Cap. 9.

BAZINUL HIDROGRAFIC
9.1. Bazinul hidrografic
Bazinul hidrografic reprezintă suprafaţa (arealul) de pe care un curs de apă, considerat ca
un sistem hidrografic (împreună cu toţi afluenţii săi) se alimentează cu apă. Un bazin hidrografic
se delimitează de celelalte prin cumpăna de ape. În principiu, cumpăna de apă reprezintă o
linie fictivă care corespunde liniei cu înălţimile cele mai mari din cuprinsul bazinului hidrografic.
Relaţiile din teren arată însă că, datorită proceselor morfogenetice foarte complicate şi a
fenomelor de captare care se produc, de multe ori cumpăna de ape se abate de la această regulă.
Cumpăna apelor reprezintă astfel limitele geografice ale unui bazin hidrografic. Aceasta
porneşte de pe înălţimile maxime situate în zona de izvoare a cursului principal, urmăreşte, pe o
parte şi pe alta, liniile cele mai înalte de relief din zonele de obârşie ale tuturor afluenţilor şi se
închide la gura de vărsare a sistemului fluviatil (la confluenţa cu un alt râu sau la intrarea în
lacuri, mări şi oceane). Atunci când un râu traversează un lac care, de fapt, se integrează în
bazinul său hidrografic, acesta nu constituie punctul de închidere al cumpenei principale de apă
ci a cumpenei secundare care delimitează suprafaţa de bazin hidrografic aferentă acestuia.
Din cauza complexităţii situaţiilor din natură trasarea, pe hartă, a cumpenei apelor
comportă numeroase dificultăţi, mai ales în zonele de câmpie unde reperele de altitudine sunt
slab perceptibile sau în sectoarele unor depresiuni şi înşeuări unde există uneori difluenţe
(confluenţe cu doi emisari).
În afară de situaţiile consemnate la suprafaţa terenului, mai trebuie menţionat şi faptul că
nu întotdeauna cumpăna apelor superficiale coincide cu a celor subterane. Se poate astfel vorbi
de două cumpene de apă, care uneori, cel puţin pe anumite sectoare, au trasee diferite.
Cumpenele de ape subterane sunt dependente mai mult de stucturile geologice, în timp ce
cumpenele de apă superficiale urmăresc linii de relief cu o evoluţie mai rapidă în timp. Procesele
care duc, cel mai frecvent, la modificarea cumpenelor de ape superficiale sunt cele de captare
fluviatilă, iar baza lor genetică este asigurată de oscilaţiile şi de poziţiile nivelurilor de bază
(baze de eroziune).
Într-un râu cu nivel de bază situat mai jos altitudinal decât cel al râului vecin, eroziunea
regresivă înaintează mai activ şi, în timp, părţi din bazinul cu nivel de bază mai ridicat trec în
competenţa celui cu nivel de bază mai coborât
Exemple de captări fluviatile sunt numeroase pe glob. Referindu-ne la ţara noastră
menţionăm :
- Captarea (conform unor ipoteze) a cursului superior al râului Trotuş de către cel (actual)
inferior, din aval de Comăneşti. Există presupunerea că Trotuşul era afluent al Tazlăului,
ajungând la aceasta prin şeaua Moineşti;
- Captarea din bazinul superior al Cuejdiului;
- Captarea iminentă a râului Siret de către Sitna (afluent al Jijiei, din bazinul hidrografic
Prut) în zona Şeii Bucecea;
- Captarea iminentă a râului Moldova, de către cursul superior al Somuzului Mare, din zona
Baia – Rădăşeni etc.
Captarea unui râu de către altul nu se face tranşant ci în perioade îndelungate de timp, în
care există fenomene de difluenţă (convieţuire) între acestea.
 Prin captare râurile beneficiare (captatoare) îşi sporesc debitele de apă, iar cele captate
pierd din volumul de apă scurs.
Adesea fenomenele de precaptare (captare iminentă) sunt valorificate în acţiuni de
gospodărirea apelor. Astfel, în zona Şeii Bucecea, funcţionează deja un tunel cu un debit instalat
de 8,00 m3/s care poate prelua apă din bazinul hidrografic Siret, cu bilanţ hidrologic excedentar
(prin priza din barajul acumulării Bucecea), pe care o transferă în bazinul râului Sitna (deficitar
hidric), în caz de nevoie (pentru irigaţii).
Într-o variantă mai veche a Programului complex de amenajare complexă a spaţiului
hidrografic Siret există şi proiectul unui transfer de debite (8,00 m 3/s) din râul Moldova în râul
Somuzul Mare (într-o acumulare de 165 milioane m3). De aici debitele ar fi ajuns prin
intermediul Somuzului Mare în râul Siret (acumularea Paşcani, în construcţie), iar apoi în
bazinul Bahlui (tot printr-un tunel).
Aceste transferuri de ape pot fi considerate captări artificiale, iar în cazul lor cumpenele de
apă nu mai prezintă relevanţă. Mai pot fi menţionate numeroase captări de acest tip (de fapt
transferuri de debite), în scopul creşterii debitelor afluente în sistemele hidroenergetice de la
Bicaz, Vidraru, Râul Mare-Retezat, M.Apuseni, etc.

9.2. Forma şi dimensiunile bazinului hidrografic

Bazinele hidrografice au forme şi dimensiuni foarte diferite, în funcţie de caracteristicile
geomorfologice ale teritoriilor pe care le drenează. Particularităţile de relief determină poziţia şi
orientarea bazinelor hidrografice şi forma acestora. La rândul său, forma bazinului hidrografic
determină, în mare parte, caracteristicile şi particularităţile scurgerii. De forma bazinului depind
lungimea şi lăţimea acestuia, lungimea cursurilor de apă care compun sistemul hidrografic
respectiv, durata şi gradul de concentrare al viiturilor pe colectorul principal, mărimea, forma şi
durata hidrografelor viiturilor, debitele maxime de vârf, volumele scurs etc. Un exemplu, în
acest caz, îl constituie situaţia viiturilor care se produc pe râul Trotuş, cu un bazin lat, cu o
concentrare mai rapidă a scurgerii şi cu debite maxime mari.
Aici propagarea viiturilor mari, nu respectă regulile de timp, din cauza afluenţilor mari din
sectorul mijlociu care, la confluenţe, devansează, unda de viitură care vine dinspre amonte, pe

cursul principal. Succesiunea de timp a

momentelor de culminaţie se face,
uneori, din aval spre amonte.
 În cazul râurilor cu bazin hidrografic îngust, propagarea aparentă a viiturilor se face mai
lent.

