Mari unitati structurale ale Americii si Africii - relief

Mari unitati structurale ale Americii si Africii.

Tipuri si unitati de relief asociate

Trasaturi generale

America de Nord, America de Sud si Africa au avut, in decursul timpului

geologic, o evolutie complexa, care le-a imprimat caractere atat comune, cat si
distincte. Desi America de Sud a avut o evolutie strans legata de accea a Africii
pentru o lunga perioada (Precambrian → Mezozoic), din punct de vedere
structural are trasaturi mult mai apropiate de cele ale Americii de Nord, rezultat
al evolutiei comune din ultimele 100-120 milioane de ani.

Video Player is loading.

Sunt relevante asemanarile intre liniile de tarm atlantic ale Africii si Americii de
Sud, care i-au determinat pe cercetatorii geologi indeosebi sa considere, inca din
secolul al XIX-lea (A. Snider-Pellegrini, 1858), ca aceste doua continente au
fost candva unite. Corelarea stratelor de roci sedimentare (originea africana a
formatiunii de Roraima din America de Sud - fig. 1) este edificatoare in acest
sens.

Fig. 1. Corelarea
formatiunilor geologice in
lungul Atlanticului de
Sud (dupa D.H. si M.P.
Tarling, 1978)

In paleozoic si mezozoic,
America de Nord facea parte
integranta din
1
megacontinentul Laurasia, impreuna cu Europa si Asia, iar America de Sud si
Africa, alaturi de Australia, Antarctica si India formau continentul sudic
Gondwana. Legatura completa si permanenta dintre America de Nord si
America de Sud a fost stabilita relativ tarziu, in Pliocen, in urma regresiunilor
marine din regiunea istmului Panama. Limita tectonica dintre America Centrala
si America de Sud este considerat grabenul Atrato, dar in peisaj tranzitia se face
gradual. In privinta dispunerii structurale a unitatilor constituente, exista o
analogie aproape perfecta intre America de Nord si America de Sud: scuturile
sunt pozitionate descentrat fata de continent, central-nord-estic; tot in
compartimentul estic, extracordilier, sunt incluse unitatile bazinale ale fluviilor
Mississippi, Amazon si raului La Plata. Vestul Cordilier si, respectiv, Andin,
prezinta o continuitate remarcabila in lungul meridianelor din Alaska pana in
Tara Focului, chiar si pe teritoriul Americii Centrale, care sudeaza cele doua
cordiliere prin muntii istmului panamez.

Nucleele continentale (unitatile de scut)

Cele mai vechi unitati structurale (paleostructuri) care intra in alcatuirea

fiecaruia din cele trei continente au fost denumite scuturi.

Fig. 2. America si
Africa.

Unitati geostructurale
 

2
3
(dupa The 21st Century World Atlas, 2000)

Acestea sunt primele nuclee continentale care s-au format inca din
Precambrian[1], in jurul lor dezvoltandu-se ulterior continentele pana la forma
actuala: Scutul Canadian in America de Nord, Scutul Brazilian in America de
Sud si Scutul African in Africa. Sunt structuri rigide, care au inregistrat in
general slabe miscari pe verticala, ridicari ale unor sectoare sau scufundarea
altora de-a lungul liniilor de falii. Unele portiuni au fost complet acoperite de
formatiunile sedimentare mai recente si s-au scufundat in plan inclinat sub
greutatea acestora (v. Scutul Canadian, cu o inclinare pronuntata spre sud).

In cadrul regiunilor de scut, formatiunile precambriene afloreaza pe suprafete

intinse. Depozitele sedimentare care le acopera local sau regional au rezultat fie
in urma prabusirilor fundamentului cristalin, determinand formarea bazinelor
sedimentare si transgresiuni marine (formatiunea de Barreiras in bazinul
Amazonului, formatiunea de Koundeloungou in bazinul Congo si sistemul
Karoo in Africa de Sud), fie datorita actiunii calotei glaciare pleistocene (desi
depozitele morenaice care acopera Scutul Canadian sunt relativ subtiri si
discontinue).

Scutul african detine cea mai mare pondere in alcatuirea continentului, 96% din
teritoriul acestuia fiind constiuit din soclu cristalin, acoperit de roci sedimentare
care nu au suferit deformari tectonice majore. Prin comparatie, in America de
Nord numai 66% din teritoriu este alcatuit din scut.

La inceputul paleozoicului, nucleele de scut ale Africii, Americii de Sud,

Arabiei, Indiei (Deccan) si Australiei formau un continent intins, Gondwana.
Fragmentarea acestuia a avut loc in etape. Intr-o prima faza s-a separat
continentul africano-brazilian fata de cel australo-indo-malgas, proces
definitivat in Jurasic. Incepand din permian s-a desfasurat si separarea Africii de
America de Sud, printr-o ruptura care progresa de la nord catre sud. Observatiile
din ultimul secol au evidentiat tendinta de desprindere a Peninsulei Somalia fata
de restul Africii, de-a lungul grabenului Abisiniei.

4
1.2.1. Scutul Canadian

Are dezvoltare maxima in nordul si nord-estul Americii de Nord, iar

dimensiunile sale se reduc pana la disparitie spre sud, in lungul liniei care uneste
marile lacuri glaciare canadiene. In Labrador, miscarile tectonice au dat nastere
masivului Torngat, puternic faliat spre sud si vest. Este format din roci arhaice si
proterozoice (vulcanite arhaice, sisturi si cuartite). Sectorul central este cel mai
vechi (Arhaic timpuriu), deformat in timpul cutarilor din orogeneza laurentiana
si puternic strapuns de intruziuni granitice. Nucleul a continuat sa creasca prin
adaugarea in sud si est a unor mase sedimentare, mai ales calcare si gresii, care
au fost metamorfozate rezultand calcare cristaline si cuartite vitroase. Seriile de
Keewatin-Timiskaming au fost adaugate succesiv sub forma unor benzi
semicirculare dispuse W-E, probabil in timpul unor cicluri orogenetice. Dupa
incheierea acestora, regiunea a fost supusa eroziunii subaeriene si adusa la
stadiul de peneplena.

In arhaic si algonkian are loc cutarea lantului muntos laurentid, identificat in

regiunea fluviului St. Lawrence, catena care a fost puternic nivelata si
peneplenizata de catre agentii externi modelatori. Sincron se produce
cutarea catenei huroniene, care traversa Scutul Canadian in directia vest-est,
aceasta fiind de asemenea complet erodata. La sfarsitul acestor perioade, din
blocul initial, cristalin, au ramas la zi numai unele petice in spatiul Scutului
canadian, al Apalachilor si Muntilor Stancosi. Depozitele huroniene au continut
ridicat de minereuri de fier, la sud si vest de Lacul Superior, sud de L.
Athabaska si est de L. Sclavilor, in depresiuni vaste.

In Ordovician, sectorul central-nordic s-a scufundat si a rezultat depresiunea

Hudson. Pana la mijlocul Silurianului, scutul s-a inaltat astfel incat golful
Hudson a fost drenat complet. A urmat o noua scufundare, dar in Devonian
marginea sudica a scutului s-a ridicat datorita cutarilor apalasiene; a urmat o
noua etapa de nivelare care a dus la formarea peneplenei cretacice. Odata cu
formarea Muntilor Stancosi, marginea estica a suferit noi ridicari, determinand
aparitia unui nou ciclu de eroziune Eocen-Pliocen, care a nivelat complet
5
escarpamentul. O ultima ridicare majora a avut loc in Pliocen, dar glaciatiunea
cuaternara si-a asumat rolul de agent modelator. In postglaciar s-au manifestat si
continua inca miscarile epirogenetice pozitive mai ales in Peninsula Labrador,
unde ridicarile sunt cel mai accentuate.

Spre sud, Scutul Canadian se scufunda treptat si este ingropat sub masa de
sedimente paleozoice, mezozoice si tertiare pana la delta Mississippi. In est si
vest este incadrat de Appalasi si Muntii Stancosi, sectoarele marginale fiind
puternic fracturate si coborand in trepte sub unitatile de orogen.

Structurile cristaline sau granitice ale Scutului Canadian apar izolat in podisul
Ozark si centrul Texasului, dar in mod sigur suprafata cristalina fosilizata sub
stratele sedimentare formeaza bolti largi sau bazine adanci. Din acest punct de
vedere, consecintele in peisaj sunt minime, dar prezinta importanta in privinta
distributiei resurselor minerale in adancime.

O serie de boltiri si escarpamente afecteaza totusi peisajul: cataractele Niagarei,

domurile Cincinnati, Nashville si Ozark, boltirea din Kansasul Central si cea din
Texas, cunoscuta sub numele de Llanos Estacados.

Glaciatiunea cuaternara. La inceputul pleistocenului, partea de nord a Scutului

Canadian a fost acoperita de o calota glaciara, care a actionat asupra
reliefului.Suprafata ei era de aproximativ 9-12 milioane km2. Limita sudica a
glaciatiei maxime pe tarmul estic a depasit latitudinea de 4105’ lat N, iar in
timpul extensiunii maxime a ajuns pana la confluenta raurilor Ohio si
Mississippi (3705’ lat N). Se disting doua mari centre de formare: Keewatin, la
vest de Golful Hudson si in Peninsula Labrador. Ele s-au unit in regiunea
Marilor Lacuri, de unde au inaintat apoi mult catre sud, in bazinul fluviului
Mississippi. Se disting patru faze glaciare, asemanatoare cu cele din
Europa: nebraskiana, kansasiana, illinoisiana si wisconsiniana. Glaciatia
wisconsiniana a coincis probabil cu cea würmiana din Alpi si cu faza Vistului
pentru calota scandinava. Cele trei stadii ale calotei wisconsiniene sunt indicate
(precum cele ale glaciatiei Vistula din Europa) prin pradoline[2] si valuri de

6
morene terminale, care pot fi urmarite de la Ohio pana in cursul superior al lui
Missouri, iar spre vest pana in regiunea piemontana a Muntilor Stancosi. In noua
Anglie si New Brunswick se observa drumlinuri , dispuse in sensul deplasarii
ghetii.

Ghetarii de calota au erodat toata suprafata Scutului Canadian. In urma acestei

actiuni au rezultat peste tot suprafete de roca lustruite si striate, spinari de berbec
(roci mutonate), stinci, excavatii in care ulterior au fost cantonate lacuri, praguri
in cadrul vailor raurilor care au determinat aparitia cascadelor. In functie de
arealul lor de raspandire s-a putut reconstitui forma si extensiunea calotei. In
nord-estul Labradorului se evidentiaza fiorduri[4] comparabile cu cele din
Scotia si Scandinavia. In depresiunile formate in spatele depozitelor morenaice
s-au format lacurile canadiene.

In urma retragerii calotei de gheata s-au produs miscari de basculare a scoartei.

Ridicarea cea mai puternica in centrul Peninsulei Labrador, cu valori maxime de
300 m. Pe tarmul de nord-est al Labradorului, ridicarea a atins 100 m.

Loessul si depozitele loessoide au o larga extensiune in campiile si podisurile

centrale, la fel ca nisipurile si aluviunile. Depozitele de loess se pot urmari la
sud de bordura calotei, pana la o linie imaginara care ar uni Lacul Michigan cu
valea Missouri si Arkansasul superior, apoi pana la poalele Muntilor Stancosi.
Ele lipsesc complet in zona atlantica, probabil din cauza climei mai umede.
Grosimea lor variaza in medie intre 5 si 30 m. Depunerea loessului a avut loc in
timpul ultimului interglaciar.

