trebuie să trăiască, nu poate aştepta oricât să apară un loc de
muncă;
- generaţiile de tineri sunt crescute de părinţii lor pentru a deveni oameni şi nu
mărfuri, salariaţi. De aceea, oferta de muncă nu respectă în totalitate principiile
economiei de piaţă;
- cererea şi oferta de muncă nu sunt omogene, neputându-se substitui reciproc decât
în anumite limite sau deloc.

59
 6.2. Piaţa forţei de muncă – definire, caracteristici, sistemul de
indicatori
Piaţa muncii reprezintă ansamblul actelor de vânzare-cumpărare a forţei de
muncă ce au loc într-un spaţiu economic; ea relevă întâlnirea cererii cu oferta de
muncă şi stabilirea pe această bază a condiţiilor de angajare, negocierea şi fixarea
salariilor în funcţie de performanţele muncitorilor, realizarea mobilităţii salariilor şi
forţei de muncă pe locuri de muncă, firme, zone etc.

Nivelul
salariului

E
Se

Cantitate
Qe de muncă

Trăsăturile pieţei muncii 15 :

1. este o piaţă derivată, primind influenţe venite de pe celelalte pieţe (piaţa
bunurilor, piaţa factorilor de producţie) şi generând totodată efecte ce se
regăsesc în toate sectoarele vieţii economico-sociale;
2. reflectă legăturile reciproce dintre realităţile demografice (care
determină oferta de muncă) şi cele ale dezvoltării economico-sociale
(care generează cererea de muncă);
3. presupune negocierea permanentă între purtătorii cererii şi cei ai ofertei
de muncă, sub aspect cantitativ, calitativ şi structural;
4. este reglementată în cel mai înalt grad. Această trăsătură derivă din
necesitatea de a asigura protecţia salariatului, de a controla competiţia

15
ASE – Economie, ediţia a V-a, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 284 - 285

60
 loială prin intermediul sindicatelor, de a permite gruparea
întreprinzătorilor care angajează forţă de muncă;
5. este o piaţă cu concurenţă imperfectă, fie de monopol, fie de oligopol,
în funcţie de modul de constituire şi organizare a cererii şi ofertei de
muncă de către patronate şi sindicate;
6. reflectă modul în care se asigură resursele de muncă pe ramuri, sectoare,
profesii şi niveluri de calificare;
7. segmentarea. Este o piaţă eterogenă, delimitându-se mai multe
segmente, pe genuri de activitate, zone geografice, profesii, niveluri de
calificare, sexe, vârste etc. Din acest punct de vedere, adepţii teoriei
segmentării pieţei muncii delimitează o piaţă primară a muncii –
caracterizată printr-o mare stabilitate a locului de muncă, salarii ridicate
şi în creştere, prezenţa scării ierarhice, utilizarea tehnologiilor relativ
avansate, prezenţa sindicatelor puternice şi eficiente – şi o piaţă
secundară – caracterizată prin locuri de muncă nesigure, fluctuaţie
ridicată a personalului, utilizarea unor tehnologii rudimentare, lipsa
posibilităţilor de promovare, sindicate inexistente sau slabe.
Sistemul de indicatori utilizaţi în investigarea şi analiza pieţei muncii
Sub aspectul metodologic al definirii, alinierii şi comparării internaţionale a
indicatorilor pieţei muncii, au existat de-a lungul timpului numeroase preocupări,
realizându-se progrese însemnate. În prezent se dispune de un set de indicatori
standardizaţi la scară internaţională, care caracterizează principalele aspecte ale ocupării şi
şomajului. Alături de aceştia se folosesc şi concepte şi indicatori naţionali. Nu de puţine ori
se prezintă concomitent în statistici ambele categorii de informaţii, fiecare dintre ele având
relevanţă pentru caracterizarea cu deosebire a unor aspecte.
Indicatorii care măsoară intensitatea unor fenomene şi procese de pe piaţa muncii se
pot grupa astfel:
- indicatori de nivel – sunt reprezentaţi de indicatorii resurselor de muncă
(populaţia activă, populaţia ocupată, populaţia în vârstă de muncă şi
persoanele aflate în limita limitelor legale ale vârstei de muncă),
indicatorii ocupării forţei de muncă şi indicatorii şomajului (rata
ocupării şi rata şomajului), indicatorii salarizării (costului forţei de
muncă), indicatorii duratei muncii şi indicatorii condiţiilor şi ai
conflictelor de muncă;

61
 - indicatori de structură – sunt reprezentaţi de aceiaşi indicatori de mai
sus, structuraţi după criterii cum ar fi: sex, vârstă, repartizare teritorială,
categorii social-profesionale, ramuri de activitate, profesii, experienţă
profesională, mărimea întreprinderilor, experienţa profesională a
salariaţilor, eventual a şomerilor (şi durata în şomaj), formele de plată,
timpul lucrat etc;
- indicatori derivaţi – sunt indicatorii care combină diferite criterii şi
caracteristici ale populaţiei (ex.: structura populaţiei ocupate pe regiuni,
pe niveluri de salarii etc.).
Plecând de la modul de structurare a populaţiei totale în componente, în funcţie de
surse mijloacelor de subzistenţă (vezi fig. nr. 1) se pot evidenţia şi calcula următorii
indicatori:
- rata de activitate – se poate calcula fie prin raportarea populaţiei active
la populaţia totală şi se obţine rata brută de activitate a populaţiei, fie la
populaţia în vârstă de muncă la resursele de muncă disponibile, obţinând
rata de activitate a populaţiei în vârstă de muncă şi, respectiv, a
resurselor de muncă;
- rata (gradul) de ocupare (Go) – poate fi calculată prin raportarea
populaţiei ocupate fie la populaţia în vârstă de muncă, fie la resursele de
muncă disponibile:
Po
Go = × 100 [%]
Pa
unde:
Po – populaţie ocupată
Pa - populaţie aptă de muncă
Corespunzător gradului de ocupare se poate calcula şi gradul de neocupare (Gno) unde Go +
Gno = 100%.
Pan
Gno = × 100 [%]
Pa
unde:
Pan – populaţie aptă neocupată

- rata şomajului (Rş) – se calculează prin raportarea numărului de şomeri

fie la populaţia activă, fie la populaţia ocupată:

62
 nr.someri
Rş = × 100 [%]
Po
nr.someri
Rş = × 100 [%]
Pa

Evident, fiecare dintre indicatorii menţionaţi se poate calcula la nivel naţional,

regional, local, după cum se poate calcula pentru ansamblul forţei de muncă sau ca
indicatori parţiali, pentru anumite segmente ale acesteia, stabilite după criterii diverse:
demografice (sex, vârstă), ocupaţional-profesionale (statut profesional, grupe de profesii),
după talia localităţilor, firmelor sau sediul de reşedinţă (municipii, oraşe, cartiere, comune,
mediul urban sau rural).

Populaţia totală şi componentele ei

în funcţie de surse mijloacelor de subzistenţă
POPULAŢIA TOTALĂ
Populaţia POPULAŢIA ÎN VÂRSTĂ DE MUNCĂ
în afara Persoane cu RESURSE DE MUNCĂ
limitelor incapacitate Populaţia casnică, POPULAŢIA ACTIVĂ
legale de permanentă de militari în termen, Şomeri şi POPULAŢIA
vârstă de muncă şi persoane studenţi şi elevi care persoane care OCUPATĂ
muncă care se au depăşit 16 ani şi sunt în Salariaţi Alte
pensionează nu lucrează căutarea unui categorii
înainte de limita loc de muncă de
vârstei de populaţie
pensionare ocupată
POPULAŢIE INACTIVĂ
Sursa: Mihăescu C., Predoşanu G. – Repere pentru crearea unui sistem informaţional în domeniul forţei
de muncă în Piaţa muncii în România în perioada de trecere la economia de piaţă, Academia Română,
INCE, IEN, CIDE, 1991

unde:
Populaţia totală – este indicatorul care reflectă numărul locuitorilor care au
domiciliul pe raza administrativ-teritorială a unui sat, comune, oraş, municipiu, continent
sau al planetei

63
 Populaţia în vârstă de muncă – cuprinde bărbaţii între 16-60 ani şi femeile între 16-
57 ani.
Resursele de muncă – cuprinde acea categorie de populaţie care dispune de
ansamblul capacităţilor fizice şi intelectuale care-i permit să presteze o muncă utilă în una
din activităţile care se desfăşoară în economia naţională.
Populaţia activă – se determină însumând:
- populaţia ocupată (salariaţi şi nesalariaţi) din toate ramurile economiei naţionale;
- şomerii aflaţi în plata ajutorului de şomaj şi a alocaţiei de sprijin;
- persoane aflate în căutarea unui loc de muncă.
Populaţia ocupată – cuprinde toate persoanele care au o ocupaţie aducătoare de
venit fiind încadrate într-o activitate economică sau socială în baza unui contract de muncă
sau desfăşoară o activitate pe cont propriu.
Şomerii – reprezintă toate persoanele apte de muncă care nu pot fi încadrate în
muncă din lipsa locurilor de muncă disponibile corespunzătoare pregătirii lor şi care
beneficiază de ajutor de şomaj sau late forme de protecţia socială, precum şi de sprijin în
vederea reintegrării lor profesionale prin calificare, recalificare sau perfecţionare.

6.3. Şomajul
6.3.1. Şomajul – definire, cauze, tipologie
Şomajul evidenţiază o stare de dezechilibru pe piaţa muncii caracterizată
printr-un excedent al ofertei de muncă în raport cu cererea de muncă.
În ceea ce priveşte definiţia dată şomerilor, cea mai uzitată este cea dată de Biroul
Internaţional al Muncii (BIM) conform căreia o persoană este considerată şomeră dacă are
peste 15 ani şi îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
- este aptă de muncă;
- nu are un loc de muncă;
- este în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele 4 săptămâni diferite
metode pentru a-l găsi: înscrierea la agenţiile de plasare a forţei de muncă,
demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu, publicarea de anunţuri şi
răspunsuri la anunţuri, apel la prieteni, rude, colegi etc.;

64
 - sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă şi-ar găsi imediat
un loc de muncă.
Dacă la început se recunoştea doar existenţa şomajului voluntar, dat de refuzul de
a se angaja al persoanelor care consideră că salariul şi condiţiile de muncă nu
recompensează în mod corespunzător eforturile ce trebuie depuse atunci când se prestează
munca, în perioada anilor '30, J. M. Keynes a observat existenţa unui alt gen de şomaj,
numit şomaj involuntar, reprezentat de persoanele care, cu toate că ar accepta condiţiile
existente pe piaţa muncii, nu reuşesc să se angajeze datorită imposibilităţii găsirii de locuri
de muncă vacante.
Dacă avem în vedere cauzele care stau la baza generării şi amplificării şomajului,
distingem:
- şomaj ciclic, care la rândul său poate fi şomaj conjunctural (dat de alternanţa
perioadelor de prosperitate cu cele de recesiune) şi şomaj sezonier;
- şomaj structural, datorat schimbărilor ce au loc în structura economică,
teritorială, socială a economiei;
- şomaj tehnologic, generat de înlocuirea vechilor tehnologii cu altele noi,
performante şi prin restrângerea locurilor de muncă prin reorganizarea
întreprinderilor;
- şomaj tehnic, determinat de întreruperile ce apar în procesul de producţie:
greve, defecţiuni ale unor maşini şi utilaje etc.;
Indiferent de forma pe care o îmbracă şomajul, în analiza şi caracterizarea acestuia
se iau în considerare următorii indicatori:
- nivelul şomajului – poate fi exprimat în mărime absolută prin numărul
şomerilor, iar relativ prin rata şomajului;
- durata şomajului – dată de intervalul de timp scurs între momentul pierderii
locului de muncă şi reluarea activităţii;
- structura şomajului – evidenţiată pe categorii de vârstă, sex, profesii, nivel de
calificare, ramură de activitate etc.;
- intensitatea şomajului – din acest punct de vedere distingem: şomaj total
(atunci când are loc pierderea locului de muncă), şomaj parţial (generat de
diminuarea duratei de muncă) şi şomaj deghizat (dat de angajarea în firme a
unui număr de salariaţi superior celui necesar).
Aprecierea şomajului este o problemă estimativă, în funcţie de modul cum este
calculat numărul şomerilor putând fi subevaluat sau, dimpotrivă, supraevaluat.

65
 Subevaluarea apare atunci când persoanele care ar trebui considerate şomere, sunt
omise din aceste calcule:
- părinţii care au stat în ultimul timp acasă pentru a-şi creşte copiii şi care acum
doresc să se angajeze;
- tinerii absolvenţi;
- şomajul deghizat.
Supraevaluarea apare atunci când cifrele referitoare la şomaj sunt mai mari decât
cele reale:
- persoane care primesc indemnizaţie de şomaj, deşi nu doresc să lucreze;
- persoane care au un loc de muncă, dar pretind că nu au;
- persoane care au mai mult de un serviciu (supraestimarea lipsei locurilor de
muncă).

6.3.2. Efectele (costurile) şomajului

Şomajul are implicaţii negative economice, sociale şi umane importante, care nu
pot fi ignorate. Costurile şomajului se referă la consecinţele nefaste ale şomajului pe care
le suportă indivizii, economia şi societatea.
Pentru persoanele care devin şomeri, costul şomajului are un aspect economi şi
unul moral. Economic, pentru că intrarea în şomaj înseamnă o reducere a veniturilor, şi
deci, a posibilităţilor de consum pentru întreaga familie. Aspectul moral se referă la faptul
că statutul de şomer atrage după sine stresul nervos, o stare depresivă care, spre deosebire
de consecinţele economice, nu se pot evalua.
La nivel de economie şi societate, costurile şomajului sunt reprezentate de :
- subutilizarea factorului muncă, ceea ce se repercutează negativ asupra
volumului producţiei, rezultând o scădere a veniturilor (salarii, profituri) şi, pe
cale de consecinţă, o scădere a consumului şi a investiţiilor;
- scăderea generală a veniturilor reduce încasările la bugetul de stat (reducerea
impozitelor pe venituri, a TVA-ului, accizelor etc) generând o diminuare a
cheltuielilor publice;
- creşterea cheltuielilor statului pentru funcţionarea oficiilor de plasare, plata
indemnizaţiilor de şomaj, alte cheltuieli sociale legate de calificarea,
reconversia profesională a şomerilor etc.

66
 6.3.3. Politici de diminuare şi combatere a şomajului
În prezent, în literatura de specialitate, pentru a desemna politicile (măsurile)
aplicate de autorităţi, ca şi de organizaţii private sau nonguvernamentale, pentru a creşte
gradul de ocupare şi a reduce dimensiunile şi efectele şomajului se utilizează sintagmele de
politici de ocupare sau politici de diminuare şi combatere a şomajului. Cele două tipuri
de politici pot fi considerate ca sinonime, pentru că o politică de ocupare a forţei de muncă
înseamnă implicit şi o politică de combatere a şomajului, şi invers. De altfel, se
vehiculează tot mai des o sintagmă care unifică cele două tipuri de politici, şi anume
„politica de ocupare şi de combatere a şomajului”.
Politicile de ocupare reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate de stat pentru a
interveni pe piaţa muncii în scopul stimulării creării de noi locuri de muncă, al ameliorării
adaptării resurselor de muncă la nevoile economiei, diminuându-se astfel dezechilibrele,
disfuncţionalităţile de pe piaţa muncii.
Politicile de ocupare sunt:
- politici pasive;
- politici active.
Politicile pasive de ocupare ţin seama de faptul că nivelul ocupării este determinat
de condiţiile generale din economie şi pun accentul pe protecţia şomerilor, îndeosebi prin
indemnizaţia de şomaj şi pe convingerea unor persoane active să se retragă de pe piaţa
muncii. Dintre măsurile de politică pasivă de ocupare relevăm pe cele mai semnificative:
- reducerea duratei muncii;
- diminuarea vârstei de pensionare;
- creşterea perioadei de şcolarizare obligatorie;
- sporirea numărului locurilor de muncă cu program zilnic redus şi atipic;
- descurajarea activităţilor salariale feminine;
- restricţionarea sau interzicerea imigrărilor etc.
Politicile active de ocupare sunt acelea ce presupun un ansamblu de măsuri,
metode, procedee şi instrumente cu ajutorul cărora se urmăreşte sporirea nivelului ocupării.
Acest ansamblu cuprinde măsuri menite să favorizeze accentuarea mobilităţii
populaţiei active, precum şi crearea de noi locuri de muncă pe bază de investiţii. Dintre
măsurile de politică activă de ocupare cele mai relevante sunt:
A. Măsuri care se adresează cererii de forţă de muncă: instruire antreprenorială, centre
de consultanţă în afaceri, incubatoare de afaceri etc.;

67
 B. Măsuri care se adresează ofertei de forţă de muncă: formare şi pregătire
profesională în meserii cerute pe piaţa muncii, Job Club-uri etc.;
C. Măsuri active de corelare a cererii cu oferta de forţă de muncă: centre de medierea
muncii, burse de locuri de muncă, servicii pentru comunitate, etc.;
D. Măsuri active speciale prin care se urmăreşte reintegrarea diferitelor categorii
sociale pe piaţa muncii: subvenţionarea locurilor de muncă, servicii pentru
comunitate, etc.
Pe lângă măsurile active şi pasive de ocupare trebuie avute în vedere şi
reglementările şi convenţiile prin care se regularizează, reglementează şi structurează piaţa
muncii (de ex. salariul minim, legislaţia privind locurile de muncă pe perioade determinată,
concedierile, orele suplimentare etc.). Chiar dacă prin aceste măsuri nu se influenţează în
mod direct nivelul ocupării, efectele lor condiţionează succesul unei politici în domeniu,
motiv pentru care trebuie privite ca un acompaniament necesar al politicii ocupării.
La nivelul ţării noastre, practica de combatere a şomajului prin aplicarea de măsuri
active pe piaţa muncii a revenit, în special, în sarcina Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea
Forţei de Muncă prin Agenţiile Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă, respectiv,
Agenţiile Locale pentru Ocuparea Forţei de Muncă.
Utilitatea unor asemenea măsuri, ca modalităţi principale de combatere a şomajului,
nu trebuie ignorată şi tratată cu uşurinţă dacă avem în vedere faptul că România se
confruntă în prezent cu rate ridicate ale şomajului şi cu necesitatea continuării proceselor
de restructurare industrială.

