ANZII SUDICI

Limite. Anzii Sudici se întind între 27º latitudine sudică (Paso de San Francisco -
punctul de sudare a celor două cordiliere boliviene) şi 54º latitudine sudică din extremitatea
sud-estică a arhipelagului Tierra del Fuego (Ţara Focului), pe teritoriul statelor Chile şi
Argentina. Orientarea Anzilor Sudici este nord-sud, cu o lăţime medie ce se menţine destul de
redusă (175-200 km), dar cu o desfăşurare în latitudine de aproximativ 3000 km.
Anzii Sudici se prezintă sub forma unei cordiliere principale, cu relief vulcanic în
nord şi glaciar în sud, delimitaţi la vest de o cordiliera litorală şi o câmpie litorală, iar la est
de Sierrele Pampeene şi Podişul Patagoniei.

Geologie. Sfârşitul jurasicului „anunţă” formarea Anzilor, iar în cretacic (faza

laramică - când s-au format primele catene montane), mişcările ce au avut loc au dus la
formarea unor puternice intruziuni.
Iniţial geosinclinalul Anzilor a început odată cu paleozoicul (orogeneza caledonică –
silurian), continuat apoi cu mezozoicul cand au avut loc depuineri groase de sedimente, iar
mişcările tectonice, vulcanismul, glaciaţiunea şi eroziunea subaeriană ce s-au manifestat în
terţiar, au dus la apariţia aspectului aproximativ actual al Anzilor.
În timpul terţiarului se produce cutarea depozitelor acumulate în geosinclinal, au loc
mişcări puternice pe verticală, care au determinat o mare energie a reliefului. Miocenul se
caracterizează prin erupţii vulcanice acide sau bazice în urma carora au luat nastere cele mai
înalte vârfuri din spaţiul Anzilor sudici şi care au definitivat podişurile interioare andine.
Pliocenul şi Cuaternarul se caracterizează printr-o ridicare generală a Anzilor, fracturi,
revărsări de lave, apariţia unor centre de erupţie unele fiind active şi în prezent.
Anzii de Sud sunt din ce în ce mai tineri pe direcţia est-vest:
- cutări caledonice şi hercinice la limita cu vorlandul precambrian (areale
reduse ca dimensiune);
- cutări jurasice şi cretacice în cea mai mare parte a regiunii mediane a
Anzilor Sudici;
- cutări terţiare spre Oceanul Pacific.
O trăsătură aparte o reprezintă revărsarea cutelor spre est. Petrografia este
reprezentată de către roci vulcanice (andezite, bazalte), şisturi cristaline şi roci sedimentare
(gresii, argile). Mişcările neotectonice se manifestă mai ales prin puternice seisme localizate
în Valea Longitudinală Chiliană (1000 km lungime). Acestea produc mari pierderi umane,
materiale şi de mediu.
Anzii Sudici au fost acoperiţi complet de gheaţă în perioada pleistocenă ce a avut un
rol primordial în morfologia lor. Spre ţărmul pacific coborau gheţari mari ce au şlefuit
puternic platforma litorală. În urma topirii gheţii platforma litorala împreuna cu văile adânci
create de către gheţari, au fost inundate de către apele oceanice, rezultând fiorduri (la sud de
42º lat. sudică).

Relieful. Ţărmul Anzilor Sudici are o orientare nord-sud. Este mai puţin
fragmentat până în dreptul insulei Chiloé, după care spre sud acesta suferă influenţa
glaciaţiunii cuaternare. A rezultat un ţărm cu:
- fiorduri ce prezintă multe ramificaţii;
- insule sub forma de arhipelaguri: Wellington, Chonoset etc.;
- capuri: capul Horn, capul San Diego;
- peninsule: Taitao, etc.;
- golfuri: Corcovado, Penas.