Figura nr. 9.1. Tipuri de bazine hidrografice

Gruparea numeroaselor forme ale bazinelor hidrografice în tipuri se face după mai multe
criterii. Pentru analiza proceselor scurgerii, însă, cea mai recomandabilă este clasificarea care are
în vedere modul de dezvoltare al bazinului hidrografic şi care deosebeşte cinci tipuri: (Figura
nr.9.1).
I. Bazine cu dezvoltare mai mare în cursul mijlociu: Timiş, Someş Trotuş,
Moldoviţa, etc.;
II. Bazine dezvoltate mai mult pe cursul superior: Jiu, Timiş, Ialomiţa, Buzău;
III. Bazine uniform dezvoltate pe toată lungimea lor: Crişul Alb, Arieşul, Bega, Vedea;
IV. Bazine dezvoltate în cursul inferior: Argeş, Someşul Mic; 
V. Bazine care se îngustează în sectorul mijlociu: Oltul, Târnava Mare.
Semnificaţia hidrologică a unei astfel de clasificări constă în aceea că formarea şi regimul
scurgerii maxime (in special al viiturilor) prezintă particularităti legate de modul cum se
realizează dezvoltarea bazinului hidrografic în lungul cursului principal. La cele cu dezvoltare
mai mare în treimea superioară “marile viituri” care se formează aici, se atenuează spre
sectoarele mijlociu şi inferior, mai slab susţinute hidrografic, iar în cazul bazinelor dezvoltate în
sectorul inferior, problemele ridicate de marile viituri se produc aici. Am discutat mai sus cazul
râului Trotuş, cu bazin dezvoltat în sectorul mijlociu, unde unda maximă evoluează, ca moment
de producere, de multe ori din aval spre amonte.
Bazinele hidrografice dezvoltate relativ uniform pe toata lungimea lor vor forma viituri
cu creşterile şi atenuările respective, din amonte spre aval.
Alte clasificări privind forma bazinului hidrografic pornesc de la aspectul acestora. În
acest sens se pot menţiona formele: dendritică, rectangulară, radiară, fluată, centripetă,
zăbrelită, paralelă, inelară, deranjată, contorsionată etc, fiecare dintre acestea formându – se în
condiţii specifice de evoluţie. 

9.3. Densitatea retelei hidrografice

În funcţie de caracteristicile climatice (în principal de umiditate şi temperatură), de
alcătuirea geologică, fizionomia terenului şi gradul de acoperire cu vegetaţie, reţeaua
hidrografică poate fi mai bogată sau mai săracă, atât în ceea ce priveşte volumul scurgerii cât şi
ca număr de cursuri de apă. Lungimea totală a cursurilor de apă dintr-un bazin hidrografic,
raportată la suprafaţa acestuia reprezintă densitatea reţelei hidrografice.
Densitatea reţelei hidrografice este considerată sub două aspecte: densitatea reţelei
permanente şi temporare şi densitatea totală (care are în vedere toate cursurile de apă,
inclusiv cele torenţiale). De regulă, densitatea reţelei hidrografice totale se calculează numai în
lucrările de specialitate care privesc anumite bazine hidrografice sau unităţi fizico-geografice,
deoarece se pot efectua identificări şi măsurători pe hărti, până la cele mai mici detalii.
La nivelul unei ţări sau în cazul bazinelor hidrografice mari, densitatea reţelei se referă în
general la reţeaua hidrografică inventariată în Atlasul Cadastral (codificată).
 Densitatea reţelei hidrografice din România s-a calculat luându-se în considerare afluenţii
până la ordinul IV. Au rezultat valori de la 1,2 – 1,4 km/km 2 în zonele cele mai înalte (Carpaţi)
şi până la 0,1 – 0,5 km/km2 în regiunile aride, de câmpie (Bărăgan).
Pe o hartă a densităţii reţelei hidrografice, liniile care unesc puncte cu aceleaşi valori se
numesc izodense.

9.4. Caracteristicile fizico-geografice ale bazinului

hidrografic
Dintre factorii fizico-geografici de control ai regimului scurgerii, cei mai importanţi sunt:
- Poziţia geografică, respectiv coordonatele sale geografice, prin care se încadrează
bazinele hidrografice în zone climatice sau unităti morfologice diferite. De aici rezultă întreaga
gamă de variaţie a tuturor celor alţi factori de control.
- Condiţiile climatice, care condiţionează în cel mai înalt grad regimul scurgerii prin
oscilaţiile termice, regimul precipitaţiilor şi al evaporaţiei. Sunt rare bazinele în care climatul nu
are rol preponderent (zone carstice, sau cele cu predominarea unor granulometrii mari a rocilor);
- Structura geologică: determină procesele de infiltraţie şi de scurgere şi condiţionează
alimentarea subterană;
- Gradul de acoperire cu vegetaţie, în special coeficientul de împădurire, induce
rolul regularizator al acestuia;
- Coeficientul de acoperire cu lacuri, bălti şi mlaştini, prezintă de asemenea, un
rol de regularizator al scurgerii. Excepţie pot face unele catastrofe (ruperi de baraje) care
exarcerbează local, viiturile din aval.

Cap. 10. HIDROMETRIA ŞI HIDROLOGIA RÂURILOR

1. Dinamica apelor râurilor
Mişcarea apei este o caracteristică fundamentală a cursurilor de apă, fără de care acestea
devin unităţi hidrografice cu statut diferit: lacuri, bălţi, mlaştini, studiate de alte ramuri ale
hidrologiei. Fenomenele dinamice se referă la variaţii de niveluri, debite, viteze, conţinut
de aluviuni etc., sunt determinate de forţe externe (gravitaţie, Coriolis, centrifugă) şi interne
(vâscozitate) şi se manifestă în cadrul anumitor condiţii climatice ale zonei şi morfometrice ale
sectoarelor de albie.

10.1.1. Forţele care acţionează asupra apei din râuri

a) Mişcarea apei din râuri este determinată în primul rând de panta
acestora, respectiv acceleraţia gravitaţională. Diferenţa de altitudine dintre un punct situat în
amonte şi un altul, situat în aval, reprezintă o „cădere” a apei, respectiv o forţă gravitaţională.
(Figura nr. 10.1).

P P2

H  H`

 G

Figura nr. 10.1. Deplasarea unei molecule de apă pe un plan înclinat

Unde: A – picătura de apă
G – greutatea picăturii de apă
P1, P2 – componente ale funcţiei de deplasare
În fond, profilul longitudinal al unui râu este un plan înclinat iar deplasarea apei se face
conform regulilor fizicii.
b) În al doilea rând, mişcarea apei din râuri este influenţată şi de forţa
Coriolis. Râurile îşi etalează cursurile pe lungimi mari, au direcţii de scurgere diferite şi ca
urmare, mişcarea de rotaţie a Pământului are influenţă asupra dinamicii râurilor.
Forţa Coriolis este acea forţă care rezultă din rotaţia Pământului şi care face ca râurile cu
direcţie meridiană să se abată spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în emisfera sudică.
Reprezintă în consecinţă o inerţie a apei din albii, care nu face corp comun cu rocile din patul şi
malurile acestora şi are tendinţa de a „rămâne” în urmă, acţionând asupra malurilor respective
(drept în emisfera nordică şi stâng în cea sudică). Fenomenul comportă şi o anumită „denivelare”
a apei în profil transversal. Pe ansamblu însă, situaţiile sunt foarte complexe din varii cauze:
direcţii complicate ale cursurilor de apă, lungimile şi lăţimile lor foarte diferite, rocile talvegului
şi malurilor cu durităţi diferite, evoluţia albiilor în plan sub impulsul pantelor locale şi a
transportului solid, etc.
c) Forţa centrifugă acţionează în cazul malurilor concave şi este dată de formula:

unde: m = masa apei

V = viteza apei
R = raza curburii meandrului
Acest fenomen determină o anumită înălţare a nivelului apei către malul concav şi o
intensificare a acţiunii de eroziune asupra acestuia. În compensare pe malul convex, predomină,
aluvionările cu formarea reniilor (Figura nr. 10.2)
 mal stâng mal drept
 H

mal stâng
 mal drept
H
R

Figura nr. 10.2. Ridicarea apei spre malul concav datorită forţei centrifuge
(după I. Pişota şi I. Buta. 1975)