Întrebări, teste, aplicaţii

1. Ce înţelegeţi prin segmentarea pieţei muncii ?

2. Cererea de muncă este influenţată de cererea de bunuri economice.
Adevărat / Fals
3. Creşterea cererii de muncă în condiţiile menţinerii sau reducerii ofertei de muncă
determină sporirea gradului de ocupare a forţei de muncă şi deci reducerea şomajului.
Adevărat / Fals

68
4. Efectul de venit determină creşterea ofertei de forţă de muncă pe măsură ce salariul
creşte.
Adevărat / Fals
5. Precizaţi criteriile care stau la baza considerării unei persoane ca fiind şomeră.
6. Care consideraţi că sunt cele mai eficiente măsuri de ocupare şi diminuare a şomajului?
Argumentaţi-vă răspunsul.
7. Principala metodă utilizată pentru garantarea unui venit minim pentru şomeri o
reprezintă …….
8. Prezentaţi şomajul voluntar şi şomajul involuntar.
9. Care sunt consecinţele şomajului la nivel de persoană şi de economie naţională ?
10. Fixarea prin legislaţie a unui salariu minim garantat superior salariului de echilibru
poate conduce la:
a) creşterea şomajului;
b) reducerea şomajului;
c) creşterea cererii de muncă;
d) reducerea ofertei de muncă.
11. Care din următoarele afirmaţii cu privire la indemnizaţia de şomaj sunt corecte:
a) primeşte orice persoană care nu lucrează ca salariat;
b) este primită o singură dată atunci când unui salariat i se desface contractul
de muncă;
c) este egală cu salariul;
d) este mai mică decât salariul.
10. Tabelul de mai jos prezintă cererea şi oferta de muncă într-o economie. Salariul real
este de 30 u.m./oră.
Salariul real Cererea de Nr. de pers. care Mâna
u.m./oră mână de lucru ar accepta de lucru de lucru
10 1.100 900 1.150
20 1.000 1.000 1.220
30 900 1.100 1.290
40 800 1.200 1.360
a) Care este nivelul de ocupare în economia respectivă ?
b) Evidenţiaţi şomajul în mărime absolută şi relativă.
c) Cât din şomajul astfel calculat este voluntar şi cât este involuntar ?

69
 Capitolul VII

INFLAŢIA

7.1. Conceptul de inflaţie

Inflaţia, ca proces deosebit de complex, s-a manifestat de-a lungul timpului cu
intensităţi şi în forme variate, devenind în condiţiile contemporane, un fenomen general şi
persistent care afectează în proporţii diferite, toate ţările lumii.
Deoarece în literatura de specialitate se întâlnesc o mulţime de definiţii date
conceptului de inflaţie, vom căuta în cele ce urmează să prezentăm câteva dintre ele care
surprind principalele caracteristici ale acestui fenomen.
Inflaţia reprezintă un dezechilibru de ansamblu al economiei care constă în
apariţia sau creşterea discrepanţei dintre masa monetară şi oferta de bunuri faţă de
situaţia existentă anterior. Procesul poate fi sesizat prin două tendinţe majore strâns
legate între ele: creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a
banilor 16 .
Inflaţia reprezintă un dezechilibru structural, monetaro-material, care reflectă
existenţa în circulaţie a unei mase monetare care depăşeşte nevoile reale ale
economiei, ceea ce conduce la deprecierea banilor şi la creşterea sensibilă,
generalizată şi durabilă a preţurilor 17 .
În strânsă legătură cu conceptul de inflaţie, în literatura de specialitate, se folosesc
şi conceptele de deflaţie, dezinflaţie, stagflaţie şi slumpflaţie.
Deflaţia constă în procesul monetaro-material caracterizat prin scăderea durabilă pe
termen lung a nivelului preţurilor, scădere rezultată dintr-un ansamblu de măsuri care
vizează restrângerea cererii nominale pentru a reduce tensiunile asupra dinamicii
crescătoare a preţurilor 18 .

16
Dobrotă N. (coord.) – Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 244 - 245
17
Iordache S., Lazăr C. (coord.) – Curs de economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.432
18
Idem 1, p.166

70
 Dezinflaţie este procesul monetaro-material care se manifestă prin încetinirea
durabilă şi autoîntreţinută a ritmului de creştere a nivelului general al preţurilor 19 .
Stagflaţie semnifică acea situaţie din economia unei ţări caracterizată prin inflaţie
rapidă şi prin lipsa de creştere notabilă a economiei (adesea o creştere economică
„zero”) 20 .
Slumpflaţie semnifică acea situaţie din economia unei ţări caracterizată pe de o
parte, prin inflaţie rapidă sau chiar galopantă, şi o scădere a producţiei naţionale, un declin
economic, pe de altă parte 21 .

7.2. Cauze şi forme ale inflaţiei

Inflaţia este un fenomen complex, cauzele care îl determină pot fi multe şi nu
întotdeauna uşor de sesizat, fapt ce l-a determinat pe Michel Didier să afirme: „A căuta
vinovatul pentru inflaţie seamănă puţin cu a întreba care este, într-un râu, picătura de apă
care le împinge pe celelalte” 22 .
Între cauzele inflaţiei sunt invocate, cel mai adesea, următoarele 23 :
- deficitul bugetar. Atunci când statul are cheltuieli mai mari decât veniturile
curente, pentru a acoperi diferenţa, se împrumută la banca centrală. În
consecinţă, banii în circulaţie vor creşte, fără ca nevoile circulaţiei să fi crescut,
pentru că statul se împrumută pentru a consuma şi nu pentru a produce
suplimentar bunuri.
- creditul bancar. Când băncile acordă credite fără o analiză serioasă a
destinaţiilor acestora, este posibil ca banii de cont să producă efecte inflaţioniste
similare banilor numerar.
- intrarea în circulaţie a unor sume de bani din economiile non-bancare. Dacă
există posesori de depozite monetare non-bancare şi dacă există deja inflaţie,
aruncarea pe piaţă a unor noi cantităţi de bani constituie un factor potenţial de
inflaţie.

19
Idem 1, p.168
20
Idem 1, p.443
21
Idem 1, p.433
22
Didier M. – Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, pag. 232 - 233
23
Huidumac C., Rogojanu A. – Introducere în studiul economiei de piaţă, Editura ALL EDUCATIONAL,
Bucureşti, 1998, p.252

71
 De regulă, se consideră că fiecare dintre aceste cauze generează o formă specifică
de inflaţie:
¾ Inflaţie prin monedă – se datorează introducerii şi menţinerii în circulaţie a unei
mase monetare excedentare raportată la cantitatea de mărfuri şi servicii de pe piaţă.
¾ Inflaţie prin cerere – are la bază existenţa unui exces de cerere solvabilă în raport
cu oferta. În condiţii normale, excesul de cerere stimulează creşterea producţiei.
Dacă însă creşterea volumului cererii nu determină o creştere corespunzătoare a
ofertei, pentru egalizarea cantităţilor cerute cu cele oferite, preţurile cresc şi se
manifestă fenomenul inflaţionist.
¾ Inflaţie prin ofertă – determinată de o insuficienţă a producţiei. Sporirea
veniturilor, îndeosebi a salariilor, nu este compensată printr-o creştere
corespunzătoare a producţiei şi a productivităţii. Apare astfel, o penurie de bunuri şi
servicii (o ofertă scăzută în raport cu nevoile economiei).
¾ Inflaţie prin costuri – generată de sporirea costurilor de producţie (creştere
datorată manifestării pretenţiilor salariale sau anumitor situaţii conjuncturale la
preţurile materiilor prime, energiei, etc.) şi tendinţa de transferare a acestor creşteri
către consumatorul final.
¾ Inflaţie structurală – este rezultatul condiţiilor de formare a preţurilor în anumite
sectoare ale economiei (apariţia marilor grupări economice şi sociale: monopoluri,
corporaţii şi sindicate; intervenţia statului în formarea preţurilor). Cei care deţin
puterea de decizie economică pe un anumit segment de piaţă stabilesc preţuri de
monopol sau controlate.
Prezentarea de mai sus a formelor inflaţiei este simplistă deoarece în condiţiile
contemporane, declanşarea şi întreţinerea inflaţiei are la bază numeroşi factori: economici
şi social-politici; interni şi externi; direcţi şi indirecţi; pe termen scurt şi pe termen mediu
etc.

7.3. Măsurarea inflaţiei

Cunoaşterea nivelului şi dinamicii inflaţiei este necesară pentru aprecierea creşterii
economice reale, determinarea eficienţei economice, a nivelului de trai etc. În calcularea
nivelului şi evoluţiei inflaţiei sunt interesaţi agenţii economici, patronatele, sindicatele,

72
guvernele, deoarece pe baza lor se stabilesc salariile nominale, se determină cursul de
schimb valutar, rata reală a dobânzii, se fac aprecieri asupra reuşitei sau nereuşitei politicii
economice a guvernelor etc.
Aprecierea inflaţiei se poate realiza pe baza ecartului absolut (dat de diferenţa
dintre cererea solvabilă nominală şi oferta reală de bunuri şi servicii, evidenţiind masa
bănească aflată în circulaţie în economie fără a avea acoperire în bunuri şi servicii) şi
relativ (ca raport procentual între masa monetară excedentară şi oferta reală de bunuri şi
servicii). Cel mai adesea, aprecierea inflaţiei se face pe baza ratei inflaţiei, calculată
conform relaţiei:
Ri = IPC – 100%
unde:
Ri – rata inflaţiei [ % ];
IPC – indicele preţurilor de consum [ % ];
Indicele preţurilor de consum (IPC) exprimă evoluţia preţurilor unui ansamblu de
bunuri necesare pentru traiului unei familii de talie mijlocie din mediul urban. Acest indice
este de tip Laspeyres şi se calculează după formula:
Σq 0 ⋅ p1
IPC = ⋅ 100
Σq 0 ⋅ p 0
unde:
q0 – cantitate de bunuri şi servicii consumată în perioada de bază;
p0, p1 – preţurile bunurilor şi serviciilor în perioada de bază, respectiv perioada
curentă.
În consonanţă cu metodologia UE, IPC se calculează conform formulei:
IPC = Σ W0i · IPi
unde:
W0i – ponderea bunului i în „coşul general de bunuri” în perioada de bază;
p1
IPi – indicele preţului bunului i, Ipi = ⋅ 100 [ % ].
p0
În afară de indicele preţurilor de consum, la aprecierea inflaţiei se pot utiliza şi alţi
indici şi indicatori, precum: indicele general al preţurilor sau deflatorul PIB, indicele
costului vieţii, scăderea puterii de cumpărare a banilor.

73
 În funcţie de valoarea ratei inflaţiei, se pot face următoarele aprecieri 24 :
- inflaţie moderată sau târâtoare – presupune o creştere a preţurilor de până 3%
anual;
- inflaţie deschisă - atunci când creşterea preţurilor este cuprinsă între 3 – 10%
anual;
- inflaţie galopantă sau inflaţie cu două cifre;
- hiperinflaţie – conform lui R. Dornbusch, hiperinflaţia începe în luna în care
creşterea preţurilor depăşeşte 50% şi se termină în luna anterioară scăderii
creşterii preţurilor sub această limită, peste care nu se trece cel puţin un an.

7.4. Consecinţe ale inflaţiei

Efectele inflaţiei diferă de la o ţară la alta, iar în cadrul aceleaşi ţări, de la o
perioadă la alta. Aceste efecte sunt dependente, în mare măsură, de forma şi intensitatea
inflaţiei, de capacitatea de anticipare a participanţilor la activităţile economice, precum şi
de disponibilitatea şi profesionalismul autorităţilor monetare şi economice de a o ţine sub
control.
Diferite categorii sociale resimt în sens invers efectele inflaţiei: pentru o mare parte
a populaţiei, efectele inflaţiei sunt negative; unele categorii sociale însă, obţin avantaje
substanţiale de pe urma manifestării inflaţiei.
În literatura de specialitate se apreciază că inflaţia generează în special efecte
negative, identificând printre costurile inflaţiei:
• deprecierea monetară (scăderea puterii de cumpărare a banilor) şi, pe cale de
consecinţă, creşterea cursului de schimb valutar;
• reduce economiile agenţilor economici;
• îi dezavantajează pe creditori, dacă contractul de împrumut nu a fost
prevăzut cu o clauză de indexare a ratei dobânzii şi a amortizării creditului,
corelată cu rata inflaţiei;
• descurajează investiţiile productive de lungă durată şi orientează resursele
băneşti spre acţiuni speculative, imediate;
• redistribuirea veniturilor şi a avuţiei între gospodării, firme şi stat;
24
Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C-tin – Economie. Manual universitar, Editura Economică, Bucureşti,
2001, p.608

74
 • este un factor dezorganizator al oricărei economii naţionale, adânceşte
instabilitatea vieţii economice şi sociale.

7.5. Politici antiinflaţioniste

Măsurile de combatere a inflaţiei merg, de regulă, în sensul invers al căilor care au
dus la generarea şi manifestarea ei şi se bazează pe instrumente monetare, financiare,
economice şi chiar administrative. În acest sens, Michel Didier25 identifică trei categorii
importante de politici antiinflaţioniste: blocajul monedei, blocajul cheltuielilor publice şi
blocajul veniturilor.
Blocajul monedei presupune evitarea creării de monedă suplimentară prin
restrângerea creditului, manevrând eficient rata dobânzii în sensul creşterii acesteia. Acest
lucru poate fi realizat în practică de către Banca Naţională prin taxa de rescont care, fiind
ridicată, obligă şi băncile comerciale să practice un nivel ridicat al dobânzii. Restrângerea
creditului va afecta desigur activitatea de investiţii provocând creşterea şomajului, dar
acest tip de politică şi-a dovedit eficacitatea, fiind aplicată pe termen lung.
Blocajul veniturilor presupune îngheţarea salariilor şi, concomitent, a preţurilor.
Desigur că este o măsură care poate genera conflicte sociale, dar şi această măsură, aplicată
raţional, s-a dovedit a fi necesară şi eficientă.
Blocajul cheltuielilor publice presupune restrângerea acestora, având ca efect
creşterea şomajului în sectorul public, dar măsura este necesară în cazul unui buget
deficitar generator de inflaţie.
Altă grupare a măsurilor antiinflaţioniste vizează restabilirea echilibrului economic
dintre cerere şi ofertă acţionând concomitent asupra temperării cererii, susţinerii ofertei şi
evaluării costurilor. Măsurile care absorb excesul de cerere vizează reducerea veniturilor
prin îngheţarea salariilor, scumpirea creditelor, creşterea impozitelor şi taxelor directe,
încurajarea economisirii etc. Susţinerea ofertei şi reducerea costurilor vizează
diversificarea producţiei, creşterea productivităţii muncii, stimularea investiţiilor,
încurajarea activităţii de cercetare-dezvoltare etc.
Toate aceste măsuri se aplică în mod diferenţiat în funcţie de cauzele care provoacă
inflaţia şi de cele mai multe ori simultan.

25
Didier M. – Economia:regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.235

75
 7.6. Relaţia inflaţie - şomaj. Curba lui Phillips
Economistul A. Phillips studiind economia Angliei pe parcursul a aproape un secol
(1861 – 1957), a evidenţiat relaţia inversă care există între rata de creştere a salariilor
nominale (rata inflaţiei) şi rata şomajului, relaţie care poate fi reprezentată grafic sub
forma unei curbe convexe care-i poartă numele.

Curba lui Phillips

Rata de
variaţie a
salariului
nominal
%

Rata şomajului
%

Phillips considera că dacă se are în vedere relaţia dintre cele două mărimi (rata
şomajului şi rata inflaţiei), factorii de decizie pot opta pentru un şomaj scăzut, caz în care
rata inflaţiei este ridicată, pentru o inflaţie scăzută, caz în care nivelul şomajului va fi
ridicat, sau pentru o soluţie intermediară.
Mai târziu, monetarisţii M. Friedman şi E. Phelps au demonstrat, pe exemplul
economiei SUA, că relaţia evidenţiată de Phillips dintre rata inflaţiei şi rata şomajului, este
valabilă doar pe termen scurt.

76
 Întrebări, teste, aplicaţii

1. Caracterizaţi principalele forme de inflaţie în funcţie de amploarea procesului.

2. Precizaţi câteva din cauzele inflaţiei.
3. Daţi exemplu de o persoană care, de pe urma inflaţiei, poate să obţină mai multe
avantaje decât pierderi. Daţi exemplu de o persoană care este dezavantajată de existenţa
inflaţiei.
4. Enumeraţi principalele politici antiinflaţioniste.
5. Descrieţi modul în care inflaţia reprezintă un factor esenţial de redistribuire a
veniturilor şi patrimoniului.
6. Când ritmul inflaţiei este ridicat:
a) sunt afectaţi salariaţii;
b) sporeşte şomajul;
c) cresc veniturile agenţilor economici;
d) creşte specula.
7. Indexarea salariilor şi pensiilor este o măsură:
a) de protecţie împotriva scăderii puterii de cumpărare;
b) de creştere economică intensivă;
c) de natură să mărească puterea de cumpărare a banilor;
d) de economisire a resurselor.
8. Arătaţi propoziţia incorectă:
a) în perioadele de inflaţie, deţinătorii de obligaţiuni percep o dobândă reală
pozitivă;
b) o regulă generală a deţinătorilor de acţiuni este de a le păstra în perioadele
de inflaţie;
c) în perioadele de inflaţie, împrumutătorii de fonduri monetare observă
reducerea puterii de cumpărare a banilor daţi cu împrumut;
d) în perioadele de inflaţie, preţurile cresc rapid pe pieţele organizate.
9. În condiţiile în care nivelul general al preţurilor creşte de 2,3 ori înseamnă că rata
inflaţiei a fost:
a) 130%;
b) 230%;
c) 23%.

