CARACTERE GENERALE

1. ISTORICUL DESCOPERIRII ŞI EXPLORĂRII

 Cristofor Columb, considerat ca descoperitor al Lumii Noi, atinge ţărmul Americii de

Sud în 1498, în cea de-a treia călătorie, explorând regiunea deltei fluviului Orinoco;
 în 1499, expediţia lui Alonso Hojeda şi Juan de la Cusa, la care a participat şi Americo
Vespucci, în calitate de cosmograf, cercetează ţărmul nordic al continentului;
 între anii 1501-1502, Americo Vespucii a participat la o nouă expediţie de explorare a
ţărmurilor Braziliei;
 în 1500 navigatorul portughez Cabral, pornind cu destinaţia India, mânat de alizee
ajunge pe ţărmul Braziliei, debarcă în regiunea Bahia (azi Salvador), pe care o declară
posesiune portugheză;
 în urma tratatului de la Tordesillas (1494) Portugalia şi-a asigurat stăpânirea părţii
estice a continentului sud-american până la meridianul de 46o longitudine vestică
(colonizarea portugheză a Braziliei începe cu expediţia lui Martin Alfonso de Sousa -
1530);
 pe ţărmul nordic, în regiunea Guyana, s-au infiltrat mai târziu Anglia, Franţa şi
Olanda;
 în 1513 Balboa descoperă istmul Panama, iar ulterior Juan Diaz de Solis descoperă
estuarul La Plata, Golfurile Bahia Blanca, San Matias, San Jorge şi Bahia Grande;
 în 1516 spaniolul Juan Diaz de Solis descoperă estuarul Rio de la Plata, iar în 1536
este întemeiat oraşul Santa Maria del Buen Aires;
 în 1520, Fernando de Magalhaes (Magellan), a tercut strâmtoarea care-i poartă
numele, din partea sudică a continentului, deschizând drumul spre Oceanul Pacific;
 ţărmurile de Vest au fost cercetate în perioada 1522-1527; în 1531 Francisco Pizarro a
pătruns în Peru şi a ocupat Imperiul Incaşilor, distrugând această civilizaţie; după
ocuparea capitalei incaşe (Cuzco), Pizarro a pus stăpânire pe toată ţara, iar în 1533 a
întemeiat o capitală nouă în apropierea ţărmului (Lima);
 în 1525 este descoperit teritoriul Paraguay de către spaniolul Alejo Garcia, ulterior
(1535) înfiinţându-se oraşul Asuncion;
 între 1535-1538 Diego de Almagro, trecând prin pasurile înalte ale Anzilor Peruvieni,
a ajuns în depresiunea lacului Titicaca, a explorat Valea Chiliană şi s-a întors prin
ţinuturile aride ale Deşertului Atacama; după expediţia lui Pedro de Valdivia (1540-
1545) spaniolii cuceresc o mare parte din teritoriul statului Chile şi întemeiază, în
1541 oraşul Santiago;
 între 1536-1538 Gonzalo Jimenez de Quesada cucereşte teritoriul interior la
Columbiei pe care îl numeşte Noua Granadă şi întemeiază oraşul Santa Fé de Bogota;
 în 1540 Orellana întreprinde o călătorie cu barca pe Amazon, până la vărsare;
 după înfrângerea incaşilor spaniolii şi-au extins stăpânirea spre sud, Pedro de Valdivia
ducând războaie crâncene cu araucanii (1540-1550);
 între 1577-1578 englezul F. Drake realizează o nouă călătorie în jurul lumii, explorând
ţărmurile de sud ale Ţării Focului;
 prima expediţie cu caracter strict ştiinţific a fost realizată de La Condamine în 1707,
ulterior marele geograf Alexander Humboldt a făcut cercetări importante în regiunea
ecuatorială a Anzilor şi în Bazinul Orinoco, descoperind şi difluenţa râului
Casiquiare; contribuţiii importante sunt aduse şi de naturalistul Charles Darwin în
perioada 1831-1835.

1
 2. CARACTERISTICI GEOLOGICE ŞI GEOMORFOLOGICE

Sistemul Andin

 reprezintă o unitate de orogen, faza orogenică principală datând din cretacicul

superior-eocen (faza laramică); ei s-au format într-un vast geosinclinal, la vest de
platforma precambriană;
 în cursul terţiarului are loc o intensă activitate vulcanică, astăzi se limitează mai ales la
Anzii Ecuadorului, Columbiei şi la Anzii de Sud;
 mişcările tectonice sunt încă active, fiind evidenţiate de activitatea seismică;
 glaciaţiunea pleistocenă a avut rol important în formarea reliefului (în zona tropicală
urmele fiind mai slabe);
 sunt alcătuiţi din cordiliere şi podişuri interioare ce se extind pe direcţia generală nord-
sud;
 funcţionează ca barieră bioclimatică;
 altitudinile depăşesc 7000 m (Aconcagua, 7021 m);
 se întâlnesc pasuri înalte, iar aşezările trec dincolo de limita superioară a pădurii;
 ating maximul de lăţime şi masivitate între paralele de 16º - 28; această masivitate se
atenuează la nord de Ecuator, unde se descompun în lanţuri distincte (aspect de
digitaţie);
 abrupturile pacifice se află în apropierea coastei; către sud, o fosă profundă de 6000-
7000m se situează la mai puţin de 100 km faţă de coastă;
 platforma pre-litorală nu este dezvoltată decît în partea nordică a Perului; în regiunea
insulelor chiliene reapare o platformă litorală îngustă;

Anzii situaţi la nord de Ecuator

 se întind între 20 lat.sudică (valea superioară a Marañonului) şi ţărmul nordic (Marea
Caraibilor), în limitele statelor Ecuador, Columbia şi Venezuela;
 se remarcă nodul orografic Nodo di Pasto (10 lat.nordică), din care se desfac spre nord
mai multe cordiliere, separate de depresiuni intramontane longitudinale (Atrato,
Cauca, Magdalena, Maracaibo): Cord.Occidentală (vf. Paramo, 4083 m), Cordiliera
Centrală (între Magdalene şi Cauca; spre nord se continuă cu Sierra Nevada de Santa
Marta; munţi vulcanici; versanţi abrupţi-corespund unor planuri de falie; altitudini de
3500 m) şi Cord. Orientală (spre nord-est se continuă cu Sierra de Merida);
 Cord. Orientală are o uşoară direcţie NE şi este cea mai lată şi cea mai lungă dintre
catenele columbiene (2370-2670m); deseori întreruptă de lanţuri transversale de
dimensiuni mici, care dau naştere la rîndul lor unor bazine de platou denumite
sabanas;
 la sud de Nodo di Pasto se întâlnesc două cordiliere dispuse paralel, Occidental şi Real
(vf.Chimborazo cu 6267 m şi vf. Cotopaxi cu 5896 m), între care se află o depresiune
tectonică alungită (podiş înalt-4000 m, împărţit în poduri numite local paramos şi
puna);
 platourile înalte, Paramos (3000-4000m), constituite din gresii (neogene) intercalate cu
elemente vulcanice şi afectate de fenomene de cutare, sunt veritabile cîmpii înalte,
care corespund unor acumulări fluvio-glaciare;
 Câmpia Maracaibo este ocupată în partea sa centrală de laguna cu acelaşi nume (13
600 km2);

2
  lăţimea minimă este de 150 km (Ecuador);
 conurile majorităţii vulcanilor stinşi, bine păstrate, sunt acoperite cu zăpezi
persistente; acest sector constituie o punte de legătură între Anzii Meridionali şi
untiăţile panameze ale Americii Centrale;
 axele montane sunt în special constituite din porfire (mezozoice), granite şi filite
(cretacice);
 mari suprafeţe cutate, noi, alcătuite din gresiile şi marnele terţiare;
 forme aparţinînd reliefului structural, cutate, în cadrul cărora se detaşează creste
paralele, alcătuite din gresii şi calcare cretacice;
 se întâlnesc cîmpii înalte, dintre care remarcabilă este cea a Savanei Bogota (2500m).
Ea corespunde unor sinclinale foarte largi în cadrul cărora s-au păstrat argile, marne
gipsifere terţiare care depăşesc 3000m grosime;
 Cordiliera Merida este separată printr-o fosă îngustă de Cordiliera Columbiană;
 faliile şi flexurile care individualizează cordiliera au atins maximul de intensitate a
manifestării la începutul Cuaternarului; martori în acest sens sunt deformările
teraselor;
 Cîmpia Maracaibo situată între Cordiliera Oriental din Columbia şi Cordiliera Merida
se opune culoarului Magdalena, care se prezintă ca o fosă simplă;
 în partea sa meridională, axa montană este reprezentată de reliefuri vulcanice;
 horstul triunghiular Sierra Nevada de Santa Marta prezintă creste care depăşesc 5300
m, fiind format dintr-o intruziune granitică; de jur împrejur se dezvoltă văi înalte cu
versanţi abrupţi; blocul este divizat de o fosă internă cu direcţie NE;
 Cordilierele Caraibiene sunt reprezentate de două benzi montane, cu desfăşurare E-V,
separate de o vale centrală; transversal sunt întrerupte de regiuni scufundate aparţinînd
golfului Paria şi golfului Unare;
 Cordillera de la Costa, care depăşeşte 2500m corespunde unui sîmbure gnaisic
degajat de eroziunea diferenţiată.;
 crestele grezoase sînt mai importante în nord în timp ce în sud apar calcare
carstificate; unitatea cea mai sudică, alcătuită din calcare grezoase şi marne neogene,
puternic cutate este reprezentată de dealuri cu altitudini medii care domină llanos-ul.

