Mediteranele

Mediterana arctica este cuprinsa intre marile adiacente Siberiei, nordului Europei, Groenlanda, Alaska si
M Beaufort. Principalele bazine sunt despartite de 3 praguri: creasta Alpha, creasta Lomonosov si
prelungirea crestei medio-atlantice.

Mediterana europeana(romanica) se afla situata la contactul a 3 placi, in nord placa euroasiatica, in sud
placa africana si in est placa arabica. In prezent Marea Mediterana este divizata in mai multe bazine:
mediterana europena, bazinul ionian, bazinul levantin si bazinul Marii negre. Adancimea maxima este de
apr 4000m la contactul dintre bazinele ionian si levantin. Marile componente Marii Mediterane
europene sunt: M Alboran, M Baleara, M Tireniana, M Adriatica, M Ionica, M Egee, M Marmara, M
Neagra, M Azov.

Mediterana americana este situata intre America de nord si America centrala si de sud, este inchisa
catre est de Insulele Antile. Principalele subdivizuni sunt G Mexic si M Caraibelor, legate prin Canalul
Yukatan. Adancimea maxima este atinsa in fosa Cayman, de -7200m iar fundul marii este foarte
accidentat datorita succesiunii foselor si crestelor care se continua pana in Oceanul Atlantic.

Mediterana austral-asiatica este situata la contactul dintre placa eur-asiatica, placa australiana si placa
Filipine, formata din 15 bazine marine care implica numeroase probleme regionale. Cele mai importante
mari sunt: M Solomon, M Arafura, M Australiei de vest.

Relieful bazinelor oceanice

Succesiunea formelor de relief submarine este analizata pe hartile batimetrice delimitandu-se in acest
fel marile unitati de relief. Aceste harti reflecta modul de imbinare a diferitelor forme de relief submarin.
Sub aspect morfohidrografic se iau in considerare adancimea, depozitele sedimentare si structura de
fundament. Fundul oceanic cuprinde 2 mari diviziuni:

A.marginea continentala

B.bazinul oceanic

A Marginea continentala

Marginea continentala este relieful care s-a format pe crusta continentala si care racordeaza continentul
cu bazinul oceanic desfasurandu-se sub actiunea factorilor morfo-genetici tectonici, marini si submarini.

Marginea continentala include coasta, linia de tarm, selful continental(platforma continentala), abruptul
continental(povarnisul continental), glacisul(piemontul oceanic).
Tipuri de margine continentala

In functie de originea si evolutia lor sunt cunoscute 2 tipuri de margine continentala: pasiva si activa

1. Marginea continentala pasiva prezinta un versant continental usor inclinat si extins cu un glacis
continental dispus frecvent pe mai multe trepte si afectat rar de vulcanism si seismicitate.

Dpdv structural pot fi margini continentale cu un strat gros de sedimente asa cum apare in vestul
bazinului Atlantic(15km) si margine continentala cu un strat subtire de sedimente(<15km) cum apare in
estul bazinului Atlanticului de nord.

Dpdv genetic sunt margini continentale pasive formate prin divergenta si prin culisare. Cea prin
divergenta s-a format in urma procesului de riftogeneza fiind specific bazinului atlantic in schimb
marginea formata prin culisare este specifica zonelor in care faliile transformante ajung pana la
marginea bazinui oceanic.

Dpdv regional intalnim marginea continentala de tip neoformat acolo unde riftogeneza este in stadiul
primar, margine continentala de tip african cu versanti abrupti, coaste inguste si strat subtire de
sedimente, margine continentala de tip american cu versanti usor inclinat, coaste extinse si glacisuri
dispuse pe mai multe trepte si marginea continentala de tip antarctic.

Marginea continentala pasiva ocupa 70% din lungimea totala a marginii continentale si ofera
posibilitatea amplasarii asezarilor umane ca urmare a favorabilitatii zonelor costiere.

2. Marginea continentala activa prezinta procese geodinamice active, sunt instabile, cu

seismicitate accentuata, subsidenta si vulcanism, in cadrul ei intalnind mai multe tipuri.

a)Tipul andin se formeaza la contactul unei placi continetale subduse cu o placa oceanica in bazinul est-
pacific, cu un litoral ingust, self ingust, versant continental abrupt dispus pe mai multe trepte si un glacis
continental redus.

b)Tipul de arc insular este specific vestului bazinului Oceanului Pacific, prezinta o succesiune de forme
variate in care lipsesc campiile costale si litorale.

c)Tipul mixt se realizeaza la contactul dintre o placa continentala si un sector format din mai multe arce
insulare si se intalneste in vestul bazinului Oceanului Pacific.

CURS 5

Subdiviziunile marginii continentale

Marginea continentala este formata din coaste, versant continental si glacis continental.

Coasta este un spatiu mai extins atat in mediul terestru(+200-300m) cat si in mediul submarin(-150--
200m). S-a format in urma actiunii factorilor endogeni(tectonici si vulcanici) si exogeni, cu intinderi pe
sute de km. Subdiviziunile coastei sunt:

a.campiile costale(costiere) – ocupa 1% din suprafata terestra cu altitudini de 200m300m, cu o

limita inferioara de 30m. Sunt campii inalte, tabulare, stabile dpdv tectonic.

b.litoralul – reprezinta relieful de contact dintre campiile costale si selful continental, aflandu-se
sub influenta factorilor morfogenetici marini.
 c.campiile litorale – campii de acumulare care au limita superioara la +30m iar cea inferioara la
+2m+5m. In zonele temperate, acestea pot fi lagunare, deltaice si estuariene.

d.frontul litoral - se afla la exteriorul campiiei litorale fiind partea cea mai dinamica a acestuia;
face racordul intre campiile litorale de diferite tipuri si campia submersa a selfului continental; acesta
cuprinde mai multe subunitati:

-tarmul – format sub actiunea valurilor si curentilor marini; este alcatuit din forme
generate de curenti si valuri marine, cum ar fi dunele, plajele, terasele marine si conurile de
rever(microforme de relief formate in urma patrunderii valurilor marine in spatele cordoanelor litorale
de dune; au forme de con cu marginea spre interiorul tarmului)

-versantul litoral – este situat sub muchia terasei pana la -10m adancime

-glacisul litoral – forma concava cu inclinare redusa si racordeaza versantul continental

cu selful continental.

e.selful continental – spatiu marin care margineste continentul, se intinde pe mii de km spre
larg; este o campie neteda, usor inclinata; limita inferioara poate ajunge pana la -100-225m iar cea
superioara pana la -10m; inclinarea este redusa, de 0-0.7% 0 si prezinta forme de relief negative(vai) sau
pozitive; pe selful continental apar depozite mari marine care provin din aluviunile transportate de rauri
cat si din abraziunea marina.

Dpdv morfologic se disting: selfuri largi de tip atlantic cu o margine continentala masiva
si urme de ghetari in bazinul arctic si selfuri inguste fracturate cu mai multe trepte de tip pacific
specific marginii continentale active.

Versantul continental este o subunitate a marginii continentale cu o panta intre 3 0 si 60 situat intre
muchia selfului si glacisul continental. Adancimea la care este situat variaza intre -180m si -4000m.
clasificarea versantilor continentali se face in functie de criterii genetice si structurale. Astfel intalnim:

a.versant continental primar - foarte abrupt, format prin prin procese tectonice in cadrul
marginii continentale active, specific O Pacific

b.versant continental secundar – a luat nastere in urma proceselor tectonice de riftogeneza

foarte abrupte, cu mai multe trepte(G California, M Rosie)

Platourile marginale sunt suprafete usor inclinate sau plane sub forma unor trepte care se formeaza in
cadrul versantului continental cu adancimi de la -200m-300m pana la -3000m.

Canioanele sunt vai adanci in forma de V sau U cu versanti abrupti, uneori verticali; se gasesc in imediata
apropiere a muchiei selfului si strabat intreg versantul continental; se presupune ca au luat nastere fie in
mediul subaerian in urma unor procese tectonice, fie in mediul submarin in urma actiunii curentilor de
turbiditate.

Glacisul continental este o subunitate a marginii continentale cu o panta de 0.5 0 cu forma convexa si o
limita inferioara greu de trasat. Pot exista glacisuri continentale simple care s-au format prin acumularea
materialelor venite de pe versantul continetal si glacisuri continetale cu mai multe trepte ce prezinta un
relief variat.
In cadrul glacisului se formeaza conurile abisale care apar acolo unde se termina canioanele si au forma
de evantai cu materiale mai grosiere la gura canionului si mai fine catre exterior; pot avea dimensiuni
diferite de la 100km120km lungime cele mari la 9km15km lungime cele mijlocii si pana la 7km cele mici.
Pot exista conuri abisale de foarte mari dimensiuni care se formeaza pe versantul continental si se
continua pe glacis in fata marilor fluvii cu dimensiuni de sute de km.