77
10. Dacă în anul t0, indicele preţurilor a fost de 1,25, iar în anul t1 de 1,68, cu cât trebuie să
fie indexate salariile şi pensiile astfel încât procentul de indexare să fie de 80% din rata
inflaţiei ?
11. De-a lungul curbei Phillips, când rata inflaţiei creşte, rata şomajului scade.
Adevărat / Fals
12. Măsurile antiinflaţioniste care absorb excesul de cerere vizează:
a) stimularea investiţiilor;
b) diversificarea producţiei;
c) reducerea veniturilor prin îngheţarea salariilor;
d) scumpirea creditelor;
e) creşterea impozitelor şi taxelor directe.
13. Considerăm o economie închisă în cadrul căreia se tranzacţionează doar 4 produse. Pe
baza datelor din tabelul de mai jos, determinaţi indicele general al preţurilor.
Pondere Modificarea
Produse Cantităţi Preţuri
în consum preţurilor
A 50 100 30 +20
B 70 80 25 +10
C 65 90 20 +15
D 100 50 25 -5
14. La un moment dat, aprecierea ratei inflaţiei şi indexarea salariilor şi pensiilor se face pe
baza evoluţiei preţurilor a 5 bunuri de consum reprezentative. În cursul trimestrului al
treilea, preţurile unitare au evoluat după cum urmează:
Preţ unitar Pondere în consum
Bunul
la încep. trim. la sf. trim. (%)
X 100 150 40
Y 500 520 30
Z 56.000 60.000 10
U 3.000 3.800 5
V 450 900 15
În baza contractelor colective de muncă încheiate între sindicate, patronat şi guvern,
indexarea salariilor se realizează trimestrial în proporţie de 85% din rata inflaţiei.
Cu cât se vor majora în medie salariile şi pensiile la începutul trimestrului al IV-
lea?

78
 Capitolul VIII

PIAŢA MONETARĂ

8.1. Masa monetară - structură, agregate

Piaţa monetară este o piaţă specială care are rolul de a compensa excedentul cu
deficitul de monedă existent la diferiţi agenţi economici şi de a regla cantitatea de monedă
în economie.
Moneda reprezintă premisa primară a tuturor pieţelor şi liantul originar al
mecanismului concurenţial general.
Atributele principale ale monedei sunt:
a) acceptabilitatea; moneda este acceptată de către toţi agenţii economici şi de
întreaga populaţie ca mijloc de schimb şi de plată;
b) convenabilitatea; moneda trebuie să poată fi folosită cu uşurinţă;
c) durabilitatea; moneda trebuie să aibă o viaţă naturală rezonabilă şi să nu se
deterioreze imediat;
d) divizibilitatea; moneda trebuie să poată sluji la intermedierea oricărei
tranzacţii, oricât de mare sau mică ar fi aceasta,
e) uniformitatea; orice instrument monetar trebuie să fie de aceeaşi calitate şi să
poată îndeplini aceleaşi funcţii;
f) stabilitatea; adică menţinerea puterii de cumpărare a monedei o perioadă cât
mai mare de timp;
g) greutatea falsificării; reproducerea monedei să fie dificilă sau imposibilă.
Toate aceste atribute ale monedei îi conferă acesteia capacitatea de a se transforma
într-un mijloc general de plată, într-un instrument de conservare şi transmitere a avuţiei de
la un individ la altul, precum şi de mijlocire a tranzacţiilor de piaţă.
În economia de piaţă moneda se întâlneşte sub două forme:
- moneda în numerar (moneda divizionară);
- moneda scripturală sau banii de cont (cărţile de credit, conturile bancare).

79
 Masa monetară reprezintă cantitatea de monedă existentă în circulaţie într-o
economie naţională, într-un interval de timp determinat.
Aceasta poate fi privită ca stoc şi ca flux de monedă.
Ca stoc de bani, masa monetară reprezintă totalitatea instrumentelor băneşti de care
dispune sectorul non-financiar, la un moment dat, destinate achiziţionării de bunuri şi
servicii, achitării datoriilor, constituirii economiilor în vederea investiţiilor şi a efectuării
altor plasamente.
În analiza structurii masei monetare un rol important îl are conceptul de viteză de
rotaţie a banilor, care reprezintă numărul mediu de rotaţii al unei unităţi monetare, în
cadrul unei perioade determinate de timp.
Dacă introducem în analiză viteza de rotaţie a banilor, stocul de monedă se
transformă în flux monetar. Ca flux, masa monetară constă în cantitatea medie de bani
care circulă într-o economie naţională într-o anumită perioadă de timp. Mărimea fluxului
monetar se determină ca produs între mărimea stocului mediu de bani şi viteza de rotaţie a
acestora, exprimată în număr de rotaţii efectuate.
În timp s-au conturat două mari componente ale masei monetare:
- disponibilităţile băneşti propriu-zise (banii „gheaţă” sau banii lichizi, cash)
sunt acele instrumente monetare, care se caracterizează prin lichiditate
perfectă, fiind în măsură să stingă imediat o datorie sau să mijlocească direct o
tranzacţie comercială;
- disponibilităţile semimonetare sunt acele instrumente monetare care necesită
una sau mai multe operaţiuni pentru ca posesorul lor să ajungă la bani lichizi,
ceea ce presupune consum de timp pentru efectuarea operaţiunilor.
Masa monetară trebuie să asigure mijlocirea facilă a tuturor categoriilor de
tranzacţii cu bunuri economice. În acest scop, masa monetară trebuie să dispună de o
structură care să corespundă cerinţelor circulaţiei valorilor economice. Evidenţierea
structurilor masei monetare în ţările care folosesc Sistemul Contabilităţii Naţionale se face
cu ajutorul agregatelor monetare.
Conceptul de agregat monetar desemnează o parte constitutivă a masei monetare şi
semimonetare, parte autorizată prin funcţiile ei specifice, prin agenţi specializaţi care emit
instrumentele de plată, prin organizaţiile bancar-financiare, care le gestionează, prin
circuitele (fluxurile) economice reale pe care le mijlocesc. Numărul de agregate monetare
şi părţile lor constitutive diferă de la o ţară la alta: în Anglia se utilizează şapte agregate, în
Franţa, patru în SUA trei, în România două etc.

80
 Primul agregat monetar (M1) cuprinde disponibilităţile monetare propriu-zise:
numerarul aflat în circulaţie, conturile bancare operabile prin cecuri şi cecurile la purtător.
Al doilea agregat monetar (M2) se referă la masa monetară în sens larg şi
cuprinde componentele agregatului M1, depunerile de economii la vedere aflate în conturi
bancare neoperabile prin cecuri, depunerile la casele de economii, depunerile la bănci pe
termen scurt, depozitele la termen în valută, acţiuni ale fondului de ajutor reciproc care pot
face obiectul unor tranzacţii monetare.
Al treilea agregat monetar (M3) cuprinde agregatul M2 la care se adaugă
depunerile pe termen nelimitat, depunerile şi titlurile de comerţ în devize, bonurile de
tezaur şi certificatele de subscriere la împrumuturile de stat, bonurile negociabile, etc.
Al patrulea agregat al masei monetare (L) cuprinde elemente în plus faţă de M3:
economiile contractuale depuse la termen şi diferite alte plasamente negociabile, acţiuni,
obligaţiuni.
În economia românească de tranziţie s-au autonomizat două agregate monetare: M1
sau banii propriu-zişi, cuprinzând numerarul existent în afara sistemului bancar şi
depozitele la vedere ale firmelor şi, M2 sau cvasibanii, care cuprind în plus faţă de M1:
economiile populaţiei la vedere şi la termen, depozitele la termen ale firmelor, depozitele
condiţionate, certificatele de depozit şi depozitele în valută ale rezidenţilor.

8.2. Cererea şi oferta de monedă. Echilibrul pieţei monetare

Cererea de monedă exprimă cererea de active monetare, adică de bunuri care
îndeplinesc funcţiile banilor la un moment dat (ca stoc) şi în medie într-un orizont de timp
(ca flux).
Prin cererea agregată de bani se înţelege cantitatea de monedă necesară pentru
realizarea tranzacţiilor curente, acoperirea nevoilor neprevăzute şi realizarea unor activităţi
speculative. Rezultă că motivaţiile cererii agregate de monedă şi implicit structurile ei
sunt:
1) motivul tranzacţiilor curente, ceea ce înseamnă pentru populaţia
consumatoare motivul venitului şi pentru agenţii economici motivul
întreprinderii. În ceea ce priveşte populaţia, există un interval de timp între
momentul încasării venitului şi cheltuirea lui de către familii; cheltuielile sunt

81
 eşalonate în timp, iar veniturile sunt păstrate sub formă lichidă, în aşteptarea
momentului în care trebuie să fie cheltuite. Întreprinderile păstrează bani
lichizi, pentru că momentul în care sunt angajate cheltuielile nu coincide cu cel
al încasărilor;
2) motivul precauţiei (cererea de bani pentru nevoi neprevăzute). Cu cât
incertitudinea asupra cheltuielilor neprevăzute este mai mare, cu atât va creşte
rolul lichidităţii, dar şi costul deţinerii acesteia, deoarece posesorul de bani va
renunţa la dobânda ce s-ar cuveni sumelor suplimentare reţinute ca lichidităţi
pentru cheltuieli neprevăzute;
3) motivul speculaţiei (cererea speculativă de bani). Familiile şi agenţii
economici dispun de o anumită avere măsurabilă în bani. Averea cuprinde:
activele monetare (banii lichizi şi depozitele bancare) şi activele nemonetare
(terenuri, apartamente, acţiuni, obligaţiuni etc). Fiecare deţinător de avere
doreşte ca aceasta să-i aducă un venit cât mai mare. De aceea, motivul
speculaţiei îl determină pe deţinătorul averii să o structureze în funcţie de
venitul pe care i-l aduce fiecare componentă. Banii sunt o componentă a averii.
Volumul acestei componente în totalul averii depinde de raportul dintre costul
deţinerii banilor lichizi (dobânda pierdută prin renunţarea depunerii la bancă) şi
avantajul adus de deţinerea celorlalte bunuri. Dacă costul deţinerii de bani
lichizi este mare, cererea de bani pentru nevoi speculative se va micşora şi
invers;
4) volumul total al schimburilor mijlocite de monedă şi viteza de rotaţie a
monedei. Cererea de monedă se află în raport direct cu volumul total al
schimburilor exprimat prin preţuri şi în raport invers cu viteza de rotaţie a
monedei;
5) volumul vânzărilor pe credit care antrenează după sine plăţile scadente şi
plăţile care se sting reciproc (se compensează) între agenţii economici ce-şi
acordă reciproc credit comercial;
6) rata dobânzii care reprezintă preţul renunţării la suma lichidă.
Cererea de monedă provine de la agenţii economici care, prin natura activităţii ce o
desfăşoară, ajung în situaţia de a cheltui mai mult decât resursele proprii. Din acest motiv,
ei recurg la credite pentru a putea cu ajutorul lor să-şi satisfacă interesele. Astfel, cererea
de monedă emană de la:

82
 • întreprinderi, firme, societăţi comerciale, în scopul finanţării activităţii lor
economice;
• trezorerie, în scopul finanţării deficitului bugetului de stat;
• bănci şi alte instituţii financiar-monetare, pentru creditele de care au nevoie;
• populaţie, în scopul înfăptuirii programelor economico-sociale proprii.
Informaţiile privind mărimea şi evoluţia cererii de monedă servesc la
fundamentarea politicii monetare şi a măsurilor antiinflaţioniste într-o anumită perioadă.
Oferta de monedă este cantitatea de monedă pusă la dispoziţia utilizatorilor
(populaţie şi agenţi economici) de către banca centrală, băncile comerciale şi instituţiile de
credit specializate.
Oferta îşi manifestă existenţa atunci când resursele monetare ies din depozitele
instituţiilor emitente şi, încetează să existe atunci când resursele respective revin în
depozitele emitentului.
Există câteva mecanisme prin care moneda este pusă în circulaţie de către băncile
comerciale şi instituţiile specializate de credit, banca de emisiune şi trezoreria statului.
Băncile comerciale şi instituţiile de credit oferă monedă scripturală prin creditele
acordate agenţilor economici nonbancari, unde creditul apare la pasiv sub formă de datorie
şi la activ ca un spor monetar. Totodată, băncile comerciale au capacitatea de a spori oferta
de monedă prin mecanismul bancar al expansiunii depozitelor la vedere, cunoscut şi sub
denumirea de multiplicator la banilor sau multiplicator al creditelor. Multiplicatorul
monedei de cont se defineşte ca raport între volumul noilor depozite şi volumul noilor
rezerve din sistemul bancar. El se determină astfel:
D 1
Mm = = ,
R r
unde:
Mm- multiplicatorul monetar
D- volumul noilor depozite la vedere
R- suma rezervelor noi (rezerve obligatorii)
r- rata rezervelor
Trezoreria stimulează oferta de monedă datorită legăturilor sale cu băncile
comerciale şi banca de emisiune, prin intermediul cărora efectuează cea mai mare parte a
plăţilor sale, ca urmare a trecerii unor sume de bani dintr-un cont bugetar într-un cont la
vedere. De asemenea, prin obligaţiunile emise şi vândute populaţiei, precum şi prin
împrumuturile de la banca centrală, trezoreria stimulează oferta de monedă a băncilor.

83
 Oferta de monedă a băncii de emisiune se realizează pe mai multe căi:
• prin mecanismul alimentării nevoilor de resurse financiare ale statului,
respectiv acoperirea unei părţi a deficitului bugetar, prin emiterea şi negocierea
bonurilor de tezaur;
• prin cumpărarea devizelor străine obţinute de agenţii economici în urma
exporturilor de mărfuri şi servicii, banca centrală măreşte masa monetară, în
monedă naţională, aflată în circulaţie;
• prin creditarea băncilor comerciale şi a instituţiilor de credit specializate, în
condiţiile în care compensarea plăţilor dintre acestea nu ajunge la zero; când
posesorii depozitelor din sistemul financiar-bancar doresc să păstreze moneda
sub formă de bilete de bancă emise de banca centrală; când autorităţile
monetare măresc rezervele băncilor comerciale depuse în conturi la banca de
emisiune şi când rescontează portofoliile pe cambii deţinute de băncile
comerciale.
Oferta de monedă este condiţionată de trei factori principali:
1. comportamentul populaţiei (m1) este condiţionat de obişnuinţele de plată ale
populaţiei, de evenimentele care implică plăţi, încasări, depuneri şi retrageri de sume
băneşti din sistemul bancar. Ca variabilă determinantă a ofertei de bani, comportamentul
populaţiei este dat de raportul dintre numerarul deţinut (N) şi depunerile la bănci (D),
astfel:
N
m1=
D
2. comportamentul băncilor (m2), ca cea de-a doua variabilă a ofertei de monedă,
este reflectat de raportul dintre rezervele băncilor (R) şi depunerile de bani (D):
R
m2=
D
Dacă acest raport este egal cu 1/10, el semnifică faptul că la fiecare 10 lei depuneri
în depozitele bancare, 1 leu este păstrat de bancă sub formă de rezerve, sau că la 100 lei
depuneri, banca păstrează o rezervă de 10 lei.
Mărimea rezervei bancare depinde de trei factori:
- nesiguranţa fluxurilor de depuneri, care va fi cu atât mai mare cu cât va fi mai
mare fluxul de numerar în economie;
- rata scontului, plătită de către băncile comerciale centrale pentru împrumuturile
care le sunt acordate de această bancă şi constituind costul împrumutului;

84
 - rata dobânzii, care se calculează de către bancă în două ipostaze: ca rată a
dobânzii comerciale –determinată asupra rezervelor bancare şi constituind
costul deţinerii rezervelor şi, rata medie a dobânzii din sistemul bancar plătită
de către bănci tuturor posesorilor de depozite.
3. comportamentul Băncii Naţionale (m3) . Depunerile la Banca Naţională
reprezintă datoriile acesteia către băncile comerciale şi instituţiile financiare deponente.
Comportamentul Băncii Naţionale este dat de raportul pozitiv şi subunitar, dintre rezerva
de bani cu putere mare de cumpărare numită bază monetară (H) şi masa depunerilor (D).

H
m3=
D

Sursele bazei monetare sunt: aurul, valutele străine, tezaurul, etc.

Dacă raportul este egal cu 1/5, aceasta înseamnă că la 5 lei din stocul de bani
depuşi, 1 leu reprezintă o mare putere de cumpărare, sau din 100 lei depozite bancare, 20
de lei au o mare putere de cumpărare în acel moment.

Oferta agregată poate fi descrisă ca o funcţie crescătoare faţă de volumul

activităţii economice sau al venitului (Y) şi faţă de rata medie a dobânzii din sistemul
bancar (i), conform relaţiei:

OM= f (Y,i)

Echilibrul pieţei monetare

Echilibrul pieţei monetare se manifestă atunci când oferta agregată este egală cu
cererea agregată de monedă.

Echilibrul pieţei monetare poate fi definit ca raportul de egalitate dintre cantitatea

de monedă oferită pieţei şi cantitatea de monedă cerută de piaţă, în condiţiile unei rate a
dobânzii considerată ca fiind acceptabilă atât de solicitanţii cât şi de ofertanţii de monedă.

Condiţiile de echilibru pe piaţa monetară se schimbă continuu, ajungându-se la un

dezechilibru şi apoi la un nou echilibru, printr-un mecanism concurenţial ce presupune
schimbarea condiţiilor de cerere sau ofertă ce determină noi curbe ale cererii şi ofertei.

Cererea de monedă poate să crească într-o perioadă, determinând atât sporirea

cantităţii de monedă pe piaţă, cât şi sporirea ratei dobânzii, influenţând punctul de
echilibru. Totodată, trebuie să ţinem cont de faptul că dacă angajamentele de plată se

85
realizează într-un ritm mai scăzut, ceea ce relevă diminuarea vitezei de rotaţie a monedei,
atunci cresc atât cererea de monedă, cât şi oferta de monedă, modificând de asemenea,
punctul de echilibru.