Anzii Centrali
 prezintă desfăşurare mare în lăţime (650 km);
 aici se remarcă nodul orografic Cerro di Pasto, din cere de desfac spre nord trei
cordiliere paralele: Blanca, Centrală şi Orientală;
 altitudini de peste 6000 m-vf.Huascaran (6768 m);
 aici se întâlnesc podişuri înalte (Pod.Boliviei), cu lacuri - lacul Titicaca (tectonic);
 în zona de coastă-deşertul Atacama cu oaze (Piura, Chiclayo, Trujillo);
 pasuri la înălţimi mari, dificil de trecut;
 la nord de Aconcagua se găseşte M. Mercedario (6633m) între ele aflîndu-se pasurile
de înălţime Espinacito (4800m) şi Patos (3847m);
 apar depresiuni denumite salars, datorită depozitelor de săruri pe care le conţin (ex.
Salar de Atacama);
 Cordiliera Oriental, este mai joasă fiind alcătuită din strate de lavă şi fragmentată de
rîuri cu pante mari;
 Altiplano – 750 km lungime şi 90 km lăţime, reprezintă unul dintre cele mai mari
bazine interioare din lume; variind ca altitudine între 3360 m şi 3840 m nu deţine
cursuri de apă exoreice (cu curgere spre ocean) şi reprezintă o mare depresiune situată

3
 între cele două cordiliere; lacul Titicaca, cel mai înalt lac navigabil din lume (170 km
lungime), umple partea nordică a acestei depresiuni
 cursuri de apă înguste, transversale (pongos);
 limita zăpezilor permanente atinge 5700m la 16º lat.S şi scade către 4500 m în Cord.
Blanca şi 3900 m în M. Huascaran; zăpada permanentă dispare la nord de 8º lat.S,
stepa de tip puna dispare şi ea făcînd loc punei umede ( jalca);
 vorba despre un bloc limitat de platouri şi cîmpii înalte, a cărui faţadă occidentală este
caracterizată de un climat deşertic; faţada orientală este umedă şi acoperită de pădure,
ce se atenuează către sud, astfel încît către 28º latitudine sudică muntele este în
totalitate arid;

Anzii Ecuatoriali
 zonă îngustă, cu altitudine modestă şi o multitudine de vulcani suprapuşi;
 marginea occidentală este formată din şisturi silicioase, cuarţite şi lave cretacice,
acoperite de granodiorite andine (3000m);
 substratul marginii orientale (4500m) este în mod esenţial constituit din soclul cristalin
peste care repauzează direct calcare cretacice, taversate de granite; mai către est,
aceste strate cretacice sunt afectate de ample cute în axele cărora apar lavele jurasice;
cîteva catene sunt alcătuite din intruziuni granitice terţiare, limitate de falii care
afectează şi acumulările morenaice;
 crestele granitice sunt înconjurate de către gheţari; vîrfurile tipice au fost afectate de
fazele reci ale Cuaternarului; aceşti gheţari au acoperit la acel moment partea orientală
a regiunii Puna, dar nu au coborît niciodată mai jos de 3200m;
 versantul oriental este alcătuit în principal din şisturi cristaline, traversate de intruziuni
granitice foarte fisurate, din sinclinale intermediare – resturi ale cuverturii sedimentare
cutate care debutează cu calcare carbonifere.
 tot acest ansamblu este disecat de văi profunde;
 regiunea andină situată la sud de Peru este caracterizată de o extensie a platourilor
înalte care se dezvoltă în mod considerabil; regiunea costieră – este alcătuită dintr-un
sistem de horsturi înguste, cu abrupturi de falie clar exprimate;
 numeroşi stratovulcani andezitici şi bazaltici cuaternari care depăşesc 5000m
 intruziunile granitice hercinice şi terţiare, degajate din şisturi, constituie principalele
creste ale cordilierei orientale (Cordillera Real, 6500m);
 datorită climatului foarte umed, gheţarii cuaternari au tăiat văi pînă la altitudinea de
2600 m, lăsînd morene pînă la 2400m;
 Cordiliera Occidentală, reprezintă o unitate alcătuită din culmi paralele foarte strînse,
apropiate, alcătuite din şisturi şi gresii paleozoice, gresii şi bazalte triasice, apoi de
formaţiuni continentale detritice terţiare; tot acest ansamblu a fost cutat în mod
regulat, apoi aparent erodat şi în sfîrşit înălţat pînă la 2500-300m, se poate afirma că
avem de-a face cu un relief de tip appalachian;
 mai către vest, cutarea este mai puţin regulată, iar întregul ansamblu a fost înălţat la
peste 4000m; la această altitudine, resturile suprafeţei de eroziune sunt încă vizibile
(suprafaţa Puna, la fel ca în Peru); între aceste masive alungite s-au dezvoltă bazine de
scufundare pînă către 2500m (Cochachamba);
 Cîmpia înaltă a regiunii Altiplano conincide în mică parte cu o fosă unde stratele
terţiare detritice au fost plisate, erodate apoi reacoperite de formaţiuni mult mai
recente;
 la sud de 23º şi pînă la 29º, unităţile occidentale conservă aproape aceleaşi
caracteristici; marginea montană începe să se efileze prin intermediul unor lanţuri

4
 către S-SE, îngropîndu-se în cîmpia aluvială piemontană; apare astfel un relief
appalachian foarte strîns în sudul Boliviei; lanţurile paralele subandine sunt constituite
în principal din calcare, probabil triasice; în acelaşi timp în cadrul sinclinalelor sunt
conservate gresii, conglomerate şi marne dezvoltate pe o grosime de câţiva km,
începînd cu Cretacicul şi continuînd pînă în Terţiar;
 depresiunile intermediare reprezintă bazine de altitudine, închise, playas (3500-
4000m) care corespund unor serii detritice grezoase şi conglomeratice cu numeroase
intercalaţii gipsifere.

Anzii Sudici
 lanţul costier se individualizeză net, datorită inflexiunii unei regiuni depresionare pe
mai mult de 1000 km; este vorba despre o regiune montană de altitudine, fragmentată
şi cu n se desfăşoară la sud de paralela de 320;
 faţada pacifică este umedă iar cea estică uscată;
 depresiuni longitudinale tectono-erozive (Valea longitudinală Chiliană),
 altitudini de peste 7000 m-vf. Aconcagua (7021 m);
 ţărm cu fiorduri, relief glaciar, conuri vulcanice;
 limita zăpezii permanente creşte altitudinal odată cu descreşterea latitudinii în cazul
Anzilor sudici: 690 m în Tierra del Fuego, 1650 în cazul vulcanului Osorno (41ºS) şi
3600 m în cazul vulcanului Domuyo (36º 38’);
 umeroase resturi ale unor suprafeţe de eroziune, care ajung pînă la 2000m;
 petrografia nu exercită o mare influenţă, în ciuda marii sale diversităţi: gneisse
precambriene, o serie vulcanică mezozoică groasă care conţine puţine lave porfirice şi
mai multe tufuri şi aglomerate, rocile intruzive variate aparţin unui mare batolit
mezozoic;
 rolul minor pe care-l joacă eroziunea diferenţială se explică prin profunda alterare a
tuturor acestor tipuri de roci, atît sub acţiunea hidrotermalismului cît şi a îngheţurilor
şi dezgheţurilor repetate;
 spre coasta estică această depresiune este limitată de către un gigantic abrupt de falie
care a ridicat cordiliera principală;
 aceasta din urmă are în ansamblu un caracter alpin aflat în strînsă legătură cu
îngustimea horstului, cu înălţarea sa (6000-7000m) şi cu apariţia unei puternice
glaciaţii cuaternare;
 materialul petrografic fragmentat a fost puternic afectat de către eroziunea diferenţială;
 în cadrul seriei vulcanice se intercalează alternanţe de calcare, marne şi gipsuri
jurasice şi cretacice; Aconcagua reprezintă o treaptă în această serie vulcanică;
 glacisurile de piemont, formate dintr-un material terţiar sunt încă afectate de alternanţa
depresiunilor;
 rîurile alogene urmăresc o regiune sinclinală, pentru ca apoi să formeze văi
epigenetice şi antecedente;
 toate unităţile de relief (Anzii Patagonezi) coboară altitudinal la sud de 40º, fiind
puternic fragmentate şi apărînd sub aspectul unui mozaic de „insule” şi mici masive
montane; în acelaşi timp întregul ansamblu se retrage şi se curbează către est;
 altitudinea nu depăşeşte decît în mod excepţional 2000 m, versantul occidental
condensînd o mare cantitate de precipitaţii, care cad peste tot sub formă de zăpadă;
limita zăpezilor de asemenea scade către sud;
 fragmentarea regiunii este determinată de o scufundare a întregului ansamblu;

5
  Cordiliera costieră se detaşează de marea vale chiliană, transformîndu-se într-o
multitudine de „insule” alcătuite în principal din granite andine, cărora li se asociază
gnaisse precambriene sau marmure permiene;
 în extremitatea sudică, există culoare care permit oceanului să traverseze dintr-o parte
în alta edificiul andin (strîmtoarea Magellan);
 în zona internă sudică, stratele mezozice sunt afectate de batolitul andin, suferind un
proces de metamorfism regional pînă la gneissificare; pe de altă parte zona externă
presupune o depresiune de fliş cretacic gros de 7500 m; aceasta favorizează apariţia
unui relief structural (cutat), în particular creste dezvoltate pe conglomerate.