1
 Arhipelagurile sunt despărţite de ţărmuri prin strâmtori foarte înguste. Platforma
litorală este îngustă şi se termină printr-un abrupt ce poate ajunge la adâncimi de 4000-
5000m .
Anzii de Sud sunt orientaţi nord-sud până în dreptul strâmtorii Magellan, apoi
catenele montane prezintă o desfăşurare aproximativ vest-est în insula Tierra del Fuego (Ţara
Focului).
Cele mai mari înălţimi, de peste 6000m, se întâlnesc în extremiattea nordică a
Anzilor Sudici, iar la sud de paralela de 40º lat. sudică, culmile sunt tot mai joase si doar
unele vârfuri ating 3500-4000m.
Caracteristic pentru Anzii Sudici (ce ii diferenţiază net de Anzii Centrali, care se
manifestă printr-o dispoziţie inversă) este umiditatea mai mare a versanţilor vestici cu
dezvoltarea fenomenelor glaciare, iar versanţii răsăriteni au un caracter semiarid.
Seismicitatea regiunii este pronunţată mai ales în arealul nordic şi central al Anzilor
Sudici.
Anzii Sudici se pot separa într-o serie de mari regiuni geomorfologice, atât
latitudinal cât şi longitudinal.
1. Sectorul chiliano-argentinian se desfăşoară între 27º lat. sudică şi 42º lat. sudică
(I-la Chiloé). În cadrul lor se diferenţiază:
a. Cordiliera Costală este situată în lungul ţărmului pacific, cu o desfăşurare mai
amplă la sud de paralela oraşului Santiago de Chile (34º lat. sudică), până la latitudinea de 42º
lat. sudică. Au aspect de munţi joşi (800-1000m) cu versanţi abrupţi spre Oceanul Pacific şi
Valea Longitudinală Chiliană (corespunzătoare unor planuri de falie) iar în partea superioară
se termină prin poduri uşor ondulate, puternic şlefuite de eroziune. Litologia este uniformă
fiind constituită din cristalin şi sedimentar cretacic-terţiar. Rareori, pe roci dure cristaline
altitudinile pot ajunge la 1500-2000m. În cadrul Cordilierei Costale se întâlnesc chei şi
defilee formate de apele ce vin dinspre versantul vestic al Anzilor.
b. Valea Longitudinală Chiliană sau Câmpia Centrală Chiliană reprezintă o
continuare a Deşertului Atacama spre sud (dar cu peisaje diferite) până în dreptul Insulei
Chiloé (42º lat. sudică). Este flancată la vest de Cordiliera Centrală iar la est de Cordiliera
Andină. La nord este delimitată de munţii Chacabuco, iar la sud se deschide spre golful
Corcovado. Lungimea sa este de cca. 850 km, iar lăţimea variază între 50-200km. Este
regiunea cea mai fertilă şi totodată cunoscută ca cel mai puternic areal economic al Republicii
Chile. Fertilitatea ridicată a solurilor este dată de aluviunile şi materialele de origine
vulcanică, transportate de către râuri.
Geneza câmpiei este tectonică, formată pe locul unei foste cuvete lacustre terţiare ce
a fost colmatată cu aluviunile aduse de râuri îndeosebi din Anzi. Are aspect colinar, iar
altimetric câmpia prezintă o înclinare generală de la nord (350-700m) la sud (100-300m).
Sectorul sudic al câmpiei a fost afectat de glaciaţiunea cuaternară care a lăsat în urmă o serie
de lacuri glaciare.
c. Cordiliera Andină (treapta cea mai înaltă) serveşte drept frontieră între Chile şi
Argentina, reprezentând totodată cumpăna de ape dintre Oceanul Pacific şi Oceanul Atlantic.
La est este delimitat de Sierrele Pampeene iar la sud se desfăşoară până în dreptul lacului
Nahuel-Huapi. Catenele montane sunt alcătuite din granite, şisturi paleozoice şi roci
sedimentare mezozoice intens cutate care la rândul lor au fost străpunse de roci vulcanice.
Sunt prezente înălţimi mari vulcanice mai ales în arealele nordice şi centrale ale Anzilor
sudici (Tupungato 6800m, Maipo-5323m, Mercedario-6633m etc.), acoperite cu zăpezi
permanente iar climatul şi vegetaţia sunt dispuse etajat. Spre sud altitudinile scad
menţinându-se în jurul a 3000m trecând rar peste această valoare: Vf. Domuyo-4709m, Vf.
Lanin-3778m.