Oferta de monedă influenţează echilibrul pieţei monetare astfel: mărirea ofertei de

monedă determină diminuarea ratei dobânzii şi sporirea masei monetare tranzacţionate pe
piaţă; cantitatea de monedă suplimentară nu poate fi absorbită decât dacă se reduce rata
dobânzii, care la rândul ei, duce la creşterea cererii de monedă. Reducerea ofertei de
monedă duce la creşterea ratei dobânzii şi scăderea cantităţii de monedă tranzacţionată pe
piaţă. De asemenea, mărirea ratei dobânzii este generată de lipsa acută de monedă care să
se vehiculeze cu o rată redusă a dobânzii, lipsă ce influenţează tot mai puternic în direcţia
sporirii ratei dobânzii.

Echilibrul pieţei monetare este complex şi dinamic, tocmai datorită specificităţii

mecanismului în care se corelează cererea şi oferta de monedă, prin sistemul bancar, care
manevrează rata dobânzii, în funcţie de interesele proprii, ca şi de solicitările clienţilor.

8.3. Instituţiile pieţei monetare

Băncile, instituţiile financiare şi societăţile de asigurări alcătuiesc un sistem, un
mezoagent economic, specializat în intermedierea monetară a celorlalţi agenţi economici,
în gestionarea instrumentelor monetare şi a pârghiilor financiare ale ţării.

Băncile şi instituţiile financiare exercită funcţii multiple, cum ar fi:

1) Coordonează încasările şi plăţile din economia naţională, reglează masa

monetară, gestionează moneda naţională şi supraveghează relaţiile ei cu
monedele altor state, asigură necesarul de valută al economiei naţionale;
2) Centralizează economiile băneşti ale agenţilor economici şi ale populaţiei, pe
care le orientează spre anumite domenii ale dezvoltării economico-sociale,
îndeplinind rolul de intermediere financiară la nivel macroeconomic;
3) Restricţionează creditul, impun debitorilor condiţii de bonitate financiară;
4) Creează putere de cumpărare adiţională, pe care o împrumută agenţilor
economici şi populaţiei;

86
 5) Selectează proiectele de dezvoltare economică ce urmează a fi finanţate prin
credite, orientează dezvoltarea economică şi contribuie la modificarea
structurilor economiei naţionale;
6) Efectuează operaţiuni cu titluri de valoare.
Banca este un agent economic specializat în activităţi monetar-financiare; ea
efectuează două categorii de operaţiuni: active şi pasive.

Operaţiunile active se referă la activitatea băncilor de plasare a capitalului bănesc

concentrat în ele, cum ar fi:

- acordarea de credite solicitanţilor, în condiţii de bonitate financiară;

- gestionarea conturilor deponenţilor;
- iniţierea şi organizarea de societăţi comerciale pe acţiuni;
- efectuarea de operaţiuni cu titlurile de valoare ale societăţilor comerciale;
- crearea de instrumente financiare proprii.
Operaţiunile pasive se referă la mobilizarea de către unităţile bancare a
mijloacelor băneşti disponibile ale agenţilor economici şi populaţiei, respectiv:

- primirea spre păstrare a economiilor băneşti ale populaţiei şi agenţilor

economici nonfinanciari denumite depozitele clienţilor;
- efectuarea de plăţi la ordinul deponenţilor din depozitele acestora constituite la
bancă;
- conducerea operaţiunilor de casă ale agenţilor economici şi instituţiilor care
solicită acest lucru.
Banca Naţională funcţionează ca bancă centrală de emisiune şi de coordonare a
activităţii monetare şi de credit din economie, scopul său principal fiind menţinerea
stabilităţii monedei naţionale şi asigurarea funcţionalităţii întregului sistem bancar-
financiar. Operaţiunile principale efectuate de aceasta sunt:

- emisiunea de monedă şi reglarea masei monetare;

- conlucrarea cu băncile comerciale şi instituţiile de credit specializate;
- conlucrarea cu sistemul trezoreriei statului;
- operaţiuni cu aur şi valută.
Băncile comerciale sunt organizate ca societăţi pe acţiuni al căror obiect de
activitate îl constituie atragerea şi formarea de depozite băneşti de la persoane fizice şi

87
juridice, acordarea de credite, efectuarea de servicii bancare pentru agenţii economici şi
populaţie, a unor operaţiuni de comerţ exterior şi a altor operaţiuni bancare.

Băncile comerciale pot fi grupate în: bănci de depozit propriu-zise (care îşi
formează capitalul în special din depunerile pe termen scurt sau la vedere a clienţilor şi
acordă împrumuturi pe termen scurt), bănci de afaceri (care dispun de capitaluri proprii
importante, precum şi de depozite ale clienţilor, acordă credite pe termen mediu şi lung şi
emit acţiuni şi obligaţiuni), bănci ipotecare (care îşi procură resursele prin emiterea de
înscrisuri şi obligaţiuni ipotecare).

În economia de piaţă pe lângă bănci funcţionează pe piaţa monetară şi alte

instituţii cum sunt: cooperativele de credit, fondurile de pensii, societăţile de asigurări,
societăţile de investiţii.

Cooperativele de credit reprezintă asociaţii de persoane care se constituie cu

scopul de a acorda sprijin financiar membrilor asociaţi, angajaţi la aceeaşi firmă. Acestea
nu funcţionează pe principiul profitului. Economiile, respectiv sumele care depăşesc
cheltuielile sunt distribuite membrilor fie prin acordarea unor dobânzi adiţionale la
depozite, fie prin acceptarea unui rabat al dobânzii la membrii debitori.

Fondurile de pensii reprezinte programe de pensii finanţate de agenţii economici

privaţi sau de guvern în beneficiul angajaţilor şi sunt gestionate, îndeosebi, de către
departamente ale companiilor de credit ipotecar sau companiile de asigurare pe viaţă.
Fondurile de pensii efectuează investiţii în principal‚ în obligaţiuni, acţiuni, ipoteci şi
valori imobiliare.

Societăţile de asigurări reprezintă instituţii care garantează asiguratului, în

schimbul unei sume de bani (prima de asigurare), despăgubirea integrală sau parţială, în
cazul producerii unui eveniment pentru care aceasta s-a asigurat (seism, secetă, incendiu,
furt sau eveniment în viaţa personală, etc). Aceste instituţii realizează asigurări de bunuri şi
asigurări de persoane. Ele încasează poliţele (primele) de asigurare, plătesc despăgubirile
în cazul în care s-a produs riscul asigurat, plasează resursele mobilizate şi necheltuite la
alte instituţii financiare, încasând dobânda.

Societăţile de investiţii sunt instituţii cunoscute sub denumirea de fonduri

mutuale care acceptă să preia fonduri băneşti de la indivizi şi să le folosească pentru a
cumpăra acţiuni, obligaţiuni pe termen lung sau scurt, emise de diferite firme sau instituţii
guvernamentale. Aceste societăţi strâng fondurile şi reduc riscurile pentru diversificare.

88
Totodată ele câştigă de pe urma economiilor de scară, care duc la diminuarea costului
analizării valorilor mobiliare managementului de portofoliu şi tranzacţionării acţiunilor şi
obligaţiunilor. Există o diversitate de fonduri mutuale pentru a răspunde cerinţelor
diferitelor tipuri de investitori.

Întrebări, teste, aplicaţii

1. Cine sunt purtătorii cererii şi ofertei pe piaţa monetar?

2. Care sunt genurile de operaţiuni prin care se realizează creşterea masei monetare?
3. Care sunt operaţiunile prin care se realizează diminuarea masei monetare?
4. Creşterea sau restrângerea masei monetare în raport cu nevoile economiei este realizată
de către:
a) guvern;
b) administraţia publică şi administraţiile locale;
c) bănci, care reprezintă agentul economic ce asigură reglarea masei
monetare;
d) orice agent economic completează prin acţiunile şi deciziile sale
administraţia centrală şi băncile în reglarea masei monetare.
5. În care din situaţiile următoare este necesară emisiunea de bani?
a) când creşte volumul de bunuri economice destinate pieţei;
b) când există un excedent al bugetului de stat;
c) când creşte cantitatea de unităţi monetare naţionale plătită pentru
obţinerea unei unităţi de monedă străină;
d) când există un deficit al bugetului de stat.
6. Marcaţi care din agenţii economici enumeraţi mai jos nu sunt purtători ai cererii de
monedă:
a) întreprinderile, pentru finanţarea activităţilor economice;
b) trezoreria sau tezaurul, pentru finanţarea deficitului bugetar;
c) banca centrală, pentru refinanţarea băncilor comerciale;
d) băncile şi alte instituţii financiare care au nevoie de credite;

89
 e) populaţia, pentru diferite proiecte.
7. Piaţa monetară are rolul de:
a) a compensa excedentul cu deficitul de monedă existent la diferiţi agenţi
economici;
b) a regla cantitatea de monedă din economie;
c) a asigura echilibrul dintre încasări şi plăţi la agenţii economici;
d) a asigura un buget al ţării echilibrat;
e) a asigura un excedent în balanţa de plăţi externe.
8. Un agent economic îşi propune ca peste 5 ani să dispună de un depozit bancar de 40
milioane. Ce sumă de bani va trebui să depună la bancă în prezent, astfel încât la o rată
anuală a dobânzii de 50% să obţină sumă de 40 milioane lei peste 5 ani?
9. Un agent economic depune spre fructificare la bancă suma de 3.000.000 lei, cu o rată
medie anuală a dobânzii de 50%. Să se determine care va fi suma de care va dispune
agentul economic după doi şi respectiv patru ani?
10. O bancă acordă următoarele credite: 2.000.000 u.m. pe o perioadă de 6 luni, 500.000
u.m., pe o perioadă de 9 luni, 400.000 u.m. pe o perioadă de un an. La aceste împrumuturi
care se acordă pe seama capitalului depus la bancă de diverşi agenţi economici se adaugă
500.000 u.m. acordate ca împrumut pe o perioadă de 6 luni din capitalul propriu al băncii.
Rata anuală a dobânzii percepută de bancă este de 70%, iar cea plătită pentru depuneri este
de 50%. Cheltuielile anuale ale băncii pentru funcţionare sunt de 30.000 u.m. Care este
câştigul obţinut de bancă de pe urma acestor operaţiuni? Dar profitul?

90
 Capitolul IX

PIAŢA CAPITALULUI

9.1. Piaţa capitalului – definire, conţinut

Agenţii economici de orice tip, inclusiv gospodăriile familiale, dispun la un
moment dat de disponibilităţi băneşti având la dispoziţie mai multe alternative de folosire a
acestora. Una dintre acestea o reprezintă achiziţionarea de titluri financiare pe termen lung.
Totodată, există în economie şi agenţi economici care au nevoie la un moment dat de
resurse financiare, iar una din modalităţile de obţinere a acestora o reprezintă vânzarea
titlurilor financiare pe termen lung. Tranzacţionarea titlurilor financiare pe termen lung
constituie obiectul de activitate al pieţei capitalului (piaţa financiară).
Piaţa capitalului (financiară) este cea care mobilizează economiile băneşti ale
unor agenţi economici în scopul finanţării pe termen lung a altor agenţi economici.
Piaţa capitalului se compune din:
- piaţa primară, unde se vând şi se cumpără emisiunile noi de titluri financiare pe
termen lung;
- piaţa secundară, pe care se tranzacţionează titlurile financiare pe termen lung
emise anterior. Cuprinde bursele de valori şi pieţele titlurilor emise anterior, care nu sunt
cotate la bursă.
Titlurile financiare sunt hârtii de valoare care dau dreptul deţinătorului lor de
a obţine în condiţiile specificate în titlu o parte din veniturile viitoare ale
emitentului 26 .
Titlurile financiare pot fi:
- pe termen scurt – atunci când facilitează plasamente, respectiv finanţări pe
perioade mai mici de un an. În această categorie sunt incluse: cambia, biletul la ordin,
certificatele de depozit, bonurile de tezaur. Ele intră în sfera de cuprindere a pieţei
monetare.

26
Popa I. – Bursa, Editura Adevărul SA, Bucureşti, 1995, p.32

91
 - pe termen lung - atunci când facilitează plasamente, respectiv finanţări pe
perioade mai mari de un an. Ele intră în sfera de cuprindere a pieţei capitalului (financiară).
În funcţie de veniturile generate, se împart în:
• titlurile financiare pe termen lung cu venituri fixe: obligaţiuni şi
acţiuni privilegiate;
• titlurile financiare pe termen lung cu venituri variabile: acţiunile
ordinare.
Obligaţiunea reprezintă un titlu de credit, în care emitentul este debitorul , iar
deţinătorul acesteia este creditorul. Deţinerea unei obligaţiuni îi dă dreptul deţinătorului ei:
- de a încasa (semianual sau anual) o dobândă fixă numită cupon;
- de a primi la o dată determinată (scadenţă), valoarea nominală a obligaţiunii,
care este de fapt suma cu care a fost creditat emitentul.
Obligaţiunile sunt emise de stat, autorităţi locale sau firme. Statul şi administraţiile
locale emit obligaţiuni pentru a finanţa lucrări şi echipamente costisitoare (autostrăzi,
metrou etc.). firmele emit obligaţiuni, cel mai adesea, pentru a evita creşterea capitalului
care riscă să modifice structura puterii, ele preferând să-şi multiplice micii creditori pentru
un împrumut substanţial, decât să se împrumute la un partener exigent şi puternic, cum
este banca.
Acţiunea este un titlu de proprietate emis de o societate comercială pe acţiuni, care
atestă participarea deţinătorului ei la o parte din capitalul social al respectivei societăţi.
Deţinerea unei acţiuni generează 4 drepturi:
- dreptul de a primi o parte din profitul firmei sub formă de dividend;
- dreptul de a fi informat în legătură cu activitatea şi gestiunea societăţii;
- dreptul de vot în adunările generale ale acţionarilor;
- dreptul de preemţiune sau dreptul preferenţial de subscriere la toate creşterile de
capital;
- dreptul de a participa la lichidarea societăţii în caz de vânzare sau dizolvare.
Evident că exercitarea acestor drepturi este proporţională cu numărul acţiunilor
deţinute.

92
 9.2. Bursa de valori
Bursa de valori este o piaţă organizată pentru tranzacţiile cu titluri financiare
emise anterior de către cele mai importante societăţi comerciale pe acţiuni, precum şi de
autoritatea guvernamentală. În cadrul ei se concentrează cererea şi oferta de titluri
financiare pe termen lung, sunt facilitate tranzacţiile între economisitori şi investitori,
repartizându-se riscul asupra tuturor participanţilor la schimburi.
Particularitatea bursei de valori constă în faptul că titlurile se vând şi se cumpără la
preţuri stabilite pe baza cererii şi ofertei în cadrul şedinţelor de licitaţie. Acestea se
desfăşoară într-un anumit loc, în zile şi la ore fixe, în cadrul programului bursei.
Sistemul european de organizare a şedinţelor de licitaţie are la bază următoarele
principii:
1) tranzacţiile se realizează în conformitate cu ordinele de vânzare şi de
cumpărare, care pot fi: preţ minim de vânzare, preţ maxim de
cumpărare, la preţul zilei;
2) în cadrul şedinţei de licitaţie se stabileşte un preţ fix, preţul zilei,
pentru fiecare categorie de titluri;
3) nivelul preţului se determină astfel încât numărul ordinelor executate
să fie maxim.
Tranzacţiile au loc prin intermediul brokerilor, care acţionează în numele şi pe
baza dispoziţiilor primite de la clienţii lor (vânzători sau cumpărători) sau dealerilor, care
acţionează în nume propriu. Totodată, în cadrul bursei de valori, comisia de coordonare a
tranzacţiilor coordonează licitaţiile, iar casa de clearing are atribuţii în derularea lor
efectivă.
Bursele de valori au un rol deosebit în cadrul mecanismului de funcţionare a
economiei de piaţă, concretizat în:
¾ stimulează procesul investiţional. Dă posibilitatea valorificării pe termen
lung a disponibilităţilor băneşti, transformarea lor operativă în titluri
financiare şi, în consecinţă, mobilizarea rapidă a unor resurse importante
pentru investiţii; concomitent, permite transformarea titlurilor financiare în
bani lichizi, dacă deţinătorii lor doresc acest lucru;
¾ contribuie la orientarea capitalurilor spre cele mai profitabile domenii ale
vieţii economice. Bursa oferă zilnic, în mod deschis, numeroase informaţii
privind cotaţiile hârtiilor de valoare, volumul tranzacţiilor etc., care au

93
 semnificaţia unui barometru al stării economiei, deoarece atât nivelul
cursurilor titlurilor financiare, cât şi volumul tranzacţiilor reacţionează,
chiar cu anticipaţie, la modificarea conjuncturii economice;
¾ oferă informaţii privind activităţile economice de perspectivă, respectiv
firmele cu profitabilitate scăzută;
¾ permit accesul societăţilor comerciale la resurse financiare. Îndeplinind
cerinţele cotării la bursă, agenţii economici ale căror acţiuni sunt cotate la
bursă, pot atrage, într-o măsură sporită, resursele băneşti de pe piaţa
capitalului, sporind totodată şi renumele societăţii emitente.

Întrucât nu orice titlu financiar poate pătrunde pe piaţa bursieră, o pondere

însemnată a titlurilor financiare pe termen lung se comercializează pe piaţa extrabursieră,
cunoscută la noi în ţară sub titulatura de R.A.S.D.A.Q. Pe această piaţă pot intra toate
societăţile comerciale care au făcut ofertă publică de acţiuni, chiar dacă sunt mai puţin
performante din punct de vedere financiar, cu un număr mai mic de acţiuni pe piaţă şi cu o
proporţie mai mică a acţionariatului. această piaţă, deşi este mai puţin exigentă, este cea
mai mare piaţă de valori mobiliare, utilizând facilităţile specifice unei burse de valori:
înregistrarea tranzacţiilor, modul de stabilire a cursurilor valorilor mobiliare, sistemul de
decontare etc.