Regiunile deşertice

 deşerturile din America de Sud se întind de-a lungul unei centuri costiere, în lungul
Anzilor, de la zonele hiper-aride, subtropicale din regiunea coastei pacifice, pe
diagonală către deşerturile de altitudine Altiplano-Puna către coastele estice de la
latitudini temperate ale Patagoniei;
 Anzii domină din punct de vedere tectonic, existînd însă o zonă de subducţie activă
de-a lungul coastei vestice;
 deşerturile sunt dominate de strate de tip bazin sau orogen;
 zone semi-deşertice adiţionale apar în NE Braziliei şi în lungul coastelor Venezuelei şi
Columbiei;
 factorii majori care favorizează apariţia aridităţii sunt: dinamica subsidenţei
anticiclonice, influenţa orografică, continentalitatea, curenţii reci;
 caracteristicile zonelor deşertice variază în funcţie de latitudine şi altitudine.
 dovezile oferite de paleoformele eoliene indică faptul că în perioada de maximă
glaciaţie a Cuaternarului, condiţiile de ariditate s-au extins pe mari suprafeţe în estul
Anzilor, de la Marea Caraibilor pînă la River Plate (rîul La Plata), unde în prezent
vegetaţia tipică este de savană – cu arbori, savana deschisă (cu ierburi), pădurile de tip
Chaco şi Pampas; pe de altă parte apare foarte clar că deşertul Atacama a fost hiper-
arid începînd cu Miocenul mediu, cînd malurile unor paleolacuri indică episoade
pluviale în podişul Boliviei, Altiplano chilian şi Patagonia;
 extrem de importante în evoluţia deşerturilor situate în lungul Anzilor (Atacama,
Altiplano-Puna) sunt depozitele de săruri;
 cel mai mare deşert eolian al Americii de Sud, Peru-Chile (Atacama, Altiplano-Puna)
este considerat totodată şi cel mai uscat din lume; se extinde din sudul Ecuadorului pe
3700 km de-a lungul coastelor vestice şi versanţilor Anzilor Centrali Peruani şi din
nordul Chile, apoi urcă pe un platou înalt intramontan, Altiplano-Puna, spre sudul
Boliviei şi nord-vestul Argentinei;
 Altiplano (500.000 km2) reprezintă un mare bazin închis între Cordilierele Occidentală
şi Orientală, fiind compus din bazine endoreice formate în Terţiar şi Cuaternar, ca
urmare a activităţii vulcanice;
 extinderea latitudinală considerabilă a regiunii deşertice Peru-Chile, creşterea
altitudinii către est şi structura combinată bazin-orogen, au condus către apariţia unor
condiţii locale de ariditate;
 cea mai intensă ariditate apare în deşertul Atacama (nordul Chile, < 10mm/an), unde
limita zăpezii se situează la 6000 m; o creştere a precipitaţiilor mai jos de limita
zăpezilor permanente în regiunea Norte Chico, este legată de incursiunile din timpul
iernii ale frontului polar, de evenimentele legate de El Nino şi de dispersia

6
 precipitaţiilor de vară din Amazon; ia naştere astfel aşa numita „vară boliviană” a
regiunii Altiplano;
 deşertul Peru-Chile este în primul rînd un deşert stîncos (alcătuit din roci la zi);
barcanele mobile sunt dezvoltate în special în sudul Peru-ului, în timp ce ergurile, în
accepţiunea termenului, lipsesc;
 factorii tectonici şi formele de relief cu caracter endogen (structural) precum abrupturi
de falie, pînze de decroşare, drenajul divergent sunt fără îndoială rezultatul activităţii
seismice şi vulcanice; ratele de denudaţie sunt scăzute datorită aridităţii ce s-a
desfăşurat pe termen lung şi ratei mici de înălţare a lanţului andin începînd cu sfărşitul
Miocenului; regional, acest lucru se reflectă prin numeroase pediplene, corelate în
mare parte, care datează din timpul episodului de înălţare din Miocen; dovezile abundă
şi în ceea ce priveşte activitatea neotectonică, activitate reprezentată de conuri de
dejecţie fragmentate, situate de-a lungul faliei Atacama (Atacama Fault Zone) şi de
terase marine deformate situate în lungul abruptului costier (Coastal Scarp); procesele
exogene devin importante în părţile sudică şi nordică, datorită creşterii precipitaţiilor
şi datorită apariţiei regulate a rîurilor exoreice care traversează deşertul dinspre Anzi;
 cea mai uscată parte a deşertului Atacama este traversată de către răul Rio Loa,
importanţa proceselor endogene fiind aici mică; astfel peisajul dezolant al acestei
regiuni de bazine endoreice include suprafeţe de acumulare a sărurilor, salars, dar şi
ape subterane fosile; debris-urile sunt alcătuite din roci alcaline, bogate în fier iar
formele geomorfologice neobişnuite sunt reprezentate de procese de verasnt – creep-
uri cu origine seismică (declanşate seismic);
 Playas-urile (înconjurate de cruste de săruri) – salars, au o mare răspîndire, mare parte
a topografiei fiind acoperită de o crustă salină şi sol – deseori incluzînd în adîncime
depozite aluvionare şi roca în loc;
 natura şi distribuţia depozitelor de sare depind de sursele de sare şi de procesele de
distribuţie şi concentrare selectivă, o sursă primară de săruri în cadrul deşerturilor
Atacama şi Altiplano-Puna o reprezintă activitatea vulcanică oceanică care a dus şi la
o puternică fragmentare a rocilor; a doua sursă derivă din foste acumulări de săruri
păstrate în cadrul depozitelor geologice,
 variaţiile în mediu şi relief dinspre Anzi în este, către Pacific în vest au condus la
diferenţieri regionale în ceea ce priveşte intrările – input-urile, de săruri precum şi
distribuţia proceselor; cea mai marcantă este asimetria climatică regională identificată
de Mueller (1868), în cadrul căreia precipitaţiile abundente din Anzi se suprapun peste
o importantă sursă primară de săruri (săruri de roigine vulcanică), generînd curgeri în
pînze către Valea Centrală, hiper-aridă (o regiune de depunere a sărurilor, depunere
favorizată şi de o mobilitate scăzută a acestora datorită lipsei precipitaţiilor); sursele
locale existente în cadrul acestei regiuni sunt reprezentate de salars, de ceaţa costieră
bogată în săruri – camanchaca, care poate ajunge pînă la 50-100 km spre interior,
dispersia acestora fiind realizată de vînturile cu caracter fie regional fie local;
 distribuirea acestor depozite a fost pusă pe seama activităţii eoliene, cu predominarea
celei din imediata apropiere a suprafeţei, favorizată de existenţa unei solubilităţi
scăzute;
 deşertul Monte se găseşte în interiorul subtropical al Argentinei, la poalele Anzilor
Centrali;
 precipitaţiile, asociate cu aria de presiune scăzută care se află deasupra regiunii Gran
Chaco în timpul verii, au caracter torenţial şi sunt concentrate într-un număr mic de
zile, fiind sporadice şi variabile de la an la an; acestea conicid cu o temperatură
maximă (>40ºC), datorată încălzirii interiorului continental; temperaturile zilnice şi