10.1.2. Mişcarea laminară şi mişcarea turbulentă

Mişcarea apei în albiile râurilor, dependentă direct de panta de scurgere (forţa gravitaţiei)
şi invers proporţional de particularităţile morfometrice ale albiei (rugozitate), se poate desfăşura
laminar sau turbulent, în funcţie de raportul factorilor de control (pantă şi rugozitate).
Mişcarea laminară este reprezentată prin deplasarea paralelă lină a şuviţelor
(sectoarelor) de apă în toată masa de apă, cu o viteză mai mare la suprafaţă şi la mijlocul râului şi
mai mică spre fundul apei şi spre maluri.
Mişcarea turbulentă sau dezordonată se caracterizează prin deplasarea haotică,
instabilă a fâşiilor de apă şi apare la depăşirea unui anumit prag al vitezei (viteza critică),
diferenţiat în funcţie de asperităţile talvegului şi neregularităţile malurilor. În mişcarea turbulentă
masa de apă se află într-un amestec continuu, fapt ce contribuie la omogenizarea temperaturilor,
turbidităţilor şi a încărcăturii chimice şi / sau a poluanţilor.
Schimbările de direcţie şi de viteză, frecvente în cazul mişcării turbulente dau naştere
vârtejurilor.

Mişcarea turbulentă a apei prezintă următoarele caracteristici:

 - vectorul viteză, în fiecare punct al curentului de apă, are o direcţie variabilă ce tinde,
sub unghiuri diferite, spre direcţia principală a cursului de apă; de aici deplasarea în
vârtejuri;
- viteza la fund şi la maluri este sensibil mai mică decât în sectoarele
centrale ale secţiunii udate;
- mişcarea apei la turbulenţe nu depinde de vâscozitatea ei;
- la curgerea apei în râu, rezistenţa este proporţională cu pătratul vitezei curentului.

10.1.3. Curenţii din apa râurilor

Din cele prezentate mai sus, rezultă că deplasarea apei în albiile râurilor este un proces
complex, dependent de panta de scurgere, de particularităţile morfometrice ale acestora, precum
şi de coeziunea slabă a particulelor de apă, forţa Coriolis etc. Se poate consta faptul că, există
variaţii semnificative ale vitezei de curgere a apei atât în plan orizontal (pe lăţimea râurilor) cât şi
vertical (în adâncime).
Într-un curs natural de apă se formează o serie de curenţi superficiali şi interiori, complecşi.
Fără a intra în detalii de hidraulicitatea albiilor prezentăm grafic modul lor de formare. Figura
nr. 10.3

coamă

Schema curenţilor circulari

provocaţi de curentul superficial

Schema curentului superficial Schema curenţilor elicoidali longitudinali

convergent

Schema curenţilor din zonele de curbură ale râurilor

Figura 10.3. Curenţii din albiile râurilor

 În ceea ce priveşte modul de formare şi de evoluţie a curenţilor din masa de apă a unui râu,
se pot separa patru tipuri:
a) Tipul I: curenţi care se desfac la fund, de la mijloc către maluri şi formează două circuite
închise. Se formează la râuri late şi puţin adânci, unde influenţa malurilor este slabă. Se numesc
curenţi divergenţi. (Figura nr. 10.4 )

Fig. nr. 10.4 Curenţi de tip I – divergenţi

b) Tipul II: Curenţi convergenţi. Aceştia converg din adâncuri spre suprafaţă şi de la maluri către
mijlocul râului. Caracteristic la râuri late, adânci şi cu viteze mari. (Figura nr. 10.5)

Fig. nr. 10.5 Curenţi de tip II – convergenţi

c) Tipul III: curenţi circulari cu o singură direcţie, care iau naştere în zona adâncă a albiei şi se
îndreaptă de la malul concav spre cel convex. Se formează la sectoare de râu meandrate, unde
profilul transversal al talvegului este înclinat spre malul concav. (Figura nr. 10.6 )
Fig. nr. 10.6. Curenţi de tip III – curenţi circulari

d) Tipul IV: Curenţi de tranziţie reversibilă de la tipul I la II (şi invers), în funcţie de raportul
dintre lăţimea şi adâncimea albiei.
În timpul marilor viituri, când albiile majore sunt inundate, pot să apară diferenţieri între
direcţiile de deplasare ale curenţilor. În aceste cazuri se consideră că se formează două cursuri de
apă: unul superior, la nivelul albiei majore, unde curentul urmăreşte panta generală a fundului
văii şi unul inferior, specific albiei minore. Astfel de procese sunt caracteristice şi în coada
acumulărilor unde, adesea, cursurile afluente urmăresc traseele vechilor albii înecate, pe distanţe
mari (fenomen numit memoria râurilor).
Evident nu trebuie pierdut niciodată din vedere gradul deosebit de mare al complexităţii şi
interdependenţei fenomenelor din natură.
10.2.2. Măsurarea şi calcularea vitezei râurilor
În cadrul acţiunii de măsurare a debitelor, atunci când nu se folosesc dispozitive speciale
(debitmetre, canale Parshall, deversori, orificii, profile practice), măsurarea vitezei apei este
absolut necesară. Prin cunoaşterea vitezei şi a secţiunii udate (active) se determină debitul de
apă, ca produs al acestora.
Măsurarea vitezei apei se mai execută însă şi în alte scopuri: determinarea curenţilor,
calcule hidrologice speciale, navigaţie etc.
În practica hidrologică, viteza apei râurilor se măsoară cu mai multe categorii de
dispozitive, instrumente şi aparatură:
a – flotori sau plutitori;
b – tahimetre – batometre;
c – dinamometre;
d – tuburi hidrometrice;
e – morişti hidrometrice.
a – Flotorii sau plutitorii reprezintă corpuri simple, confecţionate din materiale uşoare,
care plutesc pe suprafaţa apei.
Pentru efectuarea măsurătorii, în secţiunea dată, se aleg trei profile, situate la distanţe
cunoscute (de lansare – plecare, de evidenţă şi de sosire) situate pe un sector rectiliniu şi cu
maluri simetrice. Flotorii lansaţi puţin în amonte de profilul de plecare (în cel de lansare) sunt
urmăriţi cu cronometrul (declanşat la atingerea profilului de plecare), până la profilul de sosire
(când se închide cronometrul). În profilul de evidenţă (de la mijloc) se consemnează distanţa la
care trece flotorul faţă de mal (de un reper prestabilit).
Cunoscând distanţa L dintre profilul de plecare şi cel de sosire şi durata parcurgerii acesteia
de către flotor se determină viteza pe acel aliniament:

Vitezele măsurate cu flotori sunt cele de la suprafaţa apei şi, în principiu, sunt mai mari
decât media pe verticală. Corecţia care se aplică este de 0,8 – 0,9 (Vm = 0,8 – 0,9 Vsupr..) .
Se mai folosesc flotori captivi, care se recuperează, sau flotori integratori (recipiente care,
pe măsură ce se umplu cu apă, coboară în adâncime, integrând în acest fel viteza apei pe
verticală).
b. Tahimetre, batometre. Sunt aparate mai complexe utilizate, mai ales, pentru recoltarea
probelor de apă. Dispun însă şi de curbe de etalonare, curbe prin care se determină viteza apei în
funcţie de debitul de umplere:

c. Dinamometrele determină viteza apei prin măsurarea acţiunii sale dinamice.