2
 La sud de paralela de 27º lat. sudică climatul este mai umed datorită vânturilor
ciclonale dinspre Oceanul Pacific ceea ce a favorizat apariţia gheţarilor pe o suprafaţă mai
extinsă decât în Anzii Centrali. Limita zăpezilor persistente se află la cca. 4500m altitudine.
Sunt prezenţi gheţari de vale şi de platou, alături de forme de relief glaciare, datând din
perioada pleistocenă: văi glaciare, morene, circuri glaciare, etc. În cadrul acestui sector se
întâlnesc şi depresiuni longitudinale orientate nord-sud, majoritatea fiind amplasate la est de
cumpăna de apă principală dintre Oceanul Pacific şi Oceanul Atlantic. Acestea sunt drenate
de cursurile superioare ale râurilor Colorado şi Negro. În cadrul lor se întâlnesc urme ale
glaciaţiunii cuaternare: lacuri şi morene glaciare.
În partea de nord-est a sectorului analizat se află Precordilierii de San Juan şi
Mendoza. Sunt ca o continuare a Sierrelor Pampine către regiunea montană sub formă de
lanţuri montane cu înălţimi de 3000-4000m altitudine. Au în componenţă roci mai vechi
(paleozoice) alături de formaţiuni sedimentare şi vulcanice terţiare care au fost afectate de
mişcările orogenetice andine.
2. Anzii Patagoniei sunt delimitaţi la est de Podişul Patagoniei, la nord de valea
râului Limay afluent pe dreapta a lui Rio Negro, ce drenează lacul Nahuel-Huapy, iar la sud
se întinde până la strâmtoarea Magellan. Anzii Patagoniei se caracterizează printr-un relief
care a fost modelat de acţiunea gheţarilor pleistoceni şi prin scufundarea şi fărâmiţarea
Cordilierei Costale într-un număr mare de insule şi peninsule. În cadrul Anzilor Patagoniei
se pot individualiza o serie de unităţi geomorfologice distincte:
a. Cordiliera Costală a suferit o faliere puternică pe verticală în timpul
cuaternarului şi împreună cu acţiunea gheţarilor pleistoceni au dus la o fărâmiţare a acestor
cordiliere respectiv la apariţia unui număr mare de insule şi peninsule: I-la Chiloé,
Arhipelagul Chonos, Peninsula Taitao (ce a fost ataşată ulterior continentului printr-un istm
îngust, provenit din colmatare), Arhipelagul Wellington, etc.
b. Valea Longitudinală Chiliană a fost mai puternic fragmentată pe verticală decât
Cordiliera Costală şi sectorul nordic al acesteia. În prezent este submersă cu o lăţime mai
redusă, transformându-se într-un culoar de apă, barat la vest de Cordiliera Costală şi la est de
Cordiliera Patagoniei. În timpul cuaternarului a fost şlefuită prin eroziunea glaciară
pleistocenă şi apoi invadată de apele oceanului în postglaciar. Alături de Cordiliera Costală şi
de Cordiliera Patagoniei formează o serie de strâmtori, golfuri (Corcovado, Penas) şi fiorduri.
c. Cordiliera Patagoniei este delimitată la est de Podişul Patagoniei şi are aspectul
unor lanţuri paralele strânse, străbătute de numeroase depresiuni transversale şi longitudinale.
Altitudinile medii se menţin în jurul a 2500-3000m, fiind ceva mai mari în partea nordică
(3000m)şi mai mici spre sud (2000m). Lanţul principal este dominat de câteva vârfuri ce
depăşesc 3000m : M. Tronador (3435m), M Sf. Valentin (4035m), M. Fitzroy (3654m) clădit
pe şisturi cristaline.
Coroborată cu tectonica şi eroziunea fluviatilă, eroziunea glaciară cuaternară şi
actuală reprezintă principalul proces modelator care a dus la înfăţişarea reliefului Cordilierei
Patagoniei. Se remarcă îmbinarea formelor glaciare cuatenare cu cele ale glaciaţiei actuale
deosebit de dezvoltate, ce a dus la dezvoltarea unui relief dominat de: circuri glaciare, văi
glaciare, fiorduri, lacuri glaciare.
Limita superioară a zăpezilor permanente este situată la cca. 1500-1700m, iar
gheţarii de vale pot coborî în extremitatea sudică până la apele Pacificului, formând
aisberguri. Culmile cu pantă mai redusă sunt acoperite cu gheţari de platou.
3. Ţara Focului este un arhipelag în alcătuirea căruia intră un număr mare de insule
cu întinderi diferite, despărţite prin strâmtori. În partea vestică este delimitată de strâmtoarea
Magellan, în sud înaintează până la Capul Horn, iar în est până în dreptul Insulei Estados.
Din punct de vedere genetic şi morfologic arhipelagul reprezintă o continuare peste
Stramtoarea Magellan a Podişului Patagoniei şi a Anzilor Sudici. Spre est şi nord ţărmurile

