Forme de relief create de procesele fluviale

în mişcarea sa, apa râurilor exercită acţiuni morfogenetice complexe prin eroziune, transport şi
depunerea materialului. în felul acesta, râurile, în calitatea lor de agenţi morfogenetici, modelează
diferite forme de relief, dintre care cele mai importante sunt văile.

4.1. Văile şi elementele lor

Fiecare din cele trei procese fluviale şi toate împreună contribuie la modelarea reliefului fluvial,
reprezentat printr-o multitudine de forme de diverse grade taxonomice (mărimi).
Principalele forme de relief fluvial sunt văile. Văile fluviale sunt forme negative de relief
alungite pe distanţe de kilometri (uneori până la mai multe mii de kilometri) dar înguste, cu lăţimi de
ordinul zecilor, sutelor de metri sau al kilometrilor şi chiar peste 100 km.
4.1.1. Elementele văilor. Făcând un profil transversal printr-o vale, se pot deosebi versanţii
(flancurile) şi fundul văii. Fiecare din aceste părţi prezintă particularităţile sale şi o serie de forme mai
mici în cuprinsul lor.
Pe fundul văii este situată albia râului prin care curge în mod obişnuit apa râului şi care este
supusă modelării actuale. La râurile cu variaţii mari de nivel se individualizează o albie minoră (prin
care se scurge apa la debite mici) şi o albie majoră (prin care se scurge apa în timpul viiturilor).
4.1.1.1. Albia minoră are forma unui canal cu maluri line sau abrupte. Linia care uneşte punctele cele
mai joase de pe fundul albiei minore constituie linia de talveg sau talvegul. Rareori forma în plan
orizontal a albiei minore este rectilinie. Cel mai adesea ea este ondulată. Când sunt accentuate, aceste
ondulaţii poartă numele de meandre. Fâşia de teren în care se înscriu meandrele unui râu poartă numele
de patul meandrelor şi poate fi delimitat prin două linii tangente la buclele celor mai accentuate
meandre. Gradul de meandrare este dat de raportul dintre lungimea reală a albiei (măsurată pe traseul
meandrat) şi lungimea rectilinie a patului meandrelor.
Morfologia meandrelor este destul de complicată. Se poate deosebi bucla meandrului,
constituită din sectorul albiei care se abate lateral de la direcţia generală a curgerii râului şi revine iarăşi
la această direcţie. Porţiunea de teren uscat şi mai înalt, din interiorul buclei meandrului, poartă numele
de popină, grădişte sau lob al meandrului iar partea mai îngustă care o uneşte de restul şesului este
denumită pedunculul meandrului.
În secţiune transversală, albia minoră prezintă o morfologie specifică pe traseul buclei
meandrului. Malul concav este abrupt şi asupra lui se exercită o intensă eroziune laterală. De aceea
bucla meandrului se accentuează mereu. Malul convex este lin şi prezintă o fâşie de aluviuni care urcă
deasupra nivelului obişnuit al râului constituind o renie sau scruntar.
4.1.1.2. Albia majoră este acea porţiune de teren de o parte şi de alta a albiei minore prin care se
scurge apa râului în timpul viiturilor. în ansamblu şi aceasta este o formă negativă de relief pe fundul
văii. Şi albia majoră poate avea maluri domoale sau abrupte. Patul (fundul) acestei albii însă are un
microrelief accidentat, reprezentat prin albia minoră, prin porţiuni mai înalte şi altele mai joase. Uneori,
în cuprinsul albiei majore apar mai multe braţe care alcătuiesc albia minoră fiind separate între ele prin
microforme pozitive care sunt acoperite de apă la viituri. în felul acesta albia minoră prezintă o
despletire. Gradul (coeficientul) de despletire este dat de raportul dintre lungimea totală a braţelor şi
lungimea liniară dintre extremităţile sectorului de râu considerat.
4.1.1.3. Lunca sau șesul este o formă de relief plată, destul de netedă şi uşor înclinată dinspre
amonte spre aval, înregistrandu-se un anume paralelism între profilul longitudinal al talvegului şi cel al
luncii. în profil transversal forma şesului este ceva mai complicată, prezentând adesea o serie de forme
mai mărunte de relief — atât pozitive cât şi negative. Astfel, de o parte şi de alta a albiei minore apar
uneori grinduri fluviale, ridicături ca nişte diguri, cu lăţimi de ordinul zecilor de metri şi care se înalţă
peste nivelul general al şesului cu câţiva metri. Aceste grinduri sunt alcătuite din nisipuri ce se depun în
timpul revărsărilor. Ieşită din albia minoră, apa revărsată pe suprafaţa şesului îşi micşorează brusc
viteza de curgere şi depune particulele mai grosiere pe care le purta în suspensie.
Foarte evidente apar grindurile fluviale în cazul deltelor deoarece acolo ele se înalţă deasupra
apelor şi mlaştinilor, aşa cum este cazul în Delta Dunării.

