BAZINUL HIDROGRAFIC
Bazinul hidrografic (BH) corespunde unităţii geografice pe care se
bazează analiza ciclului hidrologic. Este o suprafaţă închisă din punct
de vedere hidrologic în sensul că frontiera suprafeţei nu este penetrată
de nici o scurgere de apă iar excedentul de precipitaţie se evaporă sau
se scurge printr-o singură secţiune numită secţiune de închidere a
bazinului.
Bazinul hidrografic numit şi bazin de recepţie sau bazin colector
reprezintă o suprafată în care apa provenită din ploi sau din topirea
zăpezilor se scurge la vale într-un corp de apă (râu, lac, estuar, mare,
ocean). Bazinul de recepţie include atât râurile care transportă apa, cât
şi suprafaţa de teren de pe care apa se scurge în albiile râurilor.
În BH (Bazinul hidrografic) are loc procesul de transformare a
precipitaţiilor în fluxuri de apă colectate de reţeaua hidrografică şi de
rezervoarele subterane. Acest proces complex impune studierea
diferitelor aspecte fiziografice ale BH.
În spaţiul bazinului hidrografic au loc toate procesele fizice, care
determină scurgerile hidrologice, de aici decurgând şi importanţa sa în
studiile hidrologice. Suprafaţa şi subteranul bazinului hidrografic sunt
elementele care influenţează distribuţia precipitaţiilor atmosferice în
parametrii caracteristici ciclului hidrologic. Limita bazinului
hidrografic se trasează pe planurile de situaţie în funcţie de relieful
reprezentat prin curbele de nivel şi este determinată de cumpăna
apelor sau perimetrul bazinului hidrografic; acesta se poate defini ca
locul geometric al punctelor de pe care apa rezultată din precipitaţiile
atmosferice se scurge gravitaţional spre reţeaua hidrografică a
bazinului.
Cumpăna apelor unui bazin hidrografic trecând prin punctele cele
mai înalte (culmi de munţi, coline, dealuri) aparţine şi bazinelor
învecinate.
La un curs de apă se poate stabili bazinul hidrografic corespunzător
profilului de închidere (secţiunea de vărsare), cât şi cel corespunzător
REŢEAUA HIDROGRAFICĂ
Reţeaua hidrografică (RH) este reprezentată de totalitatea căilor de
concentrare a curenţilor de apă de suprafaţă într-un bazin dat. Este una
din caracteristicile cele mai importante ale bazinului. Se defineşte ca
fiind ansamblul cursurilor de apă naturale sau artificiale, permanente
sau temporare, care participă la curgere. Reţeaua temporară
(periodică) este alcătuită din totalitatea văilor, vâlcelelor, torenţilor,
râpelor, şanţurilor prin care se scurg apele după ploi sau după topirea
zăpezilor.
Reţeaua hidrografică poate lua diferite forme: principalele:
a. dendritică – caracterizată prin orientarea cursurilor mici spre cel
principal, cu unghiuri de confluenţă < 90º, ca ramurile unui arbore.
Este cel mai comun tip de structură de reţea hidro;
b. rectangulară – când confluenţele se fac în unghiuri apropiate de
90º. Este o structură care apare în cazul anumitor condiţii geotectonice
(fracturi): Ex. în lungul coastei Norvegiei;
c. radială – în cazul unor boltiri tectonice sau conuri vulcanice;
d. centripetă – în situaţia unor arii largi depresionare, în special în
regiuni semiaride;
e. multibazinală – complexă, în regiuni deluroase şi carstice;
f. zăbrelită, sau în formă de gratii – cu unghiuri de confluenţă
relativ drepte, în zone puternic fracturate tectonic;
g. paralelă – specifice obcinelor bucovinene, motivată de
dispoziţia liniilor principale de relief;
i. inelară – pe înălţimi izolate: domuri, conuri;
j. deranjată – în cazul intervenţiilor antropice masive (Podişul
Moldovei, Podişul Transilvaniei);
k. contorsionată – în structuri geologice complicate (Vrancea).
Diferenţierea unei RH ia în considerare factorii geologici, climatici,
antropici si panta terenului.
1. Topologia reţelei hidrografice
Prin topologie se înţelege studiul structurii unei RH, care
unui profil oarecare de pe cursul respectiv, în care poate exista un post
hidrometric, o confluenţă, o captare de apă, o derivaţie, un lac de
acumulare etc.
Un bazin are ordinul n a celui mai mare dintre cursurile sale de
apă sau ordinul cursului de apă principal care ajunge la secţiunea de
ieşire a bazinului. Ordinul n oferă indicaţii privind gradul de
complexitate a RH si asupra formei BH.
În ţara noastră există 15 subbazine hidrografice (de ordinul 1) care
toate fac parte din BH al Fluviului Dunărea.
Elemente fiziografice ale unui Bazin Hidrografic (BH)
presupune numerotarea tronsoanelor cursurilor de apă. Există mai
multe tipuri de clasificare a tronsoanelor cursurilor de apă si anume:
a) Clasificarea Gravelius (1935) propune determinarea ordinului
reţelei pornind din aval către amonte, astfel:
 cursul de apă principal – ordinul 1,
 afluentul principal – ordinul 2,
 afluentul afluentului principal – ordinul 3, etc.
În România, conform Atlasului cadastrelor apelor din 1992, reţeaua
hidrografică este grupată si codificată în 15 bazine de ordinul 1, cu
considerarea afluenţilor până la ordinul 6 inclusiv. Sunt codificate
4864 de cursuri de apă, lungimea totală a acestora fiind de 78905 km.
b) Clasificarea Strahler (1957)
Permite descrierea dezvoltării reţelei de drenaj a unui bazin.
Defineşte ordinul cursurilor de apă printr-o regulă simplă: orice curs
de apă fără afluent este de ordinul 1.
In fig. se prezintă 3 tipuri de reţele de râuri (dentritic, rectangular şi paralel).

