Raporturile geomorfologiei cu alte ştiinţe despre Pãmânt

Prin natura obiectului de studiu, geomorfologia are legãturi intrinsece cu o parte a ştiinţelor
geologice, cu deosebire acelea care studiazã componente ce capãtã expresie în relief, şi cu o
parte a ştiinţelor geografice.
Ştiinţele geologice oferă geomorfologiei o serie de informaţii fără de care nu ar fi posibilă
înţelegerea unei categorii importante a factorilor genetici ai reliefului şi anume agenţii
interni. Este bine cunoscut faptul că marile forme de relief terestru (continentele, bazinele
oceanice, lanţurile muntoase) o creaţie a forţelor endogene. Pe de altă parte mişcările şi
compoziţia mineralogică şi petrografică a scoarţei au un rol important în aspectul unor
forme create de agenţii externi. De exemplu, mişcările de ridicare au ca efect accentuarea
eroziunii apelor curgătoare şi ca urmare apar o serie de forme cum ar fi terasele etc.
Hidrologia furnizează date în legătură cu legile dinamicii, ale eroziunii, transportului şi
acumulărilor fluviale, marine, glaciare, cu mecanismul scurgerii apei.
Climatologia ajută la interpetarea diferitelor procese şi forme de relief în funcţie de
condiţiile climatice în care ele se găsesc.
Biogeografia oferă cunoştinţe cu privire la rolul morfogenetic al vieţuitoarelor şi la condiţiile
de mediu în care au evoluat formele de relief.
Pedologia sprijină geomorfologia în direcţia determinării vârstei reliefului sau în legătură cu
studiul proceselor geomorfologice.
Cartografia şi topografia pun la dispoziţie baza cartografică, ajută la reprezentarea formelor
şi tipurilor de relief, contribuie cu metode la elaborarea hărţilor geomorfologice.
Teoria peneplenei (W. M. Davis)
Davis şi-a elaborat bazele conceptuale ale teoriei sale între anii 1894 - 1899. W. M. Davis a
emis ipoteza că: evoluţia generală a reliefului se face sub controlul absolut al nivelului de
bază general, reprezentat de nivelul mărilor şi 18 oceanelor. Şi că o regiune dată, după
înălţarea tectonică, parcurge trei stadii până la revenirea reliefului în condiţiile energetice
iniţiale. Acestea sunt: tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea, ultimul, sub aspect morfologic,
fiind exprimat de un relief de câmpie de denudaţie, larg ondulată, denumită şi peneplenă,
ceea ce în traducere înseamnă: aproape de câmp.

1
Teoria pediplenei (L. C. King)
King (1907-1989) şi-a denumit teoria “ciclul de eroziune epigenetică standard sau
pediplanaţia” Principiul de bază al acestei teorii este acela că, în urma ridicărilor suferite
de o anumită regiune, evoluţia reliefului se face prin retragerea continuă a versanţilor
(modelarea acestora are loc, în cea mai mare măsură, prin procese de alterare şi
dezagregare) din jurul unor înălţimi şi apariţia, la baza lor, a unor trepte joase,
ca nişte socluri uşor înclinate spre exterior, cunoscute sub numele de pedimente. Acestea
au un caracter sculptural în porţiunile mai înalte şi sunt acoperite de cuverturi de
dezagregare în cele mai joase.
Elemente topografice majore ale fundului oceanic
Dorsalele oceanice sunt nişte lanţuri muntoase de mari proporţii, situate de obicei
în zonele centrale ale oceanelor. Dorsalele sunt de două tipuri: (a) tipul atlantic sau cu
rift, având creasta despicată de un şanţ adânc numit rift, cu flancuri abrupte simetrice şi
cu lăţime de până la 50 km; (b) tipul pacific (rise), a cărui creastă este fără rift.
Bazinele oceanice sau câmpiile abisale reprezintă fundul deosebit de plat al
oceanelor, situat sub aproximativ 3 000 - 4 000 m sub nivelul mării.
Gropile abisale sau fosele sunt forme majore ale reliefului fundului oceanic, cu
aspect de groapă sau de şanţ, în general arcuite şi cu un profil transversal în V, care au
lăţimi de 30 - 100 km la partea superioară şi de circa 10 km la fund. Oceanul Pacific
conţine cele mai numeroase şi dezvoltate fose; acestea delimitează cadrul tectonic major
al oceanului. Oceanul Atlantic are numai două fose (Puerto Rico şi Sandwich de Sud),
iar Oceanul Indian trei (Djawa, în partea de NE, Ob-Diamandina şi Amirante, situate
între Madagascar şi arhipelagul Seychelles).
a) Cutările caledonice care au avut loc mai ales în ordovician - silurian, fiind
prima orogeneză a seriei geosinclinalelor paleozoice. Ea se desfăşoară la marginea
scuturilor continentale, iar după consolidare, catenele caledonice se vor peneplana.
Astăzi pot apărea ca masive, la zi, dar mai ales ca platforme.
În Europa în Alpii Scandinavi.
În Asia în peninsula Taimâr, Kazahstanul central, din Saian şi Alatau. În America
de N şi S apare în Apalaşi.
În Australia, numai o mică zonă – Adelaida.
Africa a funcţionat în întregime ca o platformă rigidă.
b) Cutările hercinice (denumite şi varisce sau altaice) au loc cu precădere în
carbonifer-permian şi se formează la exteriorul cutărilor caledonice.
În Europa - în Sardinia şi Corsica, Meseta spaniolă, Central Francez, Armorican,
2
Cornwall, Ardeno-Renan, Vosgi, Pădurea Neagră Boem, Lysa-Gora, Dobrogea de Nord
În Asia - Kazahstan, Altai, Tianşan, Marele Hingan.
În America, acum au loc principalele cutări din Apalaşi (în devonian). În Africa,
hercinicul cuprinde mare parte din munţii Atlas.
c) Cutările alpine ţin în tot timpul mezozoicului şi neozoicului. Ca eră tectonică, ea
se caracterizează printr-o succcesiune de faze orogenetice, dar şi printr-o serie de mişcări
epirogenetice, care duc la afundarea unor părţi din platformele continentale, pe care se
sedimentează, discordant, etajul superior.
Apar în Sierra Nevada, Apenini, Pirinei, Alpii, Alpii Dinarici, Carpaţii, Stara Planina,
Caucazul, în continuare cuprind teritoriile Asiei Mici, Iranului, Irakului, Afganistanului şi
Pakistanului de Vest, continuându-se apoi cu Himalaya. În partea asiatică a Pacificului
înglobează Kamceatka, Kurile, Riu Kiu, insulele Sonde.
Clasificarea munţilor după origine
Dacă se ţine seama de originea munţilor şi de implicaţiile morfologice ale
diferitelor structuri cutate şi faliate proprii unităţilor de orogen atunci munţii pot fi
împărţiţi în două categorii: munţi tectonici (Munţii de cutare, Munţii bloc, Munţii
vulcanici, Munţii cu structură mixtă ) şi munţi de denudaţie.
Platformele constituie al doilea element principal al scoarţei terestre, atât sub
aspect structural cât şi morfologic. Platformele au următoarele caracteristici principale:
mobilitate redusă a mişcărilor verticale (0,1 - 0,01 mm pe an); relief redus, monoton, cu
aspect de câmpie sau de podiş; vulcanism redus; existenţa a două etaje structurale
distincte: unul inferior sau fundamentul şi etajul superior dispus discordant pe primul –
cuvertura sedimentară.

3
Câmpiile de acumulare
Ocupă suprafeţele joase ale uscatului, în cadrul cărora condiţiile tectonice şi fizico-
geografice dar mai ales activitatea factorilor externi favorizează procesele de sedimentare.
După poziţia lor în cadrul continentelor, după modul de formare şi natura depozitelor
cuverturii, ele se subîmpart în câmpii litorale (maritime) şi continentale.
a1) Câmpiile litorale de origine maritimă (de nivel de bază) sunt constituite din pături
sedimentare nederanjate tectonic, a căror slabă înclinare spre exterior, ca şi vârsta din
ce în ce mai tânără pe măsură ce ne. Local ele pot căpăta caracteristici fluvio-maritime,
eoliene, glaciare etc.
a2) Câmpiile continentale reprezintă vechi zone maritime şi lacustre colmatate, suprafeţe
plane puternic aluvionate, unităţi constituite din formaţiuni proluviale ori acoperite de
acumulări glaciare, eoliene.
câmpiile maritime interne şi cele lacustre, se caracterizează prin depozite cu grosimi de sute
de metri şi suprafeţe a căror morfologie este cu atât mai complexă cu cât evoluţia lor a fost
mai îndelungată. Formarea acestora este asociată adesea şi cu mişcările tectonice ale
scoarţei. Exemple: Câmpia Panonică, Câmpia Covurluiului, Câmpia Caspică.
câmpiile aluviale se formează prin aportul aluvionar al marilor fluvii, ale căror ape
revărsate acoperă suprafeţe considerabile. În această categorie pot fi incluse câmpiile
Dunării, Amazonului, Nilului etc. Aceste câmpii sunt foarte tinere, au pături de aluviuni cu
grosimi de câteva zeci de metri, prezintă terase, grinduri, microdepresiuni ocupate de
mlaştini şi alte forme actuale de eroziune şi acumulare. Multe dintre ele se termină prin
câmpii deltaice în plină formare.