B Relieful fundului oceanic

Acesta este spatiul cel mai extins al domeniului marin(apr 70%) si este reprezentat prin campiile abisale,
fosele tectonice, platorile submarine, dorsalele submarine si muntii tabulari submarini(guyot).

a)Campiile abisale sunt situate la -3000m-4000m adancime. Denumirea este data de aspectul neted care
rezulta din depunerea sedimentelor marine. Campiile abisale pot fi:

a.tipice – se intalnesc mai ales in O Atlantic si O Indian si mai putin in O Pacific

b.de fosa – au fost identificate pe fundul foselor cu relief plan, inguste si lungi(Fosa Puerto Rico)

c.arhipelagice – situate in jurul insulelor sau arcelor insulare, cele mai cunoscute fiind cele din
jurul Ins Hawaii, Ins Marshall si Ins Gilbert.

Originea campiilor abisale cuprinde mai multe ipoteze insa cea mai vehiculata ar fi aceea ca acestea s-ar
fi format in urma proceselor de sedimentare generate de curentii de turbiditate.

b)Fosele tectonice sunt depresiuni inguste, alungite, foarte adanci. Adancimea lor variaza intre -6000m
si -11000m. Se intalnesc la contactul cu continentele sau cu arcele insulare si sunt caracterizate prin
seismicitate si vulcanism accentuat.

Fosa Filipine cu Groapa Cook(11516m), Fosa Marianelor(11022m), Fosa Kurile(10377m), Fosa

Tonga(10816m).

a.fosele periferice – situate la periferia bazinului oceanic, paralele cu arcele insulare. Sunt
specifice O Pacific si mai rar in O Atlantic si O Indian

b.fosele de tip revers – situate in bazinul marilor marginale ale O Pacific, O Indian, O Atlantic si
M Mediterana

c.fose de tip oblic – sunt simetrice cu adancimi mai mici de 7000m, apar in O Paficic, O Atlantic si
O Indian.

d.fosele de tip mixt – sunt situate intre arce insulare duble, unul de origine vulcanica iar celalalt
de origine sedimentara

c)Dorsalele submarine reprezinta un lant muntos submarin, format din magma provenita din
astenosfera. Prezinta inaltimi de 200m3000m iar la suprafata apei apar ca insule. Dorsalele ocupa o
pozitie centrala fata de marginea oceanelor si de aici denumirea de dorsala medio-atlantica sau medio-
oceanica. Lanturile de munti submarini totalizeaza o lungime de peste 80000km depasind lungimea
muntilor continentali. Principalele elemente ale unei dorsale sunt:
 1. Flancurile – prezinta 3 trepte principale: treapta superioara situata la exteriorul muntilor de
rift, treapa mijlocie usor inclinata si treapa cea mai joasa face legatura cu glacisul continental, este
neteda si usor inclinata

2. Riftul – se afla in partea centrala a dorsalei, are aspect de șanț in forma de U, cu lungimi de
30km40km si adancimi intre 800m si 1500m iar latimea de 3km5km; in partea centrala se afla valea
riftului iar de-o parte si de cealalta se afla muntii riftului. Tipuri de rifturi:

a.rift de tip atlantic – prezinta vale de rift, versanti abrupti si o creasta centrala bine
dezvoltata; viteza de expansiune este de 2cm/an.

b.rift de tip pacific – prezinta un profil transversal aplatizat tinzand spre o inversiune de
relief; viteza de expansiune este de 6cm/an

c.rift de tip galapagos – apare ca o inversiune de relief cu o viteza de expansiune de

10cm/an

In cadrul rifturilor putem intalni si alte forme de relief pozitive: platourile oceanice, muntii marini Guyot
precum si forme negative: santuri, vai abisale, depresiuni cu pereti abrupti.

Guyot = munte submarin cu aspect tesit, tronconic cu inaltimi intre 200m si 2500m care reprezinta o
veche insula vulcanica ce a suferit o miscare de lasare; abraziunea a nivelat partea superioara rezultand
o suprafata aproape orizontala pe care se dezvolta atoli.

CURS 6

Formele de relief azonale

Relieful fundurilor oceanice cuprinde o serie de forme pozitive si negative cu raspandire azonală .
Formele pozitive sunt: colinele, muntii submarini si pragurile. Formele negative sunt: depresiunile,
santurile sau jgheaburile, căldările si vaile abisale

Colinele abisale – au forma conică si inaltimi de cateva sute de metrii.

Muntii submarini – sunt inaltimi izolate care se ridica deasupra fundurilor oceanice cu aproximativ
1000m; dpdv genetic intalnim:
- Munti vulcanici cu inaltimi mai mari si care apar la suprafata apei sub forma de insule.
- Muntii tectonici sunt formati in urma proceselor tectonice: hosturi, grabene, praguri.
- Muntii mixsti care imbina carateristicile celor 2 categorii vulcanic si tectonic.

Prag – culmi rotunjite sau creste ascutite ce separa 2 santuri/2 fose

Insulele oceanice sunt corpuri de uscat relativ reduse ca intindere inconjurate de ape. Principalele
categorii de insule sunt:
1.Insulele continentale reprezinta fie parti ale continentelor izolate in timpul evolutiei bazinelor
oceanice, cum a fi groenlanda, madagascar, insulele britanice, ceylon. Acestea fiind insule f mari cu un
relief extrem de variat, sunt insule formate din morene glaciare(materialele erodate de ghetari in timpul
curgerii de pe versant pe care le depune la baza versantilor) in timpul regresiunilor marine si inundate
ulterior ex ins Long Island. Insulele bariera formate in regiuni litorale din nisipurile litorale transportate
de curentii litorali si de tarm ex insula bariera sahalin, lantul de insule al sua intre long island si florida.

2.Insulele vulcanice acestea sunt formate fie pe dorsale fie independente de dorsale dar dispuse
liniar sau izolat iesind direct din fundurile oceanice. Ins hawaii si samoa., fie sub forma unor linii arcuite
aflate in vecinatatea foselor numite arce insulare care pot fi continentale( Kamceatka-kurile-hokaido)
sau oceanice.

3.Insulele de corali sau atolii. Atolul este insula alcatuita din calcare recifale fie bioherme
(acumularea in loc a constructiilor de corali vii) fie detritice(construite din sfaramaturi ale biohermelor)
forma atolilor este inelara frecvent circulara sau poate avea alte forme. Acestia au o insula continua cu o
mica trecere ingusta numita portita sau Pass care leaga laguna cu oceanul alaturat. Alti atoli pastreaza
resturi din aparatele vulcanice pe care s-au format( bora bora).

In cadrul unui atol se disting urmatoarele elemente – insula, laguna, platoul recifal si versantul
continental(desen).

Insula reprezinta partea cea mai inalta a reliefului si este alcatuita din resturi calcaroase, neconsolidate,
sfaramate de valuri
Laguna se afla in interiorul insulei, ocupand o depresiune cu fundul plat din care apar la suprafata
constructii de corali de diferite forme si marimi numite movile de corali.

Platoul recifal inconjoara insula la exterior si difera in functie de pozitia fata de vanturile dominante. In
sectoarele adapostite predomina formele acumulative iar in partea din varf apare o actiune continua de
eroziune a valurilor.

Spre ocean se afla versantul extern abrupt cu colonii de corali vii

CORALII se dezovolta in conditii ecologice foarte stabile cu temperaturi intre 25 si 30 0C, salinitate intre
27 si 40 la mie, transparenta cel putin 25m, si o cantitate mare de oxigen dizolvat in apa. Au extensiune
mai mult in partea central vestica a Oceanului Pacific , in N si NV Australiei, in jurul Indoneziei, in Oc
Indian, Marea Rosie si in Ins Antile din Oc Atlantic.

Se cunosc 4 tipuri de regim geotectonic:

1.recife epicontinentale formate pe un fundamet stabil dpdv geotectonic cum ar fi in Florida si Indiile de
vest
2.recife formate pe un fundament intens instabil in zonele de subsidenta activa estul Noii Caledonii
3.recife cvasicratonice formate in zone subsidenta in bloc Marea Caraibelor, zona Maldive
4.recfe vulcanice oceanice care reprezinta atolii formati pe vulcani cu regim de subsidenta sau in care
subsidenta este urmata de ridicari.

Oceanografia chimica
Oceanografia chimica este o ramura a oceanografiei care se ocupa cu studiul marii dpdv chimic utilizand
legile, princiiile, metodele si tehnicile chimiei.