9.3. Cererea şi oferta de titluri financiare

Cererea de titluri financiare pe termen lung este susţinută, în principal, de
populaţie, dar şi unele instituţii financiare, precum societăţile de asigurări, casele de pensii
etc.
Motivaţia investirii în titluri financiare pe termen lung o reprezintă capacitatea
acestora de a genera venituri viitoare. La baza deciziei de investire în titluri financiare stau:
- valoarea prezentă a fluxurilor de venituri viitoare;
- riscul investiţiei.
Valoarea prezentă a fluxurilor de venituri viitoare
Pentru determinarea valorii prezente a unui flux de venituri viitoare se utilizează
metoda actualizării, ce are la bază relaţia:

94
 V1 V2 Vn
V0 = + + ... +
1 + i (1 + i ) 2
(1 + i )n
unde:
Vo – valoarea prezentă a fluxului de venituri viitoare. Este egală cu mărimea unui
depozit bancar creat în prezent şi care generează la o rată a dobânzii egală cu i, timp
de n ani, venituri egale cu V1, V2, …, Vn;
Riscul investiţiei
Agenţii economici au atitudini diferite faţă de risc. Din punctul de vedere al
asumării riscului, se pot deosebi:
- adversari ai riscului;
- indiferenţi la risc;
- iubitori ai riscului.
Riscul poate fi luat în considerare la calcularea valorii prezente a fluxului de
venituri viitoare utilizând o rată de actualizare mai mare decât rata dobânzii. Diferenţa
dintre rata de actualizare şi rata dobânzii se numeşte primă de risc.
Cererea de titluri financiare depinde, în principal, de factori precum:
1. randamentul titlului financiar reprezintă acea rată de actualizare pentru care preţul
titlului este egal cu valoarea prezentă a fluxului aferent de venituri viitoare.
Randamentul unei obligaţiuni se determină cu relaţia:
Cupon
r=
Pr et
iar randamentul unei acţiuni
Dividend
r=
Pr et
Randamentul se compară cu rata dobânzii la un depozit bancar ( i ), iar dacă:
a) r < i, atunci cumpărarea titlului financiar nu este avantajoasă;
b) r > i, atunci cumpărarea titlului financiar este avantajoasă;
c) r = i, atunci cumpărătorul este indiferent la cumpărarea titlului financiar şi
crearea depozitului bancar.
2. câştigul potenţial al titlurilor financiare – poate să apară ca urmare a creşterii
preţurilor acestor titluri. Câştigurile devin efective numai în momentul vânzării titlurilor.
Posibilitatea obţinerii de câştiguri ca urmare a modificării preţurilor generează
speculaţii cu titluri financiare. Speculaţiile pot fi:

95
 - „bear” sau „à la baisse” – se bazează pe anticipări ale reducerii preţului; în
acest caz, s-ar putea obţine câştiguri prin vânzarea titlurilor înainte de reducerea
preţului şi cumpărarea lor ulterioară;
- „bull” sau à la hausse” – se bazează pe anticipări ale creşterii preţului; în acest
caz, s-ar putea obţine câştiguri prin cumpărarea titlurilor înainte de creşterea
preţului şi vânzarea lor ulterioară.
3. riscul investirii în titluri financiare. Titlurile prezintă diferite grade de risc. De
regulă, obligaţiunile sunt mai puţin riscante decât acţiunile şi aceasta pentru că fluxurile de
venituri ale obligaţiunilor pot fi estimate cu mai multă precizie decât cele ale acţiunilor.
Cele mai puţin riscante obligaţiuni sunt cele guvernamentale.
4. lichiditatea titlurilor financiare pe termen lung – exprimă posibilitatea vânzării
rapide a acestora şi la costuri tranzacţionale minime. Titlurile financiare listate la bursă au
un grad ridicat de lichiditate.
Cumpărătorul de titluri financiare preferă titluri financiare cu randamente
mari, riscuri reduse şi lichiditate ridicată.

Oferta de titluri financiare pe termen lung

Este generată pe piaţă de agenţii economici – întreprinderi şi stat – aflate în
căutarea de surse de finanţare.
Orice întreprindere urmăreşte să-şi asigure o ofertă de titluri financiare într-o
structură cu un risc cât mai mic. În acest sens, este importantă proporţia dintre obligaţiuni
şi acţiunile privilegiate, şi acţiunile ordinare. Din punct de vedere al societăţii comerciale,
obligaţiunile au un risc mai mare deoarece cuponul trebuie plătit indiferent de mărimea
profitului. Ca urmare, pentru diminuarea riscului, întreprinderile trebuie să recurgă cât mai
puţin posibil la emisiunea de titluri financiare cu un venit fix. În schimb, finanţarea prin
acţiuni ordinare, măreşte numărul acţionarilor, dar în condiţiile obţinerii unui profit
constant, micşorează dividendul pe acţiune şi, ca urmare, reduce atracţia pentru astfel de
titluri.
De aceea, societăţile comerciale caută să-şi dimensioneze raportul între emisiunea
de titluri financiare cu venit fix şi cele cu venit variabil astfel încât riscul finanţării să fie
minim.

96
 Întrebări, teste, aplicaţii

1. Definiţi obiectul pieţei capitalului.

2. Care sunt principalele titluri financiare pe termen lung ?
3. Care sunt motivaţiile investirii în valori mobiliare ?
4. Ce rol joacă bursa de valori într-o economie de piaţă ?
5. De ce bursa de valori nu poate fi identificată cu piaţa titlurilor financiare pe termen
lung ?
6. Care sunt avantajele finanţării unei întreprinderi prin emisiunea de titluri de valoare ?
7. În momentul T0 cursul acţiunilor unei societăţi comerciale este de 100.000 u.m. Un
agent economic vinde 1000 de acţiuni unui alt agent economic, cu scadenţa peste un an. La
scadenţă, în T1, cursul acţiunilor este de 90.000 u.m. Care din cei doi participanţi la
tranzacţie câştigă ?
8. Care din următoarele afirmaţii nu sunt proprii dividendului:
a) venit cuvenit posesorului de acţiuni;
b) reprezintă un procent din valoarea nominală a acţiunii;
c) variază în funcţie de rezultatele economice ale firmei;
d) este o cotă parte din profitul societăţii.
9. Obligaţiunea se poate caracteriza prin faptul că:
a) este un titlu de valoare cu venit fix;
b) emitentul obligaţiunii este debitorul;
c) posesorul ei are dreptul de a adopta unele decizii în cadrul firmei;
d) posesorul obligaţiunii este creditorul.
10. Din punctul de vedere al unei întreprinderi care îşi maximizează profitul, un proiect de
investiţii este rentabil atunci când:
a) întreprinderea are lichidităţi suficiente pentru autofinanţarea acestui proiect;
b) întreprinderea finanţează jumătate de proiect prin împrumut şi jumătate prin
autofinanţare;
c) valoarea netă actualizată a proiectului este egală sau mai mare cu zero.
11. Doi acţionari dispun de sume de bani pe care le utilizează astfel:
- acţionarul A investeşte 300.000 u.m. în acţiuni cu un dividend de 10%, valoarea
unei acţiuni fiind de 3.000 u.m.;

97
 - acţionarul B investeşte 250.000 u.m. în obligaţiuni cu o dobândă de 4%,
valoarea unei obligaţiuni fiind de 2.000 u.m.
După primul an, înregistrând profit (din dividende şi dobândă), ambii acţionari îşi
investesc integral sumele obţinute în cumpărarea de noi acţiuni şi obligaţiuni. Care este
după primul an, numărul acţiunilor şi obligaţiunilor deţinute de cei doi acţionari ?
12. O societate pe acţiuni cu un capital social de 20 miliarde lei, realizează încasări de 30
miliarde lei, costuri materiale de 9 miliarde lei şi costuri salariale de 5 miliarde lei. Din
profit, 35% este impozitul, iar din rest, 60% este repartizat acţionarilor sub formă de
dividende. Rata dobânzii practicate pe piaţa monetară este de 32%. Ce fel de plasament
consideraţi că au făcut acţionarii de la această societate. Argumentaţi-vă răspunsul.
13. Determinaţi randamentul unei obligaţiuni cu valoarea nominală de 12.000 u.m., ştiind
că preţul de piaţă al acesteia este de 15.250 u.m., cuponul este de 3.360 u.m., iar termenul
de scadenţă al obligaţiunii este de 2 ani.
14. Un agent economic împrumută la data de 1 ianuarie, 1 milion u.m., cu o rată anuală a
dobânzii de 25% şi cumpără 500 de obligaţiuni, purtătoare ale unui venit fix anual de 700
u.m. / obligaţiune. La 31 decembrie al aceluiaşi an, agentul economie vinde obligaţiunile la
un curs corespunzător unei rate a dobânzii de 20% şi rambursează împrumutul cu dobânda
aferentă.
Care este câştigul obţinut de agentul economic din aceste operaţiuni ?

98
 Capitolul X

COMERŢUL INTERNAŢIONAL

10.1. Economia mondială şi fluxurile economice internaţionale

Tendinţa dezvoltării economiei naţionale reale presupune o amplă deschidere spre
economia mondială şi participarea activă la comerţul internaţional, la fluxurile economice
internaţionale.

Economia mondială reprezintă totalitatea economiilor naţionale privite ca

ansamblu de interdependenţe între ele, concretizat într-un schimb mutual permanent de
activităţi, de la formele simple la cele complexe.
Interdependenţele economice între statele lumii există din cele mai îndepărtate
timpuri, parcurgând până acum un proces continuu şi contradictoriu şi care s-a manifestat
prin schimbul de bunuri între ţări.
Piaţa mondială reprezintă relaţiile de schimb ce se realizează între agenţii
economici din diverse ţări, inclusiv societăţi transnaţionale, purtători ai cererii şi ai ofertei.
Ea este spaţiul economic de manifestare a diviziunii mondiale a muncii şi a efectelor
acestuia. Formarea statelor naţionale în secolul al XIX-lea a influenţat puternic maturizarea
relaţiilor de schimb, care constituie substanţa pieţei mondiale.
Un element definitoriu pentru economia mondială pentru interdependenţele dintre
economiile naţionale îl constituie diviziunea mondială a muncii. Aceasta reflectă sintetic
tendinţele de specializare internaţională competitivă în scopul participării eficiente la
circuitul economic mondial.
Diviziunea mondială a muncii este influenţată de mai mulţi factori cum ar fi:
- condiţiile naturale diferite ale ţărilor lumii;
- dimensiunile teritoriului şi ale populaţiei ţărilor;
- cantitatea, structura şi calitatea factorilor de producţie naţionali;
- disponibilităţile de capital;
- complexitatea bunurilor în diferitele ţări;

99
 - obiceiurile şi comportamentele specifice diferitelor popoare;
- conjunctura social-politică internă şi internaţională ş.a.
Fluxurile economice internaţionale reprezintă mişcări de bunuri materiale,
servicii sau informaţii, ca şi de valori băneşti de la o ţară sau grupă de ţări la alta. Ele sunt
dependente de diviziunea mondială a muncii iar pe piaţa mondială se manifestă prin forme
diferite în timp şi spaţiu.
La începutul economiei mondiale, fluxurile economice internaţionale aveau ca
obiect bunuri materiale. Mai târziu, o dată cu începutul secolului XX au dobândit o
importanţă deosebită fluxurile economice internaţionale având ca obiect investiţiile de
capital; apoi, în relaţie cu revoluţia ştiinţifico-tehnică, în perioada contemporană au devenit
preponderente fluxurile privind cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.
Trăsăturile fluxurilor economice internaţionale sunt 1) :
a) au ca subiect agenţi economici din ţări diferite, care acţionează prin
încheierea de acorduri comerciale de diverse tipuri;
b) au caracter multilateral la nivel mondial, regional, zonal. Acest caracter
decurge din procese obiective ca: dezvoltarea specializării internaţionale sub
impactul progresului tehnico-ştiinţific; globalizarea problemelor omenirii
(subdezvoltarea, criza alimentară, degradarea mediului natural, creşterea
rapidă a populaţiei, restricţiile privind energia şi materiile prime, cheltuielile
militare foarte mari, cucerirea oceanului planetar şi a cosmosului pentru
interese strategice, cunoaşterea ştiinţifică şi bunăstarea populaţiei, crizele
economice, inflaţia, dezvoltarea necontrolată a urbanizării, tranziţia la
economia cu piaţă concurenţială ş.a.); posibilităţi noi de intensificare a
colaborării şi înţelegerii economice internaţionale etc.;
c) compatibilitatea între caracterul multilateral şi caracterul bilateral al fluxurilor
economice internaţionale. Aceasta rezultă din respectarea riguroasă a
principiilor dreptului internaţional;
d) fluxurile economice internaţionale au o tendinţă generală de multiplicare şi
diversificare într-un cadru economico-juridic bine determinat. Astfel se
disting următoarele prisme principale ale fluxurilor economice internaţionale:
- fluxul de bunuri materiale şi servicii sau comerţul exterior;

1)
Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C-tin, Economie. Manual universitar, Ed. a II-a, Editura Economică,
Bucureşti, 2001, p. 638

100
 - fluxul internaţional de capitaluri şi monetar, fie ca investiţii directe,
ca împrumuturi internaţionale sau ca tranzacţii cu titluri de valoare
pe piaţa mondială;
- fluxul mondial al muncii, generat de migraţia forţei de munci dintr-o
ţară în alta;
- fluxul mondial valutar, reflectat de vânzarea-cumpărarea de valute
convertibile;
- fluxul internaţional de bunuri economice care sunt rezultatul unei
munci de înaltă calificare, al unei cercetări ştiinţifice eficiente
asimilate sistematic în activitatea economică;
- fluxul informaţional internaţional etc.
Circuitul economic mondial reprezintă ansamblul fluxurilor economice
internaţionale privite în unitatea şi interdependenţa lor.
Formele sub care se manifestă circuitul economic mondial sunt în dependenţă de:
gradul dezvoltării economiilor naţionale şi al economiei mondiale în ansamblul ei; nivelul
diviziunii mondiale a muncii; stadiile şi direcţiile în care evoluează conjunctura politică
internaţională. Totodată, circuitul economic mondial poate influenţa, la rândul său,
economiile naţionale, economia mondială şi relaţiile politice internaţionale, fiind deci, şi
consecinţă şi cauză interdependente.

10.2. Comerţul internaţional şi balanţa comercială

Comerţul internaţional reflectă totalitatea tranzacţiilor de export şi de import,
ierarhizate pe ţări, pe grupe de ţări, pe zone sau regiuni, pe categorii de pieţe sau bunuri
materiale şi servicii ş.a.
Exportul reprezintă o vânzare de bunuri economice unui agent economic dintr-o
altă ţară în schimbul unei sume de bani cu circulaţie pe plan internaţional. Exportul are
funcţia principală de a asigura piaţa de vânzare pentru o parte din bunurile create în
economia naţională, diminuând corespunzător consumul final.
Importul reprezintă o cumpărare de bunuri economice de la un agent economic din
altă ţară, în schimbul unei sume de bani convenite. Astfel, importul contribuie la sporirea

101
bunurilor economice care intră în consumul personal şi la asigurarea factorilor de producţie
pe care importatorul nu-i posedă sau are şanse de a-i crea cu efort exagerat.
Funcţiile comerţului internaţional se manifestă în mod complex, îmbinând aspectele
clasice cu cele moderne şi actuale cum ar fi:
a) comerţul internaţional favorizează obţinerea de factori de producţie şi
bunuri economice de consum pe care unele ţări nu le au sau ar putea să le
creeze cu un efort foarte mare;
b) stimulează dezvoltarea şi perfecţionarea activităţii de producţie prin
asimilarea permanentă a noutăţilor ştiinţifico-tehnice mondiale;
întreprinzătorii au astfel şansa de a desfăşura activităţi economice în proporţii
sporite, mai eficiente, care să se concretizeze în bunuri ce depăşesc cererea pe
piaţa internă, fiind destinate exportului;
c) facilitează obţinerea unor bunuri economice pentru acoperirea anumitor
nevoi de consum ale populaţiei, diminuându-se tensiunea dintre cerere şi
ofertă;
d) comerţul internaţional creează piaţă de vânzare într-o anumită pondere,
pentru bunurile economice produse în mod eficient în economia naţională;
e) comerţul internaţional stimulează concurenţa atât în activitatea de producţie,
cât şi în cea de desfacere a bunurilor economice pe plan mondial.
Caracteristicile principale ale comerţului internaţional actual s-au cristalizat
treptat într-un mediu economico-social tot mai complex. Se pot releva următoarele 2) :
- comerţul internaţional a evoluat în perioada contemporană, într-un ritm mai
accentuat, în comparaţie cu dinamica producţiei;
- comerţul internaţional a înregistrat mutaţii calitative, structurale însemnate,
regăsite atât la export, cât şi la import;
- comerţul internaţional este influenţat din ce în ce mai mult de evoluţia
conjuncturii economiei internaţionale;
- comerţul internaţional se caracterizează prin derularea sa în proporţia cea mai
însemnată între ţările dezvoltate economic;
- comerţul internaţional cunoaşte forme noi de alianţe şi cooperări internaţionale.

2)
Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C-tin, Economie. Manual universitar, Ed. a II-a, Editura Economică,
Bucureşti, 2001, p. 641-642

102
 Balanţa comercială
Toate operaţiunile de comerţ internaţional sunt reflectate în balanţa comercială,
care relevă şi gradul racordării unei ţări la fluxurile economice internaţionale.

Balanţa comercială reprezintă un tablou economico-statistic în care se

înregistrează şi se compară sistematic valoarea totală şi pe grupe de mărfuri a exportului şi
a importului unei ţări pe o anumită perioadă, de regulă pe un an.
Fiecare ţară urmăreşte, cu ajutorul balanţei comerciale, modul cum participă ea la
comerţul internaţional, în scopul valorificării pe piaţa externă a rezultatelor activităţii la
scară naţională. Exportul constituie activul în care se înscriu operativ sumele încasate din
vânzarea bunurilor economice, într-o valută convenită. Importul constituie pasivul în care
se înscriu sumele plătite pentru bunurile economice importate, într-o valută înscrisă în
contractul de import.
Balanţa comercială poate să le înfăţişeze sub mai multe forme, determinate pe baza
unor criterii necesare deciziilor pentru întocmirea, urmărirea sau evaluarea balanţei.
Astfel, după numărul partenerilor, balanţa poate fi:
- balanţă comercială generală, atunci când în balanţă se cuprind schimburile de
mărfuri ale unei ţări cu toate celelalte ţări;
- balanţă comercială parţială, atunci când în balanţă sunt cuprinse schimburile
de mărfuri ale unei ţări cu agenţi economici dintr-o singură ţară sau dintr-o
singură grupare de ţări.
După raportul dintre export şi import, balanţa poate fi:
1) excedentară (activă) este atunci când valoarea exportului este mai mare decât
cea a importului, ţara respectivă realizând venituri suplimentare în valută;
2) deficitară (pasivă) este atunci când valoarea exportului este mai mică decât
cea a importului. Echilibrarea acestei balanţe se poate face prin folosirea
rezervelor valutare proprii sau prin credite externe rambursabile;
3) echilibrată (soldată) este atunci când valoarea exportului este egală cu cea a
importului. Aceasta se realiza în fiecare an sau în mod cumulativ pe mai mulţi
ani.
Starea balanţei comerciale (excedentară, deficitară, echilibrată) este expresia,
îndeosebi, a gradului de eficienţă economică înregistrată în ţara respectivă şi care
determină forţa concurenţei mărfurilor ei pe piaţa mondială.