TRANSLAŢIA CONTINENTELOR
Este atribuită lui Alfred Wegener (formulată în 1912 şi publicată într-un volum în 1915),
însă unele idei în acest sens au fost emise încă din secolul trecut. Wegener a plecat de la
existenţa unui continent unic numit Pangea, înconjurat de apele Oceanului Panthalassa;
partea nordică a uscaturilor continentale a fost numită Laurasia, iar cea sudică Gondwana.
În mezozoic, datorită forţei centrifuge şi puterii de atracţie a Lunii şi Soarelui, Pangea s-a
fragmentat în mai multe blocuri. Acestea fiind mai uşoare deoarece erau constituite din Sial,
au “alunecat” pe Sima în sens invers faţă de mişcarea de rotaţie (s-au deplasat spre vest),
fiind supuse concomitent şi unei deplasări dinspre poli spre Ecuator.
Dovezi
Dovezile geologice aveau în vedere asemănările structurale ale unor teritorii din estul şi
vestul Oceanului Atlantic. De exemplu, continuarea structurilor caledonice ale Scandinaviei
4
în Terra Nova şi Canada, mai precis faptul că "gresia roşie devoniană", caracteristică unei
bune părţi a Europei Occidentale, se regăseşte şi în unele zone ale Americii de Nord;
asemănarea platoului gnaisic, necutat, african, cu cel brazilian etc
Deosebit de convingătoare erau argumentele paleontologice şi biogeografice. Acestea erau
bazate pe asemănarea resturilor de faună fosilă (îndeosebi până în triasic, pentru că apoi să
apară şi deosebiri), fapt care demonstrează provenienţa continentelor actuale dintr-un bloc
unic - Pangea
Demne de reţinut sunt şi dovezile paleoclimatice, precum: existenţa tilitelor permiene în
partea sudică a Americii, Africii, Australiei şi Indiei, care demonstrează că toate acestea
erau grupate în jurul polului sudic acoperit de o calotă glaciară unică. La fel, repartiţia
actuală a depozitelor cu floră carboniferă îşi are originea într-o regiune intertropicală
comună din Pangea.
TEORIA EXPANSIUNII FUNDURILOR OCEANICE
În esenţă noua teorie expusă de Dietz şi Hess poate fi exprimată astfel: mantaua este animată
de o mişcare de convecţie ce se realizează prin mai multe celule. Pe ramura ascendentă a
unei celule materialul incandescent iese la suprafaţă în rifturile medio- oceanice unde se
consolidează generând fundul oceanic. Faţă de rift fundul oceanului suferă o mişcare
divergentă, simetrică şi cu viteză egală, determinată de ramura orizontală a celulei de
convecţie, până la ramura descendentă.
Aceasta antrenează fundul oceanului în fose unde este absorbită, topită şi reîncorporată în
manta. În această viziune dinamică, fundurile oceanice sunt nişte covoare rulante ce iau
naştere necontenit pe creasta dorsalelor (care reprezintă zone de acreţie) şi care dispar în
fose (zone de consumare).
TEORIA PLĂCILOR LITOSFERICE
Prima dintre ele se datorează lui W. Morgan care a împărţit suprafaţa Pământului în circa
20 de blocuri crustale care sunt separate între ele prin trei forme structurale: rifturi, fose și
falii transformante. Cele mai importante plăci sunt (macroplăcile): eurasiatică, africană,
australiană, indiană, pacifică, nord-americană, sud-americană, antarctică. De dimensiuni
mijlocii sunt plăcile: Nazca - din sud-estul Oceanului Pacific; central-americană sau a
Caraibelor; Cocos, situată la nord de placa Nazca; Gorda, în nord-estul Pacificului; Fiji,
Solomon, Bismark şi filipineză, în vestul Oceanului Pacific; indiană, arabă etc. În categoria
microplăcilor sunt incluse: placa anatoliană, levantină, ioniană, adriatică, egeeană etc.
RAPORTURI DE DIVERGENT ŞI CONVERGENT
Margini divergente - cu formare de scoarţă nouă şi îndepărtarea unei plăci de cealaltă.
Mişcarea aceasta de îndepărtare de zona de acreţie este relativ rapidă, atingând 2 cm/an, de
5
fiecare parte, în Oceanul Atlantic şi 5 - 6 cm/an în Oceanul Pacific, iar în cazul plăcii Nazca,
din sud-estul Pacificului, deplasarea este de 8 - 9 cm/an. Între cele mai cunoscute zone de
expansiune se numără cea medio-atlantică, dorsala din Oceanul Arctic, dorsala dintre
Antarctica şi Africa, continuată cu cea din Oceanul Indian (Dorsala Carlsberg), dorsalele din
estul şi sudul Oceanului Pacific, secţionate de numeroase falii transformate.
Marginile convergente apar în cazul apropierii a două plăci, producându-se subducţia
uneia dintre ele, finalizată prin coliziune. Placa subdusă suferă o reducere dimensională, o
scurtare, determinând totodată îngroşări, cutări, încălecări ale materialul continental care
rămâne la suprafaţă. Marile zone de compresiune, la scara globului, corespund marilor
lanţuri montane tinere (lanţul alpin, lanţul himalayan, lanţul andin etc.). În această categorie
putem avea mai multe situaţii: coliziune între o placă oceanică şi una continentală (de
exemplu, Placa Nazca sub Placa Americii de Sud cu un ritm de 10 - 11 cm/an); coliziunea a
două plăci oceanice (Placa Filipinelor sub placa Pacificului - rezultă arcuri insulare);
coliziune continent-continent (Placa indiană cu placa euroasiatică).
Corpuri intrusive şi efusive
Batolitele sunt corpuri magmatice, în general de de natură granitică, formate la adâncimi de
30 - 40 km, înrădăcinate în crustă şi larg boltite la partea superioară.
Batolitele nu ajung la suprafaţă decât în urma scoaterii lor prin eroziune de către agenţii
externi. Ex: Munţii Parâng, Retezat; Munţii Coastelor din Alaska şi Columbia Britanică (1
650 km lungime x 160 km lăţime); Sierra Nevada (640 km x 88 km); Batolitul de Idaho; între
Ţara de Foc şi Columbia (6000 km x 100 km).
Stock-urile, întregite de apofize, protuberanţe şi alte corpuri plutonice secundare sunt legate
şi alimentate de batolite, asigurând tranziţia spre corpurile subvulcanice din etajul superior.
În această categorie sunt cuprinse corpurile cu o extindere sub 100 km2. Prin eroziunea
puternică a scoarţei ele pot fi dezgolite şi puse în evidenţă datorită compoziţiei petrografice
aşa cum este cazul banatitelor (roci granodioritice) de la Dognecea, Bocşa Montană din
Munţii Poiana Ruscăi, Munţii Drocei; Munţii Henry; Munţii Bârgăului; Munţii Poiana
Ruscăi.
Corpuri subvulcanice
Lacolitele, prin forma lor lenticulară, legate prin canale de rezervorul magmatic de
profunzime, pot provoca bombări ale stratelor de deasupra sau cupole şi alte forme masive
ca Munţii Henry din SUA, Masivul Boemiei, Munţii Bârgăului (Heniul Mare), masivul
sienitic de la Ditrău ş.a.
Neck-urile sunt forme intrusive discordante reprezentând umplutura coşurilor vulcanice.
Ex: vârfuri din Munţii Oaş, Gutâi, Bârgău sau Detunatele din Munţii Apuseni.
6
Un exemplu deseori citat în literatura de specialitate este Turnul Diavolului (Devils Tower)
din Wyoming (SUA),
Dyke-urile (dike - American or dyke - British) sunt forme intrusive discordante
reprezentând umplutura unor fisuri ale scorţei. (Marele Dyke din Zimbabwe).
Curgeri de lavă
Sunt topituri magmatice ajunse la suprafaţă. Aceste topituri de silicaţi au temperaturi de
peste 1200°C, fluiditatea fiind determinată de compoziţia chimică. Din acest punct de vedere
se deosebesc lave bazice şi lave acide.
Lavele bazice au un conţinut mic de bioxid de siliciu (40 - 50%), sunt fluide şi curg sub
formă de torenţi ori pânze putând atinge viteze de câţiva km pe oră. Erupţiile sunt liniştite,
iar lavele ajung la distanţe mari de locul de emisie dând naştere la conuri larg boltite (conuri
scut), platouri întinse etc.
Lavele acide, bogate în siliciu (peste 70%) şi gaze, sunt vâscoase, se deplasează încet
solidificându-se în apropierea punctului de erupţie, uneori chiar în interiorul coşului
vulcanic. Ele sunt proprii vulcanilor cu activitate explosivă şi contribuie la apariţia unor
conuri mai proeminente, emisiile de lavă asociindu-se şi cu alte produse vulcanice.
TIPURI DE ERUPŢII VULCANICE
1. Erupţii de suprafaţă
erupţiile centrale. Eliberarea produselor vulcanice se realizează la intersecţia unor linii de
falii, pe un singur coş sau pe un coş principal, în jurul căruia pot fi grupate câteva coşuri
secundare (adventive)
erupţiile liniare. Revărsarea lavei se face de-a lungul unor falii sau fracturi. ex.- linia Laki
din Islanda -25 km; Tarawera – Noua Zeelandă – 14,5 km etc.
erupţiile areale. Se produc pe o reţea complicată de fracturi, răspândite pe o suprafaţă vastă.