Obiectul oceanografiei consta in cunoasterea amanuntita a proprietatilor apei de mare, a compozitiei

dinamicii si evolutiei de-a lungul timpului. Scopul oceanografiei chimice este cunoasterea proceselor
desfasurate in apa de mare si a interactiunii din cadrul acesteia. Aceste interactiuni se refera la reactia
dintre componentii apei de mare dar si la relatia dintre ocean si atm.

Primele cercetari in domeniul oceanografiei chimice au fost realizate in urma expeditiilor Challanger
incepand din 1872 iar dupa 100 de ani in timpul expeditiei challanger 2 au fost comparate masuratorile
legate de continutul apei in timpul celor 2 expeditii. Diferentierile au fost f mici, acest lucru indicandu-ne
o proprietate importanta a apei de mare si anume conservatorismul chimic.

Metode si tehnici folosite in oceanografia chimica

Prelevarea probelor de apa se realizeaza la bordul navelor utilizand butelii nancen sau batometre de
diferite dimensiuni. Analiza probelor de apa se executa la bordul navei. Se urmareste caracterul
orizonturilor de apa de la suprafata si pana la fund intr-o anumita statie sau chimismul apelor de
suprafata pe anumite aliniamente.

Analiza probelor de apa urmareste determinarea salinitatii, a cantitatii de oxigen dizolvat, a cantitatii de
nutrienti, a Ph-lui si a cantitatii de subs organice.

Structura moleculei de apa

Molecula de apa este formata din 2 atomi de hidrogen si unul de oxigen.

Configuratia moleculei de apa este reprezentata printr-un dipol la care cei 2 atomi de hidrogen cu
sarcina pozitiva sunt legati de atomul de oxigen cu sarcina negativa la un unghi de 105 grade.

Molecula bipolara de apa atrage puternic alti ioni indiferent daca sunt anioni(cu minus) sau cationi( cu
plus) prin orientarea rapida a moleculii. Acest fenomen se numeste proces de hidratare. In procesul de
hidratare un rol dominant il are campul electric care orienteaza dipolii moleculei de apa. Acest proces de
orientare este cu atat mai activ cu cat temperatura creste.

CURS 7
 Apa de mare ca solutie
Apa de mare este o solutie electolitica, moderat concentrata. Experimental, daca dizolvam 22,29 clorura
de sodiu (NaCl) in 970,78 grame H2O prin dizolvare => 1 litru de apa de mare. In procesul de dizolvare
NaCl cristalizata se desface in anioni si cationi componenti trecand in solutie cu absorbtie de caldura 0,6
kcal. In acest proces de dizolvare se intalnesc mai multe zone:

a) Zona interna cu nucleu primar de hidratare

b) Zona externa situata la o distanta oarecare de nucleu, apa avand o structura normala
c) Zona intermediara unde legaturile sunt mai puternice dar nu suficiente pentru a asigura
structura normala a solutiei electrolitice
Difuzia: reprezinta deplasarea orientala a moleculelor din sectorul cu concentratie maxima spre sectorul
cu concentratie minima in masa apei de mare.

Vascozitatea: reprezinta usurinta cu care moleculele unui fluid se departeaza unele fata de altele.
Depinde de natura chimica a moleculei de apa si este cel mai intens afectata de temperatura.

Disocierea: solutia electrolitica reprezentata de apa se desface in molecule de apa cu un continut de ioni
pozitivi H+ si ioni negativi de OH-.

PH-ul: reprezinta concentratia ionilor de H din apa care poate varia intre 1 si 10-14. Exista o scara PH-
metrica care individualizeaza caracterul acid (1-6), caracterul netru (7-8) si caracterul alcalin/bazic (9-
14). Determinarile se fac prin tehnici calorimetrice.

Punctul neutru: la o temperatura de 37°C si un PH de 6,75 se formeaza un lichid tisular. In mod normal,
in apa se inregistreaza valori ale PH-ului intre 7,8 si 8,3 dar pot sa apara si alte valori determinate de
activitatea fotosintetica care ii determina un PH=9 (alcolin/bazic).

Compozitita chimica a apei de mare

Apa de mare este solutia complexa in care se intalnesc 35 din elementele cunoscute la care se adauga in
cantitati mai reduse. Principalele elemente care alcatuiesc apa marina este Cl cu peste 55%, sodiu
30,6%; sulfatii 7,68% urmate de brom, iod, potasiu, strontiu, Mg. etc. In afara de acestea apa marina mai
contine cantitate mai mica de O, H, N,Ar, unele metale Fe, Zn, Argint, Plumb, Nichel. Datorita
procentului foarte mare de 77,76% pe care il ocupa NaCl putem discuta despre o propietate a apei de
mare numita salinitate.

Salinitatea reprezinta cantitatea de saruri dizolvate intr-un kg de apa de mare. Ea difera de la o zona la
alta dar in medie este de 35‰. In oceane limitele intre care variaza salinitatea sunt 32-37‰. Cauzele
care determina o variatie a salinitatii sunt: vantul si temperaturii ridicata care activeaza evaporarea,
ploile si aportul apelor dulci continentale care tind sa micsoreze salinitatea; circulatia apei marine care
determina un amestec continuu al apelor dulci cu cele sarate tinzand spre uniformizare.

Salinitatea variaza in functie de latitudine. Valorile descrescand dinspre zona calda spre cea polara. In
zona ecuatoriala temperaturile ridicate compreseaza abundenta ploilor prin evaporatie (35 g‰), in
zonele tropicale intalnim cele mai sarate ape intre 20-30° latitudine unde temperaturile ridicate si lipsa
precipitatiilor conduce la o evaporare intensa si datorita vanturilor care bat regulat. La poli, salinitatea
scade foarte mult datorita topirii ghetarilor care produc o cantitate mare de apa dulce (valoarea mai
mica de 32g‰). La aceeasi latitudine salinitatea este mai mare in emisfera sudica fata de emisfera
nordica datorita repartitiei diferite a uscatului si a apei.

In Oceanul Atlantic intalnim cea mai mare salinitate peste 35,4‰ cu un maxim in Marea Sargaselor de
37,5; in Oceanul Pacific salinitatea se apropie de medie valoarea atingand 34,9‰.

In adancimile contrastele de salinitate tind sa se atenueze, sa dispara in straturile mai profunde. La

Ecuator salinitatea creste pana la 100m iar pe masura ce adancimea creste, variatiile sunt slabe,
salinitatea ramanand constanta de la 1500m in jos, in zona tropicala scade pana la 1000m, apoi
ramanand constanta, in regiunile polare salinitatea creste de la suprafata spre fund pana la adancimea
de 200 m apoi ramanand constanta, in zona temperata salinitatea variaza in functie de anotimp.

Propietatile optice ale apei de mare

La contactul dintre atmosfera si mare, energia solara este atenuata prin absorbtie si imprastiere.
Absorbtia este un proces de conversie a energiei radiante spre alte forme de energie. Imprastierea
reprezinta abaterea razelor solare de la linia dreapta. La suprafata marii o parte din energia radianta se
reflecta revenind din atmosfera, iar in functie de unghiul de incidenta reflexia poate avea valori diferite
de la un minim de 3% si max 42%. Pe verticala lumina patrunde pana la 700 m si poate fi determinata
doar prin masuratori precise. De la suprafata pana la adancime, culoarea se modifica foarte repede
scufandand sfere cu valori mici, si mai ales de culoare rosie, la suprafata va avea culoare rosie, la 5 m –
roz, la 15 m – bruna iar la 30 m – verde. O sfera de culoare galbena la suprafata isi pastreaza culoarea, la
30 m la fel, la 40 m – galben-verzui, la 45 m – verde. Toate celelalte culori se modifica ajungand la 30 , 40
m la diverse tonuri de verde si albastru.

Transparenta – indicator al puritatii apei de mare. Este invers proportional cu cantitatea de suspensii din
apa de mare. Determinarile transparente se fac de la bordul navelor scufundand de pe grui un disc alb,
mat cu diametrul de 50 m. numit discul lu Sechi. Transparenta se masoara in cm sau m.

Culoarea apei de mare – asa cum o vedem de la bordul unei nave, culoarea se poate identifica prin
intermediul unei scari colonimetrice, care prezinta 22 de trepte de culoare exprimate prin cifre romane;
I,II – culoare albastra, III-IV – albastru verzui; V-VI-VII – verde-albastrui, VIII-IX-X – verde, XI-XII…..XV –
brun-verzui, XVI…..XXV – brun. Culoarea apei difera in functie de natura dimensiunilor. Marea Galbena –
aluviuni de loess, Marea Alba – eocoritofori albi.