d. Tuburile hidrometrice (tubul Pitôt), măsoară viteza apei prin transformarea energiei
hidraulice în presiune hidrostatică.
e. Moriştile hidrometrice sunt aparatele cele mai utilizate pentru măsurarea vitezei apei.
În principiu o morişcă hidrometrică nu măsoară direct viteza apei, ci un număr de turaţii ale
paletei (rotorului) într-un anumit timp (80 – 120 secunde), respectiv un număr de rotaţii pe
secundă.
Pe baza unei ecuaţii de etalonare, stabilită în atelierele de tarare, unde se imprimă viteze
cunoscute şi se determină numărul de turaţii pe secundă, se calculează viteza apei. Formula
generală este: V = an + b unde a şi b sunt coeficienţi numerici determinaţi de pe curba de tarare
(ecuaţia acestei curbe).

În principiu o morişcă hidrometrică se compune din:

- corpul moriştii cu dispozitivele de contact;
- coada (ampenajul);
- rotorul (paleta): ax, rotor, rulmenţi, distanţieri,
rotiţa cu 20 dinţi şi ştift de contact, fir de argint,
etc.)
- accesorii: - sonerie electrică sau dispozitiv
luminos;
- tijă (cablu gradat);
- greutate lestară;
- carabinieră, vârtej etc.
- şurubelniţe, baterii, becuri lanternă:
Etapele măsurării vitezei cu morişca hidrometrică sunt:
- pregătirea moriştii pentru lucru;
- efectuarea sondajelor şi determinarea adâncimilor de scufundare;
- măsurarea numărului de turaţii (în 80 – 120”) în fiecare punct, după o
prealabilă aşteptare de acomodare a turaţiilor rotorului cu viteza apei; „N”
- determinarea numărului de turaţii pe secundă „n”;
- calculul vitezelor la diferite adâncimi pe baza ecuaţiei moriştii;
- calculul vitezei medii pe verticală (pe baza recomandărilor din instrucţiuni), prin
metode diferite: analitică, grafomecanică, grafoanalitică etc.

Metoda analitică constă în calcularea vitezei medii pe verticală prin medierea aritmetică,
ponderată, a vitezelor măsurate în punctele standard. Instrucţiunile care se aplică în reţeaua
hidrometrică a României elaborată de INMH Bucureşti, recomandă următoarele formule, în
funcţie de numărul punctelor de măsurare:
- 1 punct: Vm = V· 0,6
- 2 puncte: Vm = (Vs + Vf) / 2
- 3 puncte: Vm = (V0,2+2V0,6+V0,8)/4
- 5 puncte de măsurare: Vm = (Vs+3V0,2+3V0,6+2V0,8+Vf) /10
 S = 18,5 cm2
0,600 18,5 x 0,2 x 0,2 = 0,74 m2
Vm = 0,7h / 1,40  0,530 m/s

0,700 0,
2
Se observă o relaţie de
egalitate între părţile
Vm haşurate situate de o
parte şi de alta a vitezei
1,40 medii

0,560 0,
6

0,440 Figura nr. 10.8. Exemplu de

0,8
0,280 calcul grafomecanic al vitezei
medii pe verticală

2. Hidrometria nivelurilor

10.3.1. Observarea şi prelucrarea nivelurilor

Prin nivelul apei unui râu nu se înţelege adâncimea acestuia, aşa cum s-ar părea la prima
vedere, ci înălţimea oglinzii apei faţă de un anumit punct fix, numit “0” al mirei.
Cota “0” miră se alege de regulă în aşa fel, încât nivelul apei să nu scadă niciodată sub
acesta, pentru a se evita valorile negative atunci când se prelucrează şirurile de valori obţinute.
Dar, în natură, sunt situaţii când albia este erodată şi nivelul apei scade sub cota “0” miră
stabilită. Pentru a se evita valorile negative, la prelucrări se alege un plan fictiv situat cu 1-2 m
mai jos decât planul “0” miră, care se numeşte planul “0” al graficului. Diferenţa dintre cele
două planuri se numeşte H (delta H).
Observaţiile asupra nivelurilor se efectuează la mira hidrometrică. Acesta este, în fond un
dispozitiv gradat (plăci de miră), fixat pe piloţi, pe pilele sau culeele podurilor etc. pe care se
citesc valorile de nivel observate. Ecartul mirei se alege în aşa fel, încât să poată fi observată
toată gama de valori, de la cele mai mici, până cele mai mari. Pentru acces mai uşor, atunci când
se folosesc piloţi de miră aceştia sunt mai mulţi şi se fixează pe mal, cu continuitatea plăcilor
bine determinată. Figurile nr. 10.09. şi 10.10.
 Figura nr. 10.9. Miră hidrometrică şi
detaliu la partea inferioară

Figura nr. 10.10. Tipuri de mire hidrometrice (înclinată, pe un singur pilot şi pe mai mulţi piloţi)
Observaţiile la miră se efectuează de două ori pe zi (orele 7 şi 17). În situaţia regimului
relativ constant şi suplimentar, în caz de variaţii semnificative. Se are în vedere includerea în
şirul de valori observate a nivelurilor maxime şi minime.
Oservaţiile de nivel se consemnează în carnete tip, în
care se mai înregistrază precipitaţiile căzute, temperatura
apei şi a aerului, viteza şi direcţia vântului (aprecieri),
starea timpului şi starea râului (liber sau cu fenomene de
îngheţ, vegetaţie etc.). Ca şi în cazul debitelor, imprimatele
tip se vor prezenta şi discuta la activităţile de lucrări
practice.
Prelucrarea nivelurilor comportă următoarele
operaţiuni:
- la citirile brute (faţă de “0”miră) se aplică adaosul
(∆H);
- se calculeză medii zilnice:
- aritmetic, când sunt 2 valori şi când variaţiile
nu sunt prea mari;
- ponderat, când sunt 3 sau mai multe valori diferenţiate mai mult de 10% faţă de
ecartul anual de variaţie ;

- se calculează media lunară / 30,31;

- se extrag valorile extreme.
După calculul nivelurilor, pe acelaşi carnet se efectuează calculele asupra temperaturilor,
fenomenelor de îngheţ sau vegetaţiei, se întocmesc grafice etc., conform instrucţiunilor din
reţeaua hidrometrică naţională.