Resurse de subsol. Zacamintele de minereuri utile sunt de origine magmatica sau

sunt generate prin metamorfism de contact. La nord de Lacul Huron, langa
Sudbury, se exploateaza cele mai importante zacaminte de nichel, care,
impreuna cu cele de cobalt, cupru si platina, sunt formate in partea superioara a
unui masiv intrusiv granitic, situat intr-o cuveta adancita, in sisturile
metamorfice ale Precambrianului inferior. Intre Lacul Ursilor (Fort Radium),
pana la estuarul fluviului Sf. Laurentiu exista o zona bogata in minereuri de

7
uraniu. Minereurile de fier, bogate in titan, sunt exploatate la Knob Lake
(Labrador). In sud-vestul Canadei, in bazinul piemontan al Muntilor Stancosi, se
exploateaza petrol si gaz metan (in bazinul raului Athabaska).

Unitati de relief asociate: Podisurile Canadiene, Campia Hudson, Peninsula

Labrador.

Podisurile Canadiene. Trasaturile de baza ale acestei regiuni sunt:

uniformitatea reliefului, predominarea structurilor vechi, puternic cutate si
nivelate (roci cristaline si intruziuni granitice) si prezenta reliefului glaciar.
Altitudinea medie atinge circa 200 m, constituind suprafata de eroziune cea mai
intinsa de pe glob. Local, deformari, boltiri si miscari epirogenetice recente au
deranjat monotonia reliefului, determinand reactivarea eroziunii in special in
zonele periferice de est si sud-est. Relieful inclina spre Golful Hudson (150-170
m), iar inaltimi mai mari apar numai pe malul Lacului Superior (500-600 m). In
regiunea interioara, cele mai mari inaltimi sunt determinate de prezenta
martorilor de eroziune izolati formati din cuartite sau intruziuni granitice
precambriene. Intre Golful Hudson si valea fluviului Sfantul Laurentiu se gasesc
altitudini medii si martori de eroziune de forma circulara, raspandite neregulat
pe suprafete monotone (pe malul Lacului Huron, masivul Trembling atinge 945
m).

Cumpana apelor apare la est de linia Red River – L. Winnipeg-Nelson, trecand

in regiunea Marilor Lacuri si in Peninsula Labrador prin inaltimi de peste 700 m.

In pleistocen, calota glaciara a actionat selectiv, accentuand depresiunile acolo

unde rocile erau mai friabile (sisturi si calcare huroniene, precum si eruptivul
mai diaclazat). Suprafata este presarata cu lacuri cantonate in cuvete formate
prin subsapare glaciara. Datorita litologiei variate, lacurile au tarmuri foarte
dantelate, iar martorii de cuartit formeaza spinari mai inalte sau chiar insule in
cuprinsul depresiunilor. La sud de Golful James, regiunea numita Clay Belt este
alcatuita din depozite lacustre (argile) care, impreuna cu materialul detritic, dau
solurile cele mai fertile.

8
Campia Hudson (Hudsonia). Constituie cel mai coborat sector al campiilor
canadiene, fiind dispusa in jurul Golfului Hudson. In general, nu prezinta limite
fizico-geografice precise. Numeroase depresiuni lacustre sunt orientate E-V in
nord si N-S in sud, explicand miscarea radiara a calotei glaciare in pleistocen. In
centru este situat Golful Hudson, o imensa arie de subsidenta formata in pliocen-
pleistocen. Sub greutatea calotei, regiunea a coborat cu circa 300 m, redresandu-
se ulterior. Adancimea golfului nu depaseste 200 m, iar mareele sunt foarte
puternice (3-4 m la flux). In timpul vanturilor nordice si vestice, abraziunea
marina este extrem de activa. Icebergurile si apele reci patrund dinspre nord,
ingreunand navigatia (imposibila dealtfel in intervalul 15 octombrie-15 iulie) si
influentand negativ clima. Reteaua hidrografica este radiar convergenta catre
Golful Hudson. Raul Nelson dreneaza grupul lacustru Winnipeg si Churchill
leaga numeroase lacuri, intre care lacurile Indian si Renilor.

Tarmul sudic al Golfului Hudson este jos, alcatuit din sedimente lacustre,
marine si glaciare. In est sunt roci cristaline, dand nastere unor insule si
peninsule sub forma de martori. In vest apar strate cretacice dispuse monoclinal,
cu siruri de cueste orientate NV-SE.

La contactul dintre cristalin si suprafetele structurale se desfasoara o vale larga,

preglaciara, umpluta cu depozite friabile usor afectate de eroziunea glaciara
diferentiala (selectiva), fapt care a dus la formarea unei serii de cuvete lacustre:
L. Renilor, L. Indian, L. Athabaska, L. Sclavilor, L. Ursilor, L. Winnipeg.

Campia Hudson are aspect monoton si este drenata de raul Albany si o serie de
rauri mai mici, care se varsa in Golful James, prelungirea spre sud a Golfului
Hudson.

Peninsula Labrador. Prezinta o suprafata usor ondulata, cu altitudinea medie

de 750 m. Marginea de nord este mai ridicata, formand Muntii Torngat (1700
m), situati in apropierea Golfului Ungava. In interior, martorii eruptivi
reprezinta inaltimile cele mai mari, iar suprafetele de gnais sunt netezite sub
forma de podisuri. Peisajul este monton, suprafetele stancoase sunt lipsite de

9
arbori, cu exceptia unor petice de paduri situate pe tarm. Exista numeorase
raulete care, dupa retragerea ghetii, inca nu si-au putut adanci albiile.

Tarmul de NE este foarte abrupt, dezvoltand un relief tipic de skjärs[5] si

fiorduri. Cel mai mare este fiordul Hamilton, care patrunde cu 200 km in
interiorul peninsulei.

In pleistocen, in centrul peninsulei s-a format o calota glaciara. Peste nivelul

acesteia s-au ridicat doar Muntii Torngat, sub forma de nunatak-uri[6], care au
adapostit numeroase relicte din flora subarctica. Modelarea glaciara a fost
asemanatoare cu cea care a afectat podisurile centrale. Dupa retragerea ei catre
nord, a inceput redresarea izostatica, ce s-a manifestat cel mai puternic in arealul
Peninsulei Labrador. Ridicarea bordurii de nord-est se produce si in prezent, ca
dovada sunt terasele vechi de abraziune de pe tarmul atlantic.

Lacurile si reteaua hidrografica sunt dispuse radiar divergent. Cuvetele lacustre

au fost dezorganizate, iar vaile riurilor au suferit rupturi in profil longitudinal in
urma producerii miscarilor epirogenetice pozitive. Apele lacurilor s-au indulcit,
iar focile au ramas relicte, marturii ale vechilor legaturi cu marea. Lacul
Mistassini are cea mai mare cuveta.

1.2.2. Scutul Brazilian

Formeaza unitatea cratogena[7] din partea centrala, estica si nord-estica a

Americii de Sud. Se extinde in cea mai mare parte pe teritoriul Braziliei si este
alcatuit dintr-un fundament cristalin, cu granite si sisturi, acoperite partial cu
sedimentar paleozoic si mezozoic. Acest fundament releva cutari foarte vechi,
arhaice. Cutarile caledoniene s-au manifestat mai ales pe coastele atlantice ale
Braziliei, precum si la vest, unde au fost atasate ulterior zonei andine. Desi in
decursul evolutiei paleogeografice regiunile de platforma sunt relativ stabile,
miscarile orogenice andine au avut repercursiuni si asupra acestor
compartimente, determinand fracturarea lor.

10
In mezozoic si tertiar, suprafata scutului Braziliei si al Guyanelor a fost supusa
unui proces indelungat de denudare, care au inlaturat in mare parte sedimentarul.
Fundamentul precambrian dezgolit afloreaza mai ales in vestul Podisului
Guyanelor si estul Podisului Braziliei, acolo unde au fost ridicate ulterior. In
regiunile unde ridicarea a fost mai putin intensa, sedimentarul paleozoic si
mezozoic a fost conservat in relief, fiind exprimat sub forma unor suprafete
structurale dominate de martori cuartiferi sau de granit sau platouri intinse de
lava. Fata de compartimentele de inaltare exista zone de scufundare accentuata,
ca de exemplu valea raului Sao Francisco sau Depresiunea Paraguay-Paraná.

In urma procesului indelungat de denudatie din cursul paleozoicului s-au produs

cantitati enorme de materiale detritice. Complexele de gresii roscate si de
conglomerate permo-triasice au o grosime de 600-1000 m si poarta denumirea
de formatiunea de Roraima; ele apar mai ales in partea de NE a Podisului
Braziliei.

Tabelul 1. Evolutia paleogeografica si constitutia geologica a regiunilor de

platforma din cadrul Scutului Brazilian

Cambrian Formatiuni sedimentare sporadice

Silurian Sisturi cu graptoliti, calcare cu trilobiti
Devonian Depozite marine frecvente in vest
Carbonifer Depozite in facies continental si epicontinental
Permian
Cutari hercinice afecteaza intraga zona la sud de estuarul La Plata,
dar s-au pastrat numai sub forma de masive izolate (Sierra del Tandil
si Sierra de la Ventana) sau au fost direct atasate zonei andine
(Sierra de Córdoba).
Triasic Fracturi care prefigurau destramarea Gondwanei;
Jurasic eruptii puternice de lave (Mato Grosso si
depresiunea Paraná);

11
 Cretacic Formatiuni
America de continentale
Sud se separacudefinitiv
resturi de Dinosaurus.
de Africa.
Tertiar Forma este asemanatoare celei actuale.

Transgresiuni epicontinentale (in zonele litorale).

Falieri abrupte in zona tarmului de est al Braziliei,

cu ridicarea asimetrica a unor compartimente prin
basculare.

In mezozoic, destramarea Gondwanei a fost pregatita printr-o serie de fracturi

care au generat eruptii puternice de lave bazaltice (melafir) in Podisul Mato
Grosso si in Depresiunea Paraná.

Unitati de relief asociate: Podisul Guyanelor, Podisul Braziliei.

1.2.2.1. Podisul Guyanelor. Situat in nord-vestul Americii de Sud, intre valea

fluviului Orinoco si Campia Amazonului. Are o structura asemanatoare cu cea a
Podisului Braziliei, dar exista unele caractere morfologice care le diferentiaza.
Limitele cu campiile periferice sunt reprezentate de falii bine pronuntate
(abrupturi structurale aproape verticale). Suprafata superioara este
peneplenizata (mesas), iar altitudinile medii se incadreaza intre 500-600 m.

Tabelul nr. 2. Podisul Guyanelor – Diferentieri fizico-geografice

Sectorul nordic Sectorul vestic Sectorul central Sectorul sudic

- fundament - izvoarele - Sierra Pacaraima - altitudinile scad;
cristalin la zi; Orinocului;
- fundamentul este
- altitudini mai - Sierra mai cobo-rat,
ridicate. Parima (1500 m); - Mesa abrupta; acoperit de depozite
sedi-mentare

12
 - Cumpana apelor paleozoice si mezo-
Creasta (diabaze,
intre bazinele zoice;
martori intrusivi).
Orinoco si
- gresii cretacice
Amazon;
dispuse orizontal
- Vf. Roraima sau monoclinal,
(2772 m) = martor care initial au
izolat de gresie acoperit intregul
cuartoasa, asezat podis;
pe un soclu de
- din sculptarea lor
diabaze.
a rezultat un relief
- Relief tipic de tabular tipic, cu
tip tepuy[8]; trepte si suprafete
structura-le.
- Cascada Angel
(979 m), pe raul
Ciurun.

1.2.2.2. Podisul Braziliei. Se caracterizeaza printr-un relief de platforma si

suprafete peneplenizate, care inclina spre nord si nord-vest. In vest, podisul este
separat prin zone depresionare de regiunile muntoase ale Anzilor. In est si sud-
est predomina caracterul muntos, determinat de ridicarile din Tertiar si formarea
serrelor litorale atlantice. Podisul este insotit in acest sector de doua campii
litorale foarte inguste.