Balanţa comercială este o componentă principală a balanţei de plăţi externe.

103
 10.3. Eficienţa comerţului exterior
Eficienţa economică a comerţului internaţional reflectă incidenţele pe care
exportul şi importul le au asupra activităţii economice, asupra economiei naţionale în
ansamblul ei.
Ea se calculează pe termen scurt, mediu sau lung, în funcţie de informaţiile
necesare pentru deciziile de prognoză şi/sau de evaluarea activităţii de comerţ
internaţional.
Pe termen scurt, eficienţa demonstrează modul în care ea îşi îndeplineşte funcţia
de menţinere a unei situaţii economice sau de a contribui la asigurarea echilibrului între
cererea şi oferta agregate de bunuri economice.
Eficienţa activităţii de comerţ internaţional, apreciată prin indicatorii
macroeconomici, este cu atât mai mare cu cât agenţii economici obţin mai multă valută din
export, cu ajutorul căreia pot să importe bunuri economice necesare.
Calcularea eficienţei comerţului internaţional la nivel microeconomic şi pe fiecare
operaţiune de export şi de import este necesară, dar nu şi suficientă pentru aprecierea
eficienţei totalităţii relaţiilor economice internaţionale, în corelaţie cu eficienţa globală a
activităţii economice dintr-o ţară.
De aceea, eficienţa comerţului internaţional trebuie evaluată pe ansamblul
componentelor acestuia privite în interdependenţa lor.
Astfel, preţul naţional trebuie comparat sistematic cu preţul mondial al mărfurilor
ce intră în operaţiuni de import sau de export. Atunci când preţul mediu naţional al
mărfurilor exportate este mai mic decât preţul plătit pentru mărfurile importate înseamnă
că eficienţa comerţului internaţional este mai mare.
Pe termen mediu şi lung, eficienţa comerţului internaţional are o sferă mai
cuprinzătoare deoarece reflectă efectele totale asupra evoluţiei de ansamblu a economiei
unei ţări, aflate în echilibru dinamic. Aceasta înseamnă că, prin influenţele sale multiple,
comerţul internaţional schimbă componenţa materială a indicatorilor de rezultate
macroeconomice, cum ar fi produsul global brut (PGB); de asemenea comerţul
internaţional influenţează ritmul de creştere al produsului naţional net (PNN), precum şi
expresia monetară a acestuia. Astfel, eficienţa comerţului internaţional trebuie evaluată atât
din perspectiva obţinerii efectelor imediate, directe, cât şi din cea a obţinerii efectelor
imediate, agregate. Această exigenţă poate conduce la aprecierea potrivit căreia contribuţia
eficienţei comerţului internaţional la sporirea produsului naţional net (PNN) este un

104
criteriu totalizator de mare importanţă, care trebuie prognozat şi urmărit permanent în
fiecare ţară, pe baza diviziunii mondiale a muncii, adică a specializării ei.

Întrebări, teste, aplicaţii

1. Definiţi economia mondială şi piaţa mondială.

2. Enumeraţi factorii care influenţează diviziunea mondială a muncii.
3. Ce sunt fluxurile economice internaţionale? Prezentaţi trăsăturile acestora.
4. Definiţi comerţul internaţional, exportul şi importul.
5. Ce reprezintă balanţa comercială şi ce feluri de balanţe comerciale se întâlnesc în
economie după raportul dintre export şi import?
6. Identificaţi afirmaţia corectă:
a) economia mondială este un termen sinonim cu piaţa mondială;
b) economia mondială este constituită din relaţiile reciproc avantajoase dintre ţări;
c) economia mondială reprezintă totalitatea economiilor naţionale legate între ele
printr-un complex de relaţii internaţionale, generate de participarea statelor la
diviziunea internaţională a muncii şi la circuitul mondial;
d) economia naţională reprezintă totalitatea relaţiilor privind schimbul de mărfuri şi
servicii dintre state;
e) toate variantele anterioare sunt corecte.
7. Balanţa comercială reflectă următoarele operaţii:
a) importurile şi exporturile de mărfuri, precum şi creditele comerciale pe termen scurt
şi pe termen lung;
b) importurile şi exporturile de mărfuri, precum şi transferurile de mărfuri;
c) importurile şi exporturile de mărfuri;
d) nici una din afirmaţiile anterioare nu este corectă.
8. Când o ţară vinde în străinătate o cantitate mai mare de marfă decât importă, balanţa
comercială este:
a) activă (excedentară):
b) pasivă (deficitară);
c) condiţionată de valoarea exportului şi importului.

105
9. Balanţa comercială a unei ţări are o sferă:
a) mai largă decât balanţa de plăţi;
b) mai restrânsă;
c) egală cu balanţa de plăţi.
10. Eficienţa comerţului exterior se determină cu ajutorul:
a) cursului de revenire brut la import;
b) cursului de revenire brut la export;
c) cursului de revenire brut la export şi la import.
11. Eficienţa economică a exportului depinde de:
a) nivelul cheltuielilor interne care se fac pentru obţinerea mărfii destinate exportului;
b) nivelul preţului pe piaţa mondială;
c) calitatea mărfii care se exportă;
d) rata inflaţiei interne;
e) stabilitatea exportului.
Arătaţi care din combinaţiile de mai jos sunt corecte: A = a + b; B = a + c; C = b + e;
D = d + e.
12. Activitatea de comerţ exterior este eficientă atunci când:
a) exportul > importul;
b) Cri (cursul de revenire la import) > Cs oficial (cursul de schimb);
c) importul > exportul;
d) Cre (cursul de revenire la export) ≤ Cs oficial;
e) exportul = importul.
13. Dacă o firmă exportă mărfuri la cursul de revenire de 7.850 lei/dolar şi obţine la import
7.450 lei/dolar, din operaţiile de export-import firma:
a) câştigă 300 lei/dolar;
b) pierde 310 lei/dolar;
c) câştigă 310 lei/dolar.
14. Se dau următoarele date: o marfă care se exportă se cumpără cu 100.000 lei; se fac
cheltuieli pentru transport de 10.000 lei. Din vânzarea ei se încasează 550 dolari, cu
această sumă se importă o marfă care se vinde la intern cu 120.000 lei, din care se acoperă
taxele de import de 11.000 lei; cursul de schimb oficial este de 180 lei/dolar. Se cere:
- cursul de revenire la export;
- cursul de revenire la import;
- este eficientă operaţiunea de export? dar cea de import?

106
 Argumentaţi răspunsul.
Pi + C c
(Ştim că: C re = unde: Cre = cursul de revenire la export
Pe
Pi = preţul produsului pe piaţa internă (în lei)
Cc = cheltuieli de circulaţie până la frontieră (în lei)
Pe = preţul extern (în valută)
Pi − Ti
C ri = unde: Cri = cursul de revenire la import
Piv
Pi = preţul de import, în valută, al mărfii
Ti = taxe de import percepute la marfa respectivă (în
lei)
Piv = preţul produsului la import, în valută)
15. Un agent economic importă mărfuri în valoare de 50.000 dolari pe care le vinde în ţară
cu preţul total de 900 milioane lei. Taxele vamale plătite de importator reprezintă 10% din
valoarea mărfii, la cursul de 1 dolar = 18.500 lei. Este eficientă activitatea agentului
respectiv?
a) da, deoarece cursul de revenire brut la export > cursul de schimb oficial;
b) nu, deoarece Cri < Cs;
c) da, deoarece Cri = Cs.
16. O firmă exportă 5.000 de produse, al căror cost de producţie unitar este de 15.600 lei,
cu o rată a rentabilităţii de 15%. Cheltuielile de circulaţie până la frontieră este de
3.300.000 lei, iar preţul extern obţinut este de 1,5 dolari pe produs. Cunoscând cursul de
schimb valutar care este în momentul finalizării operaţiunii de 18.000 lei/dolar, să se
aprecieze dacă respectiva operaţiune de export a fost sau nu eficientă.
17. Un agent economic exportă mărfuri în valoare de 600.000.000 lei plătind cheltuielile
suplimentare până la frontieră de 40 milioane lei. Din vânzarea mărfii încasează 40.000
dolari cu care cumpără bunuri pe care le introduce în ţară plătind 5% taxe vamale, la cursul
de 19.500 lei/dolar.
Apreciaţi eficienţa agentului economic respectiv prin intermediul cursurilor de
revenire la export şi import, ştiind că el vinde marfa importată la preţul de 879 milioane lei.

107
 Capitolul XI

PIAŢA VALUTARĂ

11.1. Conţinutul pieţei schimburilor valutare

Afacerile economice tot mai numeroase şi diversificate care au loc între parteneri
din diferite ţări se reglează prin schimbarea unor monede naţionale între ele pe piaţa
schimburilor valutare. Termenul de valută este cel sub care circulă moneda naţională pe
plan internaţional.
Piaţa schimburilor valutare reprezintă totalitatea tranzacţiilor de vânzare-
cumpărare de diferiţi bani naţionali, inclusiv reglementările şi instituţiile aferente. Această
piaţă se realizează oriunde se întâlnesc cererea şi oferta de bani naţionali, având rolul să
atragă mijloacele de plată internaţionale sub formă de bancnote, monede divizionare,
instrumente de plată şi de credit emise în monedă străină.
Elementele specifice pieţei schimburilor valutare sunt: agenţii economici
autorizaţi să realizeze operaţiuni cu valută; normele legale privind organizarea,
desfăşurarea şi controlul operaţiunilor cu valută, metodologia de determinare a cursului
valutar şi de protecţie a acestuia prin acţiunea băncii naţionale; timpul în care funcţionează
piaţa valutară; riscul şi profitul pe piaţa valutară.
Pe piaţa schimburilor valutare acţionează mai mulţi subiecţi care se numesc
operatori şi care se grupează în două părţi:
a) subiecţi care generează cererea şi oferta de valută (agenţi economici, ca
operatori comercianţi ce realizează activităţi de comerţ internaţional, investitori
de capital, subiecţi ai pieţei muncii, persoane fizice sau juridice ca operatori
speculatori);
b) subiecţi care concentrează cererea şi oferta de valută stabilesc cursul de
schimb, efectuează tranzacţii cu valute (banca de emisiune, bursa valutară,
brokerii, băncile comerciale, casele de schimb valutar ş.a.).

108
 Cererea şi oferta de valută se constituie pe baza unor procese specifice ce ţin de
evoluţia economiilor naţionale şi a relaţiilor economice internaţionale. Ele îşi au sorgintea
în funcţiile banilor şi în mecanismul de acţiune a sistemului economico-valutar.
Cererea exprimă nevoia de valută ce poate fi satisfăcută prin actele de cumpărare
în conformitate cu normele pieţei valutare şi cu mişcarea cursului de schimb.
Oferta exprimă disponibilităţile valutare care pot fi vândute, în condiţiile unui
anumit curs de schimb.

11.2. Convertibilitatea internaţională a monedei

Funcţionarea pieţei schimburilor valutare presupune convertibilitatea ca o condiţie
esenţială.
Convertibilitatea reprezintă dreptul rezidenţilor şi nerezidenţilor de a schimba
moneda naţională cu altă monedă străină, în mod liber prin vânzare-cumpărare pe piaţa
fără nici o restricţie. Aceasta înseamnă că moneda convertibilă are proprietatea legală de a
se schimba liber prin vânzare-cumpărare pe piaţa valutară, nelimitat şi fără restricţii
privind cantitatea schimbată, scopul schimbului, adică pentru plăţi sau transferuri specifice
tranzacţiilor comerciale ori necomerciale, precum şi fără restricţii privind subiectul care
realizează schimbul.
În contextul sistemului monetar actual, convertibilitatea nu mai presupune nici o
legătură cu un etalon de raportare, adică este abandonată legătura cu schimbarea în aur.
Convertibilitatea implică însă un ansamblu de cerinţe economice monetare, juridice,
organizatorice care trebuie realizate de fiecare ţară pentru moneda proprie, astfel încât
aceasta să fie acceptată pe piaţa valutară internaţională.
Dobândirea regimului de monedă convertibilă necesită îndeplinirea mai multor
criterii economico-financiare ca:
- un grad relativ stabil într-o perioadă şi ulterior o tendinţă de creştere pentru
puterea de cumpărare a unităţii băneşti;
- crearea de bunuri economice pentru export, competitive sub aspectul calităţii,
structurii şi preţului;
- echilibrarea balanţei de plăţi externe pe termen lung;

109
 - lichidarea restricţiilor în folosirea monedei naţionale de către rezidenţi şi
nerezidenţi din ţara respectivă etc.
Mecanismul de funcţionare a convertibilităţii în cadrul economiei de piaţă se
bazează pe o strategie corespunzătoare care corelează următoarele elemente:
¾ stabilirea unui curs de schimb real. Aceasta presupune existenţa unui curs de
schimb unic, compatibil cu menţinerea echilibrului balanţei de plăţi pe termen
mediu;
¾ aplicarea unei politici monetare şi fiscale care să permită stabilitatea
financiară în economia naţională printr-o inflaţie relativ slabă;
¾ liberalizarea preţurilor, în sensul că preţurile naţionale sunt fundamentate
economic prin influenţele favorabile ale pieţei valutare;
¾ eliminarea restricţiilor în utilizarea monedei naţionale pe teritoriul ţării
respective. Aceasta înseamnă înlăturarea practicilor sau reglementărilor care
îngrădesc actul de schimb valutar sau diverse aspecte;
¾ asigurarea rezervelor valutare ale ţării. Pentru aceasta sunt obligatorii
însemnate rezerve de devize sau linii de credite externe care să asigure
credibilitatea necesară economiei cu piaţă concurenţială.
Ţinând seama de măsura îndeplinirii în prezent a condiţiilor stabilite de Fondul
Monetar Internaţional, convertibilitatea monedelor naţionale are diferite grade.
Astfel, există următoarele grade de convertibilitate:
a) convertibilitatea limitată;
b) convertibilitatea limitată internă;
c) convertibilitatea deplină sau oficială;
d) monede liber utilizabile.
Monedele ţărilor care nu îndeplinesc exigenţele formulate de FMI sunt
neconvertibile. Fondurile pentru piaţa mondială din aceste ţări intră în fluxul valutar pe
calea vânzărilor de bunuri economice ori prin intermediul unor monede convertibile
obţinute din exporturi sau din credite externe.
Prin urmare, trecerea la convertibilitatea internaţională a monedei naţionale implică
o pregătire serioasă pentru a i se asigura premisele temeinice, adică un cadru economic şi
juridic corespunzător exigenţelor economiei naţionale şi evoluţiei economiei mondiale,
ţinându-se seama de avantajele şi dezavantajele generale ale convertibilităţii.

110
 11.3. Cursul valutar
Schimbul valutar necesită compararea valorică a unităţilor monetare naţionale cu
ajutorul unui raport care se numeşte rată de schimb valutar, curs de schimb, raport de
schimb sau curs valutar.
Cursul valutar reprezintă preţul unei monede naţionale sau internaţionale exprimat
într-o altă monedă naţională cu care se compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi
timp.
Aceasta reflectă cantitatea de monedă străină ce se primeşte în schimbul unei unităţi
de monedă naţională sau cantitatea de monedă naţională ce revine la o unitate monetară
străină, în condiţiile asupra cărora s-a convenit, exprimându-se astfel valoarea monedelor
respective.
Cursurile valutare pot fi grupate în diferite categorii, în funcţie de cerinţele analizei
şi proiecţiei economice, avându-se în vedere mai multe criterii, începând cu modul de
formare.
Cursurile valutare oscilează zilnic, în funcţie de un ansamblu de factori legaţi de
tehnicile valutare, de politica valutară promovată de statele lumii, de psihologia
partenerilor valutari ş.a. O asemenea oscilaţie se relevă fie în deprecierea unor valute,
adică o pierdere a puterii de cumpărare, fie în aprecierea unor valute, respectiv o creştere
a puterii de cumpărare, ceea ce influenţează evoluţia schimburilor economice
internaţionale.
Banca Naţională a României publică, chiar în absenţa licitaţiilor, un curs propriu cu
caracter orientativ, calculat ca o medie ponderată a tuturor tranzacţiilor încheiate în ajun de
băncile comerciale.
Casele de schimb valutar autorizate pot cumpăra sau vinde valută, nelimitat, de la
băncile pentru clienţi.
Prin crearea şi funcţionarea pieţei valutare interbancare în ţara noastră se realizează
o apropiere de pieţele valutare din ţările în care tranzacţiile au loc în monede integral
convertibile.
Exprimarea cursului valutar se face într-o manieră specifică, denumită şi metodă
de cotare. Aceasta înseamnă exprimarea cursului valutar pentru anumite monede, în
funcţie de variaţia cererii şi ofertei pe piaţă. Cotarea poate fi: cotare directă sau cotare
indirectă.

111
 Cotarea directă constă în faptul că preţul unei unităţi fixe de valută străină, adică
1, 10, 100, 1000 etc., se exprimă în monedă naţională. De exemplu: 1 dolar SUA este egal
cu x franci elveţieni. Această metodă de cotare este utilizată în majoritatea ţărilor pe pieţele
lor valutare.
Cotarea indirectă constă în faptul că preţul unei monede naţionale se exprimă în
valută străină. De exemplu: 1 liră sterlină este egală cu x dolari SUA. Această metodă de
cotare este utilizată pe pieţele valutare din Anglia, Canada etc.
Multiple aspecte privind cursul valutar dintr-o ţară sunt prevăzute în regimul
valutar al acelei ţări.
Regimul valutar cuprinde totalitatea măsurilor de ordin tehnico-valutar şi a
reglementărilor adoptate dintr-o ţară, cu privire la proprietatea asupra valutei, la
convertibilitatea monedei şi la organizarea şi funcţionarea pieţei valutare.