Acustica marina – s-a dezvoltat mai rapid in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si dupa. Obiectul
acusticii este analiza transmiterii, receptia si utilizarea sunetelor in domeniul submarin. Dupa initierea
unui sunet acesta se propaga prin schimbarea presiunii intr-un mediu elastic ca apa de mare. Viteza de
propagare este cuprinsa intre 1450-1570 m/s; viteza sunetului este influentata si de temperatura putand
creste pana la 4,5 m pentru fiecare grad. Si salinitatea influenteaza, astfel la o crestere de 1 g‰ se
observa si o crestere a sunetului . Spre adancime viteza sunetului creste cu 1,5 m/s la fiecare 100m.

Propagarea sunetului: daca sursa se afla in aer sau la nivelul interfetei apa-atmosfera apar procese de
reflectie, refractie si de atenuarea sunetului care modifica foarte mult transmiterea sunetului spre
adancime.

In masa de apa, transmisia pe verticala este influentata de stratificarea termica, salinitate si densitate.
Aceasta zonare se reflecta in transmisia sunetului.
Propagarea sunetului in apele costiere e influentata foarte mult de adancimea mica a acestor ape. La
care se adauga substrat solid al fundurilor marii, ce modifica transmisia sunetului, inducand reflectii si
atenuari mai ales in cazul unui substrat argilos cu consistenta moale.

CURS 8

Caldura in apa oceanului planetar

Incalzirea apei oceanelor si marilor este conditionata de o serie de factori insa rolul esential il are
radiatia solara. Cantitatea de energie radiata primita de ocean este reflectata doar intr-o mica masura,
cea mai mare parte fiind absorbita. Cantitatea de caldura retinuta de ocean este de 99.6%. in perioada
calda apele oceanelor acumuleaza caldura si o restituie atmosferei in perioada rece.

Incalzirea apei oceanelor si marilor este legata intr-o mica masura si de alti factori:

-caldura primita de apa oceanelor prin conductibilitate de la scoarta pamantului prin

transformarea energiei cinetice in caldura

-prin degajarea caldurii in urma unor procese chimice

-prin condensarea vaporilor de apa

Transmiterea caldurii in apa de mare prin conductibilitate directa se face prin mecanisme complexe de
amestec turbulent care spre adancime se continua prin convectie termica(miscarea moleculelor de apa
care rezultat al schimbarilor de stare termica si densitate).

In analiza temperaturii apei oceanelor si marilor se observa o variatie a temperaturii atat la suprafata cat
si in adancime pe verticala.

Variatia temperaturii la suprafata oceanelor este legata direct de radiatia solara, de temperatura
aerului, de frecventa si intensitatea vanturilor, de curentii oceanici, de asezarea oceanelor pe
glob(latitudine). Variatia temperaturii apelor se aseamana cu cea a aerului(se observa variatii diurne,
lunare, sezoniere, anuale).

Temperatura zilnica cea mai ridicata se inregistreaza dupa amiaza intre 14-16 iar cea mai scazuta intre
orele 4-8. Amplitudinea diurna este mai mica in apa marilor si oceanelor, osciland intre 1 0C in larg si 50C
in regiunile costiere. Aceasta variatie mica este importanta pentru vietuitoarele marine care sunt
deosebit de sensibile la oscilatiile de temperatura.

Variatia anotimpuala sau sezoniera prezinta valori mai mari decat cele zilnice intre 2 0C si 100C. Analizand
valorile maxime si minime ale lunilor extreme se observa ca in emisfera nordica cele mai mici variatii
sunt in februarie iar cele mai mari in august. In emisfera sudica situatia se inverseaza.

Amplitudinile termice anuale cresc de la ecuator spre nord si spre sud. Amplitudinea maxima se
inregistreaza in emisfera nordica la 400 unde se atinge o valoare de 10.20C. in emisfera nordica
amplitudinile sunt mai mari datorita influentei pe care le exercita masele de uscat asupra apei oceanice
fata de emisfera sudica unde amplitudinile sunt mai reduse datorita suprafetelor mai mici de uscat si
unde oceanele comunica larg intre ele.
Cu aceste valori de temperatura se construiesc harti cu hidro-izo-terme lunare si anuale.
Hidroizotermele sunt liniile care unesc puncte cu aceeasi temperatura. Analizand hidroizotermele
anuale se observa ca la suprafata apele oceanelor au o temperatura medie mai mare decat a uscatului
apropiat. Apa oceanelor este mai calda decat atmosfera exceptie facand regiunea tropicala unde apa
este mai rece ca aerul. In emisfera nordica apele sunt mai calde ca in emsifera sudica la latitudini egale.
Temperatura medie este mai mare in emisfera nordica decat in cea sudica. Cele mai ridicate valori ale
temperaturii apei au fost de 320C in luna august in O Pacific in apropiere de tarmurile Americii si Asiei.
Temperatura minima este de -20C inregistrata in regiunile polare. Valoriile medii ale temperaturii pe
diferite zone geografice oscileaza astfel: in zona ecuatoriala 27 0C, in zona temperata 10.5 0C iar in zonele
circumpolara -1.70C.

Repartitia temperaturii in adancime. Caldura inmagazinata de suprafata oceanelor se transmite in

adancime in special prin miscari de convectie provocate de valuri si curenti. Acest proces de incalzire si
de transmisie termica spre profunzime impune diferentierea unor straturi de apa cu regim termic
specific situat la diferite adancimi. Apare astfel o etajare a distributiei caldurii de la suprafata spre
adancime. Aceasta etajare este specifica mai ales regiunilor situate la latitudini mijlocii si joase. La
latitudinile mari nu apar mari diferentieri pe verticala , temperatura fiind distribuita uniform de la
suprafata spre adancime.

Stratificatia termica se spune ca este normala atunci cand temperatura scade cu adancimea si nu exista
o crestere a temperaturii in stratele adanci. Temperaturiile joase din adancul oceanului planetar sunt
explicate prin influenta pe care o exercita apele polare care coboara si se raspandesc lent pe fundul
oceanului de la poli spre ecuator. Apa calda de la suprafata are o miscare inversa de la ecuator spre poli.

Transmisia caldurii pe verticala se face in functie de inertia mare a mediului lichid care rezulta din analiza
lunara. In luna martie regimul temperaturii este uniform de la suprafata spre adancime, in luna mai se
constata o usoara incalzire la suprafata, in iunie se continua acest proces iar in luna august incalzirea
este maxima si apare un sector de gradient termic numit termoclina.
Termoclina permanenta este specifica adancimilor mari intre 700-1000m si reprezinta tranzitia clara si
stabila intre apele calde si cele reci din oceanul planetar. Se racordeaza cu restul profilului termic foarte
diferit in regiunile tropicale si ecuatoriale distingandu-se foarte bine in profil vertical termoclina
permanenta. Deasupra acesteia se afla un strat de tranzitie fara termoclina sezoniera. La latitudinile
temperate apare o etajare pe verticala prezentand urmatoarele etaje:
Inghetul apei de mare si gheata marina

Gheata de mare se formeaza prin inghetul apei marine. Exista situatii cand putem vorbi de o gheata
marina propriu-zisa in zonele din nordul Canadei si Siberia. Analizand apa marina la o salinitate de 35 0/00,
inghetul incepe la o temperatura de 1.9 0C, formandu-se spiculi de gheata. Prin juxtapunerea acestora
rezulta agregate de gheata compacte. Din unirea mai multor agregate iau nastere sloiurile de gheata
peste care se depune zapada. Se trece la o noua faza, faza de gheata spongioasa alcatuita din cristale de
diferite dimensiuni ce contin clorura de sodiu(NaCl), clorura de sulf, carbonat de calciu care se
definitiveaza sub forma banchizelor de gheata cu dimensiuni mari care iau nastere intr-un regim termic
negativ de lunga durata. Acest proces incepe iarna si dureaza pana vara cand are loc topirea unei parti
din zapada si subtierea stratului de gheata. Formarea marilor banchize este posibila acolo unde
dezvoltarea ghetii depaseste topirea din timpul verii. In bazinul arctic ocupa partea centrala a bazinului
iar partile marginale sunt afectate de procesele sezoniere. Suprafata ghetii atinge iarna 12*10 6 km2 iar
vara scade pana la 9*106 km2.

Densitatea apei de mare

Denistatatea apei de mare reprezinta raportul masei la unitatea de volum exprimata in grame. Poate
atinge valori maxime la o temperatura de 4 0C, atingand o densitate de 1,030g/cm 3. Densitatea minima
este atinsa la temperaturi mai mare de 20 0C, 0.9982g/cm3.

Distributia densitatii pe verticala:

Teoretic, densitatea trebuie sa creasca de la suprafata spre adancime, insa masuratorile au aratat ca
densitatea nu creste uniform odata cu adancimea. Apare o stratificare care nu este uniforma si identica
la ecuator, latitudini medii si mari.