Diversitatea morfologica rezulta din evolutia paleogeografica diferentiata de la

un sector la altul, precum si din modelarea diferita. Peste peneplena paleozoica
s-au depus formatiuni continentale in acceasi era, iar in Mezozoic – sedimente
marine. In Tertiar s-au produs miscari epirogenetice de intensitati diferite, care
au dat nastere serrelor litorale.

13
Podisul Braziliei se subdivide in cinci unitati morfologice, cu caractere
litologice si structurale distincte (tabelul nr. 2):

Podisul Braziliei de Nord

Podisul Braziliei de Nord-Est

Podisul Braziliei Centrale

Podisul Braziliei de Sud-Est

Podisul Braziliei de Sud

1.2.3. Scutul African

Este cel mai mare fragment din continentul Gondwana si prezinta cea mai mare
stabilitate in timp geologic, intrucat nu si-a schimbat prea mult pozitia din
momentul desprinderii de celelalte continente. Confera continentului un
pronuntat caracter monolitic, rigid si masiv, dar prezinta cu toate acestea
accidente tectonice datorate falierilor sau unor cutari slabe epiplatformice.
Caracteristica din acest punct de vedere este fosa Benue, in cadrul careia
miscarile disjunctive se asociaza cu cele plicative. In consecinta, calcarele
cretacice ale fosei sunt cutate, la fel ca si unele roci tertiare din preajma lacului
Turkana (Rudolf).

Scutul african este alcatuit din sisturi cristaline (verzi), curtite, granite, gnaise,
granodiorite, gabbrouri etc., dar si unele gresii si conglomerate vechi.

Dislocarile tectonice cele mai importante au dat nastere sistemului dublu de

grabene, central si est-african.

Cutarea formatiunilor arhaice si proterozoice, dar si punerea in loc a imenselor

batolite granitice, au avut loc in decursul mai multor faze orogenetice. Se
presupune, pe baza datelor existente, ca in Proterozoic existau mai multe blocuri
cristaline (spre exemplu, in emisfera sudica erau: Tanganyka, Mozambic,

14
Transvaal, Madagascar), care s-au unit prin cutarea geosinclinalelor ce le
separau, luand nastere scutul african, ca parte integranta a Gondwanei. Pentru
emisfera nordica s-a admis existenta unui geosinclinal caledonian, orientat
nord-sud (din Algeria pana la Golful Guineei). Dupa orogeneza (in care au
rezultat saharidele – cutarile caledonice sahariene) soclurile precambriene vestic
si estic s-au sudat. In paleozoic si mezozoic, pe vechiul scut african a continuat
procesul de nivelare.

Pe intreg cuprinsul scutului african se remarca prezenta depozitelor continentale

cu grosimi mari, rezultate in urma denudatiei puternice.

Unitati de relief asociate: Muntii, podisurile si campiile Saharei; Podisurile si

depresiunile Sudanului; Podisul Abisiniei; Podisul Somaliei; Depresiunea Afar
(Danakil); Podisurile Camerun, Azandé, Gabon, Luanda, Lounda, Matabele;
Zambezia, Podisurile Africii de Sud.

1.2.3.1. Sahara

Scutul African este acoperit, in regiunea Saharei, de formatiuni in cea mai mare
parte continentale. Intreaga evolutie a Saharei in ultimii 8000 de ani a fost direct
influentata de schimbarile climatice. La inceputul holocenului Sahara era o
regiune cu climat asemanator celui mediteranean, cu vegetatie si animale
specifice, cu peisaje diferite fata de cele actuale. Schimbarile climatice s-au
manifestat prin instalarea treptata a unui regim de ariditate, care a implicat
disparitia covorului vegetal protector pe mari suprafete si desfasurarea, in aceste
conditii, a unui amplu si indelungat proces de denudare a reliefului.

Relieful Saharei inregistreaza aspecte variate de peisaj, in functie de

manifestarile climatice. Limitele desertului sunt dificil de precizat in peisaj,
cercetatorii utilizand in acest scop criteriul biogeografic. Astfel, geograful
francez Robert Capot-Rey considera ca limita intre Sahara si Berberia (Regiunea
Atlas) corespunde granitei nordice de raspandire a marilor culturi de curmali in
oaze, in timp ce limita fata de Sudan este marcata de granita sudica a raspandirii

15
speciei sahariene Cornulaca monocantha, respectiv de aparitia plantei cu tepi
numita cram (Cencrus biflorus), element caracteristic Sahelului sudanez.In linii
generale, aceste limite se suprapun izohietelor de 125 mm in nord si 150 mm in
sud.

Relieful este, in acest caz, un rezultat al conditiilor climatice. Modelajul sau este
diferit fata de cel al regiunilor invecinate. Relieful desertic este un produs al
colaborarii mai multor agenti, dintre care cei mai importanti sunt cei climatici.

Cel mai important proces in cadrul modelarii reliefului il

reprezinta dezagregarea mecanica, manifestata mai pregnant in regiunile
muntoase si de podis. Aici sunt prezente rocile dure (sisturi cristaline, gresii,
calcare, conglomerate, eruptiv), prin sfaramarea carora rezulta blocurile sau
pietrele colturoase. Diferentele accentuate dintre incalzirea diurna a suprafetei
rocilor si racirea din timpul noptii contribuie la dezagregarea acestora.

Actiunea vanturilor (alizee) se reflecta asupra intinderilor de nisip. Modelajul se

manifesta si prin deflatie sau coraziune, dar importante sunt actiunile de
transport si depunere.

Agentii hidrografici au generat forme precum: campii de acumulare, glacisuri,

pedimente, organisme torentiale, ueduri care s-au format in urma proceselor de
scurgere din pleistocen. Scurgerea actuala are un rol major in modelarea
reliefului acestora datorita manifestarilor sale deosebit de violente.

Tipuri de relief in Sahara: hamada, regul si ergul.

a) Hamadele sunt podisuri pietroase, acoperite de blocuri de roca colturoase sau

pavate cu lespezi neregulate de gresie, calcar, bazalt etc., rezultate in urma
dezagregarii mecanice stratificate. Hamada este forma desertica a podisului, un
desert de blocuri, in contrast cu desertul de nisip. Hamadele grupate in jurul
masivului Ahaggar se numesc tassili si corespund podisurilor monoclinale de
gresii paleozoice, avind aspect de cueste cu abruptul structural indreptat catre
masivul muntos. In fata abruptului s-au pastrat martori de eroziune, coloane sau
16
podisuri structurale mai reduse numite gara, care marcheaza vechea extensiune
a hamadei.

b) Regurile sunt campii joase si plane, acoperite de pietris sau nisip, care pot fi
fie eluviale[9], fie aluviale . In reguri nu se formeaza dune. In Sahara de Est,
tipul de reg cu pietrisuri si bolovanisuri este denumit serir.

c) Ergurile sunt teritorii foarte intinse acoperite cu dune de nisip (campii de

dune). Ocupa in general regiunile joase ale Saharei, marile depresiuni. In Sahara
de Est, ca forme acumulative sunt caracteristice barcanele, dar cele mai des
intalnite sunt dunele longitudinale si transversale. Formele de relief ale ergurile:
culmile, sirurile de dune si coridoarele dintre dune se intind pe directia
vanturilor dominante. Alizeele determina o orientare NE-SV a acestor forme.
Relieful major al ergurilor este relativ stabil. De exemplu, unele cai urmate de
caravane s-au pastrat inca din antichitate. De asemenea, asezarile neolitice se
grupeaza la baza dunelor. Astfel, migrarea masiva a dunelor constituie o
reprezentare eronata a modificarilor peisajului saharian.

Uedurile sunt vai lipsite de apa, largi, modelate in pleistocen in perioadele

pluviale (corespunzatoare fazelor glaciare din Europa sau America de Nord). In
prezent, scurgerea de-a lungul uedurilor se limiteaza la cateva ore sau cateva
zile, in medie, pe an. Exista insa tipuri diferite de ueduri, spre exemplu cele care
isi au bazinele de receptie la periferia Saharei (uedul Dra’a, care curge la poalele
Atlasului) au scurgere mai bogata decat cele sahariene propriu-zise, care nu se
alimenteaza in afara zonei desertice. De- alungul uedului Saoura, patrunzand
adanc in desert, se insira numeroase asezari, oaze cu paduri de palmieri,
valorificand apele situate la mica adancime, infiltrate in aluviunile acestei vai.
Astfel de „rauri subterane” se intalnesc si la celelalte ueduri din desert
(Igharghar, Tamanrasset, Tafassasset). In Sahara de Vest si la periferia sudica a
desertului uedurile sunt mult mai rare. De asemenea, Desertul Libiei este
aproape lipsit de ueduri, indicand o permanentizare a climatului arid inca
dinainte ca Sahara sa devina un desert propriu-zis.

17
Formarea oazelor si importanta lor. Conditiile hidrogeologice din Sahara sunt
favorabile formarii apelor subterane. Depozitele consistente de nisipuri si gresii
permit infiltrarea si inmagazinarea apei meteorice, iar structura monoclinala si
cea in bazine duce la aparitia izvoarelor arteziene. Oazele au aparut in jurul
izvoarelor naturale sau in jurul puturilor si fantanilor sapate de locuitorii
Saharei. Apa necesara irigatiilor este obtinuta si cu ajutorul unor galerii
subterane lungi, sapate in stanca, numite foggara. Dintre oazele cel mai
cunoscute se pot mentiona:

- oazele subsahariene, situate in regiunea piemontana a Muntilor Atlas:

Laghouat, Figuig, Tindouf, Ghardaïa, Ouargla, Touggourt;

- oazele desertice: Taoudeni, In Salah, Tamanrasset, Radames, Gat, Cufra,

Bilma.

Unitatile de relief ale Saharei:

- Masive muntoase formate din cristalin si intruziuni granitice: Ahaggar, Tibesti,

Adrar des Iforas, Aïr; soclul ridicat apare si in Dorsala Regueibat (Mauritana),
care se termina spre est cu masivul El Eglab;

- Podisuri formate din sedimentar paleozoic, caracteristice mai ales Saharei

Centrale (Ahenet, Mouydir, Ennedi, Tummo), dar si celei Occidentale (Tassili
des Ajjer, Tassili des Ahaggar, Tassili tan Adrar – care sunt dispuse circular in
jurul masivelor cristaline);

- Podisuri vulcanice (Harrudj si Gebel Soda) in nordul Libiei;

- Podisuri monoclinale formate pe calcare mezozoice: Tademait, Hamada de

Tinrhert, Hamada el Homra;

- Podisuri tertiare calcaroase (Cirenaica – sub 500 m altitudine);

18
- Depresiuni largi in care s-au acumulat mari cantitati de nisip (ergurile): Iguidi,
Chech, Ourane, Marele Erg Occidental, Marele Erg Oriental, Erg Issaouan, Erg
Murzuch;

- Depresiuni joase, sub nivelul marii (D. Kattara la -133 m, in nordul Libiei, D.
Kharga). Frecvent, apar izvoare care au favorizat stabilirea asezarilor
permanente.

1.2.3.2. Sudan

Regiunea Sudanului cuprinde teritoriile situate la sud de Sahara, pana la pragul

Guineei Superioare si podisurile din nordul Bazinului Congo. Corespunde in cea
mai mare parte scutului african care afloreaza in sectoarele inaltate (podisuri), pe
unele portiuni fiind acoperit de formatiuni sedimentare marine si continentale (in
depresiuni).