11.4. Operaţiuni pe piaţa valutară

Operaţiunile pe piaţa valutară se efectuează în număr mare şi într-o gamă
diversificată. Ele se realizează în cea mai mare parte de către bănci. În scopul efectuării
operaţiunilor cu monede convertibile, băncile determină cursul de cumpărare şi cel de
vânzare pentru moneda naţională, pe care le aduc la cunoştinţă publicului, prin afişarea cu
ajutorul echipamentelor electronice moderne şi, totodată, le fac cunoscute prin telefon
clienţilor.
Banca manevrează cursul valutar pentru a stimula, după caz, vânzarea sau
cumpărarea de valută, obţinând câştig din diferenţa dintre cursul de vânzare şi cel de
cumpărare.
Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare, după conţinutul lor, sunt: operaţiuni la
vedere şi operaţiuni la termen.
Operaţiunile valutare la vedere (spot) constau în cumpărarea sau vânzarea de
valută ce trebuie schimbată efectiv în limita a maximum 48 ore lucrătoare din momentul
încheierii tranzacţiei. Acestea se mai numesc şi operaţiuni curente, fiind cele mai
numeroase în cadrul schimburilor de valută în cont.
Tranzacţiile se realizează îndeosebi prin telefon şi telex, de obicei între bănci, şi se
validează ulterior în scris, precizându-se cantitatea de valută cumpărată sau vândută, cursul

112
valutar, banca la care se va plăti valuta vândută şi contul de unde provine, banca la care se
va încasa valuta cumpărată şi contul în care intră, transmiţătorul ordinului către bancă, data
decontării. Pe această bază se realizează plăţile şi încasările efective.
Operaţiunile valutare la termen (forward) reprezintă vânzarea şi cumpărarea de
valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării şi se finalizează prin
livrarea valutei şi plata ei la un termen ulterior (scadenţă), mai mare de 48 ore lucrătoare,
fixat atunci când s-a încheiat contractul.
Asemenea operaţiuni sunt, în principal, operaţiuni prin care un agent economic se
asigură, din momentul încheierii contractului, că la data plăţii va dispune de suma în valută
necesară. Tot operaţiuni forward sunt şi cele iniţiate ca protecţie împotriva riscului
valutar. Ca excepţie apar şi tranzacţii speculative de acest gen, care urmăresc doar câştigul
din diferenţa de curs.

11.5. Balanţa de plăţi externe

Balanţa de plăţi reprezintă un instrument economico-statistic în care se includ şi se
compară încasările şi plăţile realizate de o ţară, din relaţiile sale economice, financiare şi
monetare cu alte ţări, pe o anumită perioadă de timp, de obicei un an.
În balanţa de plăţi externe se înscriu fluxurile valorice cu străinătatea. Nu se include
stocul activ sau pasiv de resurse financiar-valutare ce se află la dispoziţia economiei
naţionale la un anumit moment. Potrivit metodologiei Fondului Monetar Internaţional,
balanţa de plăţi externe reflectă ansamblul tranzacţiilor asupra cărora au convenit ţările
respective, cu privire la fluxurile valorice ce trebuie să se efectueze în termenul pentru care
se întocmeşte balanţa, indiferent de momentul când se va realiza plata în mod efectiv.
Balanţa de plăţi externe a unei ţări cuprinde sintetic totalul încasărilor şi plăţilor
valutare reieşite din operaţiunile cu bunuri materiale, servicii şi capitaluri efectuate între
agenţii economici din ţara de referinţă şi cei străini, ordonate într-o anumită grupare.
Capitolele principale ale balanţei de plăţi externe privesc intrările şi ieşirile de
fonduri şi sume de bani provenite din următoarele activităţi: exporturi şi importuri de
bunuri materiale, servicii internaţionale (transport, turism, asigurări, expediţii etc.), fluxul
de capital, constituirea şi folosirea rezervelor valutare ş.a. Având în vedere conţinutul ei,
s-ar putea numi Balanţă de încasări şi plăţi externe.

113
 În scopul asigurării comparabilităţii internaţionale se impune cerinţa uniformizării
grupării posturilor în balanţele de plăţi externe ale ţărilor, în concordanţă cu normele
Fondului Monetar Internaţional după cum urmează:
1. CONTUL CURENT, care include:
A. Bunuri şi servicii;
B. Venituri;
C. Transferuri curente.
2. CONTUL DE CAPITAL ŞI FINANCIAR, care include:
A. Contul de capital, adică:
a) transferuri de capital;
b) achiziţionarea / vânzarea de active materiale –
nefinanciare;
B. Contul financiar, adică:
a) investiţii directe;
b) investiţii de portofoliu;
c) alte investiţii de capital;
d) conturi în tranzit;
e) conturi de cliring / barter;
f) active de rezervă (BNR).
3. ERORI ŞI OMISIUNI

Corelarea activităţilor din balanţă favorizează înfăptuirea echilibrului balanţei de

plăţi externe astfel:
E − I − Sf = Sc ± R
în care: E – reprezintă valoarea exportului;
I – valoarea importului;
Sf – soldul operaţiunilor financiare;
Sc – soldul operaţiunilor de credit;
R – modificarea rezervelor valutare şi a masei monetare.
Modalitatea de echilibru a balanţei de plăţi externe determină starea acesteia, astfel
că balanţa în totalitatea ei, reflectând situaţia posturilor care o compun, poate fi:
a) echilibrată atunci când încasările sunt egale cu plăţile rezultate din relaţiile cu
toate ţările partenere în anul sau perioada de referinţă;

114
 b) excedentară sau activă, atunci când încasările din relaţiile internaţionale sunt
mai mari decât plăţile efectuate în cadrul acestora;
c) deficitară sau pasivă, atunci când încasările din străinătate sunt mai mici decât
plăţile către străinătate.
O trăsătură a economiei mondiale în ultimele decenii o constituie înregistrarea unor
importante dezechilibre ale balanţei de plăţi externe, concomitent cu dezechilibre ale
balanţei comerciale în multe ţări.

Privită în ansamblul ei, balanţa de plăţi a avut în perioada postbelică, în numeroase

ţări, deficite cronice care se explică prin dezechilibrele produse de criza economică
mondială, în unele cazuri de cursa înarmărilor, dar cel mai adesea, ca urmare a presiunii
inflaţiei monetare. Un deficit prelungit al balanţei de plăţi externe impune adoptarea unor
măsuri de restructurare a economiei. În cazul ţărilor în curs de dezvoltare se poate ajunge
la oprirea creşterii economice şi concesionarea bogăţiilor naturale. În cazul unei ţări
dezvoltate se reduc rezervele monetare, se devalorizează moneda pentru a creşte
competitivitatea externă a mărfurilor de export şi se apelează la credite pe termen mijlociu
şi lung pe piaţa internă şi internaţională.

11.6. Datoria externă

Datoria externă a unei ţări reprezintă împrumuturile primite de la o ţară sau de

agenţi economici particulari, în cadrul interdependenţelor internaţionale, precum şi alte
obligaţii financiare rezultate din globalizarea economică.

În cadrul interdependenţelor economice internaţionale se practică o diversitate de

credite, care pot fi grupate astfel: după destinaţie, după durată, după natura creditorului,
după natura beneficiarului.

Noţiunea de datorie externă este cuprinzătoare şi poate fi abordată ca: datorie

externă brută în sens larg, datorie externă în sens restrâns, datorie externă în accepţiunea
Băncii Mondiale, datorie externă netă.

115
 Un aspect important privind datoria externă îl constituie indicatorii care exprimă
gradul de îndatorare faţă de străinătate a ţărilor debitoare şi efortul valutar ce îl implică
această îndatorare.

Gradul de îndatorare faţă de străinătate a ţărilor debitoare se determină prin

următorii indicatori: dimensiunea absolută a datoriei externe, dimensiunea medie a datoriei
externe pe locuitor, raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut.

Efortul valutar angajat de datoria externă a ţărilor debitoare se reflectă prin

mărimea absolută a serviciului datoriei externe (rambursarea creditelor şi plata dobânzilor
aferente) şi prin raportul dintre serviciul datoriei externe şi încasările din exportul de
bunuri materiale şi servicii.

Problema datoriei externe se pune în termeni diferiţi pentru ţările dezvoltate care au
moneda convertibilă, faţă de ţările slab dezvoltate şi în tranziţie.

În cazul ţărilor dezvoltate, aspectele datoriei externe de reduc în cea mai mare parte
la datoria publică. Ele pot recurge, după oportunitate, la devalorizarea monedei naţionale
în scopul stimulării exportului şi calmării importului. De altfel, în locul conceptului de
datorie externă în ţările cu economie de piaţă concurenţială dezvoltată şi cu moneda
convertibilă se utilizează cel de „dezechilibru valutar financiar” sau de „mişcare de
capital”.

Amortizarea datoriei externe înseamnă rambursarea ei în conformitate cu

condiţiile convenite.

Aceasta ţine seama de indicatorii arătaţi şi de evoluţia dobânzilor, realizându-se în

corelaţie directă cu dezvoltarea economiei şi cu eficientizarea activităţii economice, ca şi a
comerţului exterior. Prin amortizarea datoriei externe se urmăreşte rambursarea în aşa fel
încât încasările din export să favorizeze restituirea creditelor şi plata dobânzilor
corespunzătoare lor, asigurându-se în continuare resursele pentru achitarea importului de
bunuri materiale şi servicii destinate creşterii economice şi satisfacerii cerinţelor sociale
într-o anumită perioadă.

116
 Întrebări, teste, aplicaţii

1. Piaţa schimburilor valutare are ca obiect …………………………….

2. Definiţi noţiunea de convertibilitate a monedei.

3. Convertibilitatea internaţională a monedei este o simplă operaţiuni tehnico-bancară?

Adevărat / Fals

4. Definiţi cursul valutar.

5. Precizaţi ce sunt şi în ce constau metodele de cotare directă şi indirectă.

6. Explicaţi operaţiunile valutare la termen.

7. Ce reprezintă balanţa de plăţi externe? Dar datoria externă?
8. Subiecţi ai pieţei valutare sunt:
a) băncile;
b) alte organizaţii financiare autorizate;
c) orice persoană fizică ce doreşte să cumpere sau să vândă o anumită
valută convertibilă şi dispune de sumele necesare în acest sens;
d) numai organizaţiile patronale particulare.
9. Obiectul pieţei valutare îl constituie:
a) speculaţiile valutare;
b) transportul unei valute convertibile de la o bancă la alta;
c) schimbul unei valute pe alta;
d) decontările dintre diferiţi parteneri care operează cu valută convertibilă.
10. Cel mai bun curs pe piaţa valutară îl constituie:
a) cel mai ridicat curs la vânzare;
b) cel mai scăzut curs la cumpărare;
c) cel format în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de valute
convertibile.
11. Pe piaţa valutară interbancară se realizează operaţii referitoare la:
a) vânzări şi cumpărări de titluri financiare;
b) vânzări şi cumpărări de valută la vedere;
c) vânzări şi cumpărări de valută la termen;
d) vânzări şi cumpărări de valută la vedere şi la termen;

117
 e) sunt corecte toate răspunsurile.
12. În cadrul operaţiilor pe piaţa valutară cursul la termen este mai ridicat, în general,
decât cursul la vedere, deoarece:

a) cursul titlurilor de valoare poate creşte;

b) cursul de schimb poate să scadă;
c) raportul de schimb între monede poate să crească sau să scadă;
d) se amplifică exporturile;
e) sumele respective pot fi utilizate pentru creditare.
13. Pe piaţa valutară interbancară cursul oficial;
a) este stabilit de către casele de schimb valutare;
b) este stabilit de către băncile comerciale;
c) este stabilit de către Banca Naţională;
d) este un curs minim, pentru orientarea agenţilor economici;
e) este un curs maxim care nu poate fi depăşit.
14. La licitaţia valutară dintr-o zi s-a înregistrat o cerere totală din partea agenţilor
economici de 8 milioane dolari şi o ofertă totală de 7 milioane dolari. Cursul de
echilibru (referinţă) în ziua respectivă a ajuns la 750 lei pentru 1 dolar. Cererea luată în
calcul pentru a fi realizată la nivelul acestui curs a fost de 5 milioane dolari, iar oferta de
6 milioane dolari. Să se determine coeficientul de execuţie a cererii şi coeficientul de
execuţie al ofertei.

(Ştim că:

Cererea totala satisfacuta

Coeficientul de executie a cererii = × 100
Cererea totala luata in considerare
la cursul de echilibru care s − a format

Cererea totala satisfacuta

Coeficientul de executie a ofertei = × 100
Cererea totala luata in considerare
la cursul de echilibru care s − a format

15. La operaţiunile de fixing realizate într-o zi, cererea totală de devize din partea
agenţilor economici a fost de 7.250.300 dolari, iar oferta totală de 8.300.000 dolari. La
cursul de echilibru (referinţă) care s-a format, cererea totală s-a ridicat la 3.000.000
dolari, iar oferta la 2.000.000 dolari. Care este coeficientul de execuţie a cererii pentru
fixingul din ziua respectivă?

118
 Capitolul XII

INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ

12.1. Integrarea economică – concept, forme, implicaţii

Integrarea economică internaţională constituie una din trăsăturile caracteristice
esenţiale ale economiei mondiale în perioada postbelică. Ea a determinat formarea unor noi
centre de putere, care exercită o influenţă tot mai mare asupra raportului de forţe din lumea
contemporană.

Integrarea statelor vest-europene a fost una din modalităţile de refacere economică

a unor ţări ce resimţeau efectele negative ale războiului.

Ca urmare a extinderii integrării economice interstatale şi în alte zone ale lumii,

interdependenţa dintre ţări şi cooperarea economică au căpătat nu numai dimensiuni şi
particularităţi noi, dar şi o dinamică deosebită.

Integrarea economică interstatală este procesul complex al dezvoltării economiei

mondiale, bazat pe intensificarea interdependenţelor între economiile mai multor state,
ţintind constituirea unor ansambluri economice puternice într-o anumită zonă a lumii.
Interdependenţele sunt consimţite de statele respective şi determinate de dezvoltarea
diviziunii internaţionale a muncii, a specializării internaţionale.

Noţiunea de integrare a fost folosită pentru prima dată în ştiinţa economică în

relaţie cu organizaţiile industriale. Prin această noţiune se urmărea exprimarea unui
ansamblu de acorduri între firme pentru formarea de carteluri, concerne, trusturi sau
fuziuni pe o direcţie verticală, în sensul punerii în relaţie a furnizorilor cu utilizatorii, şi
pe o direcţie orizontală, cu privire la înţelegerile între firmele concurente.

În accepţiunea de combinare a unor economii naţionale distincte, noţiunea are o

istorie relativ scurtă în literatura de specialitate semnalându-se după 1940. În sensul strict
al cuvântului, integrarea înseamnă unirea unor părţi într-un întreg funcţional.

119
 Ca proces, integrarea presupune măsuri menite să contribuie la eliminarea
discriminărilor între unităţile economice care aparţin unor state naţionale diferite. Ca stare
de lucruri, integrarea reflectă absenţa diverselor forme de discriminare între economiile
naţionale.

Având în vedere, drept criteriu, gradul de integrare în evoluţia sa, de la simplu la

complex, se pot distinge următoarele trepte şi forme (tipuri) de integrare economică
interstatală ca:

a) zona de comerţ liber, adică integrarea a două sau mai multe ţări, înlăturându-
se barierele comerciale dintre ele;
b) uniunea vamală, adică integrarea prin care ţările membre înlătură barierele în
comerţul derulat între ele şi adoptă concomitent un tarif vamal extern comun
faţă de toate celelalte ţări nemembre;
c) piaţa comună, adică integrarea în care pe lângă existenţa unei uniuni vamale şi
monetare, se asigură libera circulaţie a bunurilor economice, a persoanelor şi a
capitalurilor între ţările membre;
d) uniunea economică, adică integrarea în care, pe lângă elementele specifice
pieţei comune, se realizează un anumit grad de amortizare a politicilor
economice naţionale pentru a reduce discriminările care apar din cauza
disparităţilor în aceste politici.
În condiţiile actuale, acest proces la scară mondială se manifestă printr-un spectru
foarte larg de forme de integrare, ce reflectă diferite grade de integrare internaţională,
existând forme simple şi forme complexe de integrare. Formele simple includ zonele de
comerţ liber, uniuni vamale, integrarea pe unul sau două produse, iar formele complexe
includ piaţa comună, uniunea economică, uniunea monetară, uniunea politică etc.

Astfel, se apreciază că integrarea economică este impusă de necesitatea trecerii de

la microspaţii la macrospaţii, la crearea unor ansambluri economice tot mai vaste, care să
permită o productivitate sporită a muncii şi o calitate superioară a mărfurilor. Naţiunea nu
mai oferă economiei moderne un cadru suficient de dezvoltare. Numai în marile spaţii se
poate folosi pe deplin capacitatea de producţie, căreia progresul tehnic îi măreşte cu fiecare
zi limitele.

Literatura economică a adus o nouă concepţie cu privire la integrarea economică,

care are în vedere mai multe grade de adâncime şi trepte de extindere. Astfel, se apreciază

120
că înainte de toate există o integrare de gradul întâi, în care structurile producţiei şi
schimburilor sunt ordonate de o formă mai mult sau mai puţin spontană, determinată de
legea pieţei concurenţiale.

Cel de-al doilea grad de integrare are în vedere situaţia în care instituţiile
interguvernamentale şi autorităţile supranaţionale joacă un rol major în dezvoltarea şi
orientarea schimburilor. Al treilea grad este stadiul suprem al integrării, stadiul final, el
trebuind să fie considerat ca un ideal al sferelor valorii umane.