1
 Uneori, în şes se individualizează trepte denumite terase de luncă ce pot avea altitudini relative
de mai mulţi metri (până la 5-7 m sau chiar 10 m) faţă de nivelul de etiaj (media celor mai scăzute
niveluri ale râului) sau faţă de nivelul obişnuit al râului. Unele dintre aceste terase — cu altitudini mai
mici — sunt inundabile dar altele, mai înalte, sunt neinundabile nici în cazul celor mai mari viituri. De
obicei, terasele de luncă cele mai înalte sunt situate spre marginile externe (dinspre versanţi) ale şesului.
4.1.1.4. Terasele fluviale, în urma adâncirii văii, resturi din fostele şesuri rămân suspendate
deasupra albiei actuale constituind terasele fluviale. Acestea se prezintă ca nişte forme pozitive de relief
cu aspectul unor trepte (prispe) situate pe fundul văii sau pe versanţi. De aici şi clasificarea în terase de
fund de vale şi terase de versant.
Ţinând seama de forma şi de poziţia în cadrul văii, Ia o terasă fluvială se pot deosebi mai multe
elemente.
Elementele morfologice sunt părţi componente ale teraselor care se îmbină dându-le aspectul
specific. Dintre aceste elemente pot fi citate podul, ţâţâna, muchia şi baza terasei.
Podul (faţa) terasei reprezintă partea superioară a terasei, fiind un rest din suprafaţa vechiului
şes care a rămas suspendat. De aceea, în general, podul terasei este neted şi prezintă doar o foarte slabă
înclinare în lungul axului văii spre aval. Când din vechiul şes a rămas partea marginală (parazitată de
coluvii sau de conuri de împrăştiere), podul terasei prezintă o înclinare dinspre versant către axul văii.
Această înclinare în sens transversal se poate accentua cu timpul, datorită materialului coluvial sau
conurilor de împrăştiere depuse de apele de şiroire şi de torenţii de pe versantul care domină podul
terasei. Uneori, podul terasei poate prezenta unele neregularităţi ale vechiului şes (grinduri, meandre
părăsite) sau poate fi atacat de ogaşe, ravene şi torenţi.
Ţâţâna terasei este marginea podului dinspre versant, linia de unire a podului cu versantul care
îl domină. La terasele mai vechi acest contact dintre podul terasei şi versant este acoperit (mascat) de
materialul coluvial şi deluvial transportat de pe versant şi depus pe podul terasei, datorită scăderii
pantei.
Muchia terasei reprezintă marginea podului către axul văii, linia de contact dintre podul şi
fruntea terasei. în plan orizontal, muchia terasei poate fi rectilinie, ondulată sau are un contur mai
complicat datorită prezenţei unor ravene sau torenţi care s-au adâncit în podul terasei şi s-au alungit în
cuprinsul podului prin eroziune regresivă.
Fruntea terasei (taluzul) reprezintă planul abrupt sau cu înclinare mai domoală ce mărgineşte
podul terasei spre axul văii. Fruntea terasei s-a format prin adâncirea văii şi suspendarea şesului sub
formă de terasă. Dar pe lângă eroziunea în adâncime (liniară), la adâncirea văii contribuie şi eroziunea
laterală care lărgeşte valea asigurând posibilitatea creării, mai târziu, a unui nou şes, la un nivel mai
coborât. Eroziunea laterală poate da forma abruptă a frunţii terasei. Cu timpul, abruptul se atenuează,
înclinarea frunţii terasei scade datorită producerii a două procese contrarii dar legate între ele: eroziunea
exercitată ja partea superioară a frunţii — combinată uneori cu surpări — şi acumularea materialului la
baza frunţii, cu formarea de coluvii.
Baza terasei este linia de contact dintre partea inferioară a frunţii terasei cu podul unei terase
inferioare sau cu şesul actual. Ca şi în cazul ţâţânei terasei, şi baza terasei este adesea mascată de
material coluvial sau deluvial acumulat pe podul terasei inferioare sau pe şes.
Toate elementele menţionate caracterizează terasa morfologică, adică terasa ca formă de relief,
aşa cum o definesc geomorfologii. Uneori însă, . geologii se referă la terasa fluvială definind-o ca pe un
depozit aluvionar rămas suspendat deasupra albiei râului, de obicei pe versant. Se face astfel referire la
depozitul de terasă, adică la aluviul vechiului şes.
Originea teraselor a prilejuit multe discuţii şi elaborarea mai multor ipoteze. Este evident că
formarea teraselor se datoreşte unor schimbări ritmice în acţiunea râurilor. Se produce, mai întâi, o fază
de adâncire a văii (cu predominarea eroziunii de adâncime); urmează o fază de regularizare a profilului
longitudinal, cu predominarea eroziunii laterale şi lărgirea văii (acum se modelează patul văii); o fază
de aluvionare, mai intensă ori mai slabă, duce la formarea şesului aluvionar; o nouă fază de eroziune
liniară provoacă adâncirea văii, lăsând suspendată o parte din fostul şes, care devine astfel terasă.