ERUPŢII LINIŞTITE SAU VULCANII CU ERUPŢIE LINIŞTITĂ
(i) Tipul islandic, caracterizează vulcanii cu erupţii liniştite de lave bazice, foarte fluide,
ce se revarsă în lungul unor fracturi ale scoarţei. Deşi lavele curg sub formă de torenţi sau
pânze ce înaintează, uneori, zeci de km, din loc în loc se formează conuri mici ale căror
altitudini rar depăşesc 100 - 150 m (de exemplu, în urma erupţiei fisurale din 1783 -1784, pe
lângă întinsele curgeri bazaltice, în lungul liniei Laki, de cca. 25 km, s-au format peste 100
conuri mici de cenuşă şi zgură).
(ii) Tipul hawaian se caracterizează tot prin revărsări bogate şi liniştite de lave foarte
bazice care provin însă dintr-un crater central şi acoperă suprafeţe imense. În acest caz
craterul are forma unei căldări, cu pereţii verticali sau în trepte şi cu lărgimi ce depăşesc 20-
30 km (“lac de lavă”). In jurul său prin acumularea îndelungată de lave, ia naştere o cupolă
7
masivă, uriaşă, cu pante de 5-10º care justifică numele de vulcan-scut. Principalul vulcan în
activitate din insula Hawai este Mauna Loa.
ERUPŢII EXPLOZIVE SAU VULCANII CU ERUPŢIE EXPLOZIVĂ
(i) erupția de tip strombolian (fig. 32b), se caracterizează prin erupţii explozive, ritmice,
de lave bazice obişnuite, dar şi acide, cu multe gaze, cu proiecţii de bombe şi scorii, însă cu
puţină cenuşă. Erupțiile stromboliene sunt provocate de explozia bulelor de gaz din magma
acidă. În urma acestor erupții ritmice, în jurul craterului se formează, de obicei, conuri
proeminente, constituite din alternanţe de lave (bazice) şi pături de piroclastite grosiere.
RELIEFUL VULCANIC- Răspândirea vulcanilor pe glob.
(i) Vulcanismul din lungul dorsalelor medio-oceanice este generat de magmele bazaltice
din mantaua superioară, antrenate spre suprafaţă de curenţii subcrustali de convecţie. În
această categorie se înscriu vulcanii din insula Jan Mayen (cel mai nordic din lume) situat in
Marea Groenlandei la 71° lat. nordică, apoi Islanda, cu cca 100 vulcani, arhipelagul Azore
(cel mai important Pico Alto, 2600 m); insula Ascension; Sf. Elena (vulcanul Diana Peak al
cărui con se ridică de la 4000 m - deasupra apei doar 853 m); Tristan da Cuhna, s.a. În
lungul zonelor de acreţie din Oceanul Indian sunt mai puţin vulcani, deoarece mare parte a
acestor dorsale nu au rifturi. Aici stratovulcanii sunt tipici şi ei se dezvoltă, probabil, pe
seama unor conuri scut mai vechi (în ins. Reunion, ins. Mauritius).
Dorsala arabo-indiană (Carlsberg) este lipsită de manifestări vulcanice. Acestea apar însă în
continuarea sa, respectiv în regiunea Golfului Aden - Marea Roşie şi sunt asociate tot zonei
de expansiune. În partea vestică a Oceanului Indian, pe continent, se dezvoltă marele rift
african (între ţărmul estic din dreptul ins. Madagascar şi M. Roşie, pe o lungime de 6500
km). Aici se pot distinge mai mulţi vulcani între care: Mt Rungwe (3175 m); gruparea din
vecinătatea lacurilor Kiwu, Edward şi Albert, între care numai masivul Virunga are 8 conuri
mari; în Depresiunea Afar apar aparate vulcanice active de tip central-scut. O altă grupare
cu vulcani stinşi este situată pe o ramificaţie a riftului are drept reprezentant principal
Kilimanjaro (cu trei conuri concentrice).
Vulcanismul zonelor de subducţie are cea mai largă răspândire pe glob, concentrând cca 350
vulcani activi (62%) dintre care 2/3 formează “Cercul de foc al Pacificului”.
Cercul de foc al Pacificului. Vulcanii se aliniază atât pe marginea continentelor, cât şi în
arcurile insulare, au erupţii de lave andezitice şi dacitice, cenuşe, gaze, piroclastite, uneori
foarte violente asociate cu mare seismicitate. Astfel, în lungul ţărmurilor estice ale Asiei
vulcanismul foarte activ este prezent începând din pen. Kamceatka cu peste 40 vulcani
importanţi, cărora li se asociază peste 100 de gheizere şi izvoare fierbinţi. Reprezentativ este
vulcanul Kliucev (4750 m). Mai spre sud în insulele Kurile sunt vreo 50 de vulcani activi,
8
apoi în Japonia unde sunt peste 30 vulcani cu activitate actuală şi peste 40 cu activitate
recentă. Ex. vulcanul andezitic Bandai - san (1819) care a erupt violent în 1888 după o linişte
de 1000 ani; muntele sfânt Fujiyama (3776 m) şi Aso-san (1592 m) cu o caldeiră a cărei
cirmuferinţă are 114 km. Vulcanismul se continuă în insula Taiwan, insulele Filipine, nordul
Australiei. Din nordul Australiei se schiţează două aliniamente de convergenţă a unor
microplăci. Unul care străbate fosa de la nord de Noua Guinee, arh. Noile Hebride şi ajunge
până în Noua Zeelandă. Un al doilea ram se continuă în insulele indoneziene (cu
binecunoscuţii vulcani Tambora, 2851 m - ins. Sumbawa, Agung, 3142 m - ins. Bali, insula
Djava cu 100 de vulcani, din care 30 activi, Krakatau cu cea mai puternică erupţie din
timpurile istorice), şi care pătrunde, de fapt, în Oceanul Indian. În nordul Oceanului Pacific,
arcul de foc se continuă spre est în ins. Aleutine. Vulcanismul, apoi, este o caracteristică
esenţială a Munţilor Cordilieri şi Anzi din lungul ţărmurilor vestice ale Americii. Între cei
mai cunoscuţi sunt vulcanii din Alaska (Wranghel, 4268 m); în partea central-vestică a
Americii de Nord, în lungul Munţilor Cascadelor se aliniază cca 15 vulcani activi (Baker,
Rainer, Mt. St. Helens - cu erupţia din 1980); în Mexic şi America centrală, în vecinătatea
ţărmului oceanic se concentrează cca 100 de vulcani de mari dimensiuni, din care 40 în plină
activitate, cu aparate de tip stratovulcanic
Astfel, în Mexic se găseşte Popocateptl, 5452 m, Pico de Orizaba, 5747 m, Ixtacci Kuat, 5326
m. Un caz aparte este Paricutin (2771 m) cu o dezvoltare spectaculoasă - a apărut în 1945
într-un lan de porumb, îngropând treptat sub cenuşe, lave şi piroclastice mii de hectare,
conul înălţându-se în primul an cu 450 m. Apoi se pot enumera vulcanii din Guatemala (10
activi), Salvador, Nicaragua (40 de vulcani), Costa Rica, Panama.
În America de Sud se găsesc cei mai mulţi vulcani cu înăţimi de 5000 - 6000 m. Astfel, în
Columbia sunt 7 vulcani activi (Tolima - 5215 m, Huila - 5750 m); în Ecuador 9 vulcani
activi (Cotopaxi - 5897 m, Chimborazo - 6272 m); în Peru sunt patru vulcani activi (El Misti
- 5821 m); Bolivia; în Chile se găsesc aproximativ 500 de vulcani considerați activi, dintre
care 60 au înregistrat erupții în ultimii 450 de ani. Vulcanii cu cele mai multe erupții
înregistrate sunt: Llaima (8), Villarrica (6),Vulcanul Antuco (4), Planchón-Peteroa (3),
Lonquimay (3), Calbuco (3); Ojos del Salado – 6887 - 6893 m – reprezintă cel mai înalt
vulcan activ de pe glob etc.
Zona Caraibe. O altă zonă de subducţie însoţită de fose oceanice adânci şi totodată de
vulcanism se află în partea central-vestică a Atlanticului, respectiv, în arcurile insulare ale
Antilelor ce închid Marea Caraibilor. Dintre cei 9 vulcani activi de aici mai cunoscuţi sunt
Mt. Pellée - din ins. Martinica, cu erupţia catastrofală din 1902; Grande Soufrière - din
Guadelupa; La Soufrière - din ins. St. Vincent
9
 Un loc aparte îl ocupă provincia vulcanică din Europa Meridională şi Asia de sud vest,
deosebit de complicată din punct de vedere al structurii litosferei. Pe lângă contactul unor
plăci tectonice majore (africană, arabică, euroasiatică), aici se întâlnesc şi numeroase
microplăci cu diverse mişcări de translaţie şi rotire. Aici se găsesc vulcanii Vezuviu (1279 m),
Etna (3340 m), Stromboli şi Vulcano. Spre est se găsesc vulcanii stinşi Ararat (5165 m) în
Podişul Anatoliei, Elbrus (5633 m) în Caucaz, Demavent în Iran.