Relieful este caracterizat prin uniformitate, suprafete largi, plane, care ii confera
un aspect monoton. Miscarile scoartei au individualizat trei mari bazine (Ciad,
Niger si Bahr-el-Ghazal), separate de praguri sau podisuri inalte. Altitudinile
medii sunt cuprinse intre 300-500 m, bazinele la circa 240-260 m.

Sedimentarea a inceput in Paleozoic (gresii, calcare), stratele fiind dispuse slab

inclinat si fara deranjamente importante. Relieful este tipic tabular, cu trepte si
suprafete structurale, cu martori izolati ce domina sesurile inconjuratoare.
Caracteristici sunt muntii insulari din Podisul Kordofan si Darfur, din estul
Sudanului. In Sudanul meridional sunt platouri izolate cu marginile abrupte, care
prezinta o carapace lateritica (soluri numite bowal). Partea centrala a bazinelor,
care adapostea la sfarsitul Tertiarului adevarate mari interioare, a fost umpluta in
cuaternar de aluviuni, formatiuni deltaice sau depozite continentale (nisipuri).

Subunitati regionale

19
- Sudanul Occidental (corespunzator bazinului Nigerului), care cuprinde: zona
inundabila a Nigerului, Campia Senegambiei, Podisul Fouta-Djalon, Muntii
Liberiei, Podisul Bauchi;

- Sudanul Central (bazinul Ciad), cu extensiune mare a depozitelor continentale

cuaternare. Munti insulari cristalini rasar de sub cuvertura sedimentara;

- Sudanul Oriental (bazinul Bahr-el-Ghazal): zona de scufundare, „piata” de

adunare a apelor; Podisul Kordofan (500-800 m, modelat in gresii nubiene
cretacice sau in cristalin); Podisul Darfur (1000 m, mai accidentat, cu eruptii de
lave bazaltice tertiare in vest, la cumpana de ape cu bazinul Ciad, care au dat
nastere unui lant muntos – Masivul Jebel Marra, 3088 m)

1.2.3.3. Guineea Superioara

Cuprinde campia litorala atlantica si versantul sudic al pragului Guineei

Superioare. Soclul cristalin afloreaza pe suprafete intinse, uneori formand
masive insulare de granite, diabaze sau cuartite (Muntii Togo de 750-1060 m,
creasta Atakora).

Pe litoral sunt depozite tertiare si cuaternare marine si continentale, mai ales

argile, nisipuri si marne. Relieful litoral prezinta lagune inchise de cordoane
litoale alungite.

1.2.3.4. Podisurile periferice ale Bazinului Congo

Sunt peneplenizate, cu altitudini in general de 500-1000 m, inconjurand la nord,

est si sud bazinul Congo, care are astfel aspectul unui vast amfiteatru.

Unitatile de relief : Podisul Azandé (la nord si nord-est), Podisul Camerun si

Muntii Adamaoua (nord-vest), Podisul Gabon (nord-vest), Podisul Luanda (sud-
vest), Podisul Lounda (sud), Podisul Katanga (sud-est).

1.2.3.5. Abisomalia

20
Regiune dominata de vulcanism, mai ales in Podisul Abisiniei, si aflata
permanent sub influenta miscarilor tectonice. Aici se gaseste una dintre cele mai
active zone de rift din lume, Marele Graben Est-African. Soclul cristalin este
fragmentat si separat aproape in intregime de restul Scutului African prin acest
graben.

1.2.3.6. Podisurile cristaline ale Africii de Sud

Este vorba de platourile care inconjoara Depresiunea Kalahari si reprezinta

sectoare inaltate ale Scutului African. Acesta s-a comportat de-a lungul timpului
ca un bloc rigid, exondat. Pastreaza depozite sedimentare continentale
nederanjate tectonic, dispuse in strate aproape orizontale: sistemul Nama
(cambriene, in Podisul Nama), sistemul Waterberg (ordoviciene, in Transvaal),
sistemul Karoo (carbonifer-triasic) in Natalul de Sud, Karoo Mare, Karoo
Superior si Veldul Inalt. In afara de podisurile mentionate, spre est se afla
Podisul Matabele, iar in nordul Depresiunii Kalahari se intind podisurile
Zambeziei, vaste suprafete uniforme ale soclului cristalin.

Spre sud-est, acesta se inalta sub forma unui prag imens (Great Escarpment),
care se termina printr-un abrupt (Muntii Scorpiei sau Drakensberg) la peste 3600
m. Sunt alcatuiti din formatiunile sedimentare tabulare ale seriei de Karoo, in
continuitate hipsografica cu podisurile situate la nord.

Campia Mozambicului reprezinta o portiune coborata a soclului sud-african,

ocupata de apele marine din Cretacic pana in Cuaternar.

Unitatile de platforma si bazinele de sedimentare

Sunt caracterizate de predominarea formatiunilor sedimentare dispuse in strate

orizontale sau cvasiorizontale de diferite grosimi. Pot avea origine marina
(America de Nord, America de Sud) sau continentala (pe suprafete intinse in
Africa, acoperind unitatea de scut).

21
Platforma Nord-Americana s-a format in urma producerii a doua evenimente,
desfasurate in mai multe etape:

Scufundarea treptata a Scutului Canadian atat spre nord cat si spre sud; portiuni
din sectorul sud-vestic au fost ulterior reinaltate datorita miscarilor orogenetice
laramice si se prezinta ca fragmente izolate in Podisul Colorado.

Sedimentarea in cicluri succesive, incepand din Silurian pana in Tertiar.

Rocile precambriene afloreaza local in culmea Barraboo, centrul podisurilor

Ozark si Texas. Suprafata de nivelare fosila a scutului nu este uniforma, fiind
afectata de orogenezele caledoniana, hercinica si alpina care s-au desfasurat la
vest si la est. Boltiri largi au determinat fie o sedimentare puternica in regiunile
bazinale (Podisul Preriilor si Campiile Centrale), fie existenta unei suprastructuri
sedimentare de grosimi relativ mici (Hudsonia, Regiunea Marilor Lacuri).

In apropierea Muntilor Stancosi, cuvertura sedimentara a platformei este

inaltata, determinand aparitia unor unitati structurale de tipul cuestelor, pe
lungimi de sute de kilometri. Abrupturile structurale sunt orientate catre vest. Pe
directie vest-est, grosimea cea mai mare a formatiunilor sedimentare este
inregistrata in apropierea Stancosilor.

In regiunile de podis suprapuse platformei nord-americane sunt caracteristice

formele de relief dezvoltate pe structura monoclinala (cueste, suprafete
structurale, depresiuni de contact) sau boltita (domuri, butoniere).

Unitati de relief asociate Regiuni de platforma se gasesc in Arhipelagul

Canadian, Podisul Preriilor, Marile Cimpii Interioare, de la valea raului
Mackenzie pana in delta fluviului Mississippi (Campia Mississippi, Campia
Perimexicana), estul Muntilor Appalachi (Cimpia litorala atlantica). In America
de Sud, cele trei compartimente principale care au fost supuse proceselor de
subsidenta sunt Bazinul Amazonian (inca de la inceputul paleozoicului), Bazinul
Orinoco si Depresiunea Paraguay-Paraná. In Africa este reprezentativ Bazinul
Congo.
22
1.3.1. Arhipelagul Canadian. Fundamentul insulelor este alcatuit din roci
precambriene si depozite paleozoice inferioare. Rocile cele mai vechi,
precambriene, predomina la sud, in Insulele Victoria, Tara lui Baffin, Devon,
Sommerset, Prince of Wales, precum si in peninsulele Melville si Boothia.
Insulele din nord si din vest (Ellesmere, Bathurst, Melville, Prince Patrick si
Banks) sunt formate din depozite cambriene, siluriene, carbonifere, si
mezozoice.

Se observa o succesiune de sedimente tot mai recente de la nord la sud. O parte

din cuvertura sedimentara a fost inlaturata prin eroziune, in urma bombarilor
locale. Depozitele apartinand paleozoicului superior si mezozoicului sunt in
general necutate. Doar in nordul Insulei Ellesmere au existat cutari caledoniene,
care au dat nastere unui lant muntos.

1.3.2. Podisul Preriilor. Reprezinta treapta podisurilor intinse dintre Muntii

Stancosi si Campia Mississippi. Fundamentul precambrian este scufundat, fiind
o prelungire a Scutului Canadian. Grosimea cuverturii sedimentare creste din ce
in ce mai mult spre sud (zona de maxima scufundare). O trasatura generala este
uniformitatea structurii, dispunerea orizontala sau monoclinala a stratelor, iar
drenajul general se realizeaza catre est, spre fluviul Mississippi, colectorul
principal. La sud, fundamentul hercinic apare la zi insular, sub forma de masive
si podisuri. Se intalnesc formatiuni sedimentare si cristaline paleozoice si
mezozoice, cu deosebire gresii, conglomerate, cuartite, sisturi argiloase.

Structural, calcarele siluriene dure din vestul podisurilor formeaza cueste

inaltate puternic la contactul cu Muntii Stancosi, cu strate aproape verticale -
hogbacks[11]. Pe sisturile triasice, mai friabile, s-a format o regiune
depresionara. Stratele de gresii de Dakota au un rol foarte important pentru
inmagazinarea apei, fiind acoperite de strate cretacice si tertiare impermeabile,
in timp ce patul este format din strate jurasice tot impermeabile. La contactul cu
Stancosii apar masive cu caracter de inselberg: Cypress Hills (1460 m) in
Canada. Toate inaltimile importante sunt martori eruptivi sau bombari (ex.
Black Hills, un dom eliptic de 2207 m). Depozitele tertiare predomina in centru,
23
in timp ce la est apar stratele de gresii carbonifere (fig. 5). In general, structura
lor este monoclinala, generand aparitia reliefului tipic, de cueste si platouri
structurale extinse. In tertiar, depresiunile au fost ocupate de lacuri, in care s-au
format depozite de lignit.

In ansamblu, Podisul Preriilor formeaza regiunea piemontana a Muntilor

Stancosi. Altitudinile cresc de la est (500 m) la vest (1500 m). Podisurile sunt
numite Great Plains (Campii Inalte). Spre est, relieful coboara in trepte intens
fragmentate sub forma de culmi deluroase, ce trec treptat in Campia Mississippi.

La nord, intre Podisul Missouri si domul Black Hills se desfasoara o regiune de

badlands (pamanturi rele), rezultat al siroirii si constitutiei litologice de
suprafata – argile oligocene (Paleogen), cu intercalatii subtiri de marne, nisipuri,
gresii si conglomerate. Patura vegetala lipseste, iar degradarea solurilor este
intensa, impiedicand practicarea agriculturii si aparitia asezarilor. Formele tipice
sunt: vai torentiale, ravene, ogase, mesas, piramide si ciuperci.

Podisul Llano Estacado situat la sud are altitudini de 1000-1300 m si este

format in principal din strate cretacice. Relieful structural este evident si se
intalnesc cateva canioane adanci (valea raului Pecos). Marginile podisului au
fost erodate, fragmentate sub forma catorva suprafete tabulare de tip mesas,
alcatuite din calcare permiene, dominand Campia litorala perimexicana.

24
 1.3.3. Podisul Ohio se intinde
la sud de regiunea Marilor
Lacuri, intre podisurile
appalachiene si valea fluviului
Mississippi. Rocile
predominante sunt calcarele
carbonifere, dispuse
cvasiorizontal. Altitudinile
sunt de 250-300 m, iar
interfluviile sunt netede si
largi, rezultand un relief monoton. Altitudinile maxime ajung la 450 m, datorita
rezistentei la eroziune a calcarelor cuartoase. La nord, aceste strate sunt
acoperite cu depozite glaciare, iar la sud cu loess. Podisului ii sunt caracteristice
boltirile largi de platforma (domurile) – Cincinnatti si Nashville sunt doua dintre
acestea.