2
 Pentru explicarea acestor schimbări în activitatea râurilor au fost invocate mai multe cauze. Una
dintre ele ar fi schimbarea poziţiei nivelului de bază (coborârea lui provoacă adâncirea văilor;
staţionarea nivelului duce la lărgirea văii iar ridicarea nivelului atrage aluvionarea).
4.1.2. Tipologia văilor fluviale este complexă datorită multitudinii de factori care influenţează
formarea, evoluţia şi morfologia Iot.
Desigur că aspectele cele mai vizibile şi mai uşor de perceput sunt cele morfologice, adică
forma, înfăţişarea văilor; După acest criteriu se pot clasifica văile după formă şi lărgime şi se pot
deosebi mai multe tipuri de văi.
După criteriul simetriei se pot deosebi văi simetrice şi văi asimetrice.
4.1.2.1.. Văile simetrice prezintă un înalt grad de simetrie faţă de un plan vertical median
(considerat la mijlocul văii şi orientat în lungul ei). Ambii versanţi prezintă înclinări aproximativ egale
şi au înlăţişare asemănătoare.
Bineînţeles că pot exista profile transversale simetrice foarte diverse.
Mai întâi, lărgimea văilor simetrice poate varia foarte mult. De aceea se vorbeşte de văi largi şi văi
înguste.
Văile largi se caracterizează prin lăţimea mare a fundului văii, care este reprezentat prin şesuri
foarte largi şi prin terase de fund de vale. Versanţii pot fi mai puternic sau mai slab înclinaţi, cu sau fără
terase de mare extindere. în ansamblu, aceste văi au un profil transversal în formă de trapez.
Văile înguste au fundul îngust, în unele cazuri extrem de îngust, redus doar la lăţimea albiei
minore. Şi în cazul văilor înguste înfăţişarea poate diferi foarte mult. După forma profilului transversal
se pot deosebi văi în chei
şi văi în canion.
Văile în chei (de tip chei) au profil transversal de forma literei „V", fundul văii fiind reprezentat
doar prin albia minoră, adesea lipsind albia majoră. Versanţii au înclinări foarte mari, în unele cazuri
fiind abrupţi. Cheile sunt sculptate în roci dure şi sunt deosebit de spectaculoase când sunt modelate în
calcare (Cheile Bicazului din Carpaţii Orientali, Cheile Răutului de la Trebujeni etc).
Văile în canion (de tip canion) sunt ceva mai largi decât cheile având fundul plat reprezentat şi
de o albie majoră. Versanţii sunt foarte înclinaţi, adesea abrupţi dar prezentând frecvent unele trepte
formate pe stratele de roci mai dure. Cel mai vestit este Marele Canion creat de fluviul Colorado din
S.U.A., care are o adâncime de peste 1500 m. Asemenea văi se formează în roci omogene sau în
structuri orizontale (tabulare). în loess se formează văi mici, cu aspect de canion dar cu adâncimi mici
deoarece stratul de loess este subţire.
Se întâmplă însă ca, uneori, să difere mult aspectul văii de la un sector la altul. Sunt cazuri
frecvente când o vale largă, în ansamblu, prezintă unul sau chiar mai multe sectoare înguste. Unui astfel
de sector de vale îngustă, cuprins între sectoare de vale largă, i se spune defileu.
Aspectul sectorului de defileu prezintă caracteristici de chei sau de canion. Defileele apar acolo
unde râul traversează roci mai dure sau când traversează un lanţ muntos, aşa cum este cazul cu defileul
Dunării la traversarea Carpaţilor
4.1.2. Văile asimetrice, după cum arată denumirea, sunt văi care au un profil transversal
asimetric, adică cu înclinare diferită a versanţilor, indiferent de lungimea văii. Asimetria văilor se poate
datora mai multor cauze. Cele mai mari asimetrii au cauze geologice. Dintre acestea, sunt mai frecvente
cauzele structurale. în structurile monoclinale, văile orientate transversal faţă de direcţia de înclinare a
stratelor sunt asimetrice deoarece un versant se suprapune pe faţa stratelor şi are înclinare mică, în timp
ce versantul opus retează stratele în cap şi are înclinare mare. Acestea sunt aşa-numitele văi
subsecvente^ vestite prin asimetria lor. .
În unele cazuri intervin cauze litologice, când cei doi versanţi sunt modelaţi pe roci cu duritate
diferită. Versantul sculptat în roci mai dure are înclinare mai mare iar versantul modelat în roci mai moi
este mai domol.
Cauzele tectonice ţin de mişcările scoarţei terestre şi de prezenţa faliilor. Dacă o vale este
situată în lungul unei falii, versantul modelat în blocul de scoarţă înălţată poate fi abrupt, spre deosebire
de versantul opus, care rămâne mai jos şi mai domol. Este vorba aici şi de o asimetrie de altitudine a