Structurile orizontale şi suborizontale.
(i) Suprafeţele structurale
Reprezintă forme topografice netede, dezvoltate pe suprafeţele stratelor dure. Acestea pot fi
de două tipuri: iniţiale şi exhumate. Cele iniţiale iniţiale corespund cu cele din urmă strate
sedimentate, după care regiunea a devenit uscat; însă adesea este greu de apreciat dacă
suprafaţa respectivă reprezintă chiar o ultimă pătură de colmatare a bazinului.
Văile epigenetice (supraimpuse) sub forma lor tipică au aspect de chei. Este vorba de văi
care, într-o primă fază de evoluţie, s-au adaptat şi dezvoltat normal în pătura de roci moi de
la suprafaţă Prin adâncirea treptată însă ele descoperă discordaţele de la nivelul
fundamentului dur în care râurile sunt nevoite să se încătuşeze. Precizăm că în acest caz este
vorba doar de activitatea factorilor denudaţiei, fără intervenţia mişcărilor tectonice.
Văile antecedente se aseamănă cu văile epigenetice, dar evoluţia lor este în relaţie cu
mişcările tectonice pozitive. Aceste văi încep să se dezvolte normal, dar ulterior, anumite
sectoare din lungul lor sunt afectate de mişcări epirogenetice sau orogenetice. În consecinţă,
râurile sunt obligate să-şi intensifice eroziunea, să se adâncească, contribuind la formarea
unor chei, defilee care contrastează cu tronsoanele neafectate de ridicările scoarţei.
Structuri faliate
Horstul reprezintă un bloc înălţat faţă de zonele din jur, mărginit de abrupturi de falie,
unitare sau în trepte. Ele se asociază adesea cu grabene, deşi rămân specifice în relief prin
dominarea lor cu precădere în zonele masivelor hercinice. Aşa sunt de exemplu masivele
hercinice europene, din care cităm Vosgii şi Pădurea Neagră, între care se află grabenul
Rhinului.
Grabenul reprezintă o fâşie, uneori foarte alungită, scufundată pe aliniamente de falii ale
căror abrupturi, dispuse obişnuit în trepte, o mărginesc. Poartă şi numele de culoar tectonic,
uluc tectonic sau rift.

Relieful structurilor cutate

Formele de concordanţă directă apar acolo unde are loc o suprapunere a reliefului peste
forma cutelor; când cuta se bolteşte se formează un intefluviu, iar când coboară apare o vale.
10
Astfel se formează văile de sinclinal, culmile de anticlinal şi, în anumite cazuri, clisurile.
valea de sinclinal (“val” după o denumire din Munţii Jura) se dirijează în mare pe axa buclei
concave. În profil transversal, valea îmbracă formă simetrică sau asimetrică după tipul
cutei.
Văile de sinclinal au o serie de afluenţi de tip torenţial, care coboară perpendicular de pe
flancurile anticlinalului; sunt un fel de văi consecvente, denumite în Jura ruz-uri.
Culmea de anticlinal (“mont” în Jura) este un interfluviu sau un aliniament de înălţimi axate
în principal pe o cută anticlinală (fig. 47). Forma culmei împrumută adesea pe cea a cutei,
adică poate fi simetrică, asimetrică, îngustă. Cutele flexurate, revărsate sau de tipul
brazdelor dau creste cu aspect de cuestă sau hogback (“crêt” în Jura).
(i) Formele de concordanţă inversă se adaptează indirect structurii în sensul că pe un
anticlinal poate să apară o vale, iar pe un sinclinal poate fi modelat un interfluviu. Aceste
forme sunt: butoniera, valea de anticlinal şi sinclinalul suspendat.
butoniera de anticlinal este o excavaţie elipsoidală, scobită pe locurile unde axa anticlinalului
prezintă înălţări maxime. Se formează prin regresiunea ruz-urilor (văile de pe flancurile
anticlinalelor).
valea de anticlinal se dezvoltă ca afluent al unui râu principal care retează cuta în sens
transversal (clisură).
sinclinalul suspendat reprezintă un interfluviu, o culme sau o mică porţiune din acestea,
grefate pe un sinclinal ce apare înălţat în raport cu anticlinalul conjugat, golit de eroziune.
clisurile sunt porţiuni înguste de vale care retează transversal un anticlinal. În Jura se
numesc “cluse” iar în Apalaşi “watergaps”.
Relieful dezvoltat pe gresii
Datoritã permeabilitãţii gresiilor, reţeaua de vãi este în general rarã. Vãile prezintã în
profilul longitudinal rupturi de pantã, iar în profilul transversal, niveluri de umeri. Acolo
unde se interpun, în alternanţã, bancuri mai dure se pot forma poliţe sau trepte locale.
Gresiile silicioase, cum sunt cele de Kliwa din Carpaţii Orientali, determinã vãi cu aspect de
chei. Pe ea se dezvoltã un relief masiv, care se apropie ca înfãţişare de cel granitic, evoluînd
în urma dezagregãrii fizice. La baza versantilor are loc o acumulare de depozite nisipo-
argiloase, alcãtuind o trenã sau un tãpşan. În alte condiţii se depun grohotişuri.
Gresiile cu elemente sau ciment de naturã calcaroasã (Gresia de Tarcău) permit apariţia
unor forme pseudocarstice (lapiezuri slab dezvoltate, doline, chei, grote etc.).
Gresiile argiloase şi marnoase pot da alunecãri de teren, organisme torenţiale etc. Alternanţa
gresiilor cu alte tipuri de roci, ca de exemplu cu marne sau diferite intercalaţii de formaţiuni
carbonatice, genereazã modelarea umerilor petrografici, pereţilor, arcadelor, turnurilor,
11
ciupercilor ş.a., forme de relief condiţionate de eroziunea diferenţialã (acestea sunt cunoscute
sub diferite denumiri în literatura de specialitate - hoodoo, tent rock, fairy chimney or earth
pyramid, balanced rock, mushroom rock).
Relieful dezvoltat pe loess
Forme de relief pe loess. Ca rezultat al sufoziunii urmatã de tasare, pe loess iau naştere mici
excavaţii închise, având contururi circulare sau ovale, denumite crovuri sau gãvane. Aceste
forme sunt frecvente pe interfluviile acoperite cu loess din Câmpia Românã, Dobrogea şi
Banat. Însãşi denumirea de "Gãvanul Burdea" din Câmpia Românã, atestã prezenţa acestor
forme de relief. Diametrul lor poate evolua de la câţiva metri pînã la zeci de metri, iar
adâncimea de la câţiva decimetri pânã 1a câţiva metri. Evoluţia crovurilor învecinate poate
duce treptat la asocierea acestora, conturându-se adevãrate vãi de crovuri (cu numeroase
coturi), prin care apa, în perioadele cu precipitaţii abundente, se strecoarã foarte încet sau,
de cele mai multe ori, stagneazã.
Lãrgirea şi adâncirea continuã a crovurilor sau gãvanelor conduce la formarea unor spaţii
depresionare cu dimensiuni mari, denumite padine. Padinele, ca şi vãile de crovuri, sunt
prezente în partea esticã a Cîmpiei Române şi în Dobrogea, fiind asemãnãtoare unor mici
"oaze" pe întinsul zonelor de stepă.
Relieful carstic de suprafaţã – exocarstul.
Forme negative (lapiezuri, doline, uvale, polii și văi carstice)
(i) Lapiezurile sunt forme de ordin minor, constituite dintr-o alternanţã de excavaţii, cu
aspect de şanţuri superficiale, late de câţiva centimetri şi adânci de câţiva decimetri, şi mici
creste plate sau ascuţite
(ii) Dolinele sunt forme negative al cãror contur poate fi elipsoidal, circular, iar, uneori,
sinuos.
(iii) Uvalele sunt forme negative, ovale, circulare sau cu o bordurã festonatã, care au
rezultat prin îngemãnarea mai multor doline, datoritã disoluţiei şi a şiroirii.
(iv) Poliile sunt forme de relief negative, cu aspect alungit, relativ circular, elipsoidal ori
neregulat, cu lãţimi medii de câţiva kilometri şi lungimi de zeci de kilometri.
Văile carstice sunt, în general, înguste şi adânci, sub formă de chei şi canioane.
Văile transversale sunt sculpate de cele de către râurile alohtone. În momentul când ajung şi
străbat depozitele calcaroase formează chei (în profil transversal au forma literei V) şi
canioane (adânci, cu versanţii foarte abrupţi şi fundul plat) pentru ca mai departe activitatea
lor să reflecte din nou condiţiile unor roci necarstificabile.
Vãile seci (sohodolurile) se formeazã atunci când cursurile autohtone ori alohtone,
traversînd o suprafaţã carsticã, se infiltrează în substrat (permanent sau numai la ape mici).
12
Vãile oarbe se formeazã pe traseul unor foste albii de râuri cu ape permanente.
Opusul văilor oarbe sunt văile în fund de sac (cu recul), care se dezvoltă datorită unor râuri
ce apar brusc din peşteri sau de sub pereţii înalţi de calcar (fig. 56.3.) (de exemplu Valea
izbucul Galbeni din M. Bihor).