CURS 9

Masele de apa
Masele de apa formate in anumite conditii specifice unei zone climatice prezinta trasaturi specifice de
temperatura si salinitate precum si de densitate. Aceste caracteristici specifice se menttin chiar si in
cazul in care masele respective de apa se deplaseaza pe directii si distante mari si foarte mari. In oceanul
planetar sunt 3 centre genetice principale ale maselor de apa.

a. Centrul genetic ecuatorial-tropical = este locul de origine al maselor de apa centrale

b. Centrul genetic arctic = cuprinde ape reci cu salinitate destul de mare in Oceanul Atlantic si ape
mai putin reci si mai putin sarate in Oceanul Pacific. Astfel rezulta 2 tiputi de mase de ape: mase
de apa profunde atlantice si pacifice si mase de apa intermediare atlantice si pacifice
c. Centrul genetic antarctic = format din mase de apa de fund si mase de apa antarctice
intermediare
In studiul maselor de apa se utilizeaza tehnica diagramei TS care permite caracterizarea tipurilor de
mase de apa dupa temperatura si salinitate. Diagrama se executa pentru valori masurate la adancimi si
latitudini diferite.

MAAF = mase de apa antarctice de fund

MAP = mase de apa profunde atlantice si pacifice
MAI = mase de apa intermediare
MAC = mase de apa centrale

Masele antarctice de apa de fund = se formeaza in spatiul selfurilor continentale antarctice, apoi
coboara pe versantii continentali circumantarctici ca mase de apa rece si foarte rece(2-3 0C) care strabat
fundurile oceanelor Atlantic, Pacific si Indian avansand dincolo de ecuator pana aproape de 30-40 0N.
Temperatura oscileaza intre -0.50C si 30C, salinitatea de 34.9%o, fiind ape reci si grele.

Masele de apa produnde = sunt atlantice si pacifice, avanseaza spre emisfera nordica, sunt ape reci cu
temperaturi de aprox 30C si o salinitate de 34.9%o.

Masele de apa intermediare = se exting pana la adancimi de 1500m si se formeaza intre masele de apa
centrale si cele profunde. Au o structura foarte complicata, temperaturi intre 3 0Csi 50C si o salinitate
intre 34.7-34.9%o.
Masele de apa centrale = pe baza unor diferentieri regionale se individualizeaza 9 subtipuri in cele 3
oceane. Temperatura apelor oscileaza intre 16 0C si 200C iar la adancimi de -500m, intre 7 0C si 100C.
Salinitatea oscileaza intre 34.8-36.4% o la suprafata iar la -500m intre 34-35% 0. In oceanul Atlantic
patrund frecvent ape din marile mediterane(din marea mediterana peste pragul Gibraltar patrund in
Atlantic mase de apa mai calde si mai sarate).

In Marea Neagra au fost identificate 3 tipuri de mase de apa:

a. Superficiala – pana la 50m, influentata de contactul cu atmosfera iar caracteristicile ei difera

sezonier
b. Intermediare – pana la -200m, sunt ape reci formate in spatiul selfului continental nord-vestic
sub influenta Dunarii si mai putin sarate
c. Produnde – sub -200m, lipsite de oxigen, bogate in hidrogen sulfurat

Curentii oceanici
Analiza deplasarii apei a inceput din Antichitate urmand ca in Evul Mediu sa apara noi informatii oferite
de marile expeditii geografice. Primul care ofera informatii mai concrete este Benjamin Franklin care a
studiat Curentul Golfului intocmind prima harta a acestui curent. Cercetarile se intensifica dupa al 2lea
razboi mondial cand observatiile au ramas valabile pana in prezent. Contributia acestei perioade este
legata de distributia pe verticala a curentilor, demonstrand ca este vorba de jeturi care se dezvolta pana
la -200m. Principalii parametrii care se masoara sunt: viteza, directia si unele abateri. Pentru cercetare s-
au folosit o serie de tehnici:

a. Tehnica traiectoriei = consta in masurarea drumului parcurs de diferiti flotori. Unii prezinta
sisteme electronice ce transmit impulsuri care sunt receptionate de catre nave ori sateliti ce
urmaresc parcursul lor
b. Tehnica masurarii scurgerii = utilizeaza moristi cu elice care masoara viteza si directia
c. Tehnica masurarii intr-un punct fix = presupune ancorarea aparatului si urmarirea schimbarii
directiei si vitezei intr-o anumita perioada de timp. Se folosesc sisteme de ancoraj sau de
geamanduri
d. Tehnica satelitara = se bazeaza pe principiul inregistrarilor de televiziune pe acestea aparand
jetul curentului ce difera ca temperatura de restul apei

Tipuri de curenti oceanici:

Curentii oceanici pot fi: curenti majori, curenti de vant, curenti mareici, curenti indusi de valuri, curenti
geostrofici.

Cauzele circulatiei de suprafata ar fi: dupa cum se stie circulatia se desfasoara in straturile superioare la
contactul cu atmosfera pe circa 200-250m iar principala forta care genereaza este data de sistemul de
vanturi dominante.
Relatia intre curenti si vanturile dominante a fost stabilita inca din Evul Mediu cand s-a observat ca
directia curentilor de suprafata difera de directia vanturillor dominante. Acest lucru a fost demonstrat
cand au fost urmarite ice-bergurile care in emisfera nordica se deplaseaza dupa traiectorii care deviaza
cu 20-400 spre dreapta fata de directia vanturilor dominante. In emisfera sudica situatia se desfasoara
invers, spre stanga.

Aceste fenomene au fost explicate in 1902 de Eckman care arata ca intr-o mare omogena in stare
stationara au loc urmatoarele procese: sub influenta vanturilor dominante si constante apele de
suprafata se scurg abatandu-se spre dreapta in emisfera nordica cu 45 0 fata de directia dominanta a
vantului. La adancime, directia de deplasare a fiecarui strat de apa continua sa devieze spre dreapta in
emisfera nordica si spre stanga in emisfera sudica comportandu-se fata de stratul de deasupra exact
cum se comporta primul strat fata de directia vantului, adica se observa abateri continue pe fiecare
orizont. Spre adancime viteza scade continu datorita pierderilor de energie prin deplsare. Au loc astfel
procese de frecare determinand pe verticala o rotire a vectorilor dupa o spirala, numita „Spirala lui
Eckman”.

Mediind directiile vitezei dintr-o coloana de apa la diferite orizonturi rezulta un vector mediu pentru
intreaga coloana de apa orientat dupa un unghi de 90 0 dreapta fata de directia dominanta si constanta a
vantului. Acest vector mediu poarta numele de transport mediu de apa sau transport Eckman, explicat
prin legea lui Eckman: „Masele de apa de la suprafata oceanului se deplaseaza sub influenta vantului pe
directie orizontala la 900 fata de directia vantului spre dreapta in emisfera nordica si spre stanga in
emisfera sudica.”

CURS 10

Curentii oceanici majori

Acestia reprezinta deplasari de mari proportii ale maselor de apa la suprafata oceanelor pe trasee care
infasoara intr-o retea intreg oceanul planetar. Circulatia oceanica a fost cunoscuta in limitele actuale
spre sfarsitul secolului trecut iar modelul stabilit in linii mari atunci a ramas la fel pana in prezent.
Modelul general al curentilor intr-un ocean ipotetic

Acest model se aplica la toate oceanele cu modificari minore.sunt cunoscute astfel doua vartejuri
majore, unul la nord de ecuator si altul la sud de ecuator. Intre cele doua vartejuri se formeaza un
contracurent. In emisfera nordica deplasarea generala se face in sensul acelor ceasornicului iar in
emisfera sudica invers acestei miscari. Contracurentul tinde sa completeze deficitul de masa in
compartimentul ecuatorial subtropical estic.

Marile vartejuri sunt generate de curentii ecuatoriali de nord si de sud intre care se afla contracurentul
ecuatorial. Din cele 2 mari vartejuri, de nord si de sud, iau nastere vartejuri de dimensiuni mai mici in
spatiul subtropical de nord si de sud. Se mai poate forma un vartej de mari dimensiuni in zona
circumantarctica, curenti care se rotesc in jurul continentului sudic pe directia generala VE. Din el rezulta
ramuri spre nord, racordandu-l astfel cu marile vartejuri din atlanticul de sud, pacificul de sud si oceanul
indian de sud.

Curentii din Oceanul Atlantic

Aici sunt cunoscute doua sisteme majore, unul in atlanticul de nord si altul in atlanticul de sud si un
contracurent(curentul Guineei) care racordeaza cele doua sisteme de curenti.