7
 anuale au variaţii importante, minima scăzînd sub 0ºC, umiditatea relativă scăzută
reprezentînd la rîndul său o caracteristică (40-60%);
 relieful contribuie frecvent la modificarea direcţiei vînturilor de sud-est, ocazional
luînd naştere un vînd catabatic, cald şi uscat, zonada, care coboară dinspre Anzi, fiind
însoţit de furtuni de nisip;
 Sierrele Pampeene sunt alcătuite din roci intruzive şi metamorfice, precambriene şi
paleozoice, care au fost înălţate de-a lungul unei falii, putîndu-se astfel identifica
prezenţa unei suprafeţe de eroziune, de vîrstă Paleozoic superior;
 bazinele interioare au fost umplute cu sedimente terţiare şi cuaternare; caracteristică
este prezenţa piemonturilor alcătuite din pedimente şi conuri aluviale, cu frecvente
abrupturi de falie, care trec treptat către cîmpii aluviale, playas-uri sau câmpuri
sărate;
 curgerea este în cea mai mare parte endoreică, fiind caracterizată de văi cu caracter
efemer; cîteva rîuri care provin din Anzi şi care se alimentează din topirea zăpezilor şi
din gheţari, dau naştere unor suprafeţe mlăştinoase denumite banados (care apar în
perioadele cu ape mari);
 regiunea se caracterizează prin mari suprafeţe de pedimentaţie; alături de acestea se
dezvoltă o varietate de forme, badland-uri, arroyos, cîmpuri de dune active, bazine de
deflaţie la diferite depozite de sare;
 neotectonica a avut rol major în modelarea reliefului; se pare că cele mai puternice
manifestări neotectonice au apărut în Cuaternarul mediu şi superior;
 avînd în vedere ariditatea continuă din Cuaternar, prezenţa sistemelor de dune active şi
a paleoreliefului poate fi pusă pe seama variaţiilor în cadrul aportului sedimentar,
adică pe creşterea cantităţii de sedimente fluvio-glaciare care îşi aveau originea în
Anzi şi, care, au ajuns în regiune în perioadele glaciare; astfel se poate explica
prezenţa cîmpului de dune active Cafayate din provincia Salta;
 la o scară mai mare, se poate identifica o serie de forme paleoeoliene (loess, pînze de
nisip, cîmpuri de dune, bazine de deflaţie) situate la est de Monte, în prezent în
regiunile subumede şi umede Chaco şi Pampas; formarea acestora a fost pusă pe
seama creşterii sedimentării conurilor aluviale, luncilor, înălţării şelfului continental,
în timpul maximului glaciar şi pe reluarea şi redepunerea-resedimentarea din
perioadele uscate de la sfîrşitul Holocenului;
 după secarea survenită la sfîrşitul intervalelor glaciare, sedimentele lacustre din
regiunea Puna, au reprezentat o sursă pentru depozitele de loess pampeene; aceste
sedimente au fost transportate către est de către curenţii atmosferici, sub forma unor
furtuni tropicale;

Podişul Patagoniei

 se întinde între Anzi şi Atlantic, la sud de Rio Colorado, până la Srâmtoarea Magelan;
 are structură tabulară, depozitele cele mai noi sunt morenele, blocurile eratice şi
pietrişurile fluvio-glaciare, ca mărturie a gheţurilor ce se întâlneau odată pe aceste
meleaguri;
 în morfologie, se disting: forme reziduale, martori de eroziune, badlanduri (pe gresii
cretacice), platouri de lave bazaltice, depresiuni endoreice presărate cu lacuri sărate şi
dune (în nord-vest);
 altitudinea creşte spre vest (reg. piemontană a Anzilor), unde este de 1000-1500 m;
 fundamentul cristalin apare la zi în partea nordică, restul fiind acoperit de o cuvertură
groasă de sedimente de origine marină (triasice şi cretacice); în cretacic aceste

8
 sedimente au fost afectate de cutări largi, orientate nord-sud, ca efect al mişcărilor
orogenice din Anzi;
 în miocen au avut loc acumulări de lave şi tufuri bazaltice, pe o grosime de 1000 m
(constituind ulterior platouri);
 la sfârşitul terţiarului şi începutul cuaternarului au avut loc mişcări pe verticală ce au
dus la dezmembrarea peneplenei în unităţi izolate (s-a format un relief tipic tabular);
 în ciuda aspectului general de platouri, fragmentate de văi profunde, şi a aspectului
tabular al stratelor de roci, această regiune diferă de cea a scutului brazilian;
 prezintă caractere similare Anzilor din următoarele motive:
a. stratele cutate de vîrstă paleozoică şi mezozoică îşi au originile în cele ale Anzilor,
intersectînd o parte a Patagoniei, limitele lor fiind însă puţin cunoscute, pentru că
sedimentele discordante le maschează pe de-o parte iar pe de alta datorită faptului
că această regiune este puţin cunoscută din punct de vedere geologic;
b. vulcanismul şi înălţările plio-cuaternare sunt comune cordilierilor şi platourilor;
 soclul precambrian nu aflorează decît în masivul septentrional, unde depăşeşte 1500
m; către Pampas acesta coboară rapid sub gresii cretacice şi către sud sub un platou de
porfire şi tufuri, analoage celor din cordiliera andină (Triasic-Jurasic); în apropierea
golfului San Matias, acesta din urmă acoperă o serie de gresii devoniene cutate şi
penetrate de granite; aflorează în abrupturi pe versanţii văilor şi regiunile cu capuri
(promontorii); către sud dispare sub strate mai puţin rezistente cretacice şi terţiare
(golful San Jorge); o mare parte a masivului septentrional este acoperit de curgeri de
bazalte pliocene şi cuaternare care repauzează pe soclu sau pe elemente aparţinînd
cuverturii (800-500m);
 platforma continentală din lungul platoului patagonian este remarcabilă, înglobînd aici
şi insulele Falkland;
 între aceste unităţi tabulare se dezvoltă o serie de depresiuni ale căror origini se
regăsesc în Anzi (1200-1500 m) şi care au o direcţie generală nord-nord est-sud-sud
vest; este vorba de anticlinale faliate, care sau dezvoltat de-a lungul mai multor reprize
(etape) în mezozoic şi, care, se atenuează către sud; înălţarea lor se pare că s-a produs
mai tîrziu, acest lucru fiind confirmat de poziţia superioară a bazaltelor recente şi de
formarea lacurilor în cadrul depresiunilor laterale;
 situaţia actuală a diferitelor elemente ale platoului pare a fi efectul mişcărilor-
activităţii plio-cuaternare; în alte părţi faliile transversale influenţează aspectul coastei
şi poziţia promontoriilor;
 plajele marine fosile, situate în trepte pe mai multe sute de metri, sunt atribuite
tectonicii verticale recente.
 deşertul patagonian este singurul deşert temperat din America de Sud; acesta este
delimitat de o stepă semi-aridă situată la poalele Anzilor care se prelungeşte spre sud
spre Tierra de Fuego; în esenţă este un deşert pietros, dominat de platouri joase,
traversat de văi largi şi caracterizat de numeroase bazine endoreice;
 procesele glacio-fluviatile şi pluvio-fluviatile au contribuit la transportul unor volume
impresionante de sedimente în timpul glaciaţiilor cenozoice; apar secvenţe glaciare
mio-pliocene între stratele de bazalte şi till-uri, care s-au păstrat pe termen lung
datorită înălţărilor tectonice limitate şi aridităţii predominante;
 regiunea este clasificată drept un deşert cu ierni reci şi veri nu foarte calde, cu
precipitaţii variabile (UNESCO 1979);
 depresiunile endoreice din Patagonia au fie origine glaciară fie tectonică.

9
Ţara Focului – Tierra del Fuego
 podiş bazaltic şi grezos cu altitudini de circa 300 m, cu relief glaciar, fiorduri,

Arhipelagul Galapagos
 natură vulcanică, cu numeroase cratere;

Insulele San Felix, San Ambrosio şi San Fernandez

 aşezate pe un prag submarin la 700 km depărtare de ţărm;
 natură vulcanică;

Podişul Braziliei

 prezită un relief de platformă precambriană, cu suprafeţe peneplenizate şi înclinare

spre nord şi nord-vest;
 în partea estică şi sud-estică prezintă caracter muntos (datorită ridicărilor mai
puternice din terţiar) iar spre litoral se termină cu înguste câmpii litorale (20-40 km);
 ţărmul este complex: cu plaje, recifi coraligeni, de abraziune (la sud de Golful Rio de
Janeiro), iar la sud de I-la Santa Catarina ţărmurile sunt joase, acumulative, cu dune,
lagune, limanuri şi cordoane litorale;
 în partea centrală şi vestică se întind suprafeţe structurale (pe strate sedimentare-cu
relief structural) iar în sud-vest cuverturile de lave (diabaze, bazalte) ocupă suprafeţe
considerabile;
 la vest de râul Araguaia, până la Depresiunea Mamoré se întinde Podişul Mato
Grosso, care s-a format printr-o bombare a platformei structurale; gresiile (triasice)
dispuse monoclinal peste soclul cristalin dau un relief structural (chapadas);
 serrele din partea atlantică sunt cristaline, faliate şi ating altitudini de peste 2500 m:
Serra do Espinhaço (2033 m, alcătuită din granite, şisturi cristaline şi sedimente
paleozoice), Serra da Mantiqueira (domină Golful Rio de Janeiro, având 2821 m),
Serra da Bandeira (2884 m), Serra do Mar (2000 m);
 prin fragmentarea tectonică a serrelor, din zona de ţărm, s-au format golfuri (Rio de
Janeiro), culoare tectonice (Paraiba do Sul), tot aici apărând martori granitici numiţi
căpăţâni de zahăr;
 în partea de nord-est podişurile structurale sunt dominate de creste de granit, iar în
partea nordică deasupra peneplenei joase (350-400 m) se ridică martori de granit;
 în partea sudică, pe seama cuverturilor de diabaze şi bazalte se formează platouri, ce
se întind la sud până la Rio Negro iar la vest până dincolo de valea fluviului Parana;
înălţimea platourilor este de 400-600 m şi sunt străbătute de afluenţii fluviului Parana;