La sud de Ohio apare un relief carstic, cu lapiezuri, doline, pesteri, polii,

ponoare. Cea mai mare pestera este a Mamutilor (Mammoth Cave), situata in
parcul national cu acelasi nume, cu peste 500 km de galerii dispuse pe cinci
nivele.

Domurile sunt netezite si uneori sunt transformate in depresiuni, ca urmare a

unor inversiuni clasice de relief.

Intre zonele boltite si Marile Lacuri Canadiene se intercaleaza bazinele

carbonifere Michigan, Illinois si la sud bazinul Cumberland, cu rezerve mari de
huila de calitate superioara.

1.3.4. Podisul Missouri este un podis structural dezvoltat pe strate cretacice

monoclinale. Se disting doua siruri de cueste. La est platforma are 300-500 m si
este formata din gresii cenomaniene; se pot observa foarte bine terasele fostului

25
lac glaciar Agassiz (Pleistocen). Cuesta s-a format in urma glaciatiei
wisconsiniene si este acoperita cu depozite glaciare. A doua treapta se intinde la
vest, este mai inalta (600-800 m). Alta cuesta, dezvoltata tot pe gresie, poarta
denumirea de Coasta Missouri si delimiteaza preriile inalte de preriile joase
(200-400 m). Spre sud, ambele trepte de relief se confunda, trecand una in alta.

1.3.5. Masivele hercinice izolate se interpun la contactul regiunilor de campie

cu preriile centrale sau chiar in spatiul acestora. Aici fundamentul hercinic al
platformei este scufundat la mari adancimi, doar boltirile locale determinand
aparitia unor inaltimi de cateva sute de metri. Legatura cu masivele sudice ale
Appalachilor este mascata de cuvertura sedimentara, care poate ajunge si la
5000 m in zona de maxima afundare. La suprafata predomina relieful dezvoltat
pe structuri monoclinale.

Podisul Ozark constituie o boltire asimetrica, ce dezvaluie in centru nucleul

hercinic, inconjurat de cueste dezvoltate pe sedimentar. Altitudinea maxima este
de 540 m (Francis Mounts). Se exploateaza zinc, plumb, fier, bauxita (90% din
rezervele de bauxita ale S.U.A.).

Podisul Salem de varsta carbonifera este format pe strate de calcare, gresii,

argile, marne, dispuse in strate usor inclinate cu forme structurale specifice.

Podisul Springfield (100-180 m altitudine) este format tot pe calcare.

Podisul Ouachita (860 m) este fragmentat in culmi prelungi, paralele, orientate

est-vest. Este alcatuit din gresii carbonifere cutate, iar vaile longitudinale sunt
sculptate in sisturi si calcare de aceeasi varsta. Masivul este faliat, iar in lungul
liniilor de fractura au aparut izvoare termale – Hot Springs, cu o temperatura de
620C.

Podisul Wichita si Muntii Arbuckle sunt fragmentele appalachiene cele mai

vestice. Podisul Wichita atinge 700 m altitudine. Ambele au aspect de
inselberguri si domina campia joasa a preriilor.

26
Masivul granitic Amarillo este complet scufundat si acoperit de sedimente mai
recente.

Masive hercinice scufundate complet se intalnesc pana la valea lui Rio Grande,
inconjurand podisurile Llano Estacado si Texas. Depozitele sedimentare care le
acopera au suferit deformari structurale datorita miscarilor tectonice, rezultand
domuri si anticlinorii care se ridica putin deasupra Campiei Perimexicane. In
sectoarele centrale ale acestor boltiri sedimentarul a fost inlaturat si pot fi
observate la zi strate paleozoice puternic cutate, formand creste cu caracter tipic
appalachian.

1.3.6. Campia Mississippi este o vasta campie aluvionara, drenata de fluviul

Mississippi si afluentii sai. Fundamentul cristalin, parte a Scutului Canadian,
este scufundat si inclina de la nord la sud, fiind acoperit de o cuvertura de
sedimente mezozoice si tertiare.

1.3.7. Campia litorala atlantica se desfasoara intre Capul Cod si Peninsula

Florida. Sectorul nordic (pana la Capul Hatteras) a luat nastere prin scufundarea
flancului estic al Appalachilor si acoperirea lui, in etape succesive, cu depozite
sedimentare din ce in ce mai recente. Sectorul sudic este mult mai larg,
fundamentul hercinic fiind acoperit in strate consistente de sedimente mezozoice
si tertiare.

Se observa diferentieri pregnante ale sectoarelor litorale.

a) La nord de capul Cod – campia se ingusteaza puternic, tarmul este abrupt si se
termina prin faleze formate pe roci cristaline. Mareele si abraziunea fiind
puternice, gurile raurilor formeaza estuare. La sud de Portland apar cordoanele
litorale, care in regiunea Capului Cod prezinta forme caracteristice de carlig
(Sandy Hook, la Long Island);

b)      La sud de Long Island, tarmurile joase prezinta cordoane litorale, limane
maritime si estuare (Delaware, Chesapeake, Potomac, Albermale Sound), o

27
regiune inundata de ape si o retea hidrografica foarte deasa. La capul Hatteras
predomina terenurile mlastinoase.

Peninsula Florida reprezinta o regiune de tranzitie catre Campia Perimexicana.

A fost atasata continentului abia in Pleistocen. Predomina formatiunile
carbonatice oligocene (calcarele de Vicksburg), care au conditionat dezvoltarea
unui relief carstic cu doline, polii si uvale. Lacul Okeechobee este un lac tipic de
polie. La sud se intinde Parcul national Everglades, cu mlastini alimentate din
panza freatica, aflate in curs de drenare pe cale artificiala.

1.3.8. Campia Perimexicana se desfasoara intre Peninsula Florida si Peninsula

Yucatan, in jurul Golfului Mexic. Este alcatuita din sedimente marine, fluviatile
si lacustre: nisipuri, argile, marne, calcare, tufuri vulcanice, depuse din Cretacic
pana in prezent. Altitudinea medie este sub 100 m. Apar unele culmi deluroase
la vest de Mississippi, reprezentand domuri strapunse de masive de sare
permiene prin diapirism. Formele de acumulare predomina in regiunea litorala.
Delta fluviului Mississippi creste rapid (100-150 m anual) datorita aportului
imens de aluviuni al fluviului si adapostului oferit de golf impotriva mareelor,
care sunt slabe (1,5 m). La sud de Rio Grande, fundamentul campiei este
mezoalpin, spre deosebire de cel hercinic din nord. Campia se ingusteaza, iar
tarmurile mlastinoase si climatul cald contribuie la raspandirea bolilor tropicale
(febra galbena, malarie).

1.3.9. Bazinul Amazonului. Compartimentul Amazoniei a avut o tendinta de

scufundare inca din Cambrian. Deasupra fundamentului cristalin se acumuleaza
continuu sedimente paleozoice, mezozoice si tertiare pe grosimi foarte mari
(formatiunea de Barreiras). Pe insula Marajó, in regiunea gurilor Amazonului,
ele ating grosimea de 2230 m, demonstrata prin foraje.

Podisurile periferice (Guyanei si Braziliei) erau odata unite, dar legatura s-a
intrerupt in urma procesului de scufundare, care a dus la schitarea acestei
depresiuni. In urma miscarilor orogenetice andine, depresiunea a fost blocata in
vest si a urmat umplerea cu depozite salmastre si lacustre. A rezultat o campie

28
foarte neteda, vasta ca intindere (5 milioane km2), pe care altitudinile variaza
intre 26-100 m. Inaltimi mai mari se gasesc doar in piemontul andin (Podisul
Pardaos). In zona inundabila, aluviunile se depun pe grosimi mari, iar raurile au
cursuri puternic meandrate si despletite. La sud, Campia Amazonului patrunde
adanc intre Mato Grosso si lantul andin, in lungul depresiunii Mamoré, care are
o tendinta de scufundare continua.

In zona de varsare, albia Amazonului se largeste mult. Initial s-a format aici o
delta enorma, care insa este in curs de destramare, strabatuta de numeroase brate
ale Amazonului si ale raului Tocantins. Cauzele sunt procesul continuu de
scufundare si intensitatea mareelor (fenomenul numit de localnici pororoca,
reprezentand inaintarea apelor fluviului spre amonte, sub actiunea mareelor; el
se manifesta pe ultimii 1000 km din cursul Amazonului).

1.3.10. Campia Orinoco este o campie aluvionara situata intre Podisul

Guyanelor si Anzii de Nord, pe o suprafata de 1,5 milioane km2. A rezultat in
urma colmatarii unui golf tertiar cu sedimente mezozoice si neozoice. La nord,
racordul cu unitatea andina se face printr-un podis piemontan de 300 m, intens
fragmentat de vai adanci si subsecvente. In vest se intinde treapta campiei
inalte (llanos altos), cu altitudinea medie de 300-400 m. Afluentii andini ai
Orinocului sculpteaza intens stratele orizontale de gresie, rezultand un relief
tabular, cu martori structurali.

1.3.11. Bazinul Congo este situat in Africa Centrala si este strabatut de Ecuator.

Fundamentul este constituit din Scutul African, peste care s-au depus sedimente
in mai multe serii stratigrafice: paleozoice (sistemul Koundeloungou, sistemul
sisto-dolomitic), mezozoice (sistemul Loualaba-Loubilache, cu gresii si cuartite)
si tertiare (formatiunea de Bousira). Lacul care ocupa teritoriul bazinului a fost
drenat la sfarsitul tertiarului.

Trei elemente de baza definesc relieful: depresiunea centrala, podisurile

periferice si zona litorala. In ansamblu, peisajul este monoton, iar relieful este
putin accidentat.

29
a) Depresiunea centrala are forma eliptica si altitudini de 300-500 m, fara
denivelari. In cadrul depresiunii se evidentiaza o treapta de podisuri de 500-1000
m, care o inconjoara la nord, sud si est ca un semicerc. Apar denivelari, reliefuri
in trepte, vaile raurilor prezinta cascade si repezisuri (cataracte).

b) Podisurile periferice reprezinta o continuare spre exteriorul bazinului a treptei

podisurilor joase. La nord se inalta pragul nord-ecuatorial (Podisul Azandé),
care separa bazinul de Depresiunea Ciad. La vest, pragul Guineei Inferioare il
separa de zona litorala, iar pragul sud-ecuatorial este alcatuit dintr-o
succesiune de podisuri de la vest la est: Podisurile Luanda, Lounda si Katanga.

c) Zona litorala se caracterizeaza prin prezenta cordoanelor litorale construite de

curentii marini si apele continentale (Congo, Cuanza). Ele inchid lagune si
lacuri. Estuarele arata o scufundare recenta a tarmurilor. La capatul golfului
Biafra se inalta vulcanul activ Camerun (4070 m), cel mai inalt masiv din Africa
Occidentala. Este un stratovulcan cu numeroase conuri adventive, a carui
formare a inceput in tertiar.

Sistemele orogenetice

Acestea sunt reprezentate de lanturile muntoase paleozoice, mezozoice si

tertiare, ocupa suprafete mari in America si foarte restranse in Africa. Din
perspectiva timpului de formare, se disting trei categorii principale de munti:

Munti formati in orogeneza caledoniana (Paleozoic inferior)

Munti formati in orogeneza hercinica (Paleozoic superior)

Munti formati in orogeneza alpina (Mezozoic - Tertiar).

Principalele sisteme muntoase formate prin cutare si inaltare, cu fenomene

vulcanice si magmatice asociate, sunt: Cordilierii Americani (sistemul nord-
american, sierrele Americii Centrale si sistemul andin), Muntii
Appalasi, Muntii Atlas si Muntii Cap.