Curentii din Atlanticul de Nord sunt curenti dominati de miscarile circulare in sensul acelor de ceasornic
formand un vartej major ce nu este simetric datorita compresiei exercitate de coasta estica a Americii de
nord, care il turteste in vest. Vartejul incepe cu Curentul Ecuatorial de Nord, care se formeaza intre 15 0 si
200N, se continua cu Curentul Antilelor apoi dupa confluenta cu Curentul Floridei formeaza Curentul
Golfului(Gulf Stream) ce se dezvolta larg in Atlanticul de nord, finalizandu-se cu Deriva nord-atlantica.
Mai spre nord, din acesta pornesc ramuri luand nastere Curentul Norvegiei ce avanseaza spre
mediterana arctica. Vartejul este inchis de curentul rece al Canarelor.

Curentul Golfului este cel mai bine studiat curent, este un curent ingust foarte puternic care se formeaza
intre apele calde si sarate ala Marii Sargaselor si apele mai dulci si mai reci din largul coastelor
americane. Numele acestui curent este dat in functie de locul in care el ia nastere, Golful Mexic. El se
deplasaza pana pe coastele Scandinaviei pe care le incalzeste. Este un curent cald care inregistreaza
gradienti de pana la 100C cu un volum de apa transportat intre 25 si 30 milioane m 3/s iar in dreptul
Floridei atinge 100 milioane km3/s. La formarea sa contribuie: Curentul Ecuatorial de Nord, Curentul
Antilelor, Curentul Floridei dar si curentul Guyanei in mod indirect. Cercetarile satelitare au stabilit ca
acest curent are un traseu mai complicat, sinuos, frecvent meandrat si se termina printr-un sector de
dispersie larga numit Delta Gulf Streamului.

Curentii din Altlanticul de Sud. Modelul este asemanator cu cel din Atlanticul de nord, doar ca vartejul
incepe sa se formeze aici in imediata apropiere a ecuatorului la cca 2 0S. Are o directie inversa acelor de
ceasornic, cu un debit important iar cand ajunge in fata Capului San Roque se subdivide in doua ramuri:
spre nord Curentul Guyanei care intra in Marea caraibelor iar spre sud Curentul Braziliei, curent puternic
ce se deplaseaza spre sud si se intalneste cu Curentul Falkland. De aici se intersecteaza cu curentii
circumantarctici ai vanturilor de vest care trimit spre nord ramuri reci pe langa coastele Africii, formand
Curentul Benguelei, curent ce inchide vartejul din Atlanticul de sud.

Curentii din Oceanul Pacific

Ca si curentii din Atlantic, curentii din bazinul Pacificului sunt organizati pe doua vartejuri majore la nord
si la sud de ecuator. Structura difera substantial, cauzele fiind legate de dimensiunile foarte mari ale
bazinului si de influenta mult mai redusa a reliefului costier.

In Pacificul de Nord se formeaza Curentul Ecuatorial de nord, curent cald cu o temperatura de 25 0-270C
si un debit de 40-45 milioane m3/s. Se formeaza la aproximativ 100-120N, se continua cu Curentul Curo
Shivo, asemanator Curentului Golfului cu o temperatura de 25 0-260C si un debit de 60-65 milioane m 3/s,
trecand prin apropierea coastelor Japoniei. Se continua cu Curentul Nord-pacific, sau deriva nord-
pacifica, iar Curentul Californiei tinde sa inchida vartejul nord-pacific, fiind un curent rece. In partea
nordica a pacificului mai exista si cateva vartejuri regionale formate din curenti reci, primul fiind curentul
rece Oya Shivo, in zona Insulelor Kurile si in nordul Japoniei si Curentul Alaskai format intre Insulele
Aleutine si Alaska.

Curentii din Pacificul de Sud. Aici este o circulatie asemanatoare cu cea din Altanticul de sud, adica
vartejul se formeaza in imediata apropiere e ecuatorului, iar de la est catre vest circula contra curentul
ecuatoriual, care separa cele doua vartejuri de nord si de sud. Curentul Ecuatorial de sud se formeaza la
20-30 de ecuator la sud de Arhipelagul Galapagos si se indreapta catre vest, ramurile sale pierzandu-se
intre insulele Oceaniei si ale Noii Guinee. O ramura se indreapta catre sud formand curentul Australiei
de Est ce se intersecteaza spre sud cu deriva vanturilor de vest din care se desprind ramuri spre nord,
alcatuind Curentul Peru. In aceasta zona si la contactul cu zona calda, determina o mare bogatie trofica
care sta la baza productiei piscicole de care beneficiaza in special Peru.

Curentii din Oceanul Indian

Aici se identifica doua vartejuri, de nord si de sud, doar ca cel de nord are o extensiune mai redusa,
influentat fiind de continente si de structura periodica a musonului.

In emisfera nordica au o directie care este influentata sezonier de musoni, astfel in timpul verii sub
influenta musonilor, Curentul Somaliei se continua cu Curentul Musonului ce trimite ramuri spre nord si
spre sud pe o circulatie de la vest catre est. Iarna, circulatia este inversa, de la est catre vest, sub
influenta acelorasi musoni. Curentul Somaliei prezinta o traiectorie inversa spre sudul Africii.

Contracurentul ecuatorial de compensatie are si el o serie de modificari in functie de variatia vanturilor

dominante.

In emisfera sudica, Curentul Ecuatorial de Sud este orientat de la est catre vest iar in dreptul Insulei
Madagascar se divide: spre nord trimite ramuri care alcatuiesc Curentul Somaliei iar catre sud scalda
coastele Africii si conflueaza cu Curentul Mozambicului ce ia nastere intre Madagascar si Africa. Din
aceasta confluenta rezulta Curentul Acelor ce se intersecteaza cu deriva circumantarctica iar de acolo
sunt trimise ramuri reci ce alcatuiesc Curentul Australiei de Vest, care inchid vartejul.

CURS 11

In afara de circulatia majora, in spatiul costier se intalneste o circulatie cu caracter intermitent generata
de catre vant la care se adauga circulatia generata de maree si de curentii geostrofici.
Circulatia generata de vant se desfasoara in spatiul costier marin cuprins intre linia apei si muchia
selfului, este o circulatie intermitenta cu caracter alternativ, pe doua directii in functie de orientarea
coastei. N-S in proportie de 40%, S-N in proportie de 30% si E-V sau V-E in proportie de 30%. Modul in
care se realizeaza aceasta circulatie difera in functie de adancime si de distributia reliefului costier
submers. Astfel sunt prezenti curenti costieri propriu-zisi in zona de self continental, curenti litorali ce se
dezvolta in fata frontului litoral si in fata glacisului litoral, curenti de tarm care se desfasoara intre -1m si
-10m si curenti de plaja.

Curentii de self si curentii litorali sunt curenti generati de catre vant, in schimb curentii de tarm si
curentii de plaja sunt curenti generati de valuri si in mid special de procesele de refractie a valurilor.

Curentii geostrofici sunt generati de circulatia generala a atmosferei care determina aparitia
fenomenelor hidraulice, avand ca rezultat denivelari ale nivelului marii. Aceste denivelari prezinta un
varf de colina unde o parte din apa tinde sa revina la nivelul 0. Sun actiunea fortei corilolis, in emisfera
nordica particulele de apa vor avea directia spre dreapta iar in emisfera sudica spre stanga. Curentii
geostrofici sunt generati de tendinta de revenirela o stare de echilibru a maselr de apa deplasate de
catre vant. Acesti curenti se pot adauga circulatiei majore de adnacime sau pot forma un sistem specific
local de curenti.

Curentii mareici sunt de 3 tipuri:

- Rotationali = specific largului oceanului si regiunilor costiere facand o totatie completa in 24h
spre dreapta in emisfera nordica si spre stanga in emisfera sudica
- Rectilinii(reversibili) = specific mai ales estuarelor unde marea patrunde generand curenti cu
viteze si un volum de apa variabil in functie de amplitudinea mareii respective cat si de
dimensiunile si forma estuarului
- Hidraulici = curentii foarte puternici care se formeaza in stramtori ce leaga bazine marine cu
comportament diferit dpdv mareic

Curentii de vant din regiunile costiere

In functie de pozitia lor pot fi curenti de vant propriu-zisi dezvoltati in apele selfului continental intre -
50m si -200m unde se dezvolta potrivit legii lui Eckmann sau pot fi curenti indusi de valuri unde vantul
este agentul esential cu procese de refractie care stau la baza formarii acestor curenti; aceste procese se
desfasoara in spatiul tarmului si a plajei, generand curenti tipic indusi de valuri.

Circulatia de adancime este cunoscuta recent si cuprinde o circulatie pe verticala si o circulatie in

adancime pe orizontala

- Circulatia in adancime pe verticala = se desfasoara in 2 situatii opuse:

o UPWELLING = curentii vin din adancime spre suprafata
 o DOWNWELLING = circulatia vine de la suprafata spre adancime

- Circulatia in adancime pe orizontala = s-a observat in urma cercetarilor mai recente ca circulatia
de suprafata este dublata de o circulatie in adancime, aceasta circulatie fiind legata de dinamica
maselor de apa, fiind o circulatie complexa care leaga toate compartimentele oceanului planetar
intr-un sistem complex; intre circulatia de suprafata si cea de adancime exista o legatura mai
nou observata.