Relieful carstic de adâncime – endocarstul
Denumit şi carst subteran sau endocarst, acest subtip de relief petrografic este reprezentat,
în ansamblul sãu, prin avene și peşteri, în interiorul cãrora se individualizeazã o gamã de
alte forme de un grad minor, generate prin procese de disoluţie, coroziune, eroziune,
precipitare chimicã şi acumulare.
Legătura carstului de suprafaţă cu cel subteran se face prin intermediul unor canale şi
galerii cu cele mai diferite aspecte şi poziţii. Între acestea se numără şi avenele care sunt
canale verticale care se formeazã în punctele de intersecţie sau convergenţă ale diaclazelor
sau acolo unde calcarul este tectonizat mai intens.
Peşterile sunt considerate, convenţional, acele cavităţi naturale subterane ale căror
dimensiuni (un diametru mai mare de 30 cm) permit accesul omului în interior. Însă aceasta
este o definiţie simplă, care nu are o bază ştiinţifică.
METEORIZAȚIA
Meteorizația fizică reprezintã procesul de distrugere şi fãrâmiţare a rocilor in situ, fãrã a
afecta structura mineralogicã sau chimicã a acestora, deşi unele schimbãri, care se aflã la
originea iniţierii procesului, sunt inerente.
Meteorizația chimică reprezintã procesul de distrugere şi fãrâmiţare a rocilor in situ cu
afectarea structurii mineralogice sau chimice a acestora; procesele chimice conduc la
formarea de compuşi în soluţie şi crearea de noi produse minerale.
Alunecările de teren (slides)
Alunecările de teren definesc procesul de deplasare a unor mase de materiale (rocă, depozite
superficiale coezive sau necoezive, sol etc.), pe un pat de alunecare (planar sau concav)
amplasat pe o suprafață înclinată, sub acțiunea gravitației și influența apei.
Alunecările de teren rotaționale (rotational slide/slip sau slump)
Alunecările rotaționale au patul de alunecare concav (sub formă de cupă de lingură) (fig.64).
Masa alunecată poate să se deplaseze aproape intactă sau cu mici deformări interne. Când o
alunecare rotațională are mai multe planuri de alunecare concave, paralele, atunci poartă
denumirea de slump.
Curgerile noroioase (lahars sau volcanic mudflows)
Cuvântul lahar este de origine indoneziană și ar însemna curgeri noroioase vulcanice
(volcanic mudflows). În alte definiții, lahar-urile înglobează și curgerile de debris de pe
13
conurile vulcanice (Vallance, 2000, Mothes and Vallance, 2015). Așadar, lahar-urile sunt
curgeri la care materialele de origine vulcanică dețin o pondere mai mare de 25% (Fisher și
Schmincke, 1984). Acest tip de curgere nu este legat strict de activitatea vulcanică. Pot să
apară și în perioadele de inactivitate tectonică (lahar-uri reci), însă cele mai însemnate astfel
de fenomene au fost legate de erupțiile vulcanice.
După viteza mişcării şi tipul de material deplasat se disting următoarele tipuri de tranziţie:
(i) creep de sol (soil creep), o deplasare lentă în josul pantei a părţii superioare a solului pe o
grosime de 70 - 80 cm. (ii) rock creep, mişcare lentă, piatră pe piatră. Caracterizează
materialele lipsite de coezivitate în care are loc o rearanjare a particulelor. (iii) talus creep,
proces de rearanjare a materialelor ce alcătuiesc taluzurile de grohotiş. Acest tip creep se
întâlnește cel mai adesea în regiunile reci, unde alternarea contractării şi dilatării
consecutive, din cauza îngheţ-dezgheţului, determină deplasarea pe pantă a grohotişului.
Eroziunea la suprafață
Eroziunea în suprafață (areolară, peliculară, laminară) (sheet erosion, inter-rill erosion,
sheet wash, surface erosion). Acest tip de eroziune este îndeplinită de scurgerea
neconcentrată, exercitată pelicular pe întreaga suprafaţă a versantului. În urma căderii unor
cantităţi suficiente de ploi, capacitatea de infiltrare în sol scade şi astfel, apa se acumulează
prin alăturarea curenţilor bidimensionali într-o singură peliculă. Mişcarea acesteia în josul
pantei duce la desprinderea particulelor din sol şi la transportul lor spre baza versantului.
Așadar, această formă de eroziune presupune îndepărtarea unui strat, destul de uniform, de
la suprafața profilelor de sol, prin intermediul scurgerii de suprafață a apei.
Eroziunea în adâncime
Eroziunea în rigole (rill erosion).
Eroziunea în rigole (rill erosion) poate fi definită drept procesul de antrenare și transport a
particulelor de sol, de către apa concentrată pe trasee de dimensiuni mici, dar bine definite.
În general, eroziunea în adâncime în astfel de rigole, este mult mai pronunțată decât
eroziunea în suprafață. Cu toate acestea, rigolele pot fi nivelate prin lucrări agricole
obișnuite. Eroziunea în suprafață se asociază cu eroziunea în rigole, această combinație fiind
considerată cea mai
răspândită formă de eroziune a solului prin apă. În alte situații, eroziunea prin rigole este
considerată o formă de tranziție, între eroziunea în suprafață și cea în ravene. Acestea apar
ca nişte şănţuleţe paralele, de cele mai multe ori în formă de V, puţin sinuoase sau
ramificate, cu lungimi ce pot atinge zeci de metri, adesea cu multe discontinuităţi. Rigolele se
dezvoltă, de obicei, pe terenurile proaspăt arate, în urma unor evenimentelor de precipitații
cu intensitate mare. De asemenea, rigolele pot să apară pe terenurile pe care se practică
14
suprapășunatul sau pe solurile duplex (cu alternanțe de texturi).
Eroziunea prin ravene (gully erosion).
Ravenele reprezintă stadiul mai avansat al rigolelor, cu adâncimi mai mari de 2 m (în unele
lucrări, adâncimea ravenelor este cuprinsă între 0,3 și până la 30 m), astfel că acestea nu pot
fi netezite prin lucrări agricole obișnuite. Spre deosebire de rigole, a căror apariție și evoluție
se datorează exclusiv proceselor de eroziune prin apă, în cazul ravenelor, contribuții
importante au și procesele de eroziune subterană și de deplasare în masă (fig. 79). Pe măsură
ce ravenele se adâncesc, ponderea proceselor de deplasare în masă, în evoluția acestora,
tinde să o depășească pe cea a eroziunii prin apă. Ravenele sunt caracterizate de maluri
abrupte, lipsite de vegetație. Adâncimea maximă a ravenelor este în funcție de topografia
versanților pe care s-au format, de existența orizonturilor mai rezistente, de tipul rocii in situ
sau de nivelul local de bază. Vârful sau obârşia ravenei se prezintă, de foarte multe ori, sub
forma unui abrupt de obârşie (headcut), cu adâncimi ce pot depăşi 20 m în depozitele de
loess. Vârful este considerat zona critică a ravenei, deoarece apa pătrunde în ravenă prin
acest punct, astfel încât se retrage continuu, prin eroziune regresivă (are loc un salt
hidraulic).
Clasificarea albiilor de râu.
a) Albii rectilinii.
b) Albii meandrate.
c) Albii împletite şi anastomozate.
Formarea albiilor majore
Este un fapt general acceptat cã albia majorã reprezintã o formã de relief construitã de râul
ce o traverseazã într-un timp îndelungat (de ordinul sutelor şi miilor de ani). Exceptând
râurile subadaptate, dimensiunea albiilor majore este în relaţie directã cu mãrimea debitului
râului. Wolman şi Leopold (1957) au constatat cã frecvenţa scurgerii peste maluri este
"remarcabil de uniformã în diverse medii fizico-geografice şi regiuni climatice" şi cã
“intervalul de recurenţã a scurgerii ce depãşeşte malurile este cuprins între 1 şi 2 ani". De
unde au conchis cã albiile majore sunt în principal efectul debitelor lichide cu repetabilitate
de 1,58 ani. Existã însã opinia cã influenţa antropicã a complicat aluvierea vãilor şi cã
aceasta s-a resimţit încã din neolitic, o mare parte din depuneri ieşind de sub controlul
climatic şi hidrologic caracteristic unei regiuni. În marea diversitate de condiţii în care se
formeazã albiile majore se remarcã trei procese (cf. Chorley, Schumm şi Suggden, 1985) :
acreţia1 lateralã; acreţia verticalã; formarea de ostroave şi albii abandonate (avulzie).
În alcãtuirea albiilor majore sunt douã tipuri principale de depozite: de renie şi de inundaţie
(Wolman şi Leopold, 1957). Primele sunt considerate depozite de acreţie lateralã (acumulate
15
în procesul de migrare lateralã a meandrelor), iar depozitele de inundaţie se considerã
depozite de acreţie verticalã acumulate din apele de viiturã ce inundă suprafaţa albiei
majore. Depozitele acumulate prin unul sau altul din procesele enumerate, au fost clasificate
şi în raport cu locul de depunere şi tipul de material (suspensie sau târât) transportat de râu.