30
1.4.1. Sistemul muntos caledonian nord-american

(Appalasii de Nord)

In orogeneza caledoniana, care a avut loc in prima parte a Paleozoicului, s-a

format pe teritoriul Americii de Nord sectorul nordic al Muntilor Appalasi.
Acesta se distinge prin structura complicata, prezenta cutelor incalecate,
masivitate si transformari suferite in timpul glaciatiunii pleistocene (relief
glaciar).

Caracteristicile structurale mentionate anterior sunt rezultatul presiunii

exercitate la vest de catre scutul laurentian in timpul miscarilor orogenetice.
Relieful este tipic appalasian. Dupa incheierea ciclului orogenetic a urmat o
lunga etapa de peneplenizare, formandu-se martorii de eroziune pe cuartite si
granite (Highlands) si suprafetele de eroziune cretacice. In Pleistocen, calota
glaciara a modelat relieful, rezultand forme tipice precum trogh-urile[12], rocile
mutonate (forme de eroziune glaciara), drumlinuri, morene si sandre (forme de
acumulare).

Regionarea fizico-geografica presupune existenta a trei unitati morfostructurale,

de la nord la sud: a) New England; b) New Brunswick (Noua Scotie); c) Terra
Nova.

a) New England este o regiune muntoasa puternic tectonizata, cu masive

cristaline inaltate separate de grabene (vai si depresiuni tectonice) umplute cu
depozite friabile (formatiuni argiloase de Newark). Liniile de falie, orientate
NE-SV, sunt foarte bine exprimate in relief. In timpul glaciatiunii pleistocene, o
serie de masive au ramas neacoperite de gheata, fiind evidentiate si mai mult
prin eroziune. Reprezentativ este Muntele Monadnock (965 m), a carui
denumire a devenit termen geografic la scara internationala[13]. Spre vest se
intind o serie de culmi muntoase: lantul Taconic, Muntii Verzi, iar la est Muntii
Albi, granitici, care domina o peneplena de 1200 m. In general, formele de
eroziune glaciara sunt dominante in regiunea muntoasa, in timp ce in zona

31
litorala, afectata de subsidenta, predomina formele de acumulare (drumlinuri,
sandre).

b) New Brunswick si Noua Scotie au un relief si o structura asemanatoare cu

regiunea Noii Anglii, cu deosebirea ca aici a intervenit actiunea mareelor si a
curentilor oceanici. Tarmurile sunt puternic crestate, fie de estuare (Sf.
Laurentiu), fie de fjorduri si skjärs, datorita sculptarii de catre ghetari. Pe
platforma continentala afectata de subsidenta se pot urmari contururile vailor
submerse ale principalelor rauri.

c) Terra Nova (Newfoundland) este situata in fata estuarului Sf. Laurentiu.

Tarmurile sunt abrupte, stancoase, cu aceleasi skjärs si fjorduri sculptate in
granit. Liniile tectonice appalachiene determina aici orientarea golfurilor, a
peninsulelor, insulelor si culmilor muntoase.

1.4.2. Sistemele hercinice

Unitatile de relief care s-au format in orogeneza hercinica ocupa suprafete mai
mari decat cele caledoniene si se intalnesc astfel:

In America de Nord – vaste suprafete cuprinse intre cele doua sisteme

orogenetice principale, Muntii Stancosi si Muntii Appalasi, incluzand Appalasii
de Sud. In fazele orogenetice mezoalpine care au urmat, din cauza tensiunilor,
vechile masive hercinice au fost fracturate, unele blocuri fiind scufundate si
acoperite de sedimente mai recente. Altele au ramas in relief sub forma unor
podisuri rezultate in urma boltirii vechilor structuri.

In Africa – podisurile (mesetele) interioare din Regiunea Atlas reprezinta resturi

ale masivelor hercinice care acopereau tot vestul bazinului Marii Mediterane.
Cutarile din regiunea Cap au avut loc de asemenea in Paleozoic (silurian -
carbonifer).

a) Spre deosebire de Appalasii de Nord, in sectorul sudic structura este mult mai
complexa, cu cute stranse, revarsate si numeroase fracturi, de-a lungul carora s-

32
au produs intruziuni magmatice. O particularitate este concordanta cu structura
(culmi dispuse longitudinal, suprapuse anticlinalelor si depresiuni grefate pe
sinclinale), de unde si denumirea in literatura geografica de relief appalasian,
pentru a desemna tipul de relief conform cu structura. Muntii propriu-zisi sunt
incadrati la vest de un podis intins, peneplenizat, format pe gresii carbonifere (la
nord poarta denumirea de Podisul Allegheny), iar la est de o regiune piemontana
(Piemontul Appalasian), formata pe o suprafata cristalina slefuita de eroziune
(dupa unii autori, o platforma de abraziune). Elementul central al Appalasilor
Sudici il reprezinta Great Valley, o zona intens cutata, afectata de eroziune
selectiva, in cadrul careia caracterul tipic al reliefului appalasian este cel mai
evident.

b) In Regiunea Cap, sedimentele apartinand sistemului Cap, acumulate in

intervalul silurian-carbonifer, au fost cutate si inaltate incepand din carbonifer
pana in triasic. Geosinclinalul se intindea pe o suprafata mult mai mare decat cea
ocupata astazi de sistemul muntos, la sud de scutul sud-african. Culmile sunt in
general scurte, paralele, urmand initial o directie NV-SE, apoi V-E. Intre ele
sunt intercalate depresiuni longitudinale alungite (ex. Karoo Mic). In jurasic si
cretacic, apele marii au inundat regiunea, iar sedimentele au „ingropat” capidele.
Defilee si depresiuni transversale festoneaza din loc in loc culmile; sunt
cunoscute sub denumirea de poorts.

1.4.3. Sistemele alpine

Reprezinta cele mai vaste unitati orogenetice atat din America, cat si din Africa.
Cordilierii Nord-Americani, Sierrele Americii Centrale si Anzii sunt cele mai
importante sisteme muntoase din America, iar Muntii Atlas impreuna cu
unitatile aferente domeniului lor (podisuri interioare, campii litorale) constituie
cea mai intinsa regiune cutata din Africa.

Structural, se remarca deosebiri intre sistemele alpine americane si cel african,

in primul rand orientarea generala a cutarilor: longitudinala in cazul
Cordilierilor, geosinclinalul fiind cuprins intre Placa Pacifica si cea Americana;

33
transversala, in lungul paraleleor, in cazul Muntilor Atlas, in aria de mari
framantari tectonice cuprinsa intre Placa Africana si cea Euro-Asiatica.

Diferente apar si intre Cordilierii nord-americani si Anzi, primii avand o

structura mult mai complexa, mai multe lanturi muntoase paralele formate in
faze diferite, cu depresiuni longitudinale si platouri interioare (basins). Anzii
sunt mult mai unitari, platourile interioare sunt mai restranse si suspendate la
mari altitudini (Altiplano).

1.4.3.1. Cordilierii Nord-Americani

Din punct de vedere structural, America de Nord este divizata in: Estul
Extracordilier (cuprinzand campii, podisuri, munti - Appalasii) si Vestul
Cordilier (Muntii Stancosi, Muntii Coastelor, Muntii Cascadelor, Cordilierii
Alaskai, platourile si podisurile interioare.

Cordilierii[14] se defasoara pe o lungime de 8000 km si latimea maxima de

1600 km. Lanturile muntoase s-au format in perioade diferite, de la est spre vest
(Jurasic - Neogen). Factorii care au generat relieful actual sunt, alaturi de
orogeneza: miscarile verticale, falierile, vulcanismul, glaciatiunea pleistocena,
procesele de eroziune si acumulare fluviatila etc. In relief predomina culmile
paralele, nivelele de eroziune, podurile valurite, platourile vulcanice, structurile
tabulare si monoclinale.

Se individualizeaza trei lanturi muntoase paralele de la vest spre est, astfel:

a) Muntii Coastelor – cutati in faza nevadiana, reantrenati in cutarile tertiare,

constituie un lant muntos intrerupt de numeroase insule, peninsule si golfuri.
Spre nord, in Alaska, atinge altitudini mari (peste 5000 – 6000 m): Mt. Logan –
6050 m, Mt. Elias – 5429 m. Aici sunt foarte dezvoltati ghetarii montani, care
coboara spre zona litorala si formeaza adevarate piemonturi glaciare. Cel mai
tipic ghetar de piemont este ghetarul Malaspina, care acopera zona piemontana
de la poalele versantului sudic al Mt. Elias.

34
 Spre sud, depresiunile longitudinale
sunt invadate de apele oceanului,
formand depresiuni si golfuri (G.
Regina Charlotte, Str. Juan de Fuca).
Depresiunile sunt separate de masive
izolate: Mt. Olympic (2424 m), Mt.
Klamath (2810 m). Cele mai mari
sunt Depr. Californiei (Sun Valley) si
Depr. Willamette. La sud, Depr.
Californiei este inchisa de lantul Muntilor Transversali si Tehachapi. Pe
teritoriul Mexicului, Muntii Coastelor sunt continuati de Sierra San Pedro Martir
in Peninsula Californiei.

Muntii sunt formati din cristalin, granodiorite, sisturi. Depresiunile sunt umplute
cu depozite aluviale.

Blocurile sunt intersectate de sisteme de falii, cele mai complexe fiind in

regiunea Golfului San Francisco (Falia San Andreas). Au loc puternice
decrosari, cutremure frecvente (1906) si deplasari ale blocurilor pe orizontala si
verticala.

b) Muntii Alaskai, Muntii Cascadelor si Sierra Nevada dubleaza lantul costal

spre interior, la est de depresiunile longitudinale. In Muntii Alaskai se
inregistreaza altitudinea maxima din Cordilierii Nord-Americani: 6187 m in Mt.
McKinley. Cutarile apartin orogenezei nevadiene.

Muntii Cascadelor sunt formati din roci metamorfice paleozoice si intruziuni

precambriene. Varfurile cele mai inalte sunt constituite din aceste intruziuni,
precum si dintr-o serie de aparate vulcanice atat stinse cat si active, acoperite de
ghetari. Muntii au fost peneplenizati, apoi au fost recutati in Miocen, in
anticlinale largi, insotite de eruptii masive.

35
 Vulcanii Shasta, Lassen, St. Helens, Hood,
Rainier sunt cei mai cunoscuti. St. Helens a
erupt in 1980, dupa mai bine de 130 de ani
(1843), iar efectele au fost dezastruoase.
Glacier Peak si Muntii Rainier (4392 m) se
gasesc in parcul National Mt. Rainier, cu
numeroase manifestari postvulcanice: fumarole, izvoare termale, mofete. Aici
sunt ghetarii cei mai numerosi (28).

Lassen Peak (3186 m) este singurul vulcan activ situat pe linia tectonica
transversala care desparte Sierra Nevada de Muntii Cascadelor.

este foarte cunoscut pentru eruptiile de cenusa si curgerile piroclastice. Eruptia

din 18 mai 1980 a cauzat moartea a 57 oameni si distrugerea a 47 de poduri, 24
km de cale ferata si 300 km de autostrada. Altitudinea muntelui s-a redus de la
2950 m la 2550 m, iar in centrul vechiului crater distrus s-a format un crater mai
mic (foto - 1982).

Sierra Nevada (in spaniola muntii inzapeziti) continua lantul Muntilor

Cascadelor la sud. Structura este foarte complexa: sisturi cristaline, depozite
paleozoice cutate, intruziuni granitice si dioritice, sisturi jurasice. Versantul estic
este abrupt si faliat. Sierra Nevada domina spre est Depresiunea Californiei. In
partea de sud, Vf. Whitney are 4418 m altitudine. Apare relieful ruiniforme, cu
aspect de creste ascutite (Minaretele), rezultat al actiunii ghetarilor cuaternari si
actuali.