În ceea ce priveşte, nivelurile, putem vorbi, despre:

- valori instantanee – de la orele de observaţie;
- valori medii: zilnice, lunare;
- valori maxime şi minime – din fiecare lună;
- valori medii anuale;
- valori extreme anuale;
- valori multianuale;
- ecart anual de variaţie (Hmax - Hmin);
- ecart multianual de variţie (din şirul de valori);

- hidrogradul: Hd =
 Având în vedere variabilitatea mare a nivelurilor în timp şi imposibilitatea practică de
supraveghere permanentă a mirelor hidrometrice pentru înregistrarea nivelurilor se utilizează
aparate speciale numite limnigrafe. În principiu, un limnigraf (Figura nr.10.11) se compune din:

Figura nr. 10.11. Limnigrafe: orizontal şi vertical

- un tambur orizontal sau vertical pe care se fixează diagramele specifice fiecărui tip în parte;
- un dispozitiv de ceasornic, cu arc, care se încordeză la 24 ore, săptămânal sau lunar;
- un sistem de înregistrare, dotat cu peniţă cu tuş special sau cu creion;
- un rotor, cu sistem de reducere la scară a variaţiilor de nivel;
Limnigraful se instalează într-o cabină (casetă) dispusă deasupra unui puţ care are
legătură, printr-o conductă, cu albia râului şi în care nivelurile variază concomitent şi concordant
cu cele ale apei din râu, pe principiul vaselor comunicante.
Atunci când nu se dispune de limnigrafe, pentru identificarea cel puţin a valorilor extreme
se utilizează mire de maximă şi de minimă. Mira de maximă este o cutie de lemn cu uşiţă, cu un
perete interior vopsit în negru şi gradat, care se ataşează la construcţia mirei existente. Se dă cu
cretă partea înnegrită, iar apa, în creştere spală
această cretă până la nivelul maxim. Mira de maximă
este dispusă cu cote corelate cu mira de bază, astfel
că nu este greu de citit, pe rigla gradată din interior,
cota maximă înregistrată.
Mira de minimă este o construcţie din rigle
prevăzute cu crestături în care alunecătorul coboară
până la cotele minime, în mod adecvat.
În ultimii ani s-au introdus şi la noi în ţară staţii
hidrometrice automate care au senzori pentru
măsurarea nivelurilor, precipitaţiilor şi a
temperaturilor (Figura nr. 10.12.).

Figura nr. 10.12. Pluviometru automat.

10.3.2 Cheia limnimetrică

Între niveluri şi debite, pe un curs de apă, există o legătură directă. Creşterile de nivel se
concretizează prin creşteri corespunzătoare ale debitelor.
Legătura debitelor cu nivelurile se numeşte cheie limnimetrică şi prezintă o importanţă
deosebită pentru activitatea de hidrometrie – hidrologie. Cheia limnimetrică se întocmeşte pe
baza măsurătorilor de debite efectuate de-a lungul anului, pe fazele de regim. Are forma unei
curbe cu deschidere spre dreapta. (Figura nr. 10.12).
 Cote la mira
160
(cm)

140

120
Q = f(H)  = f(H) V = f(H)
100

80

60

40

20

Debit de apa (m 3/s) Sectiunea (m 2) Viteza medie (m/s)

0
0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 0
100 10 20 30 40 0
50 2

Figura nr. 10.12. Cheie limnimetrică. Râul Slănic la Slănic Moldova

Cheile limnimetrice pot fi:
- curbe unice – în cazul albiilor stabile;
- curbe periodice – în cazul albiilor care se modifică la viituri;
- familii de curbe – în cazul fenomenelor de remu;
- curbe cu buclă – uneori, în cazul surpării malurilor din timpul viiturilor;
Pentru cheile limnimetrice se determină expresiile lor tabelare, după care nivelurile se
transformă în debite.

3. Analiza scurgerii apei

Scurgerea apei (S) este un element al bilanţului hidrologic general şi cunoaşterea acesteia
este deosebit de importantantă pentru cercetarea fundamentală şi pentru gospodărirea cantitativă
şi calitativă a resurselor de apă. Variaţia în timp a scurgerii apei se numeşte regimul scurgerii.

10.4.1. Alimentarea scurgerii. Sursele de alimentare

În alimentarea scurgerii apei, rolul factorilor climatici este determinant, dar nu singurul.
Mai contribuie la aceasta factorul geologic (structura, tectonica şi litologia zonei), morfologia
bazinului hidrografic, pantele de scurgere, vegetaţia, existenţa lacurilor şi a mlaştinilor etc.
Omul, prin lucrările pe care le execută în bazinele hidrografice (acumulări, îndiguiri, desecări,
irigaţii etc.) introduce modificări semnificative în regimul scurgerii (redistribuire, consumuri,
transferuri de debite etc.).
În principal, cursurile de apă au o alimentare superficială (din ploi, topirea zăpezilor şi
a gheţarilor) şi subterană (din resurse freatice şi de adâncime).
Alimentarea râurilor din ploi este caracteristică zonelor calde ale globului şi în cele
temperate pe durata sezoanelor calde. Regimul hidrologic al râurilor alimentate din ploi reflectă
caracterul precipitaţiilor, fiind mai constant în zonele ecuatoriale, variabil în zonele musonice,
tropicale umede şi temperat oceanice şi foarte variabil în zonele tropicale semiaride şi temperate
continentale.
 Alimentarea râurilor din topirea zăpezilor este specifică regiunilor temperate şi
subpolare, dar se manifestă şi în regiunile calde foarte înalte (montane) unde zăpezile persistă
perioade mai lungi din an sau sunt persistente.
Alimentarea râurilor din topirea gheţarilor este caracteristică zonelor reci şi foarte
înalte, unde sunt instalaţi gheţari de calotă sau montani. La aceste râuri caracteristica regimului
hidrologic constă în faptul că scurgerea maximă şi debitele cele mai mari se produc vara, la
topirea limbilor gheţarilor. (ex. râurile din Alpii înalţi – Günz, Mindel, Würn, Isar, Inn; Sf.
Laurenţiu din America de Nord; Nilul superior din Africa; Angara din Siberia etc.).
În funcţie de predominarea uneia sau a alteia din sursele de alimentare superficială, tipurile
de alimentare se numesc: pluvială, nivală, glaciară, pluvio-nivală, nivo-pluvială etc.
Alimentarea din surse subterane freatice sau de adâncime se realizează prin
descărcarea pânzelor respective.

Pentru ţara noastră, în condiţiile unui climat temperat continental moderat în vest şi mai
excesiv în est, de-a lungul unui an calendaristic, în regimul râurilor se constantă existenţa a patru
perioade:
1. Perioada de iarnă (lunile XII-II) cu scurgere redusă, alimentată predominant din
resurse subterane (mai ales în părţile estice ale ţării), caracterizată prin reţinerea
precipitaţiilor pe sol sub formă de strat de zăpadă şi prezenţa fenomenelor de îngheţ pe
cursurile de apă (năboi, gheaţă la maluri, poduri de gheaţă, sloiuri, zăpoare etc.).
2. Perioada de primăvară (lunile III-V), caracterizată printr-o mare bogăţie a scurgerii
(30-40% şi peste, din volumul anual) datorită topirii zăpezii şi precipitaţiilor. Se produc
viituri şi ape mari cu durate mai îndelungate. Cea mai bogată scurgere de primăvară se
întâlneşte în zonele montane.
3. Perioada de vară (lunile VI-VIII). Procentajele de participare la volumul anual al
scurgerii sunt mai mici decât cele de primăvară, dar se menţin încă ridicate (25-35%) datorită
unor viituri torenţiale de amploare mare.
4. Perioada de toamnă (lunile IX-XI). Se caracterizează printr-o scurgere mai redusă (15-
20% din volumul anual), prin creşterea rolului alimentării din resurse subterane. Pe acest
fond de „calm” hidrologic se produc însă şi unele viituri.