Elementele morfologice şi structurale ale teraselor.
(i) Din punct de vedere morfologic, o terasă se compune din douã elemente principale:
podul şi fruntea.
Podul are aspect general plat şi este rest al albiei majore. Fruntea reprezintã planul înclinat
care face racordul între pod şi albia majorã recentã sau cu podul altei terase inferioare.
Afarã de aceste elemente principale, la o terasă se mai gãsesc şi douã linii caracteristice:
muchea terasei, linia de-a lungul căreia se face unirea dintre pod şi frunte şi ţâţâna, linia
prin care podul se leagã cu forma imediat superioarã.
(ii) Din punct de vedere structural, pot fi deosebite terase în rocă, terase cu aluviuni sau
aluviate şi terase sculptate în aluviuni sau aluvionare.
La o terasă aluviată, podul terasei este format dintr-un pat de roci in situ, retezat aproape
orizontal; urmeazã un strat de aluviuni care conţine mult pietriş rulat şi care, în mod
obişnuit, poartã numele de pietriş de terasă; deasupra, se separã uneori un orizont de luturi
fine aluviale. Afarã de aceste orizonturi specifice, peste podul de terasã şi în mod special la
ţâţână, se suprapun ulterior materialele provenite de pe pantã, coluvii sau conuri aluviale; în
acest caz se spune cã podul terasei este parazitat. Peste acest complex se aflã solul actual
(fig.92.A). În anumite regiuni stratul aluvial, caracteristic, mai suportã şi orizonturi de soluri
fosile, alternând cu loessuri, lehmuri, sau chiar cu un alt orizont aluvial. Numãrul acestora,
luate pentru fiecare terasã, poate fi de la unu pînã la 4-5 şi chiar mai multe.
Activitatea modelatoare a gheţarilor
Ca urmare a unui bilanţ glaciar pozitiv (adică a unor acumulări ce depăşesc pierderile prin
topire) şi a unor procese de suprapunere şi de compactizare a stratelor de zăpadă, de
troienire, de acumulare prin avalanşe, se realizează mase importante de gheaţă care, în
contradicţie cu proprietăţile casante ale gheţii subţiri, se comportă ca nişte roci plastice sau
ca un fluid foarte vâscos. De aceea, pe măsura formării, ea se pune în mişcare, acţionând
totodată asupra terenului pe care se mulează.
Viteza de deplasare depinde de grosimea masei de gheaţă, de înclinarea suprafeţei pe care
aceasta s-a format si de configuraţia reliefului preexistent. S-a calculat astfel că în momentul
în care grosimea unor depozite de gheaţă depăşeşte 60-65 m (după alţi autori chiar la 30 m)
începe deplasarea lor, dacă terenul are măcar o înclinare de 1º. Pe suprafeţele cu pante în jur
de 45º, gheaţa se pune în mişcare când grosimea este în jur de 1-2 m.
16
Viteza de deplasare, ca şi presiunea gheţii asupra substratului, este strâns legată de procesul
de eroziune glaciară care cuprinde : exaraţia (abrasion) sau procesul de scrijelire (scobire) a
patului de alunecare, atunci când în masa de gheață sunt înglobate fragmente de rocă,
detersia (polishing) sau procesul de şlefuire a patului de alunecare, atunci când masa de
gheață nu cuprinde fragmente de rocă de mari dimensiuni; detracţia (plucking) sau procesul
de dislocare şi antrenarea în mişcare a unor blocuri de rocă.

Formele de eroziune glaciarã montanã

(i) Circurile glaciare (căldare sau zănoagă - română; cirque - franceză, corries -
scoţiană, kar - germană, botn - norvegiană, nish - suedeză, cwms - galeză, hoyo sau circo -
spaniolă). Termenul de circ glaciar (corrie) a fost introdus în literatura geomorfologică de
Ramsey (1860) pentru a desemna depresiunile semicirculare sau semieliptice formate pe
versanţi sau la obârşia văilor montane, ca un rezultat al interacţiunii dintre procesele
periglaciare şi cele glaciare.
(ii) Crestele alpine (arête sau karling) înguste şi zimţate, din regiunile montane afectate
de gheţarii actuali sau pleistoceni, se datoresc extinderii continue a eroziunii regresive din
circurile de pe versanţii opuşi, pânã la intersecţia lor.
(iii) Vãile glaciare, numite şi trogh-uri, sunt sculptate de limbile de gheaţã şi au aspectul
unor adâncituri rotunde şi alungite, cu profile transversale în formã de "U" şi cu profile
longitudinale cu praguri şi chiuvete de subsãpare.
Formele de acumulare glaciarã (ghețari montani)
Provin din materiale transportate de cãtre masele de gheaţã, sub formã de morene laterale,
mediane, interne, de fund, frontale şi depuse atunci când gheţarii se topesc. În acest caz atât
materialele solide încorporate în masa de gheaţã ori antrenate în jurul acesteia, cît şi formele
de relief pe care le genereazã prin depunere se numesc tot morene. Unii autori vorbesc de
morene mobile şi morene fixate.
Forma şi dimensiunile materialelor morenice sunt dintre cele mai variate - de la particule
fine, nisipoase (făină de gheţar), pânã la bolovani şi blocuri stâncoase. Trãsãtura comunã a
acestora este însã forma lor colţuroasã; rotunjirea intervine doar în cazul fragmentelor de
roci antrenate de cursurile de apã subglaciale sau fluvioglaciare. Cele mai impunãtoare şi
mai expresive forme de relief morenic sunt valurile semicirculare sau amfiteatrele morenice
de la partea terminalã a limbilor de gheaţã (morenele frontale). În spatele lor, dupã topirea
gheţii, se contureazã importante depresiuni terminale. Imediat ce s-au stabilizat şi chiar
concomitent cu formarea lor, au loc şi procese de modelare periglaciarã şi fluvialã care le
transformã treptat în complexe de relief fluvio-glaciar. În faţa unor asemenea aliniamente de
17
coline semicirculare se dezvoltã importante glacisuri piemontane cum sunt cele din nordul
Italiei sau din Bavaria, iar depresiunile terminale se pot transforma în lacuri (ex. Maggiore,
Como, Garda, Geneva).
Gheţarii de calotă
Forme sculpturale (de eroziune)
Sunt reprezentate prin fjeld-uri, fiorduri, nunatak-uri, roci vălurite, trepte şi praguri striate,
bazine de subsăpare etc.
(i) Fjeld-urile sunt create prin procesele de exaraţie ale gheţarilor de calotă sau de
platou. Ele se prezintă sub forma unor suprafeţe înalte, slab accidentate, situate la partea
superioară a unor masive muntoase. Fjeld-uri întinse, însoţite de întregul ansamblu de
microforme reliecte de exaraţie se întâlnesc în ţările scandinave, Pensinsula Kola, nordul
Canadei, nordul Siberiei de Est.
(ii) Fiordurile reprezintă vechi văi glaciare fasonate de limbile de gheaţă (icestream-uri)
care se desprindeau şi coborau din calotele de pe suprafeţele înalte, văi care, după topirea
gheţarilor, au fost invadate de apele marine. Fiordurile sunt răspândite pe coastele de vest
ale celor două Americi, în Peninsula Labrador, în Groenlanda, Islanda, Norvegia, în Noua
Zeelandă (Insula de Sud), între 50° - 70° latitudine nordică şi sudică.
Formele de acumulare ale gheţarilor de calotă
morenelor frontale (end or terminal moraine)
(iii) Formele de acumulare ale morenelor bazale. Morenele bazale (sau de fund) sunt
constituite din materiale eterogene, cu grosimi variabile, şi acoperă teritorii foarte largi, cu
aspect de câmpii uşor vălurate pe cuprinsul cărora se individualizează blocuri eratice,
drumlin- uri, kames-uri, eskers-uri.
blocurile eratice sunt fragmente mari de roci dure desprinse, transportate si depuse de
gheţari în regiuni cu alte particularităţi geologice .
drumlin-urile sunt nişte coline morenaice orientate în sensul mişcării calotei de gheaţă, au
aspect de coline, cu o uşoară asimetrie în profil longitudinal. Sunt separate de culoare şi
cuvete ocupate de lacuri şi mlaştini.
eskers-urile sunt tot coline morenaice, asemănătoare unor ramblee mai proeminente, cu
orientare conformă cu deplasarea gheţarilor. Sunt asemănătoare drumlinurilor, dar se
deosebesc de acestea prin aceea că sunt mai izolate unele de altele.
kames-urile sunt forme cu aspect de movile sau de mici platouri joase, cu înălţimi obişnuite
până la 5- - 60 m, diametre ce rar depăşesc 1 km şi versanţi cu pante de 25 - 35º. Sunt
alcătuite din nisipuri şi nisipuri argiloase stratificate, care iniţial s-au depus în lacurile
formate în cuvetele de pe suprafaţa calotei glaciare.