Parcul national Yosemite, infiintat in

1864, se afla printre cele mai
cunoscute si vizitate parcuri
americane. Domurile vulcanice

36
golase alcatuite din granite constituie peisajul tipic al parcului (Half Dome, El
Capitan).

Fig. 9. Sierra Nevada -    

Minaretele
 

Fig. 10. Sierra Nevada (fatada estica) si Lacul Owen

 

c) Podisurile interioare: Yukon, Columbiei, Marelui Bazin, Colorado. Sunt

cele mai mari platouri cuprinse intre lanturile muntoase vestice si Muntii
Stancosi, situati la est. Se diferentiaza astfel:

Podisul Yukon – situat pe teritoriul Alaskai si strabatut de fluviul Yukon, are

inaltimi ce variaza intre 800-1000 m. Martori de eroziune cristalini si granitici
domina peneplena formata pe sedimente mezozoice. Pe teritoriul Canadei, Pod.
Yukon este continuat de o serie de platouri mai mici, strabatute de rauri ca
Fraser, Finlay, Liard etc. Interfluviile sunt largi, au altitudini de pana la 2000 m
si sunt presarate cu nunatak-uri.

Podisul Columbiei – este alcatuit din lave tertiare cu grosimi intre 1200 – 1800
m. Este fragmentat de sistemul hidrografic al Columbiei. In partea de nord exista
37
o serie de albii parasite, numite couleé, rezultate in urma actiunii apelor
subglaciare de la sfarsitul wisconsinianului, cand podisul era acoperit cu ghetari.
Scurgerea fluviului Columbia a fost blocata de un astfel de ghetar, fluviul fiind
abatut intr-o vale, de atunci parasita, numita Grand Couleé, suspendata la 130 m
deasupra vaii actuale. La sud de fluviu, podisul este acoperit de loess.

Podisul Marelui Bazin – reprezinta o succesiune de bazine si culmi muntoase, cu

directie predominant NE-SV, de unde si denumirea Basin and Range. Datorita
miscarilor tectonice s-au format depresiuni mari de tip bolson[15], acoperite cu
argile, nisipuri si marne. Aici se gasesc elemente reprezentative precum Marele
Lac Sarat, Death Valley si Desertul Mojave. Marele Bazin este o regiune
endoreica. Imensa cantitate de material detritic provine din dezagregarea
mecanica, foarte intensa datorita ariditatii.

Podisul Colorado – strabatut de fluviul Colorado[16], este un fragment al

platformei nord-americane, integrat in cutarile alpine. S-a format prin depunerea
pe grosimi foarte mari (1800-3000 m) a unui complex de strate necutate peste
fundamentul cristalin, incepand de la sfartitul proterozoicului si pana in
paleogen. Podisul Colorado a fost inaltat, iar fluviul si afluentii sai s-au adancit
epigenetic, dezvaluind complexele de strate ce afloreaza pe suprafete mari,
constituind cel mai impresionant laborator geologic din S.U.A. Suprafetele
structurale (politele) reprezinta forme tipice, mesas, slab inclinate.

d) Muntii Stancosi s-au format in mare parte in faza laramica[17] si au latimi

apreciabile mai ales pe teritoriul S.U.A. Incep in continuarea Muntilor Brooks
(Alaska) si cresc altitudinal treptat spre sud, purtand pe teritoriul Canadei
diferite denumiri: Mackenzie (2591 m), Stikine (2446 m), Cariboo (3581 m),
Selkirk (3390 m). Spre sud, relieful structural este tipic: culmi anticlinale,
depresiuni sinclinale si anticlinale etc. Glaciatiunea este puternic dezvoltata in
Stancosii Canadieni.

38
Stancosii de pe teritoriul S.U.A. se desfasoara sub forma de lanturi paralele,
fiind incadrati la vest de podisurile interioare si la est de podisurile Missouri si al
Preriilor. Se impart in doua sectoare, astfel:

Sectorul nordic este situat intre podisurile Preriilor in est    si Columbiei in vest .

Aici exista nuclee ale soclului precambrian, ca in masivul Teton din bazinul
superior al raului Snake, iar cuvertura primara si mezozoica a fost dislocata, in
limitele ei formandu-se depresiuni si culoare. Unele culmi au fost strapunse in
jurasic – eocen de enorme corpuri batolitice ca cele din Idaho sau de lacoliti
degajati de eroziune (Little Rock).

Modelarea glaciara pleistocena a fost destul de extinsa, calota continentala

facand jonctiunea cu ghetarii montani.

Dintre subunitatile acestui sector se remarca Podisul Wyoming, alcatuit la baza

din depozite paleogene, iar raurile ce il traverseaza (North Plate sau Wind) se
scurg prin vai antecedente tipice; are o altitudine de 2000 m, este lipsit de
trecatori    si ofera o legatura lesnicioasa intre preerie si Sierra Nevada. (I. Marin
–SUA, Geografie fizica, umana si economica, 1999).

Podisul Yellowstone, situat la poalele masivului Absaroka, se gaseste la

altitudinea de 2000-2500 m, iar relieful eruptiv este format pe riolite, bazalte,
brecii, tufuri, fosilizand uneori un relief dezvoltat pe lave depuse anterior. Apar
numeroase lacuri de natura vulcanica, izvoare termale, gheizere, vulcani
noroiosi.

Estul acestui sector este dominat de culmi izolate formate pe structuri

precambriene (Big Horn - 4000 m) sau Big Belt si Little Belt despartite prin
depresiuni de scufundare, care au conservat un relief glaciar.

Sectorul sudic este cuprins intre Podisul Wyoming si granita cu Mexicul.

39
Principalele culmi depasesc 4000 m (Longs 4345 m, Pikes 4302 m, Blanca 4363
m, Weeler 4011 m) sunt formate din sisturi cristaline, granite, conglomerate,
calcare. Masivele sunt despartite de dislocari neogene, asa cum sunt cele din
lungul lui Rio Grande, unde apar si varfuri ce depasesc 4000 m (Sangre de
Cristo). In afara de culoarul Rio Grande exista si Estancia Valley, o depresiune
tectonica lipsita de ape curgatoare, doar cu lacuri sarate.

In Muntii Wind River se afla cea mai mare suprafata cu ghetari, cei mai mari
fiind: Gannet, Dinvudi si Sperry, toti facand parte din Parcul National Glacier.

La sud de granita cu Mexicul, Sierra Nevada continua cu Sierra Madre de Vest,

iar Muntii Stancosi cu Sierra Madre de Est, ambele cu desfasurare NV-SE. Intre
cele doua sierre este cuprins Podisul Mexican.

1.4.3.2. Muntii Anzi

Sistemul andin se imparte in trei grupe mari:

Anzii de Sud – Crodiliera Patagoneza, Cordiliera Fuegiana;

Anzii Centrali – Cordiliera Chiliana, Cordiliera Peruana;

Anzii Nordici – Cordiliera Ecuadoriana, Cordiliera Columbiana, Cordiliera

Venezueleana-Caraibiana.

Geologia. Sistemul montan andin reprezinta rezultatul activitatii tectonice din

era Cenozoica, activitate care insa s-a suprapus unei activitati geologice inceputa
mult mai devreme. Astfel acest lant muntos a luat nastere din coliziunea placilor
Sud-Americana si Nazca.

Cea mai mare parte a rocilor ce alcatuiesc Anzii sunt foarte vechi. Putem
enumera roci sedimentare apartinind cratonului amazonian (scutului brazilian) si
care s-au format acum 450 - 250 mil. ani pe flancul vestic al acestuia. Greutatea
acestora a determinat o scufundare-subsidenta a crustei, fenomen care a
declansat procese de metamorfozare (dinamo-termic), luind astfel nastere roci
40
mult mai rezistente; astfel gresiile, argilele si calcarele s-au transformat in
cuartite, ardezii si marmura.

In urma cu aproape 170 mil. ani aceasta matrice complexa a suferit procese de
inaltare pe masura ce marginea estica a placii Nazca s-a subdus marginii vestice
a placii sud-americane, ca raspuns la deschiderea oceanului Atlantic. Procesul de
subductie - inaltare a fost acompaniat de intruderea unei cantitati considerabile
de magma din manta, mai intai prin intermediul unui arc vulcanic (desfasurat
de-a lungul marginii vestice a Americii de Sud) si mai tarziu prin injectarea unor
solutii fierbinti in rocile continentale inconjuratoare; acest din urma proces a dat
nastere la numeroase dyke-uri si filoane ce contin numeroase minerale cu
valoare economica ridicata.

Intensitatea activitatii a crescut in Tertiar (15 – 6 mil. ani), generand aspectul

actual al cordilierei. Procesele tectonice au continuat si in prezent, in special cele
vulcanice si seismice, arcul andin facand parte din Cercul de Foc al Pacificului.

a) Anzii de Sud. Anzii Fuego incep din extremitatea estica a arhipealgului Tierra

del Fuego, din insula Estados, avind o altitudine de 1300 m. Se indreapta catre

vest prin insula Grande, unde cele mai inalte culmi – Darwin, Valdivieso si

Sorondo, au peste 3700 m altitudine. Relieful acestui sector sudic este complicat

si de catre prezenta grupei independente Sierra de la Costa.

Anzii Patagoniei se ridica la nord de stramtoarea Magellan. Numeroase

depresiuni transversale si longitudinale taie acesta portiune a Anzilor, uneori
aproape in intregime; multe creste sunt acoperite de cimpuri de gheata, ghetari,

41
rauri, lacuri sau sunt – in zona litorala, fargmentate de fiorduri. Crestele ajung la
peste 3000m altitudine (M. Fitzroy, 3654 m) la nord de 46s S, media fiind insa
de 1800-2700 m la 46 - 41sS (exceptie facind muntele Tronador, 3435 m). La
nord de lacul Alumine (Argentina) axa cordilierei se indreapta catre est spre o
zona de tranzitie situata intre 37s - 36s S, in cadrul careia aspectul si structura
geomorfologica se schimba. Aceasta zona marcheaza extensia cea mai nordica a
Anzilor Patagoniei. In legatura cu aceasta limita exista numeroase controverse,
unii specialisti situand-o mai catre sud, in golful Penas (47sS), iar altii catre nord
in jur de 30sS.

Limita zapezii permanente creste altitudinal odata cu descresterea latitudinii in

cazul Anzilor sudici: 690 m in Tierra del Fuego, 1650 m in cazul vulcanului
Osorno (41sS) si 3600m in cazul vulcanului Domuyo (36s38’). O linie cu
vulcani activi – Yate, Corcovado si Maca se dezvolta intre 40s-46sS; cel mai
sudic dintre acestia, Hudson din Chile, a erupt in 1991. Mari cimpuri de gheata
sunt localizate intre M. Fitzroy-Chaltel (in Chile) si lacul Buenos Aires (lacul
General Canero din Chile), pe ambele maluri ale fiordului Baker; Viedma,
Upsala si alti ghetari isi au originea in cadrul acestor cimpuri. Alte elemente
caracteristice sunt cele 50 de lacuri ce se gasesc la sud de 39sS. Acele depresiuni
care nu sunt umplute cu apa formeaza vai fertile numite vegas, la care se poate
ajunge prin intermediul unor pasuri de mica altitudine. De-o parte si de alta a
acestor cordiliere se dezvolta paduri foarte dense, in special pe versantii vestici.

b) Anzii Centrali. Aceasta grupa incepe de la latitudinea de 35s S. Latimea sa

creste de la 75 km, odata cu aceasta crescand altitudinea si ariditatea, pasurile se

afla la inaltimi mai mari si sunt tot mai dificil de trecut. Ghetarii sunt rari si se

42
gasesc numai la altitudini mari. Practic vegetatia este inexistenta, padurile dispar

la nord de 37s, iar lacurile dincolo de 39s spre nord.