3
sunt joase şi mai puţin fragmentate în comparaţie cu ţărmurile sudice şi vestice care sunt
înalte, abrupte şi presărate cu numeroase fiorduri. Arhipelagul prezintă două regiuni distincte:
a. O regiune de podiş spre nord şi nord-est, ce reprezintă o continuare a Podişului
Patagoniei, spre sud sud-est. Este format din bazalte, tufuri, gresii cretacice. Relieful are
aspect ondulat, cu altitudini de 2500-3500m, ce scad spre Oceanul Atlantic, transformându-se
într-o câmpie litorala înaltă. Suprafaţa topografică este presărată cu morene glaciare, blocuri
eratice şi depozite fluvio-lacustre glaciare.
b. Spre sud se desfăşoară lanţul andin orientat vest-est. Sunt ca o prelungire a
Anzilor Sudici în acest areal cu altitudinea maximă de 2467m în M. Darwin. Altitudinile scad
de la vest la est. Predominant este relieful rezultat în urma glaciaţiunii cuaternare şi actuale.
Glaciaţiunea actuală are o dezvoltare apreciabilă. Majoritatea gheţarilor sun t pe versantul
sudic şi sud-vestic pe teritoriul statului Chile (precipitaţii de 2000-4000mm an)în opoziţie cu
versantul nordic şi nord-estic de pe teritoriul statului Argentina unde se află doar câţiva
gheţari de vale şi de circ (precipitaţii mai mici de 500mmm an). Din Cordiliera Darwin
coboară cel mai mare gheţar din Ţara Focului: gheţarul Marinelli. Limita inferioară a
zăpezilor persistente se află în nord la 500-700m şi coboară în sud până la nivelul oceanului
de unde se desprind aisberguri.