Sectorul sudic
 regiunea marginală atinge înălţimea sa maximă în acelaşi timp cu descompunerea sa,
fiind vorba de trei horsturi separate de fose foarte înguste;
 nisipurile şi argilele care umplu fosa Paraiba şi care încă sunt puternic deformate, sunt
atribuite Neogenului, fără a avea însă o susţinere precisă paleontologică;
 în alte părţi boltirile nu sunt limitate de abrupturi de falie nete, acest lucru se întîmplă
în cazul serrelor litorale care nu sunt decît nişte masive izolate, ce corespund rocilor
mai dure (căpăpţîni de zahăr alcătuite din gneiss alb puţin diaclazat în regiunea, insula
sienitică São Sebastiao care atinge 1380m altitudine);
 acest aspect de „domuri” a luat naştere în Cretacic; judecînd însă după fragmentarea
întregului bloc aceste dislocaţii se pare că au continuat şi în Terţiar; Serra de

10
 Mantiqueira şi Serra do Mar nu prezintă decît rare petice aparţinînd suprafeţelor de
eroziune;
 punctul culminant corespunde unei intruziuni sienitice foarte dure, probabil pusă în loc
în Mezozoic (Itatiaia 2780m); în alte sectoare decuparea soclului precambrian a dat
naştere unui relief asemănător celui appalachian în care depresiunile înguste, paralele,
corespund în parte zonelor de spargere, dezagregare (din gneiss în biotit);
 dincolo de regiunea coborîtă São Paulo, marginea montană capătă altitudine în
sectorul Curitiba; cuvertura constituie însă de acum înainte un element esenţial,
incluzînd poţiuni aparţinînd soclului, care se afundă treptat către sud; pe transversala
Curitiba, abruptul principal se află încă în masa cristalină şi coincide în parte cu
granitele foarte dure (2000m altitudine);
 către vest apare o primă cuestă alcătuită din gresii, în care rocile mai puţin dure sunt
reprezentate de fapt de porţiuni ale soclului, dezagregate şi constituite în pedimente;
mai departe de micile abrupturi apărute în Permo-Carbonifer se înalţă o cuestă
bazaltică care domină întregul peisaj; acestea sunt trunchiate de către o suprafaţă de
eroziune ce are în alcătuire nisipuri de vîrstă Cretacică (platoul Franca);
 mai la sud, Serra do Mar corespunde unui abrupt de falie ce a afectat bazaltele cu
grosime de aproape 1000m; în sfârşit plecînd de la Porto Alegre, cuesta alcătuită din
lave este singura formă de relief notabilă aparţinînd bombării marginale;
 către vest, lavele se scufundă sub gresiile cretacice, apoi sub Terţiarul marelui bazin
Parana-Paraguay.

Sectorul nordic
 în apropierea paralelei de 200, suprafeţele de eroziune etajate sunt foarte fragmentate şi
foarte greu identificabile; sunt dominate de căpăţîni de zahăr granitice care ating 1000
m, iar în regiunea Serra da Bandeira-2890m; nu putem ignora însă în ce măsură
acestea corespund unui horst sau unei benzi alcătuite din roci dure;
 soclul este mărginit de o mare fosă, Bahia, unde gresiile şi marnele cretacice sunt
adunate pe mai mult de 2000 m grosime; spre centru şi spre nord, flancurile fosei au
fost nivelate luînd naştere pediplene joase; ansamblul acestor taboleiros (suprafaţă
pliocenă) se schimbă uşor către nord;

Nord-estul.
 spre nord, spurafaţa de eroziune precretacică atinge 1000m, fiind acoperită de gresii;
suprafeţe de eorziune cu cruste feruginoase (Serra Borborema- 900m) care la rîndul ei
este carcaterizată de reliefuri reziduale notabile; acestea sunt afectate către vest de
pedimente joase care intersectează litoralul taboleiros;
 în dreapta oraşului Recife, regiunea este separată în două de către o reţea de văi adînci,
est-vest, care conduce spre imense pedimente interioare, pliocene şi dezvoltate în
mijlocul unui mozaic constituit din blocuri şi fose;
 toată jumătatea nordică a fost pusă în loc la o dată relativ precoce; principalele
accidente ale reliefului sunt rezultatul fie al eroziunii diferenţiale fie al contactului
pediplenelor încrucişate; nici în regiunea de coastă oceanică nici în zona marginală a
fosei São Francisco, nu întîlnim abrupturi de falie sau de flexură originale.

Platourile interioare
 apar platouri interioare care se înclică către Parana şi Amazon; către vest acestea se
termină brusc, tăiate de o depresiune adîncă (care acoperă regiunea înaltă a Paraguay-
ului) şi de suprafaţa mlăştinoasă Pantanal -mai mare de 100000 km 2; este vorba de
suprafeţe de eroziune dezvoltate pe un substrat cretacic (gresii cretacice) acoperit de o

11
 crustă feruginoasă, crustă care conservă caracterul tabular şi care generează o cornişă
perfectă;
 la sud de paralela de 150 cuvertura sedimentară devine foarte groasă; acesta include
gresii (devoniene şi permiene) care plonjează sub lave bazaltice (care datează de la
începutul Cretacicului);
 în Mato Grosso apar abrupturiu structurale; soclul avansează sub forma unui pinten
lung de 400 km, pînă în depresiunea Paraguay-ului înalt: Serra de Tombador; se
evidneţiază astfel un relief appalachian dezvoltat într-o serie de cute regulate cu
direcţie NE-SV şi care datează probabil de la începutul Paleozoicului;
 vaste pediplene (200-250m) formate pe micaşisturi care, pe de-o parte plonjează sub
regiunea mlăştinoasă iar pe de alta capătă aspectul unor cornişe pe cele două laturi ale
abruptului Mato Grosso;
 către sud-est suprafaţa platourilor interioare se diminuează rapid. Acestea se reduc la
un sinclinal a cărui axa este urmărită de Parana;
 structura acestui ansamblu este fie de tip appalachian fie tabulară, cu numeorase falii
şi abrupturi de falie, care la rîndul lor au fost fie degajate de eroziunea diferenţială fie
sunt originale. Acestea din urmă marchează în principale contactul cu depresiunea
Chaco, fiind urmate de Paraguay (cu excepţia unora mai mici epigenetice). Toate
aceste forme de relief sunt modeste din punct de vedere altitudinal (în general sub
500m). În partea nordică însă se află Serra d´Urucum (1200m) care este de fapt un mic
horst compus din cuarţute cu hematit şi care este înconjurat de pînze şariate alcătuite
din conglomerate cu ciment feruginos.

Masivul Guyanelor

 situat în partea de nord-est a continentului, între Valea Orinoco şi Câmpia

Amazonului;
 este un podiş structural-eroziv delimitat de câmpiile vecine prin falii, care apar în
relief sub formă de abrupturi;
 suprafaţă peneplenizată, cu altitudine medie de 500-600 m;
 fundamentul cristalin apare la zi în partea nordică şi se afundă spre sud sub formaţiuni
sedimentare (paleozoice şi mezozoice);
 formaţiunile sedimentare predominante sunt gresiile (cretacice), care sunt dispuse
orizontal sau monoclinal; aceste formaţiuni sedimentare, prin eroziune, au dat un relief
structural;
 granitele şi cuarţitele apar în relief sub forma martorilor, deasupra nivelului general
(format din gresii);
 în nord-vest regiunea montană corespunde unor roci dure, vechi lave acide
metamorfozate; în vest şi nord-vest sunt pediplene dominate de creste cuarţitice
feruginoase (Imataca); în sud-vest pediplenele Orinoco (sectorul superior) conţin un
lanţ granitic ramificat, ce pe alocuri depăşeşte 2000m.
 în partea vestică se găseşte Sierra Parima, ce are aspectul unei creste de 1500 m
altitudine, alcătuită din roci dure (diabaze, intruziuni);
 în sud, sunt creste asimetrice ce depăşesc 1200 m, tăiate în riolite şi porfire şi, care
domină pediplena joasă a lui Rio Branco; aceasta din urmă este rezultată dintr-o
suprafaţă de eroziune mult mai înaltă, care include resturi ale unei cuverturi bazaltice;
 un larg coridor uneşte pediplena joasă a versantului atlantic cu cea a lui Rio Bronco,
separînd masivul Roraima de sectorul oriental al Masivului Guyanelor (mult mai

12
 înalt); acest coridor corespunde fără îndoială unei fose tectonice limitată la est de
abruptul de falie Kanuku;
 altitudinea maximă este dată de Vf. Roraima (2772 m) fiind un martor de gresie
cuarţoasă;
 râurile care străbat podişul coboară în trepte spre regiunile joase (Câmpia Orinoco,
Câmpia Amazonului), făcînd salturi de până la 1000m;
 aici se găseşte cascada Angel (979 m), cea mai înaltă din lume, dar şi numeroase alte
cascade;