10.4.3. Influenţa factorilor fizico-geografici asupra scurgerii râurilor

În analiza regimului scurgerii unui râu se porneşte totdeauna de la ideea că acesta, într-o
secţiune dată, reflectă ansamblul condiţiilor fizico-geografice din bazinul hidrografic aferent. La
influenţa factorilor naturali se adaugă, tot mai pregnant, impactul antropic.
Deoarece clima reprezintă principalul factor de control al scurgerii, elementele climatice
(temperatura, precipitaţiile, nebulozitatea, umiditatea aerului, evaporaţia, vânturile, durata de
strălucire a soarelui, radiaţia solară etc.) reprezintă factorii climatici ai scurgerii. Celelalte
componente ale mediului geografic (geologia, relieful, pantele de scurgere, vegetaţia, solurile şi
altele) reprezintă factorii neclimatici. La rândul lor, activităţile socio-economice se constituie în
factorul antropic.
Între factorii naturali ai scurgerii (climatici şi neclimatici) există legături strânse de
interdependenţă, în sensul că aceştia acţionează întotdeauna interconjugat. Astfel temperatura
aerului şi radiaţia solară influenţează direct asupra evapotranspiraţiei, după cum umezeala
aerului şi nebulozitatea o influenţează indirect. De asemenea diferenţele termice locale, zonale
sau globale condiţionează regimul vânturilor care, la rândul lor, au influenţă asupra evaporaţiei.
Asupra tuturor acestor interdependenţeţe acţionează factorii neclimatici cum ar fi poziţia
geografică ce se supune zonalităţii latitudinale sau relieful, care, prin altitudine, impune
zonalitatea verticală.
Caracteristicile geologice ale bazinului hidrografic condiţionează acumularea pânzelor de
ape subterane care, la rândul lor, alimentează scurgerea râurilor.
Vegetaţia şi solurile au, de asemenea, un rol important în regularizarea debitelor de apă
prin intercepţia unei părţi din precipitaţii pe coronament şi acumularea apei în litieră sau în
orizonturile afânate ale învelişului pedologic. Este evident că pădurile de foioase cu o litieră
bogată dezvoltată pe soluri adânci se constituie în adevărate rezervoare de apă care au
efect regularizator deosebit de puternic asupra scurgerii.
Aceste procese vor fi înţelese mai bine pe măsură ce se vor acumula mai multe cunoştinţe
de climatologie, geomorfologie, geologie, biogeografie, pedologie etc.

10.4.4. Influenţa factorului antropic

Acţiunile omului asupra mediului geografic, tot mai puternice şi mai complexe pe măsura
dezvoltării activităţilor social economice, se exercită şi asupra scurgerii apei. Prin amenajarea
cursurilor de apă şi a bazinelor hidrografice (construirea unor acumulări tot mai mari, îndiguiri,
irigaţii, desecări şi prin consumurile de apă) se introduc modificări esenţiale asupra regimului
scurgerii.
Amplasarea lacurilor de acumulare pe cursurile de apă face ca, în aval de barajele acestora,
regimul scurgerii apei să devină dependent de manevrele care se execută la uvraje. Debitele mici
şi medii se acumulează în chiuvetele lacurilor, de unde sunt valorificate în scopuri complexe
(hidroenergie, alimentări cu apă potabilă, industrială şi pentru agricultură, agrement etc.) iar cele
maxime, care nu pot fi acumulate sunt tranzitate prin manevre prevăzute de regulamente de
exploatare precise. Amenajările complexe, irigaţiile, desecările, transferurile de debite şi
consumurile de apă reprezintă aspecte ale modificărilor directe pe care factorul antropic le
introduce asupra regimului scurgerii apei. Alături de acestea se asociază şi multe alte activităţi cu
impact indirect cum ar fi despăduririle, păşunatul intensiv, practicarea agriculturii, extinderea
spaţiul clădit şi multe altele. Modificările indirecte se reflectă mai mult la impactul asupra
elementelor climatice şi a schimbării condiţiilor de manifestare propriu-zisă a scurgerii (creşterea
torenţialităţii, diminuarea scurgerii, procese geomorfologice active etc.).

10.4.5. Elementele caracteristice ale regimului scurgerii

În practica hidrologică şi în gospodărirea apelor prezintă relevanţă toate aspectele scurgerii,
considerate în timp şi spaţiu, dar cel mai mult se operează cu valorile medii şi extreme ale
acesteia (scurgerea maximă şi minimă).
Scurgerea medie este considerată ca fiind indicele cel mai general al resurselor de
apă şi stă la baza tuturor proiectelor de valorificare complexă a acestora, de amenajare şi de
gospodărire a apelor.
Valorile medii ale scurgerii se obţin pe baza observaţiilor şi măsurătorilor efectuate într-o
reţea bine organizată de puncte de monitorizare şi a extinderii rezultatelor obţinute, pe bază de
corelaţii şi generalizări fundamente ştiinţific, pentru alte zone mai puţin cercetate în mod direct.
 Pentru ca valorile obţinute direct sau prin relaţii de generalizare să exprime cât mai fidel
realităţile din teren este necesar ca şirurile de valori să aibă anumite dimensiuni statistice (25-35
ani şi chiar mai mult). În felul acesta valorile medii care se calculează susţin în bună măsură o
fundamentare corespunzătoare a proiectelor de valorificare a apelor.
Fiind strict dependentă de factorii mediului geografic, scurgerea se supune legilor
zonalităţii latitudinale şi altitudinale, iar relaţiile de extindere şi generalizare se sprijină în mod
deosebit pe aceste zonalităţi. În cazul existenţei influenţelor antropice, acestea se monitorizează
prin metodologii adecvate iar valorile reale; măsurate, se corectează în mod corespunzător,
operaţie numită în mod curent reconstituirea regimului natural.
Pe teritoriul României scurgerea este monitorizată la un număr de peste 900 staţii
hidrometrice, din care peste 125 numai pentru spaţiul hidrografic Siret (bazinul hidrografic Siret
administrat de către Direcţia Apelor Siret) care nu include subbazinele Bârlad şi Buzău.
Pornind de la importanţa mărimii bazinului hidrografic şi de la elementele cadrului natural
care condiţionează, în principal, mărimea scurgerii, de obicei, în practică, se utilizează corelaţii
în care se reflectă această condiţionare. Pentru ca valorile să fie cât mai reprezentative nu se
operează direct cu debitele de apă (Q), decât în anumite cazuri.
Cel mai adesea este utilizată scurgerea specifică (q), rezultată din raportul q=

care se exprimă în l/sec/km2.