Principala culme serveste drept frontiera intre Chile si Argentina, reprezentind

totdata cumpana de ape intre oceanul Pacific si oceanul Atlantic. Ultimul dintre
vulcanii seriei sudice este Tupungato (6466 m) situat la est de Santiago de Chile.
Intre acest vulcan si Aconcagua se dezvolta o grupa cu varfuri inzapezite. La
nord de Aconcagua se gaseste M. Mercedario (6633 m), intre ele aflandu-se
pasurile de inaltime Espinacito (4800 m) si Patos (3847 m). La sud de
Caoncagua se gasesc pasurile Pircas (5088 m), Bermejo (peste 3000 m) si
Iglesia (4020 m). Spre nord pasurile sunt mai numeroase si situate la altitudini
mai mari. Varfurile masivelor Bonete, Ojos del Salado si Pissis depasesc 6000
m, astfel incat limita zapezii permanente se afla la o altitudine mai mare.

Varful Tres Cruces (6646 m) situat la 27slat S marcheaza cea mai mare
altitudine a acestui sector andin. Catre nord se gaseste o depresiune transversala,
precum si limita sudica a regiunii platoului Atacama in Argentina si Chile si
regiunii Altiplano in Bolivia si Peru, unde marele platou este marginit de doua
catene: Cordiliera Occidental si Oriental.

La nord de 18s latitudine sudica varfurile El Condor, Sierra Nevada,

Llullaillaco, Galan si Antofalla depasesc 5700 m. Cele doua catene principale
precum si cele cateva secundare inchid depresiuni denumite salare, datorita
depozitelor de saruri pe care le contin; in nord-vestul Argentinei, Sierra de
Calalaste include campul sarat Antofalla (NV de Tucuman). Vulcanii acestei
regiuni apar mai ales de-a lungul unei limite nordice in lungul Cordilierei
Occidental pana la vulcanul Misti (16s lat.S) in Peru (NE de Arequipa).

Versantii vestici ai Cordilierei Occidentale descresc treptat catre desertul

Atacama. La 18s latitudine sudica, directia acestei catene se schimba catre NV.

43
Cordiliera Oriental este mai joasa, fiind alcatuita din strate de lava si taiata si
denudata de rauri cu gradienti (pante) mari.

Au doua sectiuni: portiunea sudica are o latime de peste 200 km si altitudini

relativ reduse, exceptie facand Vf. Chorolque din Bolivia (5524m), portiunea
nordica poarta denumirea de Cordiliera Real in Bolivia, fiind mai ingusta, cu
varfuri inalte si ghetari; cele mai importante varfuri, peste 6300 m, sunt Illimani
si Illampu.

La latitudinea de 22s S, Cordiliera Oriental intra in Bolivia si descrie un larg

semicerc catre nord si apoi catre nord-vest; catre est Altiplano primeste extensia
cea mai indepartata. Altiplano – 750 km lungime si 90 km latime, reprezinta
unul dintre cele mai mari bazine interioare din lume. Variind ca altitudine intre
3360 m si 3840 m, nu detine cursuri de apa exoreice (cu curgere spre ocean).
Fragmentat in partea centrala, reprezinta o mare depresiune situata intre cele
doua cordiliere. Lacul Titicaca, cel mai inalt lac navigabil din lume (170 km
lungime), umple partea nordica a acestei depresiuni; raul Desaguadero curge
catre sudul depresiunii drenand lacul si varsandu-se in lacul Poo Po’.

Dupa ce Anzii intra in Peru, Cordiliera Occidental se dezvolta paralel cu coasta,

in timp ce Cordiliera Real din Bolivia se termina cu masivul Vilcanota la 15s
latitudine sudica. Din acest nod orografic (nudo) se desprind doua catene
inguste care au o directie nordica, Cordillera de Carabaya si Cordillera de
Vilcanota, separate de chei adanci; a treia ramura, Cordillera de Vilcabamba
apare catre vest fata de acestea si la NV de orasul Cuzco. Cele trei catene sunt
rezultatul eroziunii fluviatile care a dat nastere unor canioane foarte adanci
situate intre ele. La est de Cordillera de Vilcabamba, raul Apurimar curge printr-
unul dintre cele mai adanci canioane ale emisferei vestice. Orasul Cuzco se afla
situat in valea din vestul Cordillera de Vilcanota, la o altitudine de aproape 3300
m.

Anzii Peruani, in mod traditional au fost descrisi ca fiind alcatuiti din trei
cordiliere - Vilcanota, Pasco si loja (Ecuador). Pasco reprezinta un platou inalt

44
foarte dezvoltat. Catre vest este delimitat de Cordillera Huarochiri, pe al carei
versant vestic curge raul Rimar (rau ce isi are izvoarele intr-o regiune lacustra
alimentata de catre ghetari) care se indreapta catre ocean (4710m/90 km). Pasul
Ticlio, situat la o altitudine de 4740 m, este utilizat de catre caile ferate. Multe
lacuri de dimensiuni mici se gasesc in cadrul acestor knots, cel mai mare fiind
Junin (30 km lungime).

La nord de regiunea Pasco (Pasco knot), trei cordiliere diferite se dezvolta in

lungul platoului: Cordillera Occidental, Cordillera Central, Cordillera Oriental.
In cadrul Cordillera Occidental, la o latitudine de 10s S, valea ingusta Huaylas a
separat doua ramuri, Cordillera Blanca in est si Cordillera Negra in vest; raul
Santa care curge intre acestea taie Cordillera Negra pentru a se varsa in Pacific.
Cordillera Blanca reprezinta un complex inalt cu varfuri permanent acoperite cu
zapada, acestea numarandu-se printre cele mai inalte din Anzi (Vf. Huascaran,
6661 m). Ghetarii sunt deseori fragmentati de catre cutremure, deplasandu-se in
josul pantelor, distrugand vegetatia si asezarile in calea lor. Cordillera Negra,
denumita astfel datorita faptului ca nu este acoperita de zapada, are altitudini
mai mici.

Cele doua culmi se unesc la 9s lat. S. Raul Maranon care curge catre nord
printre Cordillera Occidental si Central pina la aproape 6s lat.S isi schimba
directia catre NE, intrand intr-o regiune cu cursuri de apa inguste,
transversale (pongos), pe care o taie pentru a ajunge in bazinul Amazon. Aceste
rauri sunt Rentema, Mayo, Mayasito si Huarcaya, cel mai important fiind insa
Manseriche.

Intre Cordillera Central si Oriental, raul Huallaga curge prin chei adanci; acesta
taie Cordiliera Vestica in regiunea Aguire situata la 6s lat S. Cordillera Oriental
se termina in bazinul Amazonului la 5s lat S.

Limita zapezilor permanente atinge 5700 m in M. Chanchani (16slat S) si scade

catre 4500 m in Cordillera Blanca si 3900 m in M. Huascaran. Zapada
permanenta dispare la nord de 8s lat.S, stepa de tip puna dispare si ea facind loc

45
punei umede sau jalca. Muntii devin din ce in ce mai mici, in itmp ce vegetatia
se schimba aparind arborii. Altitudinea se diminueaza iar pasurile se siueaza la
altitudini din ce in ce mai mici, exemplu fiind pasul Porculla (2100 m) situat la
vest de Piura.

c) Anzii de Nord. O masa montana inalta, greoaie, Loja (4slat.S) situata in sudul

Ecuadorului marcheaza tranzitia intre Cordilierele Peruane si Anzii Ecuadorieni.

Sistemul Ecuadorian este alcatuit dintr-un platou lung si ingust cu directie S-N,

delimitat de doua lanturi montane, ce includ la rindul lor numerosi vulcani cu

altitudini mari. Catre vest, in cadrul Cordillera Occidental (mai recenta din punct

de vedere geologic si cu altitudini mai scazute) se afla un aliniament ce include

19 vulcani, 7 dintre acestia avind peste 4500 m inaltime. Marginea estica este

mai inalta si mai veche si poarta denumirea de Cordillera Central. La randul sau,

aceasta include 20 de vulcani, dintre care unii precum Chimborazo (6210 m),

sunt permanent acoperiti de zapada.

Curgerile de lava ale acestor aparate vulcanice au impartit platoul in 10 bazine

majore situate intre cele doua cordiliere. Aceste bazine si versantii adiacenti,
care sunt intens cultivati, contin aproape 1/2 din populatia Ecuadorului.

46
A treia cordiliera a fost identificata in jungla din estul Ecuadorului, fiind
denumita Cord. Oriental. Catena apare ca o veche formatiune aluviala care a fost
fragmentata de catre riuri si precipitatii puternice in citeva mase montane.
Acestea sunt reprezentate de cord. Guacamayo, Galeras si Lumbaqui care sunt
izolate formind lanturi scurte, cu aspect neregulat si care sunt acoperite de o
padure luxurianta. Altitudinile nu depasesc 2370 m, exceptie facind Cord. del
Condor (3900 m) si masivul Pax (3300 m).

Cordillera Oriental are o usoara directie NE si este cea mai lata si cea mai lunga
dintre catenele columbiene. Altitudinea medie este cuprinsa intre 2370-2670 m.
La nord de 3slat.N cordiliera se largeste si dupa un sector cu depresiuni de
dimensiuni mici se inalta in regiunea Sumapaz, care are o altitudine de 3000-
3900 m. La nord de aceasta, catena se separa in doua grupe ce inchid o campie
dezvoltata, de 170 km latime si 280 km lungime, deseori intrerupta de lanturi
transversale de dimensiuni mici, care dau nastere la rindul lor unor bazine de
platou denumite sabanas; alte orase importante aflate in interiorul acestor bazine
sunt Chiquinquira, Tunja si Sogamoso. La est de Honda (5slat.N) cordiliera se
divide intr-o serie de lanturi paralele, abrupte cu directie N-NE; printre acestea
Sierra Nevada del Cocuy (5400 m) este suficient de inalt pentru a detine zapezi
permanente.

Catre nord culmile centrale ale Cordillerei Central dispar dar lanturile de pe
flancuri continua sa aiba un caracter divergent cu directie N-NE. Cel mai vestic
dintre aceste lanturi este Sierra de Ocana, care pe latura NE include Sierra de
Perija; aceasta din urma formeaza o parte din frontiera dintre Venezuela si
Columbia, extinzandu-se catre nord la latitudinea de 11sN in peninsula Guajira.
Lantul estic intra in Venezuela, unde poarta denumirea de Cordillera De Merida.
Pe coasta caraibiana, la vest de Sierra de Perija se afla izolat masivul cu aspect
tringhiular Santa Marta, care se inalta abrupt deasupra coastei, detinand varfuri
cu zapezi permanente (5684 m); din punct de vedere geologic, Santa Marta nu
face parte din sistemul andin.

47
Anzii Venezueleni sunt reprezentati de Cordillera de Merida - 8330 km lungime,
70-100 km latime si in jur de 3000 m altitudine), care se extind pe directie NE
pana la Barquisimeto.

Cordiliera reprezinta o axa inaltata, unde eroziunea a descoperit agrnitele si

gneissele, dar in cadrul careia flancurile NV si SE au ramas acoeprite cu
sedimente; este alcatuita din numeroase lanturi cu creste inzapezite, separate de
depresiuni longitudinale si transversale – Sierras Tovar, Nevada, Santo
Domingo, De la Culata, Trujillo si altele. Cateva formeaza limita NV a bazinului
Orinoco. La nord de Barquisimeto, Sierra Falcon si Cordillera del Litoral
(numita in Venezuela Sistema Andino) nu apartin Anzilor, ci mai degraba
Guyanelor.

48