Caracteristici climatice. Bariera orografică reprezentată de lanţul andin joacă

un rol esenţial în dispoziţia regimului pluviometric al regiunilor situate la est şi la vest de
Anzi:
- acţiunea conjugată a vânturilor de Vest şi anticiclonului de maximă
presiune sud-pacifică determină existenţa unei faţade vestice umede cu
precipitaţii ce ajung la 2000-3000mm/an (valoarea cantităţii de precipitaţii diferă
în funcţie de expoziţia faţă de vânturile de Vest);
- pe versantul răsăritean precipitaţiile sunt net mai scăzute (500-600mm/an)
datorită barierei orografice exercitată de munţii Anzi.
Radiaţia solară globală are valori medii cuprinse între 90 kcal/cm 2/an în insula Ţara
Focului şi 140 kcal/cm2/an la contactul cu deşertul Atacama.
Caracteristic pentru versantul estic al Cordilierei Andine argentiniene este anomalia
termică din luna ianuarie (vara australă) care are valori cuprinse între + 4 şi + 6ºC.
La sud de 40º lat. sudică predominante sunt Vânturile de Vest care aduc mari
cantităţi de precipitaţii pe faţada pacifică a Anzilor Patagoniei şi pe Insula Ţara Focului.
Acestea ajung uneori şi în Podişul Patagoniei dar mai mult cu efect de foehn ce determină un
climat continental extrem de arid.
În funcţie de latitudine şi orientarea catenelor montane andine se disting următoarele
climate:
1. Climatul subtropical (mediteranean) se extinde în lungul litoralului chilian între
27º şi 40º lat. sudică până aproximativ în dreptul insulei Chiloé. Caracteristică pentru acest
climat este prezenţa unui anotimp ploios (iarna australă) cu precipitaţii sub 400mm în luna
iulie şi unul secetos (vara australă) cu precipitaţii sub 100 mm în luna ianuarie. Se observă o
distribuţie inegală a precipitaţiilor medii anuale în:
- latitudine (la contactul cu Deşertul Atacama acestea înregistrează valori sub 200
mm/an iar spre sud ajung la 2000mm/an.);
- longitudine (precipitaţii mai reduse spre Câmpia Centrală Chiliană şi mai ridicate
în regiunea andină montană).
Amplitudinile termice anuale nu sunt ridicate (sub 10ºC). Temperaturile în perioada
de iarnă australă sunt cuprinse între e5-12ºC (sub 5ºC la nivelul crestelor andine), iar vara
australă este relativ răcoroasă (14-20ºC) datorită curentului Humboldt.

4
 2. Climatul temperat se întinde la sud de paralela de 40º lat. sudică până la 51º lat.
sudică (insula Hannover) şi în nordul insulei Tierra del Fuego. Acest climat se caracterizează
printr-un puternic caracter oceanic cu ierni moderate, veri răcoroase, precipitaţii abundente în
toate anotimpurile. Nebulozitatea este mare şi cu frecvente fenomene de ceaţă mai ales în
sudul regiunii. În lungul Arhipelagului chilian se înregistrează un număr mare de furtuni.
Precipitaţiile medii anuale sunt destul de ridicate (2000.3000mm/an) pe versantul vestic al
Anzilor Patagoniei şi sub 2000mm/an pe versantul estic.
Vara australă este răcoroasă cu temperaturi ce scad de la nord (15-16ºC) la sud (8-
10ºC). Temperaturile lunii celei mai reci (iulie) variază între 6-7º C în nord şi 2-4ºC în sud.
3. Climatul subarctic cu nuanţă continentală se întâlneşte în extremitatea sud-
vestică a Anzilor Patagoniei la sud de insula Hannover şi în Cordiliera Darwin din Insula
Tierra del Fuego. Caracterul subarctic este dat de către temperaturile coborâte înregistrate în
regiune (media anuală este sub 4ºC), iar caracterul temperat este dat de precipitaţiile bogate
(2000-2500mm/an).
Amplitudinile termice anuale înregistrează valori sub 10ºC.
Precipitaţiile sunt mai abundente în partea vestică 2000-2500mm/an şi scad spre est
până la 1000mm/an, mai ales sub formă de ninsoare şi burniţă. Umiditatea excesivă se
datorează influenţelor maselor de aer vestice pacifice.