3
versanţilor, nu numai de o asimetrie a înclinării lor. Aşa este cazul văii Dunării de-â lungul Dobrogei,
unde versantul dobrogean este mai înalt şi abrupt iar versantul dinspre Câmpia Română este mai jos şi
domol. Mişcările tectonice pot provoca deplasarea laterală a râurilor, ceea ce face ca versantul către
care se produce deplasarea să fie mai abrupt, deoarece el este erodat la bază.
Cauzele climatice pot provoca asimetrii slabe, îndeosebi în cazul văilor sculptate în roci moi.
Versantul expus către direcţia din care suflă vânturile aducătoare de ploi, ca şi versanţii mai umbriţi,
prezintă înclinări mai mari deoarece sunt mai umezi şi sunt afectaţi mai intens de eroziune şi de
alunecări de teren.
Captările fluviale pot constitui cauze ale perturbării evoluţiei normale a văilor. Captarea
fluvială este un fenomen natural prin care apa unui râu este preluată de alt râu. De obicei, captările se
datorează proceselor de eroziune care distrug o porţiune dintr-un interfluviu, permiţând apei dintr-un
râu să treacă în altul.

5. Procese glaciare şi periglaciare

Procesele glaciare sunt cauzate de acţiunea gheţii. Una din condiţiile strict necesare pentru
declanşarea unor astfel de procese este glaciaţia care reprezintă formarea şi existenţa îndelungată a unui
masiv de gheaţă. Glaciaţia este posibilă atunci când aceste regiuni sunt situate în cadrul hionosferei.
Hionosfera (din greceşte hion = zăpadă şi sferă) reprezintă un strat din troposferă cu bilanţul pozitiv al
precipitaţiilor solide.
Se evidenţiază două tipuri de gheaţă: gheaţă din apă şi gheaţă de zăpadă. Prima categorie se
formează în timpul îngheţării apelor uscatului sau a celor marine. Gheaţa de zăpadă se formează în
procesul metamorfozării zăpezii. In procesul dezgheţului şi îngheţului multiplu cât şi a presiunii, zăpada
se transforma într-o masă cu structură macrogranulară care a primit numele de firn. în urma
transformărilor ulterioare, gheaţa de fin trece în gheaţă de gheţar.
Gheţarii de uscat, după aspectul şi volumul lor, se împart în două categorii: gheţari montani şi
gheţari de calotă.
Gheţarii montani ocupă, de obicei, formele negative de relief . din munţi. Mişcarea lor este
cauzată de forţa de gravitaţie.
Gheţarii de calotă pot ocupa suprafeţe enorme, uneori de milioane de kilometri pătraţi, care pot
acoperi şi relieful muntos; ei au suprafaţa convexă. Gheaţa în gheţarii continentali se scurge din
regiunea centrală, cu grosimi maximale, spre periferia calotei.
Actualmente, gheţarii ocupă mai mult de 15 milioane kilometri pătraţi. Cea mai mare parte din
această, suprafaţă este ocupată de gheţarii continentali din două calote glaciare: Antarctica (13,65 mii.
km2) şi Groenlanda (1,72 mii. km2); restul, sunt gheţari montani sau lobi (limbi) de gheţari care s-au
scurs la piciorul munţilor şi au provenit din coalescenţa (unirea) gheţarilor montani.. Ei nu reprezintă
mai mult de 4 % din suprafaţa totală ocupată de gheţari.
Sunt cunoscute câteva clasificări ale gheţarilor. Ne vom referi la clasificarea morfologică şi la
cea termofizică.
Clasificarea morfologică. Este evident că morfologia gheţarilor depinde de volumul lor şi de