18
(iv) Formele de acumulare ale morenelor frontale, cea de a doua categorie importantă a
depozitelor gheţarilor de calotă, se datoresc acţiunii de răzuire şi transport, marcând limita
(marginea) înaintării masei de gheaţă în diferite faze si stadii glaciare. Referitor la relieful
morenei frontale trebuie menţionat faptul că în morfologia actuală a Finlandei acesta se
păstrează destul de bine, lanţurile de morene fiind denumite aici Salpauselka. Mai evidente
sunt Salpauselka I şi II, iar cel de-al treilea val, care apare mai la nord, apare mai puţin
pregnant în morfologia actuală. Şirul de Salpauselka apare astăzi sub forma unor dealuri şi
coline izolate, dispuse unele în continuarea celorlalte
Aceste culmi deluroase au înălţimi medii de 60-80 m, lăţimi de câţiva kilometri şi lungimi de
ordinul sutelor de kilometri. Profilul transversal al acestora este asimetric, în sensul că
versantul dispre gheţar este mai abrupt, iar cel opus mai prelung şi mai domol. Între
Salpauselka se dezvoltă culoare depresionare cunoscute sub denumirea de pradoline (în
poloneză - pradoliny; în germană - urstromtäler). Pradolinele au fundul plat, străbătute
iniţial
de râuri orientate perpendicular pe direcţia de deplasare a gheţii care apoi au fost captate
parţial sau integral astfel încât numai local, cursurile de apă se dezvoltă pe traiectul
depresiunii.
Câmpiile fluvio-glaciare. Apele provenite din ablaţia gheţarilor continentali antrenează
particule nisipoase si chiar prundişuri mărunte pe care le etalează sub forma unor conuri
aluviale foarte întinse si plate în faţa frontului glaciar. Aceste acumulări lenticulare cu
înălţimi doar de câţiva metri peste nivelul suprafeţelor din jur se numesc sandre. Prin
contopirea lor iau naştere câmpiile de sandre sau fluvio-glaciare (outwash plain)
Desene periglaciare (patterned ground)
Regiunile periglaciare sunt adesea caracterizate de prezenţa aranjamentelor specifice a
materialelor la suprafaţa terenurilor sub forme geometrice distincte. Acestea sunt cunoscute,
în general, sub denumirea de desene sau figuri periglaciare (patterned ground) şi includ
forme de tipul poligoanelor, cercurilor, benzilor etc. În literatura geomorfologică
românească toate aceste forme sunt reunite sub denumirea de soluri poligonale.
Genetic, ele sunt rezultatul anumitor procese de crioturbaţie, iar în relief se imprimă printr-
un aspect geometric dominant. Este şi motivul pentru care se preferă termenul de patterned
ground, iar în limba română am considerat sugestiv termenul de desene periglaciare şi nu
soluri poligonale care este restrictiv.
Pingo
Pingo sunt movile de formă conică, mai mult sau mai puţin asimetrice, cu o baza circulară
sau ovală, având diametrul de mai multe sute de metri şi o înălţime ce ajunge la 50 - 60 m,
19
uneori chiar mai mult.
Termenul de pingo (ceea ce în limba eschimoşilor înseamnă formă conică) a fost introdus
pentru prima dată de Porsild în 1938, după care a fost larg utilizat în literatura occidentală.
În literatura rusă se utilizează mai des termeni precum naledii, bugors, bolguniak sau
hidrolacoliţi (cu dimensiuni mult mai reduse). Din punct de vedere genetic se deosebesc două
tipuri de pingo: în sistem închis sau tip Mackenzie, corespund zonelor de agradare a
permafrostului continuu, slab drenate şi deci cu un exces de umiditate; în sistem deschis sau
est-groelandez asociat cu degradarea permafrostului discontinuu.
Forme crionivale
La baza abrupturilor se acumulează întotdeauna mai multă zăpadă care se menţine un timp
mai îndelungat; aceasta, prin îngheţare, se comportă ca o suprafaţă de gheaţă veritabilă care
înlesneşte alunecarea gelifractelor care se desprind din abrupt ca urmare a variaţiilor de
temperatură.
Gelifractele se acumulează la prima schimbare de pantă unde covorul de zăpadă este
discontinuu şi se formează un "val" de depozite, asemenea unor morene glaciare. Suprafaţa
aflată sub zăpadă rămâne practic neutră din punct de vedere al dinamicii şi între abruptul
de gelifracţie şi acumularea de grohotişuri se formează o excavaţie asimetrică (versantul
dinspre abrupt este mai lung), constituind o formă denumită nişă de nivaţie (nivation
hollows or niches). Grohotişurile acumulate la partea inferioară a nişei nivale au forma unor
adevărate arcuri de cerc, care, văzute în plan, se aseamănă cu nişte potcoave, de unde şi
denumirea de potcoave nivale (morene nivale – protalus rampart). Într-o fază avansată de
evoluţie a acumulărilor de grohotiş şi de stagnare multianuală a zăpezii, are loc şi o
deplasare a masei depozitelor sub efectul mişcării zăpezii prin aşa-numitul fenomen de
deplasare lentă sau snow- creep.
Terasele de crioplanaţie şi criopedimentele
Terasele de crioplanaţie (cunoscute sub denumirea de terase de altiplanaţie sau terase goletz)
sunt suprafeţe cu înclinări mici (câteva grade) care apar pe culmile montane sau la partea
superioară a versanţilor ca urmare a retragerii abrupturilor, în principal, datorită
proceselor de îngheţ-dezgheţ.
Criopedimentele sunt forme similare dar, care se dezvoltă la baza versanţilor. În apariţia
acestor forme un rol de bază îl joacă petrografia şi structura depozitelor constituiente ale
versanţilor, prin faptul că cele mai tipice terase se dezvoltă acolo unde apar alternanţe de
roci
cu grad de gelivitate diferit sau în zonele în care stratele sunt aproape orizontale. Podurile
acestor terase pot avea lăţimi de la 10 m la 2 km, în unele cazuri chiar peste 10 km.
20
Eroziunea eoliană (deflaţia şi coraziunea)
Eroziunea eoliană se caracterizează prin două principale procese: deflaţia şi coraziunea.
Deflaţia este acţiunea de spulberare şi sortare a particulelor de la suprafaţa terenurilor
cauzată de vânt. Deflaţia este un proces concentrat spaţial şi temporar. Chiar în regiunile
aride el este restrâns la zone de favorabilitate. O mare parte din materialul deflat în fiecare
an este transportat în timpul marilor furtuni de praf care de obicei ţin câteva zile.
Coraziunea sau abraziunea eoliană este acţiunea de lovire a rocilor sau ale altor suprafeţe de
particulele transportate de vânt.
Forme de eroziune datorate deflaţiei
Deşi eroziunea eoliană poate fi activă pe câmpiile aluviale şi pe plaje, formele de eroziune
sunt rareori păstrate în asemenea medii din cauza distrugerii lor de către acţiunea fluvială
sau a valurilor. Numai în regiunile aride unde alţi agenţi erozionali sunt mai puţin
importanţi, formele de eroziune eoliană sunt abundente.
O mare parte a deşerturilor este acoperită de aşa-numitul pavaj de deflaţie (desert
pavement), format din elemente de rocă mai grosiere care depăşesc competenţa vântului şi
rămân astfel pe loc.
Tot în categoria pavajelor de deflaţie pot fi încadrate şi unele forme oarecum asemănătoare
reg-urilor, cum ar fi:
sai-urile din deşertul Tarin, care corespund unor câmpii piemontane formate din pietrişuri
grosiere, lustruite de vânt şi din care materialul fin a fost spulberat;
hamadele din Sahara, vechi suprafeţe de eroziune sau platouri structurale de pe care deflaţia
spulberă cuvertura de sfărâmături fine, rămănând doar un pavaj de pietriş grosier;
serir - urile din platourile calcaroare ale deşertului Libiei.
Forme de eroziune datorate deflației și coraziunii
(i) Microforme
O trăsătură caracteristică suprafeţei deşerturilor formate din fragmente grosiere este
prezenţa așa-numitor ventifacte, care variază în dimensiune de la pietriş la blocuri.
Ventifactele au două caracteristici comune: prima, suprafaţa lor este faţetată şi, a doua,
acestea sunt şlefuite. Bucăţile de rocă, prea grele pentru a fi mişcate de vânt, sunt polizate pe
direcţia vântului în unghiuri de 30 - 60o. Ventifactele pot avea o faţetă, două sau mai multe.
O categorie obişnuită în Sahara are trei faţete şi se numeşte dreikanter (din cuvîntul
german: trei feţe). Coraziunea a mai multor faţete ar indica faptul că au existat mai multe
direcţii ale vântului. Or, studiile experimentale au arătat că ventifactele pot fi formate în
principal de vânturile unidirecţionale. În acest caz coraziunea are loc simultan pe toate
feţele, pe măsură ce particulele de praf sunt transportate în vârtejuri în direcţia curgerii.
21
Ventifactele sunt apoi rostogolite într-o nouă poziţie şi procesul de şlefuire are loc pe altă
faţetă.
(ii) Mezoforme
În această categorie sunt o varietate de forme canelurate şi microdepresiuni cu dimensiuni
de zeci până la sute de metri. Cele mai caracteristice sunt yardangurile (în strate cu
dispunere verticală), nişte şănţuleţe alungite în direcţia vântului, cu curbe aerodinamice,
despărţite de creste instabile. Adâncimea acestora este sub 10 m, de regulă, 2 - 3 m, iar
lungimea lor de 100 m şi chiar peste. Păstrarea în relief a crestelor se datoreşte mai ales
fixării argilei de către smocurile de iarbă şi tufele rare. Yardangurile sunt frecvente în
argilele uscate, deoarece rezistenţa lor la acţiunea abrazivă a grăunţelor de nisip este mică.