Caracteristici hidrologice.
A. Apele curgătoare. Tectonica, eroziunea regresivă şi climatul au influenţat
cumpăna principală de ape, care este mult împinsă către Oceanul Atlantic, din cauza eroziunii
regresive a apelor determinate de precipitaţii bogate ce cad pe versanţii de vest. Numeroase
ape curgătoare şi lacuri tributare Atlanticului şi-au pierdut cursul superior prin captări
succesive (lacurile Buenos Aires, Toro, san Martin etc.) Ploile abundente de iarnă şi
glaciaţiunea alpină mai accentuată contribuie la formarea unei reţete hidrografice dezvoltate
pe faţada pacifică cu pantă mare şi cu scurgere tot mai constantă, pe măsura înaintării către
sud. Reţeaua hidrografică este mai densă în ţinuturile alimentate de zăpezile perene: gheţarii
din Anzii Patagoniei.
Spre partea nordică pe litoralul pacific, predomină alimentarea din ploi ciclonale, din
anotimpul de iarnă australă iar cursurile superioare se alimentează din gheţari. În climatul
temperat alimentarea este aproape în întregime pluvială în cursul median şi nivală în cel
superior. În profil longitudinal râurile fac numeroase repezişuri şi cascade.
Râurile tributare Oceanului Atlantic (Rio Colorado cu Rio Salado, Rio Negro)deţin o
alimentare din topirea zăpezilor (primăvara) şi a gheţarilor (vara). În Anzii Patagoniei
procentul alimentării nivale creşte tot mai mult de la nord la sud. Regimul este extrem de
inconstant şi râurile (Chubut, Deseado, Chico) seacă în cea mai mare perioadă a timpului.
B. Lacurile. Prezenţa cuvetelor lacustre se datorează glaciaţiunii pleistocene. În
Valea Longitudinală Chiliană se întâlnesc lacuri glaciare (Villarica, El Mocho, Ranco;
Llanquihue etc.) create de limbile gheţarilor cuaternari, ce au fost barate spre vest de morene
terminale würmiene.
Lacul Nahuel Huapi se află la contactul dintre Anzii chiliano-argentinieni şi Anzii
Patagoniei. Lacul este de origine glaciară cu o cuvetă foarte ramificată. Are o suprafaţă de
543 km2 şi o adâncime maximă de 300m. este drenat prin râurile Limay şi Rio Negro spre
Atlantic.
Lacul Buenos Aires este cel mai mare lac 2400kmp de pe versantul estic al Anzilor
Chilieni. Are origine glaciară deşi cea mai mare parte a suprafeţei lacului este către
Patagoniei, scurgerea se realizează către Oceanul Pacific prin râul Baker. Aceasta se
datorează barajului morenaic din capătul patagonez.

5
 Lacul Fagnano (Cami) este cel mai mare lac din Ţara Focului având o formă
alungită pe direcţia est-vest. Originea lacului este tectono-glaciară, cu o suprafaţă de 593kmp
şi o adâncime maximă de 300m. Apele lacului se scurg printr-un estuar către Str. Magellan.
Având în vedere latitudinea la care este situată 54º30 minute apa lacului rămâne îngheţată o
bună parte din an.