Fenomenul Enso(El Nino) = acest fenomen se bazeaza pe circulatia dintre doua bazine(Pacificul central si
Pacificul de Sud). Meteorologul Walker a observat presiunea scazuta din zona Indo-Australiana si cea
ridicata din America de Sud. Astfel, intre cele 2 bazine s-a format o celula numita „celula Walker”. In
zona cu presiune ridicata precipitatiile sunt abundente iar in regiunea cu presiune scazuta, acestea sunt
scazute sau lipsesc. Tot datorita acestei celule se declanseaza si circulatia submarina, generand
fenomenul de upwelling cand termoclina ajunge la suprafata. Fenomenul El Nino are o periodicitate
medie de 3 ani si se datoreaza reducerii intensitatii circulatiei eoliene in cadrul celulei Walker. Centrii isi
modifica pozitia, presiunea coborata apare in mijlocul pacificului iar celula Walker este foarte slaba.
Efectul de upwelling se blocheaza, termoclina este uniforma peste intreg Pacificul, instalandu-se un strat
uniform de apa calda cu un plancton foarte sarac. Apele calde influenteaza clima iar scaderea
planctonului scade cantitatea de peste.

Mareele sunt oscilatii de nivel(periodice) care afecteaza cu intensitati diferite intreg oceanul planetar si
marile adiacente. Observatiile din vechime dateaza inca din perioada Iulius Caesar, observatii referitoare
la oscilatiile de nivel ale Marii Mediterane. In Evul Mediu apar primele corelatii legate de influenta
extraterestra iar in sec12 si sec13 sunt mentionate primele tabele cu regimul mareic la Londra. Primele
masuratori s-au efectuat cu mire simple, apoi au mai evoluat masuratorile ajungandu-se pana la
maregraf, un aprat care inregistreaza observatiile continue ale nivelului marii. In prezent se folosesc atat
maregraful dar mai ales tehnica satelitara.

Mareele sunt valuri de dimensiuni planetare cu perioada de 12h25’ cu o lungime a valului mareic egala
cu jumatate din circumferinta Pamantului. Aceste valuri apar intr-un punct producand cresterea(fluxul),
urmat de o reducere a valului(reflux). Se mai folosesc termenii de maree inalta/joasa. Raportand direct
la nivelul tarmului au fost stabilite mai multe tipuri:

a. Tipul de regim macromareic = fluxul atinge 15-18m

b. Tipul de regim mareic = fluxul oscileaza intre 3-5m
c. Tipul de regim micromareic = fluxul nu depaseste 0.5m

In functie de o serie de influente extraterestre(foarta de atractie a Soarelui si a Lunii) la care se adauga

forte terestre(gravitatia, forta Coriolis) apar diferente cu maxime lunare si maxime sezoniere. Maximul
lunar se inregistreaza la fiecare 14 zile, de 2 ori pe luna, in corelatie cu fazele lunii. Maximul sezonier se
inregistreaza la solstitii(iuni, decembrie) iar in mod frecvent ele se suprapun cu perioade de furtuni
intense. In urma furtunilor ia nastere unda mareica si de furtuna care inunda spatii foarte intinse din
zona campiilor litorale.

Dupa numarul de maxime si minime distingem urmatoarele tipuri de maree:

1. Maree diurna cu un singur maxim zilnic intre cele 2 minime existand o diferenta de timp de
24h50’; perioada mareica de crestere este de 12h25’
2. Maree semidiurna cu 2 maxime si 2 minime, intre cele 2 maxime si cele 2 minime existand o
diferenta de 12h25’
3. Maree mixte care inregistreaza inca unul sau 2 fluxuri pe langa cele 2 maxime sau minime

In Marea Neagra intalnim un regim micromareic, de foarte mica amplitudine(maxima de 18cm), prezinta
o maree semidiurna cu un maxim la ora 4 si ora 16 si un minim la ora 10 si ora 22.

CURS 12

Valurile
Valurile sunt miscari ondulatorii ale suprafetei marii ca urmare a propagarii energiei mecanice in lungul
discontinuitatii marcate de densitatea care se afla la contactul dintre mare si atmosfera. Energia
necesara apartine miscarii ondulatorii generata de catre vant., cutremure, activitate vulcanica, alunecari
de teren de mari dimensiuni, fenomene meteo speciale sau poate proveni de la alte valuri.

Descrierea unui val: se utilizeaza un model ideal pe care sunt identificate elementele morfologice si
morfometrice.
Elementele morfometrice:

Lungimea = exprimata in m sau km

Inaltimea = reprezinta distanta pe verticala intre creasta si talpa, exprimata in cm sau m

Perioada valului = reprezinta timpul in secunde necesar trecerii a 2 creste succesive fata de un reper fix

Viteza valului = se exprima in m/s si reprezinta raportul dintre lungimea valului si perioada

Rugozitatea = reprezinta raportul dintre inaltime si lungimea valului in campul respectiv de valuri

Calsificarea valurilor se face dupa mai multe criterii:

A) Forma suprafetei marii

o Valuri progresive = se propaga dintr-o anumita directie
o Valuri stationare = oscileaza in plan vertical fara transmisie in plan orizontal

B) Relatia dintre val si adancimea apei

o Valuri de mare adanca = adancimea marii este mai mare decat jumatate din lungimea
valului
o Valuri tranzitionale = se formeaza unde adancimea este mai mica decat jumatate din
lungimea valului dar mai mare decat 1/20 din lungimea valului
o Valuri din ape mici = adancimea apei este mai mica decat 1/20 din lungimea valului,
unde apar procese de deferlare(spargerea valului) si de refractie

C) Origini
o Valuri de vant = au cele mai mari diferente de inaltime, de la cativa cm pana la 30m;
inaltimea valurilor rezulta din procesul de transmisie a energiei cinetice la interfata
mare-atmosfera; intervin aici anumite manifestari ale vantului(viteza ce ii determina
 cantitatea de energie in actiune; durata care ii imprima anumite caracteristici in primele
2-3 ore cand are loc procesul de formare a valurilor urmat de raspandirea particulelor
de apa); cu cat durata este mai mare si viteza creste la +10m/s, determinand valuri
inalte
Valurile se descriu dupa inaltime si se foloseste o scara cu 8 trepte de magnitudine:
- Grad 0 = mare calma, plata, cu inaltimea 0
- Grad 1 = mare incretita, inaltimea 0-0.1m
- Grad 2 = usor ondulata, inaltimea 0.1-0.5m
- Grad 3 = mare usor agitata, inaltimea 0.5-1.25m
- Grad 4 = mare moderat agitata, inaltimea 1.25-2.5m
- Grad 5 = mare agitata, inaltimea 2.5-4m
- Grad 6 = mare foarte agitata, inaltimea 4.6-6m
- Grad 7 = mare inalta, inaltimea 6-9m
- Grad 8 = mare foarte inalta, inaltimea 9-14m
o Valuri catastrofale = tsunami, au inaltime si forta mare, sunt generate de seismicitate,
procese vulcanice, neotectonice, lungimea lor poate fi cuprinsa intre 120-170km, viteza
200m/s sau 400mph
o Valuri de furtuna = sunt foarte mari, de origine atmosferica, generate de furtuni ca
uraganele; se clasifica dupa criteriul genetic si cuprind mai multe stadii(de prefurtuna,
furtuna si retragere)
- Valuri enerate numai de vant
- Valuri generate de vant si mase de aer
o Valuri interne = asemanatoare valurilor obisnuite care se produc la nivelul picnoclimei
fiind marcate in apa de benzi lucioase
o Cula marina = starea de agitatie a marii cu valuri inalte si lungi care se propaga la
distante mari si foarte mari, trenul de valuri format intr-o arie furtunoasa se deplaseaza
cu pierderi minime de energie cu aproximativ 7 mile marine; sunt valuri care abordeaza
tarmul paralel

Valurile din regiunile costiere

In aceste zone valurile sunt determinate de structura reliefului marin, a tarmului emers, de orientarea
generala a atarmului. In functie de aceste caracteristici apar procese de refractie, difractie si reflectie.

a. Refractia = apare cel mai frecvent cand valurile abordeaza tarmul oblic; reprezinta schimbarea
vitezei si directiei crestelor valurilor atunci cand acestea intalnesc in deplasarea lor obstacole.
b. Difractia = este fenomenul de abatere de la directia initiala de propagare in momentul depasirii
unui obstacol sau la trecerea printr-o portita
c. Reflectia = procesul de intoarcere a undei valului in directia din care a venit valul respectiv

Spargerea valurilor

Valurile ajunse in apele mici costiere capata o tendinta de instabilitate iar atunci cand inaltimea valului
este in raport de 0.8 fata de lungime se produce deferlarea.