Cauzele integrării economice sunt numeroase, de natură economică, socială şi

politică, care îşi au originea în condiţiile interne ale dezvoltării fiecărei ţări, cât şi în mediul
economic internaţional, în funcţie de formele şi etapele de integrare care îşi pun amprenta
tot mai intens asupra dezvoltării economice a fiecărei ţări.

1. Apariţia contradicţiei dintre posibilităţile tot mai mari de sporire a

producţiei şi capacitatea restrânsă a pieţelor naţionale de absorbţie a
acestei producţii, fapt ce a impus lărgirea cadrului de desfacere a producţiei
prin integrarea economică.
2. Creşterea gradului de concentrare a producţiei şi a capitalului care
căutând noi pieţe s-a lovit de limitele şi restricţiile impuse de graniţele
naţionale.
3. Dezvoltarea rapidă a SUA şi Japoniei a reprezentat un pericol permanent
pentru ţările vest-europene, care s-au simţit ameninţate de concurenţa mai
puternică. Numai prin unirea capitalurilor ţările vest-europene îşi puteau
promova şi apăra în comun interesele ameninţate de concurenţa
internaţională.
4. Diferitele ţări pot promova, numai în comun, cele mai noi cuceriri ale
ştiinţei şi tehnicii moderne şi, pe această bază, să învingă în lupta de
concurenţă.
5. Apariţia şi dezvoltarea unor firme multinaţionale, care prin activitatea lor
depăşesc graniţele naţionale a impus crearea unui spaţiu adecvat, cu mult
lărgit, care să permită penetrarea externă, fără restricţii sau limite.
6. Dorinţa statelor dezvoltate de a menţine şi lărgi relaţiile cu fostele ţări
coloniale, devenite independente.
7. Cauze politice. Însăşi intervenţiile statelor în acest proces de integrare
economică internaţională reprezintă şi o acţiune politică.

121
 Integrarea economică determină efecte benefice pentru ţările care au luat parte la
acest proces, atât la scară microeconomică, dar mai ales la scară macroeconomică.

La nivel microeconomic se consideră că înlăturarea barierelor comerciale

netarifare ca rezultat al procesului de integrare declanşează următoarele efecte:

- înlăturarea restricţiilor comerciale conduce în mod nemijlocit la o reducere a

costurilor pentru întreprindere, ceea ce în condiţiile unei concurenţe sporite pe
pieţe, are ca rezultat scăderea preţurilor. Această reducere de preţuri stimulează
cererea internă şi externă, măresc volumul producţiei şi sporirea profiturilor;
- presiunea concurenţială sporită obligă întreprinderile la restructurare şi, în
consecinţă, economii la costuri;
- presiunea concurenţială mărită intensifică procesul de inovaţie în domeniul
produselor şi tehnologiilor.
Efectele macroeconomice ale integrării se referă la:

- creşterea puterii reale de cumpărare prin reduceri de preţuri;

- stimularea investiţiilor private prin creşterea cererii, reduceri ale dobânzilor ca
urmare a liberalizării serviciilor financiare şi intensificarea concurenţei,
inovaţia în domeniul proceselor de producţie şi a produselor;
- degrevarea bugetului public, prin economii, în cadrul liberalizării sistemului de
achiziţii publice prin creşteri ale veniturilor, ca urmare a creşterii produsului
naţional brut;
- ameliorarea poziţiei concurenţiale a firmelor ţărilor integrare în ceea ce
priveşte preţurile pe celelalte pieţe internaţionale;
- crearea de noi locuri de muncă pe baza creşterii produsului naţional brut şi a
unor măsuri de politică fiscală stimulativă a statului.

12.2. Uniunea Europeană – trecut, prezent şi viitor

Integrarea economică şi politica interstatală îşi are originea în Europa postbelică.

Realizarea unităţii Europei în pace, libertate şi prosperitate constituie un ideal cu puternice
rădăcini care se regăsesc în trecutul istoric al continentului nostru.

122
 Europa de astăzi este rezultatul dezvoltării istorice, economice, culturale, politice şi
religioase a mai multor popoare din regiuni diferite, din nord şi din sud, din est şi din vest.
Prin urmare, realitatea dezvoltării istorice dă dreptul de participare la instituţiile europene
de astăzi, tuturor statelor, fără nici o discriminare.

Ca răspuns la blocul compact pe care U.R.S.S. l-a format cu statele din est, Franţa,
Marea Britanie, Belgia, Olanda şi Luxemburg au semnat la Bruxelles Tratatul privind
Uniunea Europei Occidentale (17 martie 1948), prin care s-au decis să acţioneze în
comun, în cazul în care securitatea lor ar fi ameninţată, pentru că ei aveau de apărat un
patrimoniu comun, şi îndeosebi principiile democratice ale libertăţii unice şi individuale,
tradiţionale, constituţionale şi respectul legii.

În anul următor, la 5 mai 1949, guvernele ţărilor membre ale U.E.O., încurajate de
opinia publică şi de factorii politici care doreau o instituţie unde să poată fi discutate
problemele ţărilor europene, împreună cu Danemarca, Italia, Norvegia, Irlanda şi Suedia –
au adoptat Convenţia privind crearea primului organism politic vest-european,
Consiliul Europei, cu sediul la Strasbourg. Ulterior, la acesta au aderat toate statele
occidentale, iar după 1990 şi o serie de ţări fost comuniste.

În prezent, Europa celor 15 state din vest prin performanţele sale în domeniul
economic, social şi politic reprezintă o forţă, o realitate şi un pol de atracţie pentru celelalte
state. S-a ajuns însă la acest stadiu parcurgându-se în timp mai multe etape în procesul
integrării economice.

Imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial s-au format, pentru o
scurtă perioadă de timp, înţelegeri de tip integratoriu cum ar fi: Frantita (Franţa-Italia),
Finibel (Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), Fritalux (Franţa, RFG, Italia, Olanda,
Belgia, Luxemburg) şi Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg).

Benelux a fost o uniune vamală care consta în desfiinţarea taxelor vamale între
ţările participante şi crearea unui tarif vamal comun faţă de terţi. Evident că rezultatul
economic este variat pentru consumatori şi pentru producători; mărfurile schimbate între
ţările respective nu mai sunt încărcate în preţuri şi costuri cu taxe vamale, ele devenind mai
ieftine pentru consumatori, iar relaţiile de schimb se intensifică.

1. În Europa Occidentală, prima organizaţie economică internaţională cu caracter

integraţionist a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului –
C.E.C.O., care a luat fiinţă în 1951, prin semnarea Tratatului de la Paris de

123
 către Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg şi a avut drept
scop promovarea unei pieţe comune pentru comerţul cu cărbune şi produse
siderurgice între ţările membre.
2. A doua etapă a procesului de integrare economică vest-europeană a început
prin semnarea la Roma, în anul 1957 a două tratate cu privire la: Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (AURATOM) şi Comunitatea economică
Europeană (Piaţa comună), la ele participând aceleaşi ţări ca şi în cadrul
C.E.C.O. Prin crearea EURATOM se urmărea unirea eforturilor pentru
promovarea cercetării ştiinţifice comune, îndeosebi în ceea ce priveşte
utilizarea paşnică a energiei nucleare, precum şi constituirea unei „pieţe
comune” pentru materialele şi echipamentele nucleare. Comunitatea
economică Europeană (C.E.E.) s-a constituit având la bază următoarele
principii fundamentale: unitatea dintre ţările membre; unitatea nu poate fi
realizată decât cu condiţia egalităţii între statele membre şi între cetăţenii
comunităţii, fără discriminări; garantarea unor libertăţi fundamentale: libera
circulaţie a forţei de muncă şi a capitalurilor; solidaritatea statelor membre,
acestea trebuind să aibă drepturi dar şi obligaţii, să-şi împartă costurile
integrării. Au mai aderat la Piaţa Comună şi Marea Britanie, Danemarca şi
Irlanda la 1 ianuarie 1973. Ca reacţie la apariţia C.E.E. la 4 ianuarie 1960 a fost
semnată convenţia de la Stokholm, prin care a luat fiinţă Asociaţia Europeană a
Liberului Schimb (A.E.L.S.), între Austria, Danemarca, Elveţia, Marea
Britanie, Norvegia, Portugalia şi Suedia. La A.E.L.S. au aderat ulterior:
Finlanda (1961), Irlanda (1970), Lichtenstein (1973).
3. A treia etapă a integrării economice vest-europene a fost începută în anul 1973
prin semnarea la Paris a tratatului de fuziune a celor 3 comunităţi C.E.C.O.,
EURATOM şi C.E.E., având acelaşi organ de conducere şi un buget comun,
luând naştere ansamblul integraţionist denumit „Comunităţile Europene”, a
cărei caracteristică esenţială este creşterea considerabilă a numărului de ţări
asociate la C.E.E.
4. A patra etapă a integrării economice vest-europene se caracterizează prin
schimbări mult mai profunde ce au avut loc în configuraţia economică şi
politică a Europei:

124
 a) aderarea la C.E.E. a Greciei (1 ianuarie 1981), a Spaniei şi Portugaliei (1
ianuarie 1986) şi a Austriei, Finlandei şi Suediei (1 ianuarie 1995), astfel că
în prezent cuprinde 15 ţări membre;
b) începând cu 1 ianuarie 1993, prin intrarea în vigoare a Tratatului de la
Maastricht a luat naştere Uniunea Europeană, care înlocuieşte vechea
denumire de C.E.E., conferindu-se acestei noi comunităţi noi dimensiuni
politice şi economice, în primul rând cu intenţia de a promova o politică
externă unică, iar în al doilea rând prin introducerea unei monede unice
înainte de anul 2000;
c) începând cu 1 ianuarie 1993, cele 19 naţiuni ale Uniunii Europene şi ale
Asociaţiei Europene a Liberului Schimb formează una din marile pieţe
integrate din lume, cunoscută sub denumirea de Spaţiul Economic
European (S.E.E.), care nu este o uniune vamală total integrată, aşa cum
este Uniunea Europeană, deoarece libera circulaţie a bunurilor se aplică
numai pentru mărfurile originare din S.E.E., nu şi cele provenite din
import.
La începuturile sale, Comunităţii Europene i s-a conferit gestiunea politicilor
comune pentru toate statele membre. De exemplu: cazul politicii agricole, a pescuitului sau
a comerţului internaţional dintre UE şi restul lumii. Aceste politici aveau drept scop
realizarea unei pieţe comune care să permită libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor în întreaga Comunitate Europeană. De-a lungul anilor, statele
membre au considerat ca fiind utilă abordarea la nivel european a unor noi domenii. Astăzi,
Comunitatea Europeană dispune de politici în domeniul protecţiei mediului, cercetării şi
dezvoltării tehnologiei, protecţiei consumatorilor şi sănătăţii publice, transporturilor
promovării coeziunii economice şi cooperării cu ţările în curs de dezvoltare.

La ora actuală, Uniunea Europeană îşi propune următoarele obiective:

- dezvoltarea în mod permanent a unei uniuni mai strânse a popoarelor europene;

- promovarea progresului economic şi echilibrul social, în special prin crearea
unui spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale
şi prin crearea Uniunii Economice şi Monetare;
- afirmarea identităţii sale pe scena internaţională, prin punerea în practică a unei
politici externe şi de securitate comună;

125
 - întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor Statelor prin instituirea
unei cetăţenii a Uniunii;
- dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
Competenţele şi responsabilităţile Uniunii Europene sunt în mod precis descrise
prin tratatele europene.

12.3. Necesitatea integrării României în Uniunea Europeană

România face parte dintre ţările aşa-numitului val doi în privinţa tratativelor şi
integrării în Uniunea Europeană. În legătură cu această problemă complexă şi importantă
se pot pune multe întrebări. Printre ele ar fi: De ce România a dorit să adere la UE? Ce
condiţii a trebuit să îndeplinească şi dacă le-a îndeplinit? ş.a.m.d. În primul rând reiese clar
că România, ca ţară europeană, şi-a modelat de-a lungul timpului relaţiile sale economice
externe în funcţie de acest peisaj imediat geopolitic, fapt de primă importanţă în
demersurile ei de aderare la UE.

În al doilea rând, este de reţinut faptul că această organizaţie de tip integraţionist

este cea mai reuşită din lume, având un cuvânt greu de spus în prezentul, dar mai ales în
viitorul economiei şi politicii mondiale.

De asemenea, în al treilea rând, perspectiva aderării la UE a unor ţări din

vecinătatea României, îndeamnă în mod firesc ca ţara noastră să meargă pe acelaşi drum
pentru a nu se izola de lumea progresistă şi democratică. Pe lângă acestea, există încă
multe alte argumente economice, politice şi militare care ne fac să dorim şi mai ales să
acţionăm în direcţia includerii ţării noastre în marea familie europeană.

Între altele, printr-o enumerare succintă, se pot reţine pentru exemplificare într-un
cadru mai detaliat următoarele beneficii pe care le-ar genera pentru România integrarea în
UE1) :

- stimularea creşterii competitivităţii produselor noastre;

- îmbunătăţirea produselor de export;
- modelarea comportamentului economic al firmelor româneşti;

1)
Cobzaru Ionel - Relaţii economice internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 170

126
 - revitalizarea unor ramuri autohtone ale industriei;
- posibilităţi sporite de a depăşi handicapul tehnologic;
- ameliorarea crizei valutare;
- participarea la crearea şi funcţionarea pieţei europene unice;
- accentuarea preocupării pentru calitatea activităţii desfăşurate, pentru eficienţă
economică şi ecologică;
- creşterea gradului de valorificare a resurselor economice disponibile şi poziţiei
geostrategice a ţării;
- creşterea standardului de viaţă al întregii populaţii.
Aderarea României a comportat un efort uriaş din partea statului, diverselor
instituţii specifice statului democrat, agenţilor economici şi chiar a populaţiei în ansamblul
ei. Acest proces poate fi privit şi dintr-un alt unghi, respectiv al riscurilor pe care le
conţine, riscuri care se pot manifesta mai mult sau mai puţin, factorul principal rămânând
şi în acest caz întregul nostru comportament pe plan economic, social, cultural şi, nu în
ultimul rând, moral. Dintre riscuri se evidenţiază cu deosebire următoarele:

- posibila înglobare a ţării noastre într-o organizaţie suprastatală – depinde care

vor fi opţiunile membrilor „de bază” ai UE privind reforma instituţiilor sale;
- perpetuarea şi accentuarea decalajelor unor ramuri şi subramuri ale economiei
româneşti;
- creşterea şomajului, precum şi pierderea unui număr mare de specialişti care ar
pleca mai uşor în ţările UE;
- pierderea unei părţi însemnate a venitului naţional prin intermediul
schimburilor comerciale neechivalente, a relaţiilor valutare şi de credit
nefavorabil.
Alături de cele prezentate mai sus, ţara noastră trebuie să se alinieze la politicile
economice comunitare. Aceasta ridică noi probleme pentru o ţară ca România:

- aderarea la politica agrară comună (la ce ar mai folosi agricultura românească,

care dispune de un potenţial de excepţie, în condiţiile unei supraproducţii
agricole comunitare?);
- aderarea la politica monetară comună (cu ce pondere va intra leul în moneda
unică europeană şi, în consecinţă, ce rol va avea acest fapt asupra evoluţiei
masei monetare şi, implicit, asupra sistemului economic?);

127
 - aderarea la politicile industriale comunitare, cum sunt cele care vizează
industria metalurgică. Este clar că aceasta ar conduce la o limitare drastică a
producţiei naţionale şi, în mod implicit, a produselor metalurgice.
Pentru România stabilirea acestui reper care este UE capătă valenţe deosebite în
stabilirea unei strategii coerente de relansare a întregii vieţi economico-sociale. Prin
urmare, reluarea creşterii economice după un număr mare de ani de stagnare sau chiar de
recesiune este pentru ţara noastră o condiţie esenţială ca să poată reduce marile decalaje
economice care o despart de ţările membre ale UE.

Întrebări, teste, aplicaţii

1. Definiţi integrarea economică internaţională.

2. Prezentaţi în câteva cuvinte sensurile noţiunii de integrare.

3. Enumeraţi formele (tipurile) de integrare economică interstatală.

4. Precizaţi care sunt principalele cauze care au dus la integrarea economică internaţională
a diferitelor ţări.

5. Enumeraţi efectele benefice ale integrării economice a ţărilor care au luat parte la acest
proces.

6. Care sunt obiectivele pe care Uniunea Europeană şi le propune la ora actuală?

7. Enumeraţi câteva din beneficiile pe care le-ar genera pentru România integrarea în
Uniunea Europeană. Precizaţi apoi şi riscurile integrării.

128
 BIBLIOGRAFIE

1. Abraham-Frois Gilbert, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992

2. A.S.E., Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995
3. A.S.E., Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2000
4. Băcescu Marius, Băcescu-Cărbunaru Angelica, Compediu de macroeconomie,
Editura Economică, Bucureşti, 1997
5. Bucur Ion, Bazele macroeconomiei, Editura Economică, Bucureşti, 1999
6. Burja Vasile, Burja Carmen, Dănuleţiu Dan, Economie politică, Editura ASTRA –
Despărţământul „Timotei Cipariu”, Blaj, 2001
7. Ciucur, Dumitru, Gavrilă, Ilie, Popescu, Constantin, Economie. Manual
universitar, Editura Economică, Bucureşti, 2001
8. Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, Economie politică, Casa de editură
şi presă „Şansa”-S.R.L., Bucureşti, 1995
9. Dobrotă Niţă (coord.), Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti,
1999
10. Hardwick Philip, Langmead John, Khan Bahadur, Introducere în economia
politică modernă, Editura Polirom, Bucureşti, 2002
11. Heyne Paul, Modul economic de gândire, E. D. P., Bucureşti, 1991
12. Huidumac Cătălin, Rogojanu Angela, Introducere în studiul economiei de piaţă,
Editura All Educational, Bucureşti, 1998
13. Hutira Erwin, Dinga Emil, Teorie economică generală, Editura Hyperion XXI,
Bucureşti, 1994
14. Iordache Stelian, Lazăr Costinel, Curs de economie politică, Editura Economică,
Bucureşti, 1999
15. Samuelson Paul, Nordhaus William, Economie politică, Editura Teora, Bucureşti,
2000

129