Cracteristici biogeografice. Din punct de vedere biogeografic, continentul

sud-american aparţine „regiunii neotropicale”. Anzii Sudici aparţin subregiunii andino-
patagoneze, caracterizat printr-un climat subtropical, temperat umed şi subarctic.
Subregiunea andino-patagoneză este extinsă de-a lungul Anzilor argentinieni şi
chilieni. Cuprinde de asemenea deşerturile peruano-chiliene şi stepa patagoneză. Diversitatea
formaţiunilor vegetale permite individualizarea în cadrul subregiunii a 5 provincii:
a) provincia andină înaltă - include cordiliera andină, între 10 şi 54 0 lat. S,
caracterizată printr-o vegetaţie cu caracter xerofil, edificată de graminee sub
formă de tufă;
b) provincia Punena - este specifică platourilor intra-andine, la 3000 - 4000 m
alt., cu vegetaţie tipică de stepă;
c) provincia central-chiliană, edificată de formaţiuni de mattoral şi tufişuri
xerofile pitice;
d) provincia patagoneză - este situată în sudul Argentinei, cu climat rece şi
sărac în precipitaţii, favorabil dezvoltării vegetaţiei de tufărişuri spinoase şi
graminee din genurile Stipa, Poa, Festuca.
Principalele caracteristici ale vegetaţiei Anzilor Sudici sunt:
 la sud de paralela de 360 şi până la 400 lat. sudică, este specifică o vegetaţie sclerofilă,
adaptată condiţiilor climatice subtropicale, reprezentată în special de tufărişuri
sempervirescente; caracterul puternic disjunctiv al formaţiunilor forestiere reprezintă
consecinţa aridităţii estivale; deoarece teritoriul analizat aparţine regiunii floristice
neotropicale, deşi condiţiile ecologice sunt asemănătoare, flora se deosebeşte radical de
cea din regiunea mediteraneeană propriu zisă;
 faciesul cel mai arid, corespunzător pantelor cu expunere nordică şi solurilor puţin
profunde, este dominat de specii din genul Boldo; straturile inferioare sunt edificate de
specii xerofile spinoase;
 faciesul mai umed este caracterizat de lauracee din genul Beilschmeidia şi, în special,
Cryptocarya, care se dezvoltă doar acolo unde seceta estivală se reduce la 1 sau 2 luni;
 pe flancurile cordilierei principale, etajul de tip mediteraneean este dominat de fagul
austral, Nothofagus, cu frunze caduce, care urcă numai până la 1900 m altitudine;
rezultă că, o întinsă masă muntoasă, cu o denivelare de la 3000 până la 4000 m, este
lipsită de vegetaţie forestieră;
 pentru cea mai mare parte a arborilor de la latitudini ridicate, specifici emisferei sudice,
la altitudini mai mari de 2000 m, iarna este deja prea riguroasă; în regiunea San Luis, în
condiţiile unor ploi de vară mai abundente, se dezvoltă o formaţiune vegetală deschisă,
edificată de arbuşti din genul Prosopis (P. larzea), cu frunze căzătoare; printre aceştia,
sunt diseminate exemplare de Cassia aphylla, care asimilează prin intermediul
trunchiului; dunele de nisip sunt parţial fixate de arbuşti, ale căror ramuri seamănă cu
cele de măslin; horsturile deţin o vegetaţie ceva mai densă, sub forma unor păduri joase
în care reapare genul Polylepis.
 vegetaţia primara s-a conservat doar fragmentar, sub formă de masive înalte de 10-15
m, cu specii xerofile: Lithraea caustica (Anacardiaceae), plantă care în contact cu
pielea provoacă iritaţii şi creştere a temperaturii; Quillaja saponaria (Rosaceae);
Peumus boldus (Monimiaceae); Cryptocarya sp. şi Beilschmiedia sp. (Lauraceae),