Cîmpia Orinoco

 Cîmpia Orinoco este o câmpie aluvionară situată între Podişul Guianelor şi Anzii de
Nord, ce s-a format prin colmatarea unui golf terţiar;
 în nord se întâlnesc piemonturi (cu alt.de 300 m) iar în vest câmpii înalte (300-400 m)
unde reţeaua hidrografică a creat un relief structural;

Cîmpiile Gran-Chaco şi Pampas

 ocupă spaţiul cuprins între cursul inferior al Paranei şi Rio Colorado;

 relieful este monoton, altitudinile fiind cuprinse între 100-250 m, mai mari în vest spre
zona piemontană a Anzilor şi este acoperită cu formaţiuni loessoide;
 în centru se găsesc o serie de depresiuni alungite ocupate cu bălţi şi lacuri, în afara
acestora doar văile părăsite mai dau o notă de varietate în peisaj;
 în partea de sud a Pampasului se ridică două masive vechi cu orientare nord-est - sud-
vest, Sierra del Tandil (600 m) şi Sierra de la Ventana 81248 m); ele sunt alcătuite
din roci vechi cutate în faza hercinică, netezite şi reînălţate ulterior;
 este situată între Anzii Centrali (vest), sistemul Parana-Paraguay (est) şi râul Salado
(sud);
 în regiunea de nord a Pampasului rocile vulcanice se situează la adîncimi de 300-
600m; sedimentele detritice terţiare şi cuaternare cu grosimi de 300-700m, se compun
dintr-o alternanţă de depozite lacustre, fluviatile şi eoliene; elementele grosiere sunt
reprezentate de nisipuri fine stratificate cu argile şi concreţiuni de loess şi bancuri de
calcare lacustre;
 câmpia este acoperită cu aluviuni, depuse de apele curgătoare venite din vest şi
formaţiuni loessoide;
 câmpia are înclinare generală de la nord-vest la sud-est, evidenţiată şi de apele
curgătoare;
 spre nord (unde câmpia este şi mai înaltă) predomină caracterele endoreice, suprafaţa
câmpiei fiind acoperită de lacuri sărate (Concepcion), iar acolo unde predomină clima
subecuatorială se întâlnesc terenuri argiloase cu malştini;
 astfel putem distinge un Pampas „ondulat” între Rio de la Plata şi Parana, urmează în
vest şi sud-vest Pampasul „coborît” unde soclul atinge o adîncime de 3500m; între
masivele medii Tandil şi Ventana, care reprezintă avanposturi îndepărtate ale Anzilor,
suprafaţa de acumulare este orizontală şi fragmentată (pe 200m adîncime); acest
ansamblu domină o depresiune transversală, orientată NE-SV; mai spre vest,
depresiunea meridiană Rio Salado se găseşte dincolo de Pampas-ul propriu-zies;
această diviziune este consecinţă a persistenţei jocului de horsturi şi grabene pînă în
epoca actuală;

13
  numai cîteva văi alogene care provin din Anzi au un curs bine definit; acestea servesc
drept nivel de bază pentru barrancos (defilee) foarte scurte dar cu adîncimi cuprinse
între 5-10m; în acelaşi timp însă pe suprafeţele importante sedimentarea fluviatilă a
încetat;
 aluviunile nisipoase aduse de cursurile de apă andine sunt remaniate în timpul iernii,
în timp ce valea seacă, dînd naştere unor cîmpuri de dune; elementele cele mai fine
sunt transportate pînă în regiunile de pădure umede unde ia naştere un strat gros
nisipos.

Sierrele Pampine (pampeene)

 relieful este reprezentat prin lanţuri muntoase paralele numite Sierre Pampine şi
depresiuni alungite presărate cu lacuri şi mlaştini (salares, salinas, lagunas); fundul
depresiunilor este pardosit cu gresii, conglomerate şi gipsuri; Salinas Grandes a
funcţionat ca lac cu apă dulce în pleistocen;
 regiunea are caracter semiarid, uneori chiar arid;
 din punct de vedere tectonic Sierrele Pampine reprezină porţiuni ale Scutului
Brazilian, antrenate şi cuprinse în cutările alpine, având aspectul unor horsturi; limita
cu zona andină propriu-zisă este dificil de trasat, existând multe caractere comune;
 versanţii sierrelor sunt asimetrici, abrupţi spre est (fiind sculptaţi de torenţi şi ravene)
şi acoperiţi cu depozite groase de grohotiş spre vest;
 altitudinile pot fi foarte mari – Sierra Famantina (Pampeanas) care atinge 6250 m şi
prezintă urme ale glaciaţiunii pleistocene;
 spre Câmpia Gran Chaco sierrele se prezintă în trei şiruri, cu înălţimi tot mai coborâte:
Sierra Famantina, Sierra Fiambala (5850 m), Sierra de Cordoba (2884 m) şi Sierra
San Luis (2150 m);

Cîmpia Amazonului

 câmpie aluvionară, cea mai întinsă de pe glob, aşezată între lanţul Anzilor, Podişul
Guianelor şi al Braziliei; în sud, în dreptul râului Madeira, Câmpia Amazonului
pătrunde adânc între Podişul Braziliei şi Anzi;
 în urma mişcărilor orogenice andine, regiunea a fost ocupată de un imens lac, spre
care se scurgeau toate apele, fiind colmatată; în neogen s-a restabilit legătura cu
marea după care a fost total exondată; în urma colmatării s-a format o câmpie netedă,
uniformă, cu altitudini de 25-100 m (cu altitudinile mai mari la poalele Anzilor unde
are caracter piemontan);
 în partea de nord-vest (între Anzi şi Rio Negro) se întinde o zonă piemontană, care se
exprimă în relief sub forma unor platforme dezvoltate pe gresii şi brăzdate de afluenţii
Amazonului;
 panta longitudinală este foarte mică, 65 m / 3000 km (de la vărsare);
 în regiunea de vărsare, valea Amazonului se lărgeşte mult, fluviul clădindu-şi o deltă
enormă, în curs de destrămare şi în parte transformată în estuare ale braţelor (datorită
scufundării şi mareelor);
 în Câmpia Amazonului se deosebesc mai multe nivele dispuse în trepte astfel: nivelul
inferior (terra ferme) este alcătuit din sedimente terţiare şi pleistocene, fiind ferit de
revărsările Amazonului, nivelul intermediar (varzea) reprezintă zona inundabilă, cu
mâluri, nisipuri, argile aluviale; acesta depăşeşte 200 km lăţime în zona de confluenţă
cu Madeira; nivelul inferior (igapo), care este inundat şi în timpul apelor medii şi nu
se eliberează de ape decât în timpul apelor mici;

14
 3. CARACTERISTICI CLIAMATICE ŞI HIDROLOGICE

Caracteristici climatice

 aşezarea în bună parte în emisfera sudică, circulaţia generală a maselor de aer

specifică latitudinii, direcţia generală a sistemelor orografice majore şi expunerea lor
faţă de mişcarea aerului determină condiţiile climatice ale continentului. Unele din
cele de mai sus modifică atât desfăşurarea spaţială a zonelor de climă, dar şi repartiţia
ploilor şi legat de aceasta apariţia regiunilor semideşertice şi deşertice, succesiunea
altitudinală a climei etc.
 printre condiţiile care determină clima acestui continent se disting:
1. marea extindere longitudinală dar mai ales latitudinală care determină formarea
multor tipuri şi subtipuri climatice. Astfel, continentul sud-american se întinde
pe circa 700 latitudine, între 12027 latitudine nordică (capul Gallinas) şi 55059
latitudine sudică (capul Horn), pe aproximativ 7.500 km, şi de la 81 022
longitudine vestică (capul Parinas) la 34045 longitudine vestică (capul Branco),
pe circa 5.150 km;
2. desfăşurarea şi dispunerea marilor linii orografice (sistemul andin), paralel cu
ţărmul, care constituie o barieră orografică în calea maselor de aer oceanic ce
se deplasează dinspre vest spre continent, la care se adaugă ţărmurile drepte, cu
golfuri şi insule foarte puţine. Astfel, pe versanţii chilieni ai Anzilor valorile
precipitaţiilor atmosferice oscilează între 3000 şi 7000 mm anual, depăşind pe
alocuri cantităţile căzute în zona ecuatorială. Valori ridicate se înregistrează şi
pe insulele care însoţesc ţărmul (Morro Lobos, pe insula Chiloe, 2817 mm;
insula Evanghelistas, la ieşirea din strâmtoarea Magellan, 3028 mm anual). În
acelaşi timp, câmpia înaltă a Patagoniei, adăpostită la est de Anzi, se
transformă într-un semideşert şi deşert, cu cantităţi anuale sub 300 mm. Rolul
climatogen al reliefului andin se exercită prin altitudine, formă, expoziţie şi
înclinarea pantelor. Însă efectul cel mai pregnant îl are altitudinea, care
acţionează fără excepţie, asupra tuturor elementelor meteorologice şi deci
asupra tuturor caracteristicilor climei;
3. alizeele care aduc precipitaţii bogate pe faţada atlantică şi vânturile de vest.
Caracterizate printr-o mare constanţă a direcţiei şi vitezei, alizeele favorizează
predominarea timpului senin, cu precipitaţii reduse şi temperaturi ridicate.
Astfel, în iulie (vara emisferei nordice şi iarna emisferei sudice) alizeul de
nord-est bate de la 400 până la 10 – 120 latitudine nordică, în timp ce alizeul de
sud-est se apropie mai mult de Ecuator, bătând de la 300 la 50 latitudine sudică.
În ianuarie, (iarna emisferei nordice şi vara emisferei sudice) situaţia se
inversează, alizeul de nord-est bătând între 300 şi 4-50 latitudine nordică, iar cel
de sud-est, între 400 şi 10 - 20 latitudine sudică. În realitate alizeul unei
emisfere pătrunde în emisfera opusă, urmărind pendularea aparentă a Soarelui
şi implicit migrările sezoniere ale ecuatorului termic, care este situat, în cea
mai mare parte a anului, la nord de ecuatorul geografic. Aceste pătrunderi
sezoniere ale alizeelor dintr-o emisferă în alta poartă numele de musoni
ecuatoriali. Aceştia sunt prezenţi în zona intertropicală a Americii de Sud,
consecinţa lor cea mai importantă fiind predominarea alternativă a maselor de
aer ecuatorial umed (din care cad precipitaţii abundente) şi a celor tropical
uscate (care crează condiţii nefavorabile căderii precipitaţiilor). În schimb,
vânturile de vest îşi fac simţită prezenţa între 40 şi 500 latitudine sudică