Tipuri de spargere a valurilor

 1. Prin improscare = se desfasoara atunci cand unghiul valului este de 120 0
2. Prin plonjare = creasca se rastoarna si plonjeaza
3. Prin prabusire = pe fata plajei, atunci cand aceasta este inclinata la circa 20 0 sau la inclinari mai
reduse, de 100, producandu-se deferlarea prin inundare

Pe fata plajei se produce fenomenul de swash(procesul continuu de avansare si de retragere succesiva a

valurilor. Acest proces se realizeaza diferentiat in functie de inclinarea fetei plajei si de inaltimea
valurilor in larg. In cadrul acestui proces iau nastere curenti cu aspect zig-zagat care modeleaza continuu
fata plajei. Procesul de modelare se opreste in momentul in care inceteaza miscarea valului.

CURS 13

Asociatii de organisme marine

Organismele in general traiesc in asociatii care se numesc „cenoze”(fitocenoze-plante, zoocenoze-
animale). Impreuna ele alcatuiesc biocenozele, asociatii complete de plante si animale care locuiesc intr-
un biotop (bios=viata; topos=loc de viata). Aceste asociatii functioneaza pe baza relatiilor dintre specii si
indivizi existand intre acestea tot felul de relatii. Exista 3 mari tipuri de asociatii vii:

1. Planctonul
o reprezinta asocierea tuturor vietuitoarelor, plante si animale, care traiesc plutind pasiv
in apa marii; unii dintre membrii acestei asociatii se deplaseaza milimetric prin miscari
numite „pulsati”
o Este format din:
 Fitoplancton
 reprezinta unul dintre cele mai vaste sisteme biotice de pe Terra si
inlocuieste in oceanul planetar pajistea si padurea de pe continente;
 reprezinta raspunsul biosferei la necesitatea popularii cu vietuitoare
producatoare de materii prime(a celui mai intens mediu de viata);
 fara fitoplancton viata ar fi imposibila;
 spre deosebire de padure si pajiste fitoplanctonul nu dispune de
adaptari pentru sustinere, fiind astfel singura fitocenoza care se afla
efectiv la discretia apei marii
 este alcatuit din alge, plante celulare microscopice; atat talia,
dimensiunea cat si alcatuierea celulara sunt ideale pentru desfasurarea
procesului de difuzie moleculara specifica acestor asociatii de alge
 dupa dimensiuni se deosebeste
o ultrafitoplanctonul(dimensiuni sub 0.005mm – bacteriile
planctonice si flagelatele)
o nanoplanctonul (dimensiuni de 0.005mm si 0.07mm – specii de
dinoflagelate, silicoflagelate, coccolitofolii)
o microfitoplanctonul(dimensiuni de 0.07mm si 1mm – se apropie
de zooplancton si este alcatuit din diatomee, coccolitofolii,
dinoflagelate, silicoflagelate, alge albastre cu structura
chitinoasa)
 zooplancton
  reprezinta totalitatea animalelor marine microscopice, nevertebrate
care plutesc pasiv prin pulsatii(ex: crustaceele – 0.005mm si 2mm,
consuma fitoplancton)
 in cadrul acestuia se deosebesc:
o holoplancton – format din organisme mai mari prezente in
marile tropicale, cu dimensiuni de pana la 15cm, care plutesc
pasiv, pulseaza pe distante mici; crustaceele mai mari si
sifonoferele
o meroplanctonul – format din larvele speciilor bentonice care
traiesc in substraturi

2. Nectonul
o Este format din totalitatea organismelor care inoata activ in masa de apa, predominant
vertebrate cum ar fi pesti, testoase, mamifere marine(delfini, balene, foci), pasari
marine (atat cele care pescuiesc la suprafata cat si cele care plonjeaza – pinguini,
cormorani)

3. Bentosul
o Grupeaza totalitatea plantelor si animalelor care traiesc pe sau in substratul fundului
oceanului planetar
o In cadrul acestui strat organismele prezinta 3 moduri de comportament:
 Fixarea pe sedimente sau roci
 Deplasarea activa pe substrat
 Ingroparea

Biocenozele bentonice cantonate in sedimente neconsolidate pe selfurile marine

1. Infauna = grupeaza speciile care traiesc ingropate in sedimente. Aici intra

o bivalvele(scoici) = fiind filtratoare prezinta anumite adaptari asupra modului de viata si
hranire prin deplasari in functie de substratul pe care sunt situate, insa pot exista cazuri
cand unele sunt ingropate la adancime iar de acolo isi iau hrana printr-un tub
o crustaceele
o speciile de viermi oligocheti
2. epifauna = sunt speciile care traiesc fixate pe suprafetele sedimentare sau se deplaseaza pe ele
crabi, crustacei, niside si o serie de vertebrate

In cadrul bentosului putem vorbi de meibentos format din organisme foarte mici, cu dimensiuni sub
1mm, unicelulare, pluricelulare, care traiesc printre granulele de nisip, hranindu-se cu bacterii si
protozoare. Numarul de indivizi pe m 2 poate fi cuprins intre 50000 si 1 milion dar greutatea este foarte
mica, intre 0.2g si 2g. Aceste organisme sunt frecvente in sedimentele marilor cu adancimi foarte mari.

Biocenozele bentonice abisale

- ocupa un loc aparte, fiind situate la adancimi de la -2000m la -7000m.

 - Temperaturiile variaza in acest strat intre 1. 0C si 30C, salinitatea intre 33-34% 0, este intuneric
complet iar conditiile de viata au ramas neschimbate de-a lungul milioanelor de ani.
- Fauna este formata din crustacei, apoi mai intalnim celenterate(o specie comuna fiind
umbelulla, specifica adancimilor de -5000m si -6000m, prinsa de sedimente, cu o tulpina
ramificata de aproximativ 1m inaltime).
- Hrana acestor organisme provine din stratele superioara de apa(mai ales din fitoplancton).
- Mai jos, intre -6000m si -11000m, vorbim despre domeniul zonei hadal, cu organisme
ultraabisale; Putem vorbi de acest domeniu ca ocupand 1.2% din suprafata marii, in cadrul lui
intalnim larve izopode, unicrustacei si chiar bacterii.
- Conditiile de viata sunt dificile, cantitatea de O 2 este cuprinsa intre 4 si 4.5ml/l, presiunile sunt
foarte mari, ajungand la 1000atm/cm2, temperatura oscileaza intre 1.20C si 30C iar salinitatea
intre 35-36%0.
- Numarul speciilor scade: la 7000m intalnim 22 de specii, la 11000m au fost identificate doar 8
specii

Biocenozele izvoarelor abisale

- Aceste biocenoze au inceput sa fie studiate si observate prin 1976 in largul Insulelor galapagos,
la 200m adancime; intr-un sector de rift se descopera o fauna obisnuita dar de dimensiuni
gigantice; in urma cercetarilor se observa prezenta unor izvoare abisale cu apa fierbinte, gaze
multiple si diverse care au condus la dezvoltarea si adaptarea unei faune comune dar cu
dimensiuni atipice
- Se observa prezenta mai multor organisme care traiesc in simbioza cu multe specii de
nevertebrate
- Sunt cunoscute peste 166 de specii, majoritatea crustacee, gasteropode cu o vechime mai mare
de 100 de ani

Mangrovele

- Le intalnim in spatiul litoral, specifice campiilor joase din zonele tropicale si subtropicale, pana la
maxim 250N si S si in mod obligatoriu intr-un regim macromareic
- Principala caracteristica a acestor formatiuni este data de speciile luxuriante, cu inaltimi intre
1m si 35m, cu adaptari specifice de viata marina in conditii amfibii cu perioade alternative de
uscat si de umiditate
- Adaptarile acestor plante sunt marcate de radacinile pneumatofolii(radacini adaptate la
respiratie)
- In cadrul acestor formatiuni de mangrove intalnim o fauna bogata, formata din reptile mari

Hrana sau modul de hranire a organismelor marine

1. Organisme autotrofe = grupeaza speciile care pot produce biomasa din materie nevie
2. Organisme heterotrofe = Se hranesc cu alte organisme sau diferite tipuri de molecule organice
3. Nutritie holozoica = consta in prinderea, consumarea si digerarea hranei(ierbibova, carnivora
sau omnivora)
4. Nutritie saprozoica = se realizeaza prin absorbtia directa a moleculelor organice, fiind un mod de
hranire specific organismelor care traiesc intr-un mediu de descompunere
5. Parazitara = in care se impune prezenta unei relatii intre gazda si parazit cu modificari
importante in ceea ce provste morfologia parazitului