specificul reliefului subiacent. De obicei gheţarii se subîmpart în două categorii: gheţari de vale, care
sunt mărginiţi de versanţi şi gheţari de calotă la care grosimile mari fac.ca forma suprafeţei lor să nu
depindă de relieful substratului.
Gheţarii primei categorii se subîmpart în câteva tipuri: gheţari de circ, gheţari de vale (gheţari
alpini), gheţari de platou, gheţari piemontani. Cei mai mici sunt gheţarii de circ. Acest tip de gheţari se
apreciază că a fost caracteristic în Pleistocen şi pentru Carpaţii Româneşti.
Gheţarii de vale (alpini) se alimentează din unul sau câteva circuri şi pot avea o lungime de
peste 100 km.
Gheţării de platou (de tip scandinav sau ice cap) reprezintă scuturi de gheaţă situate pe platouri
înalte de la care pornesc mai multe limbi. Scutul propriu-zis poartă numele, în Munţii Scandinaviei, de
icefjeld, iar lobii de gheaţă — icestrom. în ce priveşte gheţarii de piemont (de tip alaskian) se
caracterizează printr-o zonă de acumulare, situată pe versantul unui masiv muntos, sau pot proveni
diritr-un fjeld (platou) situat în amonte. în regiunea medie gheţarul se desface prin transfluenţe în mai

4
multe limbi, care se scurg pe văi până la baza versanţilor, unde se extind şi, contopindu-se, formează un
lob unic. De exemplu, gheţarul Malaspina din Alaska. Gheţarii de piemont, ca şi cei de platou, sunt un
tip de tranziţie de la gheţarii montani, la gheţarii de calotă.
Gheţarii de calotă, în funcţie de dimensiunile lor, se împart în gheţari mici, în formă de platoşă,
cu grosimi relativ mici, situaţi în podişuri sau şesuri şi gheţari în formă de dom (cupolă sau calotă).
Calotele glaciare au grosimi enorme şi în consecinţă ele acoperă complet relieful rocilor de
bază, înhumând în acest mod nu numai câmpii dar şi creste muntoase. Pantele lor se majorează treptat
spre periferia gheţarului. Analiza morfologiei regiunilor marginale ale calotelor de gheaţă din
Antarctida şi Groelanda a permis să se constate că în sectoarele unde relieful gheţarului nu este
denaturat de munţi semi-înhumaţi, şi în Antarctida şi în Groelanda, se observă următoarele: de la
marginea calotei la kilometrul 50, suprafaţa gheţii se ridică la 1000 m; la kilometrul 200 — până la
2000 m; la kilometrul 550 suprafaţa gheţarului se înalţă la 3000 m. Ţinând cont de aceste cifre, se pot
calcula pantele posibile ale regiunilor marginale ale gheţarilor de calotă din Pleistocen (R.V. Rice,
1980).
După valorile temperaturii, gheţarii se clasifică în gheţari „moderaţi" sau „calzi", care includ pe
cei a căror gheaţă atinge temperatura de topire şi gheţari „reci", care cuprind formaţiunile glaciare cu.
temperatura gheţii mai joasă. Temperatura reprezintă un criteriu însemnat de clasificare a gheţarilor
întrucât de ea depinde viteza de formare şi adâncimea penetrării apelor provenite din topire. Gheaţa
„caldă" se deformează mai repede ca cea rece. în mod corespunzător, „gheţarii calzi" se caracterizează
prin valori relativ mari ale mişcării, ce se reflectă în morfologia suprafeţei gheţarului şi în acţiunea sa de
modelare.