15
 (Podişul Patagoniei, Insula Ţara Focului, I-le Falkland), unde au frecvenţe şi
intensităţi considerabile, ca urmare a continuităţii suprafeţelor oceanice. În
aceste regiuni vremea este instabilă, cu precipitaţii şi furtuni frecvente. În
timpul iernii bate dinspre nord-vest un vânt cald, dar mai puţin uscat numit
pampero, care suflă peste Pampasul argentinian;
4. curenţii calzi (Curentul Cald al Braziliei, Curentul Ecuatorial de Sud, Curentul
Guyanei) pe faţada atlantică şi, curenţii reci (Curentul Rece al Perului,
Curentul Falkland, Curentul Capului Horn) care, prin direcţia de deplasare
determină climei zonei litorale, în special, caracterul lor termic şi de umiditate.
Astfel, de la Ecuator până la 400 latitudine sudică, ţărmurile estice ale
continentului sud-american sunt mai calde decât cele vestice. Diferenţele se
explică, pe de o parte, prin plusul de căldură primit de cele dintâi de la curenţii
calzi ecuatoriali, şi pe de altă parte, prin influenţa exercitată asupra celor din
urmă de către curenţii reci care închid circuitele ecuatoriale, aducând ape cu
temperaturi mai scăzute, de la latitudini superioare sau din adâncul oceanului
(curenţii de compensaţie). Curentul rece al Perului (Humboldt) este cel mai
rece curent din zonele aflate la latitudini mici, reprezentând o ramură a
Curentului Vânturilor de Vest, care parcurge de la sud la nord Oceanul Pacific
în regiunea coastei occidentale a Americii de Sud. El determină formarea unei
ceţe de coastă, numite garua, care afectează dezvoltarea normală a vieţii
vegetale, prin micşorarea intensităţii evaporaţiei, prin scăderea temperaturii şi
favorizarea convecţiei descendente, împiedicându-se astfel difuzia vaporilor
(deficitul de saturaţie se reduce foarte mult). Doar în perioadele când este
înlocuit de un curent cald se produc ploi în regiunile costiere aride. Ariditatea
regiunilor de coastă peruviene (48 mm precipitaţii anuale la Lima) şi nord-
chiliene (Atacama) se datorează acestui curent rece, căruia se datorează, în
mod indirect, şi marile cantităţi de guano de pe coastele chiliene şi peruviene.
Curentul Humboldt provoacă şi cea mai cunoscută anomalie climatică în
arhipelagul Galapagos, situat în Oceanul Pacific la 950 km de ţărmul Americii
de Sud, prin precipitaţii scăzute şi temperaturi de 220 C la nivelul mării şi 120 C
la 1400 m altitudine, care sunt caracteristice regiunilor situate la 2000 km
distanţă de Ecuator, şi nu unor insule situate în lungul Ecuatorului. În
sectoarele străbătute de curenţii calzi de pe faţada atlantică, viteza de evaporare
creşte datorită temperaturii mai ridicate a suprafeţei evaporante şi convecţiei
ascendente care asigură transportul spre înălţime al vaporilor de apă. Drept
urmare, ţărmurile răsăritene din nord-estul Americii de Sud primesc cantităţi
mari de precipitaţii;
5. masele de apă înconjurătoare (Oceanul Pacific, Oceanul Atlantic) imprimă
climei anumite particularităţi legate de caracteristicile umezelii aerului. Rolul
climatogen al suprafeţelor active oceanice pune în evidenţă omogenitatea
accentuată a condiţiilor climatice pe cele două oceane şi ampla lor diversificare
pe continent. Conductibilitatea calorică contribuie la încălzirea diferenţiată a
suprafeţelor oceanice şi continentale, deoarece aerul înglobat în spaţiile
lacunare ale solului şi rocilor, diminuează mult coeficientul de conductibilitate
calorică, determinând acumularea căldurii în stratele superficiale şi implicit,
încălzirea mai accentuată a suprafeţei continentale. Amestecul turbulent
realizat prin mijlocirea valurilor şi curenţilor (verticali şi orizontali) determină
un transport de căldură mai intens şi mai adânc decât cel generat de
conductibilitatea calorică, contribuind astfel, în mod substanţial, la rămânerea
la temperaturi mai coborâte a suprafeţelor oceanice;

16
 6. prezenţa icebergurilor, care aduc de la latitudini mari apă cu temperatură
scăzută, influenţând regimul temperaturilor în regiunile traversate;
7. formele pozitive şi negative ale reliefului baric, care generează deplasarea de la
un loc la altul a maselor de aer (anticiclonii subtropicali, de origine dinamică,
ce apar între 35-400 latitudine sudică, ca : Anticiclonul Pacificului de sud şi
Anticiclonul sud-atlantic cu centrul în Insula Sf.Elena, dar şi anticiclonii
antarctici, formaţi în regiunea latitudinilor superioare). În schimb, depresiunile
barice (ciclonii) formează un inel aproape neîntrerupt, la periferia Antarcticii,
la latitudini de 60-700. Un rol important în dinamica atmosferei şi în geneza
vremii la nivelul Americii de Sud şi, nu numai, îl au Anticiclonii Mobili Polari,
care constituie motorul climatologiei temperate, ei provenind din regiunile
polare, transportând aer rece spre latitudini tropicale. În Antarctica, panta
reliefului accelerează plecarea aerului rece formându-se mase mobile
peliculare de aer rece şi dens, cu un diametru mediu de 2000-3000 km,
manifestându-se cu multă regularitate şi tărie mai ales la latitudini australe
oceanice. Iarna, anticiclonii mobili polari sunt mai puternici, iar traiectoriile lor
sunt orientate mai mult spre Tropicul Capricornului, pe când vara sunt mai
slabe şi se îndepărtează mai puţin de pol;
 încă din secolul al XVI – lea s-a constatat că, aproape în fiecare an, la începutul verii
australe (decembrie), de-a lungul coastelor pacifice ale actualelor state Ecuador si
Peru, apare un curent oceanic cald, având direcţie nord-sud şi o viteză redusă.
Fenomenul “El Nino” este un subiect la modă, până într-acolo încât este uneori
considerat ca fiind responsabil de clima mondială. El Nino reprezintă o anomalie
termică pozitivă (4...60 C) a apelor de suprafaţă din centrul şi estul Oceanului Pacific,
în special in zona cuprinsă între Ecuator şi 20 0 latitudine sudică. El Nino trebuie văzut
ca o variaţie neregulată a curentului oceanic, care, din luna ianuarie până în luna
martie, spală coasta de vest a Americii de Sud, transportând spre sud, apă caldă cu
salinitate scăzută şi slab nutritivă. Ea nu se extinde de obicei decât cu câteva grade mai
departe de sudul Ecuatorului, dar uneori poate penetra dincolo de 120 S deplasând
Curentul Perului, care este relativ rece. Odată cu producerea unui fenomen El Nino,
scade diferenţa de presiune dintre estul şi vestul Pacificului, ceea ce duce la slăbirea
vânturilor alizee. În situaţii extreme, ca în 1982-1983, presiunea poate fi mai mică în
est decât în vest şi vânturile de suprafaţă îşi pot schimba total direcţia. Apa caldă
acumulată în vestul Pacificului se retrage spre America de Sud. Termoclina coboară în
apropierea coastelor americane, stratul de apă caldă împiedicând ridicarea straturilor
de apă rece mai densă (fenomenul de upwelling nu se mai produce). Atmosfera se
încălzeşte şi devine instabilă în această regiune unde presiunile erau mari cu câteva
luni mai devreme. Are loc dezvoltarea norilor şi formarea precipitaţiilor abundente
care se abat asupra Pacificului central şi estic dar şi regiunilor de coastă (de obicei
uscate) ale Americii de Sud. Ca o primă consecinţă peştii dispar din aceste zone, iar
păsările, furnizoare de guano, îşi reduc simţitor numărul. În acelaşi timp, puternice
precipitaţii, uneori diluviene, cad peste regiunile litorale ale Ecuadorului în nordul
Perului şi în Insulele Galapagos, regiuni cunoscute ca fiind deficitare din punct de
vedere pluviometric. În mod tradiţional, din punct de vedere agricol, un an cu el nino
era considerat drept un an al abundenţei (ano de abundancia). În aceste condiţii, cresc
temperaturile suprafeţei mării în lungul coastelor Perului şi în zona ecuatorială de est a
Oceanului Pacific, putând rămâne ridicate, pe perioade mai mari de un an, cu efecte
dezastruoase asupra vieţii marine şi pescuitului. În cursul acestor evenimente, în
zonele uscate, în mod normal, a coastelor tropicale de vest ale Americii de Sud, apar
ploile excesive şi inundaţiile;