6
 specii ombro-higrofile; pentru staţiunile uscate stâncoase sunt specifice plante xerofile,
precum cactusul columnar (Trichocereus sp.), exemplare mari de Puya sp.
(Bromeliaceae), rhamnaceae spinoase din genurile Colletia şi Trevoa.
 vegetaţia sclerofilă andină se dezvoltă până la altitudinea de cca. 1400 m, trecerea spre
etajul alpin fiind realizată de comunităţi de tufărişuri;
 la sud de paralela de 400 (în cadrul Anzilor Patagonezi), dincolo de care relieful scade
în altitudine şi este compartimentat sub forma unui adevărat puzzle de insule şi de mici
masive montane, culmile montane se reorientează treptat pe direcţia NV-SE ; în lungul
acestui sector montan, grupările vegetale variază foarte mult ca fizionomie şi ritm
biologic;
 la sud de pădurea de tip mediteraneean, se întâlneşte o formaţie vegetală cu Nothofagus
obliqua;
 pădurea patagoneză atinge o maximă dezvoltare în regiunea Valdivia (arbori
sempervirescenţi cu frunze late);
 în pădurile valdiviene, arborii sempervirescenţi de talie mare (40 - 50 m înălţime) au
frunze late, asemănătoare magnoliilor; numeroase trunchiuri sunt susţinute de rădăcini
subaeriene;
 multitudinea lianelor, epifitelor, lumina difuză la nivelul solului, marea diversitate
specifică, cu genuri şi familii reprezentate aproape exclusiv la latitudini joase,
argumentează calificativul de “pădure tropicală din afara tropicelor“; de fapt, regimul
termic este singurul care prezintă un caracter temperat; această situaţie este cu atât mai
paradoxală, cu cât, între pădurea sclerofilă chiliană şi pădurea valdiviană se întâlneşte o
formaţiune de Nothofagus obliqua (gen apropiat de cel al fagului), cu frunze căzătoare;
acest arbore este, pe de o parte, mai sensibil la frig decât speciile tropicale şi, pe de altă
parte, suportă mai bine seceta din timpul verii, deja notabilă în arealul său; în asociaţie
cu fagul austral apare laricele valdivian (Fitzroya patagonica) cu înălţimea de 50m.
 la sud de pădurea valdiviană, într-un mediu mai umed şi mai puţin cald, se dezvoltă o
pădure veşnic verde, dominată de alte specii de Nothofagus: N. Dombeyi, ale cărui
trunchiuri depăşesc 40 m şi ale cărui frunze , de talie mică, persistă pe parcursul mai
multor ani; este un arbore care necesită soluri profunde, bine aerate şi drenate; în aceste
păduri, muşchii şi epifitele abundă; arborii şi arbuştii sunt dispuşi stratificat, stratul
inferior fiind adesea ocupat de bambus (Chusquea), ai cărui rizomi formează o pâslă
continuă;
 mai puţin exuberantă este pădurea de Nothofagus betuloides şi N. antarctica, care
constituie limita oceanică a pădurii în Ţara de Foc; aceste specii suportă ierni mai reci
şi, totodată, veri mai răcoroase; în amestec cu fagul cresc specii cu frunze persistente
ca: cedrul chilian (Astrocedrus chilensis) şi alte conifere primitive, precum: Araucaria
araucana, Fitzroya, Pilgerodendron uviferum; insuficienţa căldurii în timpul verii,
vânturile puternice de vest fac ca în insulele Ţării de Foc, limita pădurii să fie plasată la
o latitudine foarte scăzută, respectiv 510; în acest spaţiu, vegetaţia devine sărăcăcioasă
în specii şi cu înălţimi reduse (6 - 8 m);
 etajarea altitudinală a vegetaţiei pe versantul occidental andin, la 40 0 lat. S, reproduce
zonalitatea sa latitudinală: o pădure cu Cryptocarya, urmată altitudinal de pădurea
valdiviană, de cea cu Nothofagus dombeyi, apoi de o bandă cu Nothofagus pumilio, cu
frunze caduce, bine adaptate la ger, care se opreşte la 1500 m, lăsând loc formaţiunilor
ierboase.
 în partea de nord a versantului estic, se dezvoltă o extinsă formaţie vegetală dominată
de genul Araucaria; la sud de aceasta, restul versantului este populat de Nothofagus
pumilio, în formaţii vegetale aproape pure, foarte dense şi sensibile la foc; limita

7
 acestora, la contactul cu podişul, corespunde unei cantităţi de precipitaţii de 800 mm în
partea de nord şi de 500 mm în partea de sud;

Caracteristici faunistice. Fauna aparţine regiunii zoogeografice neotropicale

ca şi întregul continent sud-american şi respectiv subregiunii guyano-braziliene. Fauna este
destul de slab reprezentată de specii datorită factorilor de restrictivitate reprezentaţi de climă
şi relief. Majoritatea speciilor sunt adaptate la un climat aspru, rece şi uneori în condiţii de
umiditate crescută.
Caracteristice pentru Anzii Sudici sunt speciile de cerbi, cu dimensiuni reduse, de
genul Hippocamelus şi Pudu iar Ţara Focului este populată cu vulpea lui Maggelan (Canis
magellanicus), vulpea albastră, guanacul. Pătrund în aceste spaţii şi specii mai nordice: lama,
alpaca, condorul sau vulturul american (Sarcoramphus gryphus), puma, colibri.