Sunt tipice în pustiurile din Asia Centrală. Asemenea şănţuleţe se întâlnesc şi pe crestele din
gips din deşertul Libiei (unde se numesc djef-djef) sau în vestul Egiptului în granite şi
cuarţite extrem de rezistente. Formele asemănătoare sculptate de către vânt în depozite
orizontale cu alternațe de strate dure și moi poartă denumirea de zeugen (alternanțe de roci
dure și moi, în cadrul unor structuri orizontale).
Dunele libere
Dunele cu o singură orientare a pantei de acumulare (panta de sub vânt) sunt asociate cu
vânturile unidirecţionale. Axele lor sunt orientate normal faţă de vântul dominant, de aceea
mai sunt grupate în categoria formelor transversale. Din această categorie (a dunelor
asociate vânturilor unidirecţionale) fac parte: dunele transversale, dunele parabolice şi
barcanele simple.
Dune constrânse
O altă varietate de dune sunt în relaţie cu vegetaţia, barierele topografice sau localizarea
surselor de nisip. În acumulările de nisip care au fost stabilizate de vegetaţie, o serie de
perturbări care îndepărtează vegetaţia duc la formarea unor microdepresiuni de tip cratere
(blowout). Acestea au formă circulară sau eliptică, de obicei de numai câţiva metri şi s-au
format prin deflaţia nisipului. Dacă deflaţia este intensă, depresiunile devin mai mari,
asemănătoare dunelor parabolice, dar cu orientare inversă faţă de vântul dominant.
Lunetele se formează pe suprafaţa pans-urilor, depresiunilor lacustre sărăturate şi de-a
lungul lagunelor mareice şi sunt alcătuite din particule de argilă şi sare. Tufişurile izolate şi
pâlcuri de vegetaţie în deşert generează acumulări de nisip care sunt cunoscute sub numele
de dune - crâng sau nebka. Aceste situaţii se întâlnesc nu numai în deşerturi, ci şi în
ţinuturile temperate, de-a lungul ţărmurilor unde mişcarea nisipurilor întâlneşte vegetaţia,
formându-se dune în faţa obstacolului sau dune sub vânt. Când vântul întâlneşte o pantă
abruptă și înaltă se poate forma un vârtej mare şi puternic, care generează aşa-numitele
22
dune ecou, adiacente abruptului. Forme uriaşe de peste 400 m înălţime au fost întâlnite în
Algeria.
Relieful de abraziune marină
Falezele (cliff)
Falezele reprezintă abrupturi care marchează contactul între uscat şi mare, fiind create de
acţiunea mării în asociaţie cu procesele subaeriene. În cazul falezelor, procesele de eroziune
le predomină pe cele de acumulare, iar capacitatea de transport a valurilor şi curenţilor
depăşeşte aportul de materiale. Înălţimea (de la câţiva metri până la sute de metri) şi
înclinarea acestora variază în funcţie de relieful major pe seama căruia se dezvoltă şi de
natura rocilor constituiente. Pot fi recunoscute mai multe tipuri de faleze:
(i) Faleza cu baza submersă în apa adâncă, datorită fie ridicării nivelului apelor, fie
coborârii uscatului, într-un ritm suficient de intens pentru a nu se mai putea forma plaja sau
platforma de abraziune la picioarele acesteia, poartă denumirea de faleză plonjantă
(plunging cliffs). Astfel de faleze sunt reprezentate de către abrupturi de falii, mase
vulcanice, văi glaciare inundate care suferă o eroziune minimă prin acţiunea valurilor
tocmai datorită adâncimii mari a apei de la baza acestora, astfel încât valurile nu deferlează,
fiind reflectate cu pierderi mici de energie.
(ii) Însă, la baza falezelor propriu-zise, apa are adâncimi mici care favorizează spargerea
valurilor, rezultatul fiind apariţia firidelor, mai mult sau mai puţin dezvoltate, (surplombe,
nişe de abraziune) (wave-cut notch) datorate eroziunii bazale şi care conduc la prăbuşirea
stratelor de deasupra. Etapele de evoluţie a falezelor (şi de extindere a platformelor de
abraziune) pot fi sintetizate astfel: adâncire la bază, prăbuşire, transferul materialelor,
adâncirea în noul abrupt al falezei. Prin aceste procese pot să apară unele cavităţi, arcuri
naturale (portaluri), grote de vânt (blowholes) etc.
(iii) Platformele de abraziune (wave-cut platform)
Platformele de abraziune reprezintă părţi ale platformelor continentale modelate de apele
marine, a căror dezvoltare este direct legată de retragerea falezelor (fig. 121). Acestea au o
suprafaţă aproape netedă, uşor convexă, slab înclinată (în mod obişnuit în jur de 1°) având
limita dinspre mare fie tranşantă (taluz abrupt în apa adâncă), fie se continuă lin până la
aproximativ 10 m sub nivelul apei. Pe întinsul lor se suprapun adesea resturi ale falezei
aflate în retragere (arcuri, coloane, martori mai duri scoşi în evidenţă prin eroziune selectivă
etc.) sau acumulări de materiale (fie din faleze, fie aduse de râuri).
Plajele
Plajele reprezintă acumulări de nisip şi/sau pietriş amestecate cu resturi de cochilii, care
însoţesc îndeosebi ţărmurile joase, cu ape puţin adânci, având o dezvoltare mai mare în
23
zonele adăpostite. Se pot forma şi la baza unor faleze continuate cu platforme de abraziune
slab înclinate însă, în acest caz au aspectul unor fâşii înguste paralele cu ţărmul.
Cordoanele litorale
Cordoanele litorale reprezintă forme de acumulare, cu aspect foarte variat, desfăşurate în
cadrul plajelor submarine. După formă şi poziţie, se deosebesc: insule- barieră sau cordoane
litorale libere, săgeţi, perisipuri, tombolo, bare etc.
Recifii coraligeni
Recifii constituie formaţiuni calcaroase, emerse sau submerse, de natură biogenă, construite
de organisme bentonice care trăiesc obişnuit în colonii şi care secretă un schelet realizat din
carbonatul de calciu extras din apa mării. La construirea recifilor contribuie, cu precădere,
hexacoralierii, unele foraminifere, unele lamelibranhiate şi gasteropode etc., precum şi unele
plante (alge calcaroase) ce se adăpostesc în reţeaua scheletică creată de corali. Pe măsură ce
unii corali mor, peste scheletele acestora se formează alte colonii, şi astfel ia naştere un calcar
coraligen puternic cimentat, alcătuit din acumularea de schelete.
Deoarece dezvoltarea coralilor se face numai în anumite condiţii de mediu, distribuţia
recifilor coraligeni este limitată la zona cuprinsă între cele două tropice, sau mai precis între
30° latitudine nordică şi 25° latitudine sudică.
În funcţie de formă şi poziţie pot fi identificate trei tipuri majore de recifi coraligeni: (i)
recifi franj sau litorali (fringing reefs); (ii) recifi barieră (barrier reefs); (iii) atoli (atolls).
Recifii franj sau litorali, care sunt şi cei mai răspândiţi, se dezvoltă direct pe platforma
continentală, atingând lăţimea maximă în faţa promontoriilor, unde acţiunea valurilor este
foarte intensă, apa curată şi bine aerisită. De obicei, recifii litorali nu se dezvoltă în zonele de
vărsare ale fluviilor, din cauza marii încărcături de materiale deversate în mare. Aceştia pot
atinge lăţimi cuprinse între 0,4 - 2,5 km, în funcţie de perioada de dezvoltare precedentă.
Recifi barieră sunt separaţi de ţărmul propriu-zis printr-o lagună cu lăţimi variabile,
obişnuit între 2,5 km şi 20 km, însă pot să ajungă până la 100 km (de exemplu, în cazul Marii
Bariere din NE Australiei). Laguna are fundul plat şi este puţin adâncă (20 - 80 m), unele
prezentând numeroase construcţii coraligene de forma unor coloane, create de coralii
adaptaţi la condiţiile oferite de aceste medii adăpostite. Reciful poate avea lăţimi cuprinse
între 5 - 1000 m, în timp ce lungimile pot ajunge la sute de km (de exemplu, Marele Recif din
NE Australiei are o lungime de 2 400 km). Uneori în recifii barieră apar deschideri (portiţe;
pass, în engleză) înguste prin care surplusul de apă rezultat din deferlarea valurilor se
reîntoarce în mare. Adesea portiţele apar în faţa deltelor ca un rezultat al influenţei
aluviunilor asupra dezvoltării coralilor. Atolii sunt recifi coraligeni de formă aproape
circulară, care închid în interior o lagună (lagoon). În cazul atolilor mari, unele sectoare au
24
fost clădite prin acţiunea valurilor şi a vântului, formându-se lanţuri de insule scunde, legate
prin recifi. O secţiune transversală printr- un atol arată că laguna este puţin adâncă, iar
pantele exterioare ale acestuia sunt abrupte, coborând adesea până la sute şi chiar mii de
metri adâncime.

25
26
27
28
29