5.1. Procese de modelare glaciară şi forme create.

Specificul de modelare glaciară este cauzat de tipul şi caracteristicile gheţarilor, care diferă la
gheţarii montani şi la cei de calotă.
5.1.1. Acţiunea gheţarilor montani şi formele create. Relieful glaciar specific gheţarilor montani
este destul de variat. El poate fi grupat în două categorii: relieful de eroziune glaciară sau de exaraţie şi
relieful de acumulare glaciară.
5.1.1.1. Formele de eroziune glaciară includ circuri şi văi glaciare, creste şi piscuri ascuţite
(Karling-un sau Horn-uri).
Circul glaciar este una din cele mai simple forme glaciare. Acesta este o depresiune în formă de
amfiteatru dominată de versanţi abrupţi, cu fundul plat sau slab ondulat. Circurile sunt rareori izolate.
Ele se grupează formând un peisaj caracteristic. în asemenea caz intersecţia versanţilor circurilor duce
la formarea unor cumpene în formă de creste, carlinguri sau, în cazul contopirii versanţilor în urma
lărgirii circurilor în rozetă se formează vârfuri piramidale care au primit numele de horn. De exemplu
Matterhorn din Alpi.
Circurile glaciare au dimensiuni foarte variabile. Aceste forme sunt reprezentate şi prin circul
enorm Walkett în Antarctida, care are lăţimea de 16 km şi înălţimea peretelui dorsal de 3000 m, şi prin
circuri „normale“, la care lăţimea este de 1-2 km şi înălţimea versantului dorsal în jur de 300 m.
Văile glaciare (în germană Trog — ce înseamnă albie) sunt forme de relief care se dezvoltă prin
prelucrarea unei văi torenţiale sau fluviale cu profil transversal în formă de „V". Reprezintă văi largi cu
fundul oval şi versanţii puternic înclinaţi. în partea superioară versanţii trec în trepte, numite umeri de
eroziune. La marginea superioară, umărul văii glaciare trece într-un segment. aproape abrupt numit
brazdă de netezire (Schliffkehle). Până la nivelul acestui element morfologic valea a fost cândva
umplută cu gheaţă. Mai sus versanţii n-au fost afectaţi de acţiunea gheţarului.
Este necesar de menţionat prezenţa fiordurilor, ce reprezintă văi glaciare care, după topirea gheţarilor,
au fost inundate de apele marine. Fundurile acestor cuvete adânci, despărţite de ocean prin praguri cu
adâncimi mici, cunoscute sub numele de rigel, au adâncimi de multe sute de metri. In ultima glaciaţie
nivelul oceanului s-a coborât cu 100-140 m faţă de nivelul actual. în acel timp, fiordurile, fiind
elemente ale regiunii litorale ale zonelor glaciare, trebuiau să fie supuse unei subsidenţe izostatice. De
aceeaj este incontestabil faptul că procesele eroziunii glaciare aveau loc şi în condiţii submerse.