Forme ale reţelelor hidrografice

 CARACTERIZAREA VAILOR SI ALBIILOR

Albie minoră reprezintă suprafața de teren ocupată permanent sau temporar de apă la niveluri obișnuite. În profil transversal albia minoră cuprinde:
malurile și talvegul (canalul de etiaj).
Albia minoră mai poartă și denumirile de matcă, pat, făgaș,vad (fig.6a).
Talvegul albiei minore reprezintă linia care unește punctele cu altitudinea cea mai coborâtă din lungul albiei minore a unui râu.

Malurile fac legătura între albia minoră și terase. Malurile pot avea diferite forme: convexe, concave, liniare sau mixte.

Fig.6a-Lunca și terasa
De aceea se mai numește și mal de acumulare sau mal de acreție laterală.
Traseul albiilor minore se înscrie în cel al albiei majore însă este mai sinuos, având o serie de curbe.
O mărime caracteristică a traseului albii minore îl constituie coeficientul de sinuozitate care exprimă raportul dintre lungimea cursului de apă şi
distanţa în linie dreaptă între punctele extreme luate în calcul(sau de la izvor la vărsare). Există următoarele tipuri de albii: rectilinii, sinuoase/despletite
și meandrate.
Albie majoră(lunca): porțiunea de teren din valea naturală a unui curs de apă, peste care se revarsă apele mari, la ieșirea lor din albia minoră.
În cadrul luncii se pot observa grinduri fluviatile, cursuri părăsite, mlaștini și despletiri.
Albia părăsită - este acel sector al albiei prin care nu mai are loc scurgerea apei, datorită apariției unui alt traseu.
Terasele fac legătura dintre luncă și versanți. Ele apar sub forma unor trepte create prin procesul de adâncire al albiei râului (fig.7).
Terasele fluviale sunt forme de relief netede sau ușor neregulate care fac legătura dintre luncă și versant. Terasele reprezintă foste albii minore rămase
suspendate în urma procesului de adâncire a albiei râului. Terasele au în componență podul de terasă și țâțăna terasei.
Terasele pot fi sculptate în rocă, în aluviuni sau în ambele.

Fig.7-Profilul transversal al albiei râului Trotuș la Tg.Trotuș

În cadrul albiei râurilor apar microforme pozitive și negative de relief.
Micromorfologia pozitivă din cadrul albiei este caracterizată prin existenţa conurilor de dejecţie, grindurilor,reniilor și insuliţelor ( fig.8,9).
Grindurile pot fi recente dar şi mai vechi, în general stabilizate (înierbate) adesea integrate în luncă. În mare parte aceste grinduri sunt dispuse în
sensul curentului de apă și sunt alcătuite din materialele aluviale grosiere sau cu caracter mixt (formaţiuni grosiere fixate în depozite mai fine).
Conurile de dejecţie sunt localizate la contactul luncii cu terase.

Fig.8- Microforme pozitive de albie

Fig.9 –Forme de relief minor din albia râului (schiță)

Micromorfologia negativă este diversă (suprafețe permanent sau temporar inundate de apă, canale, şănţuleţe, braţe părăsite etc.) şi puternic fluctuantă în
ceea ce priveşte acumularea sau drenarea apei Micromorfologia negativă variază în funcţie de perioadele ploioase sau secetoase care determină
creşterea sau scăderea debitului şi nivelului râului.
Din asocierea formelor pozitive şi negative, rezultă diferenţierea longitudinală a luncii în trei fâşii morfo-funcţionale distincte: lunca internă, situată în
proximitatea albiei minore, mai înaltă, alcătuită îndeosebi din grinduri incipiente;lunca mediană, cea mai joasă, alcătuită din arii lacustre, mlăştinoase,
braţe părăsite și lunca externă (înaltă), corespunzătoare teraselor de luncă şi grindurilor ce fac trecerea spre terase sau versanţi.

Fig10. -Diferenţierea longitudinală a luncii Trotuşului între Tuta şi Tg.Trotuş

 ELEMENTELE BAZINELOR HIDROGRAFICE

Liniile de cumpana – limitele bazinului

Bazin hidrografic- reprezinta suprafata de teren de pe care isi colectecteaza apele un curs de apa(fluviu sau rau).
ENDOREIC
Doua feluri de bazine hidrografice:
- bazin deschis – sau de suprafata, de pe care este colectata apa scursa din precipitatii si care este delimitat de o linie de
cota maxima, astfel incat precipitatiile care cad de o parte sau alta a acestei linii se scurg in rauri diferite. Pentru acest tip
de bazin, cumpana apelor se determina cu ajutorul hartii topografice.
- bazin inchis – cu drenaj subteran care corespunde alimentarii subterane a cursului de apa.
Suprafata bazinului hidrografic(F=km2) este data de limita cumpenei de apa.

2 categorii de zone:
a) subbazine hidrografice –
b) zone interbazinale –
Limita bazinului hidrografic