Scurgerea specifică reprezintă volumul de apă cu care participă fiecare Km2 dintr-un bazin
hidrografic la formarea scurgerii. În felul acesta, diferenţele introduse de mărimea bazinului
hidrografic dispar, iar datele devin mult mai reprezentative.
Cele mai frecvente legături (corelaţii) cu care se operează sunt: q= f(F);
q = f(H med) unde q = debit specific – (l/sec/km2);
F = suprafaţa bazinului hidrografic (km2);
Hmed = altitudinea medie a bazinului hidrografic (m).
Varietatea mare a condiţiilor de formare şi de regim al scurgerii, chiar pe teritorii mai
reduse cum este cazul României, impune, de fapt, o familie de curbe de variaţie a legăturii q=
f(Hmed) iar rezultatele obţinute se ordonează geografic. Se constată că valorile scurgerii medii
specifice sunt mai mari în zona montană, înaltă, 10-35l/sec/km 2, au valori mijlocii în zonele de
deal şi podiş 5-10l/sec/km2 şi sunt mai mici în câmpie sub 5l/sec/km2. Aceste limite sunt
estimative.
La nivel planetar scurgerea medie specifică prezintă variaţii cu mult mai mari.
Trebuie menţionat faptul că între mărimea bazinului hidrografic şi valorile scurgerii
specifice există un raport de proporţionalitate inversă. Râurile mari ocupă teritorii situate în
diferite zone geografice, iar precipitaţiile căzute pe teritoriul acestor bazine sunt foarte
diferenţiate.
Scurgerea maximă reprezintă o fază deosebit de importantă a scurgerii atât prin
efectele sale directe (inundaţii soldate adesea cu victime şi pagube imense), cât şi pentru
proiectarea lucrărilor pe cursuri de apă. Datorită faptului că măsurătorile în condiţiile
scurgerii maxime se efectuează cu mare dificultate şi conţin erori importante, aceasta prezintă
încă o problemă delicată pentru hidrologie. Extrapolarea cheilor limnimetrice la ecarturi mari
conţine, de asemenea, multe aproximaţii indiferent de metodele folosite.
Pentru ţara noastră fondul mare de date acumulate în timp, într-o reţea hidrometrică destul
de bine pusă la punct a permis o cunoaştere satisfăcătoare a scurgerii maxime, chiar şi pe râuri
pe care nu există secţiuni de monitorizare.
 Ca şi scurgerea medie, scurgerea maximă se supune legilor zonalităţii. În cazul
României nu diferenţele de latitudine sunt cele care controlează formarea scurgerii maxime,
deoarece suprafaţa este destul de redusă, ci altitudinile medii diferite ale bazinelor hidrografice.
Aici, însă, contează foarte mult suprafaţa bazinului hidrografic.
Expresia cea mai elocventă a scurgerii maxime o constituie viiturile, în special cele
generate de ploi torenţiale şi abundente cantitativ. În condiţiile ţării noastre, în care munţii ocupă
o poziţie relativ centrală, topirea zăpezii singură, oricât de rapid s-ar realiza, nu poate produce
viituri catastrofale. Atunci când peste o topire rapidă a zăpezii se suprapun ploi însemnate
cantitativ, viiturile produse sunt deosebit de mari. Este cazul viiturii de la jumătatea lunii mai
1970, produsă pe majoritatea râurilor ţării, în special pe cele cu obârşia în Carpaţii Orientali
(Someş, Mureş, Olt, Bistriţa) care a produs pagube foarte mari, apreciate la 10 miliarde de dolari
şi 166 victime omeneşti.
Viiturile reprezintă creşteri importante de nivel, produse în timp scurt, ca urmare a unor
ploi torenţiale bogate, topirii rapide a unui strat important de zăpadă, accidente hidrotehnice etc.
Durata unei viituri se măsoară în ore pentru râurilor mici, torenţiale, zile pentru râurile
mijlocii şi mari şi în săptămâni, pe fluviile cu bazine hidrografice de dimensiuni subcontinentale.
Dacă avem în vedere modul lor de formare, viiturile pot avea ca origine ploile, topirea
zăpezilor şi a gheţarilor, sau pot fi de provenienţă mixtă. În Figura 10.13. prezentăm un model de
viitură.

Cote Precipitatii
500 (cm) (mm) 40
450
20
400
350
0
300
250 -20
200
-40
150
100
-60
50
Timp
0 -80
26 26 27 27 28 28 28 28 28 28 28 28 28 28 28 28 28 28 28 28 28 28 29 29 29
- - - - - - - - - - -
Precipitatii (mm)
- - - - - - - - - -
Nivel (cm)
- - - -
07 07 07 07 07 07 07 07 07 07 07 07 07 07 07 07 07 07 07 07 07 07 07 07 07
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
04 04 04 04 04 04 04 04 04 04 04 04 04 04 04 04 04 04 04 04 04 04 04 04 04
7: 17 7: 17 7: 11 11 12 12 12 12 13 13 13 13 14 14 14 15 19 20 22 7: 16 17
00 :0 00 :0 00 :0 :3 :0 :1 :3 :4 :0 :1 :3 :4 :0 :1 :3 :0 :0 :0 :0 00 :0 :0
0 0 0 0 0 5 0 5 0 5 5 5 0 5 0 0 0 0 0 0 0
Figura nr. 10.13. Viitura de la Goioasa jud. Bacau

Pentru analize şi calcule hidrologice şi pentru scurgerea maximă se întocmesc corelaţii şi

generalizări având ca suport dependenţa valorilor acesteia de suprafaţă şi de altitudinea medie a
bazinelor de recepţie.
 qmax = f(F); qmax = f(Hmed); qmax = f
Ca şi în cazul scurgerii medii aceste legături au o repartiţie zonală pe teritoriile analizate.
Deoarece debitele maxime cele mai semnificative provin din ploi, analizele complexe şi
corelaţiile care se întocmesc ţin cont şi de acest element meteorologic. Se au în vedere ploile care
au produs viitura în mod efectiv, ploile maxime căzute în 24 ore, precum şi ploile care le-au
precedat pe cele care au generat viitura cu un număr de zile (de regulă 10) şi care au imprimat un
anumit grad de umiditate solului (SMI).
Contează foarte mult capacitatea de absorbţie a precipitaţiilor de către sol.
În practica inginerească şi în proiectare se utilizează debite maxime cu anumite
probabilităţi de depăşire (0,1, 0,5, 1, 2, 3, 5, 10, 20%) determinate prin prelucrări statistice
aplicate unor şiruri de valori. De exemplu, se consideră că un debit maxim cu probabilitatea de
depăşire de 1% poate fi atins (depăşit), teoretic, odată la 100 ani etc.
Astfel de calcule se întocmesc şi pentru volume asigurate, necesare mai ales în proiectarea
acumulărilor.
Alte elemente deosebit de importante care se determină prin prelucrarea viiturilor sunt
coeficientul de scurgere care reprezintă raportul dintre volumul scurs şi cel al precipitaţiilor
care a generat viitura şi stratul scurs, respectiv raportul dintre volumul scurs şi suprafaţa
bazinului hidrografic. Coeficientul de scurgere oferă indicii asupra eficienţei ploii pentru
scurgere, iar stratul scurs se utilizează în analizele de bilanţ, plecând de la faptul că precipitaţiile
se măsoară de regulă sub formă de strat.
Trebuie menţionat faptul că noţiunile: coeficient de scurgere, strat scurs, asigurări se
utilizează de regulă şi în cazul scurgerii medii sau celei minime.
Scurgerea minimă prezintă o importanţă practică deosebită pentru asigurarea
rezervelor de apă la sursele de alimentare. În condiţiile actuale scurgerea minimă este cel mai
mult afectată de activităţile antropice atât cantitativ (prin consumuri) cât şi calitativ (prin
poluare).
Scurgerea minimă este dependentă de mărimea bazinului hidrografic şi de altitudinea
medie a acestuia. Aceste legături au o valabilitate zonală.
Având în vedere importanţa deosebit de mare a scurgerii minime pentru comunităţile
populate şi necesitatea unei cunoaşteri cât mai bune a parametrilor acesteia, în cercetările
hidrologice şi în practică se determină anumite valori etalon:
- debitul minim minimorum (istoric) = cea mai mică valoare care a fost înregistrată într-
un lung şir de observaţii;
- debitul mediu zilnic minim anual = cea mai mică valoare medie zilnică din toate
valorile unui an;
- debitul mediu lunar minim anual = cea mai mică valoare medie lunară dintr-un an;
- debitul mediu lunar minim din perioada VI -VIII = cea mai mică valoare medie
lunară din perioada de vară (de irigaţii).
Pe baza şirurilor de valori selectate pe categoriile de mai sus, s-au întocmit curbe statistice
de asigurare. Cele mai importante valori asigurate, care se iau în calculele de proiectare, sunt de
80%, 90%, 95%, 97%.
O valoare asigurată de 95% este teoretic un debit care se întâlneşte în secţiunea respectivă
în 95% din durata unui an.
Dacă valoarea asigurată 95% se referă la debitul mediu lunar minim anual, atunci aceasta
este denumită debitul de diluţie şi este cel mai frecvent luată în calculele de specialitate.
 În gospodărirea apelor sunt consacrate mai multe denumiri ale diferitelor categorii de
debite minime.
- debitul de diluţie - Q med lunar min. an. asig. 95%;
- debitul de etiaj – poate fi depăşit 355 zile an;
- debitul de apă minim (lunar, sezonier, anual, multianual) sau minim minimorum;
- debitul minim necesar pentru utilizatori;
- debitul salubru (ecologic) debitul necesar pentru evitarea epidemiilor, bolilor legate
de apă;
- debitul de servitute – debitul salubru + minim necesar.
În graficele şi corelaţiile de analiză (qmin= f(F)); qmin= f(Hm) se utilizează mai ales valorile
specifice ale scurgerii pentru o bună comparabilitate.
Secarea râurilor este un fenomen legat de scurgerea minimă. Cauzele secării sunt:
lipsa precipitaţiilor, existenţa unor sectoare de râu cu infiltraţii puternice, bararea cursurilor în
amonte şi exploatarea defectuoasă a acumulărilor.