5
Pragurile ce despart fiordurile de ocean marchează, probabil, regiunile de diminuare rapidă a eroziunii
glaciare, cauzate de difluenţa (ramificaţia) şi erîiersiuneă limbilor de gheţari.
5.1.1.2. Formele de acumulare, construite de gheţarii montani, sunt reprezentate prin morene
(denumire locală folosită în Alpii francezi şi elveţieni), terase fluvio-glaciăre etc.
Materialul transportat de gheţari poartă numele de material morenaic ce constituie morene. El
este alcătuit din blocuri cu diverse dimensiuni, înglobate într-o m a s ă a r g i l o - n i s i p o a s ă . Blocurile
mari de roci, transportate de gheţarul în dinamică, poartă numele de blocuri eratice, care se pot întâlni
la distanţe mari (sute de kilometri) faţă de -locurile de origine.
Se deosebesc morene de fund, care, se formează în zona de contact a gheţarului cu roca de bază;
morene laterale, care sunt cauzate de acumularea blocurilor de rocă ce nimeresc pe marginea gheţarului
de pe versanţii montani; morene mediane, rezultate din cele laterale după confluenţa a doi sau mai mulţi
gheţari.
La aliniamentul de topire a gheţarului are loc acumularea materialului înglobat în el, sub forma
unui arc morenaic, care poartă numele de morenă terminală. în condiţiile staţionării îndelungate a
gheţarului, deci când viteza de topire a lui este egală cu viteza de mişcare, morena terminală poate
forma un val destul de înalt. Morenele terminale permit să se determine înaintarea maximală a
gheţarului şi să se deosebească stadiile când frontul gheţarului era stabilizat. Din toate tipurile de
morene, cele laterale în văile glaciare sunt cele mai bine exprimate morfologic.
Morenele marginale apar sub forma unor coline paralele cum sunt, de exemplu în Finlanda,
Salpausselka de Nord şi Salpausselka de Sud. Acestea sunt alcătuite din depozite glaciare şi fluvio-
glaciare şi sunt exprimate în relief prin podişuri asimetrice plate cu altitudinile relative până la 80 m şi
mai mult, iar cele absolute ating 100-220 m.
Aceste coline s-au format în timpul staţionării marginii calotei în timpul ultimei perioade
glaciare (Vistula, Valdai), în una din ultimile faze ale ei de retragere.
În zona predominării acumulării glaciare se formează câteva tipuri de forme: drumlin—uri,
kames-uxi, morene de fund; în regiunile marginale ale calotei s-au format pradoline şi câmpii denumite
sandre.
Drumlin-urile sunt coline asemănătoare cu spatele unei balene. Dimensiunile lor sunt variabile:
lungimea de la câteva zeci, la câteva sute de metri; lăţimea medie reprezintă o treime din lungime;
înălţimea este de la 5 m la 40 m. Drumlin-urile se grupează, în general, în „câmpuri", unde depresiuni
înmlăştinite separă colinele ovoide. Axele mari ale drumlin-urilor sunt în majoritate paralele, dirijate
conform direcţiilor vechi de extensiune a gheţarilor. Ele sunt compuse din material transportat de
gheţar, care poate să nu fie rulat şi de obicei este nestratificat. Acestea ne arată că drumlin-urile
reprezintă rezultatul unei „descărcări" locale a gheţarului supraîncărcat cu material morenaic; gheţarul
modelează apoi aceste depozite.
Kames-urile sunt nişte movile cu înălţimea de la 2-5 şi până la mai mult de 30 m, alcătuite din
depozite fluvio-glaciare stratificate, microgra-nulare. Movilele reprezintă o cupolă cu aspect de con
deseori cu vârful plat. Versanţii kames-urilor sunt de obicei puternic înclinaţi, cu panta de 15° sau mai
mare. Se sugerează ideea că, după geneza lor, kames-urile sunt apropiate de osar-uri, dar s-au format în
sectoarele lărgite ale torentelor intraglaciare. Este mai mult decât probabil că ele s-au format în fostele
lacuri de pe suprafaţa calotei sau a lacurilor de sub gheţar. Dar în ambele cazuri se presupune că
formarea kames-urilor a decurs în condiţiile de deglaciere, de topire şi fragmentare a gheţarilor, când se
formau blocuri enorme de gheaţă imobilă (gheaţă moartă).

5.2. Procese periglaciare şi forme create

Termenul de fenomene periglaciare evocă localizarea la periferia gheţarului, în vecinătatea lui
nemijlocită, care nu corespunde însă realităţii. în sensul actual, la procese şi forme periglaciare sunt
atribuite acelea care sunt caracteristice regiunilor cu climat rece excesiv, în care rolul principal îl joacă
îngheţul şi dezgheţul apei în sol şi subsol, prezenţa îngheţului peren, cunoscut şi sub numele de
permafrost. La aceste procese se mai adaugă nivaţiunea iar după unii autori şi acţiunea vântului încărcat
sau nu cu cristale, de gheaţă etc.