4. Scurgerea aluviunilor
Aluviunile din albiile râurilor prezintă o importanţă deosebită, mai ales pentru gospodărirea
apelor, din mai multe puncte de vedere:
- tranzitul de aluviuni exprimă potenţialul erozional din cadrul bazinului hidrografic;
- aluviunile pot colmata prizele de apă;
- apele cu grad mai mare de turbiditate sunt mai greu de tratat pentru consum;
- viiturile cu ape foarte tulburi, produc aluvionări pe terenurile inundate;
- aluviunile contribuie la diminuarea calibrului albiilor, canalelor şi conductelor, reducând
din eficienţa acestora.
Regimul scurgerii aluviunilor prezintă o variabilitate mult mai mare decât cel al apei
deoarece factorii locali şi în special litologia, solurile şi pantele deţin un control mult mai
pregnant în formarea acestora.

Hidrometria aluviunilor.
Prin albiile râurilor trec aluviuni în suspensie (în masa de apă, reprezentând
tubiditatea apei), târâte (care se rostogolesc pe fundul albiei) şi sedimentate (depuse în patul
albiei, cu deplasări la viituri). Pentru fiecare dintre cele trei categorii de aluviuni există
metodologii specifice de măsurare. În cazul aluviunilor în suspensie se măsoară turbiditatea
apei, exprimată în gr/l sau kg/m 3. Turbidităţile măsurate în verticalele de viteză se înmulţesc cu
debitele parţiale şi prin însumare, se obţine debitul de aluviuni în suspensie (R) măsurat în kg/s.

10.7.2. Regimul fenomenelor de îngheţ

Pentru râurile din zonele temperate şi reci, în anumite perioade ale anului, mai lungi sau
mai scurte, sunt caracteristice fenomenele de îngheţ. Acestea se instalează după ce temperatura
aerului scade sub 00 C la intervale de timp, mai mici sau mai mari, în funcţie de debitul de apă şi
de viteza de scurgere. La pâraie şi râurile mai mici, instalarea fenomenelor de îngheţ are loc
aproape imediat, deoarece debitele sunt reduse şi apa preia destul de repede temperaturile
negative ale aerului.
De regulă fenomenele de îngheţ pe cursurile de apă apar atunci când se realizează o
anumită sumă a temperaturilor negative. Viteza mare a apei întârzie, de cele mai multe ori,
apariţia formaţiunilor de gheaţă.
Într-o ordine logică evoluţia fenomenelor de îngheţ se produce astfel:
- ace de gheaţă - sunt primele formaţiuni de gheaţă care apar în apa râului. Acele
de gheaţă se formează în masa de apă şi curg odată cu aceasta;
- gheaţă de fund - la râurile de munte, din cauza vitezei mari, gheaţa nu se poate
forma în masa de apă suprarăcită. La fund, unde vitezele sunt mai mici se formează o
gheaţă spongioasă prinsă de pietre;
- gheaţă la maluri – la malurile râurilor, unde vitezele sunt mai mici apar fâşii de
gheaţă care se lăţesc încontinuu;
- năboi(zai)- reprezintă zăpada care cade pe apă şi se aglomerează fără să se
dezgheţe, sau grupări de ace de gheaţă. Năboiul influenţează mult variaţiile de nivel,
deoarece, prin acumulare în porţiunile mai înguste sau sub celelalte formaţiuni de
gheaţă, reduce mult viteza râului, uneori până la blocarea scurgerii;
- gheaţă la maluri evoluată – se formează prin alipirea unor fâşii noi de
gheaţă, către axul râului, la formaţiunile existente la maluri. Se identifică prin aspect
şi culoare diferită;
- canal dezgheţat – când evoluţia gheţii la mal continuă, până ce rămâne un
spaţiu liber spre axul râului, destul de îngust, ca un canal;
- pod de gheaţă întrerupt – fenomenul se numeşte astfel atunci când pe
anumite sectoare gheaţa ocupă toată lăţimea râului, dar rămân încă porţiuni, destul de
întinse, dezgheţate;
- apa peste gheaţă – de regulă apare atunci când apa de sub gheaţă, iese prin
unele crăpături sau ochiuri, la suprafaţa gheţii şi o inundă, pe anumite grosimi;
- maluri dezgheţate – apar primăvara, când malurile se încălzesc sub razele
soarelui, iar gheaţa se dezlipeşte de acestea;
- sloiuri (mari şi dese sau mici şi rare) – sunt formaţiuni de primăvară formate prin
distrugerea podurilor de gheaţă şi antrenarea spre aval a bucăţilor rezultate;
- zăpor – o aglomeraţie de sloiuri în porţiuni îngustate ale albiilor sau la poduri, care
împiedică scurgerea şi produc revărsări şi inundaţii. Sunt foarte periculoase, prin
forţa lor de distrugere;
- pod de gheată – când toată suprafaţa apei este îngheţată.
Zăpoarele se formează şi atunci când râurile se dezgheaţă din amonte spre aval, datorită
unor încălziri locale. Ex. râul Dorna – cu bazin dezvoltat în V, în zone cu desprimăvărare
timpurie. De asemenea marile fluvii care curg spre N (Obi, Enisei, Lena).