6
 Dunele continentale, sau dunele parabolice sunt caracteristice pentru regiunile periglaciare din
Pleistocen alcătuite din nisipuri fluvio-glaciare. Lipsa vegetaţiei şi vânturile puternice de scurgere, ce
băteau de pe calote glaciare, au cauzat formarea dunelor parabolice. Spre deosebire de dunele
(barcanele) de deşert, care vor fi descrise ceva mai departe, dunele periglaciare au flancul convex
îndreptat după direcţia vântului, invers ca la barcane. Aripile lor sunt îndreptate contra vântului.
Aceasta se explică prin faptul că cea mai mobilă parte a dunei a fost cea mediană, ca fiind mai puţin
fixată. Versantul intern al dunei este domol, cel extern este cu mult mai abrupt.
Sunt destul de specifice procesele periglaciare în regiunile îngheţului peren. Stratul de sol sau
rocă care îngheaţă iama şi se dezgheaţă vara poartă numele de molisol, sau strat activ iar stratul
subiacent, care nu se topeşte nici vara, după cum s-a menţionat anterior, este denumit îngheţ peren,
pergelisol sau permafrost.
Cea mai mare răspândire o are îngheţul peren în America de Nord (Canada) şi Eurasia,
îndeosebi în Siberia, unde ocupă cea. 50% din teritoriu.
Procesele de trecere a solurilor şi rocilor din stare îngheţată în cea dezgheţată şi invers şi
modificările fizice, fizico-chimice şi morfologice au fost denumite procese criogene sau criergice. Un
rol important în dezvoltarea acestor procese revine gheţii.
Mecanismele produse de gheaţă pot fi ataşate la trei grupe de fenomene:
—presiunea exercitată de creşterea volumului apei la îngheţ;
—segregarea gheţii;
—compresia apei la răcire.
Aceste fenomene cauzează fragmentarea rocilor, proces care poartă numele de gelivaţie,
gelifracţie sau crioclastie.
Zona actuală a sistemului periglaciar cuprinde două domenii distincte: domeniul altitudinilor
înalţe şi cel al latitudinilor mari.
Procesul de dezgheţ a solului sau a rocilor îngheţate determină îmbibarea stratului de molisol cu
apă, ce implică o stare semilichidă, încât începe să alunece pe versanţi. Acest proces poartă numele de
solifluxiune, dezvoltarea lui cauzează apariţia teraselor de solifluxiune şi nişelor de solifluxiune.
Domeniul latitudinilor mari este îndeosebi specific pentru Siberia de Nord şi nordul Canadei, cu
o răspândire largă a îngheţului peren. Procesele de îngheţ-dezgheţ favorizează apariţia penelor de
gheaţă (conuri de gheaţă), pingo, formaţiunilor poligonale, hidrolacoliţi, marghile etc.
Ne vom opri la descrierea câtorva din aceste forme periglaciare.
P i n g o ( c u v â n t eschimos originar din delta râului Mackenzie; în literatura rusă este cunoscut
sub denumirea de булгуннях) are aspectul unei movile în formă de dom, plan circular sau oval, cu
înălţimea de 10-12 m — în cazuri mai rare, de 50 m — şi are un diametru de până la 100 m. Se prezintă
în grupe sau izolaţi. Pingo sunt alcătuiţi din roci moi, aluviuni etc. în majoritatea cazurilor interiorul lor
este ocupat de o lentilă de gheaţă. Formarea lor este cauzată de injecţia apelor subterane în spaţiul dintre
permafrost şi molisol. Suprafaţa movilelor este deseori disecată de fisuri, uneori cu depresiuni
termocarstice ocupate de lacuri.
Pe suprafeţele orizontale s-au suborizontale alcătuite dintr-un amestec de fragmente grosiere cu material
fin se formează cercuri de pietre, soluri poligonale, soluri striate etc.
De procesul de degradare a îngheţului peren sunt legate diverse forme de relief. Dintre ele
menţionăm depresiuni, vâlcele şi ravene termocarstice.
Formele şi procesele periglaciare sunt extrem de variate. Ele exercită o influenţă considerabilă
atât asupra peisajului geografic în ansamblu cât şi asupra activităţii economice a societăţii.