17
  în iarna australa deplasarea catre nord a ecuatorului meteorologic de vara afecteaza
orasul Guayaquil, litoralul fiind in acest caz surmontata de catre inversiunea
sterilizanta a alizeului austral. Mai la sud de aceasta inversiune a alizeului, se gaseste
localitatea peruană Lobitos (40 latitudine sudică), care nu primeşte mai mult de 51
mm/an, iar oraşul Ciclayo, situat la 70 latitudine sudică, primeşte numai 30 mm. Între
40 latitudine nordică şi 40 latitudine sudică, cele mai mari cantităţi de apă trec astfel
prin valori de la 6000 mm până la 50 mm, iar gradientul descreşterii este deci de
ordinul a 750 mm / grad latitudine ! Un astfel de gradient arată, că şi saltul
pluviometric lunar de la Guayaquil (Ecuador), de 200 mm, din decembrie până in
ianuarie, este suficient pentru a provoca puternice modificări ale câmpului
pluviometric, mergând de la lipsa precipitaţiilor atmosferice până la ploi diluviene,
toate aceste fenomene ţinând de slaba deplasare a ecuatorului meteorologic de vară
(Tabelul nr.1).

Tabelul nr. 1. Precipitatii atmosferice (mm) : Quito (Ecuador, 00 13' latitudine sudica, 2818
m) ; Guayaquil (Ecuador, 20 12' latitudine sudica, 6 m) ; Chiclayo (Peru, 60 47' latitudine
sudica, 31 m).

I F M A M I I A S O N D An
Quito 94 99 134 171 99 52 24 25 69 139 117 8 1109
6
Guayaq 21 18 231 133 38 15 0 0 0 4 1 1 843
uil 7 9 5
Chiclay 10 2 8 3 0 0 0 0 0 1 4 2 30
o

Caracteristici hidrologice

 se defineşte prin caracterele, dimensiunile şi specificul ei, marii extinderi spaţiale a

continentului, alcătuirii petrografice şi structurale, precum şi condiţiilor bio-pedo-
climatice. Apele care străbat continentul sud-american se îndreaptă fie spre Oceanul
Atlantic, fie către Oceanul Pacific. Primele, înţelegând prin acestea, colectorii
principali spre Atlantic, sunt lungi, cu bazine hidrografice foarte extinse şi cu debite
bogate. Cele care se varsă în Pacific sunt scurte, repezi şi cu debite reduse. Resursele
de apă ale acestui continent îl situează pe primul loc din multe puncte de vedere.
Astfel, după valoarea resurselor de apă pe unitatea de suprafaţă, America de Sud se
situează pe primul loc, având 654.000 m3/an km2, în timp ce volumul anual al scurgerii
apei din râuri este de circa 11.760 km3. Cea mai mare parte din acest volum (59 %)
respectiv 6930 km3, sunt asiguraţi de Amazon, dacă avem în vedere că debitul celui
mai mare fluviu de pe Pământ împreună cu Tocantins, este, după ultimele determinări,
de 220.000 m3/s;
 deşi cifrele prezentate situează America de Sud pe primul loc în multe privinţe şi aici
sunt mari diferenţe de la un loc la altul. Peste jumătate din suprafaţa continentului se
află în regiuni cu exces de apă, unde anual cad peste 2000 mm de precipitaţii. În
această situaţie se află bazinul amazonian, ce asigură 59 % din volumul resurselor de
apă ale continentului. Regiuni cu resurse insuficiente se află pe litoralul nordic al
continentului, în bazinul inferior al râului Orinocco, în Platoul Brazilian, în bazinul
Paraguay, în cursul inferior al fluviului La Plata şi pe coasta Atlanticului, între
vărsarea Paranei şi paralela de 530 latitudine sudică. În Deşertul Atacama, pe înălţimile

18
 Patagonei şi în Câmpia Grand Chaco, stratul anual de apă scurs este de 5 mm, în timp
ce în bazinul Amazonului este de 1000 mm;
 volumul anual al aportului subteran, care asigură scurgerea minimă în râuri, este de
circa 4120 km3/an, la care dacă se mai adaugă circa 123 km3/an volumul folosit din
lacurile de acumulare şi 37 km3/an din marile lacuri naturale, rezultă că resursele
anuale stabile care pot fi folosite în orice moment fără nici o intervenţie a omului în
circuitul hidric şi în regimul de scurgere, este de 4280 km3;
 în funcţie de condiţiile climatice şi de folosirea resurselor, sunt regiuni cu pierderi
frevente de apă în special pentru irigaţii, cum este cazul bazinelor din platoul arid al
Braziliei, pe malul drept al râului Paraguay, pe râurile pampasului argentinian şi pe
coasta Oceanului Pacific între Ecuator şi paralela de 370 latitudine sudică.
 Amazonul (în portugheză Rio Amazonas) se formează prin unirea celor două râuri
Maranon şi Ucayali, fiind cel mai mare fluviu al Americii de Sud, dar şi cel mai lung
din lume (7025 km). Izvorăşte, prin afluentul său Ucayali şi respectiv Apurimac din
masivul Nevada Mismi (5597 m altitudine) din Anzii Peruvieni. Are o suprafaţă
bazinală de circa 7 milioane kmp şi un debit care ajunge la 120.000 m 3/sec. Colectează
numeroşi afluenţi pe ambele părţi cum sunt Rio Negro, Japura, Napo, Ica-Putumayo,
pe stânga, şi Jur, Purus, Madeira, Tapajos, Xingu pe dreapta. Străbate Brazilia,
Columbia, Ecuador, Peru şi Bolivia, iar cea mai mare parte a cursului se desfăşoară
între Ecuator şi 50 latitudine sudică, cu consecinţe vizibile în clima regiunii şi pentru
regimul de scurgere al fluviului. Regimul de scurgere este uniform tot timpul anului.
În timpul verii boreale râurile de pe partea stângă aduc ape bogate, iar în vara australă
cele de pe dreapta.Cu toate acestea, datorită numărului mare de afluenţi din emisfera
australă, în august-septembrie, când râurile de aici au apă mai puţină, se înregistrează
ape scăzute pe Amazon. Apar şi situaţii izolate, când apele mari din cele două
emisfere se suprapun producând inundaţii catastrofale. În interiorul bazinului sunt
afluenţi care aduc ape încărcate cu aluviuni galbene numite rios brancos şi râuri cu
ape negre drenate din mlaştini numite rios negros.
 Parana se varsă prin estuarul La Plata în Oceanul Atlantic împreună cu râul Uruguay,
având o lungime de 4036 km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de circa 4 milioane
kmp. Se formează prin unirea afluenţilor Rio Grande şi Paranaiba în dreptul localităţii
Rubineia şi unde se numeşte Alto Parana.
 Estuarul La Plata are aproximativ 300 km lungime şi peste 200 km lăţime. Regimul de
scurgere în cursul superior (amonte de Corrientes) este tropical simplu, cu un maxim
în ianuarie, la Puerto Coronel şi în februarie-martie, la Guaira. Aportul râului
Paraguay modifică regimul, în sensul că se realizează un maxim în luna octombrie şi
un minim în august-septembrie.
 Orinoco are o lungime de circa 2700 km traversând statele Columbia şi Venezuela. Se
uneşte cu Rio Negro prin râul Casiquiare formând un important caz de difluenţă.
Izvorăşte din Podişul Guyanelor, de la altitudinea de 1045 m de pe teritoriul
Venezuelei. Regimul de scurgere se caracterizează printr-o singură fază cu ape mari şi
alta cu ape mai mici, care se produc cu foarte mare regularitate. Faza apelor mari
începe lent şi progresiv din aprilie, culminând în august-septembrie, în timp ce faza
apelor mici începe din octombrie şi durează până în martie. Se varsă printr-o deltă.
 alte râuri mai importante sunt: Saõ Francisco care îşi are izvoarele în Sierrele din
sudul Braziliei. Curge la început spre nord, pentru ca de la oraşul Sobradinho să se
îndrepte spre est vărsându-se în Oceanul Atlantic. Pe parcurs şi-a creat o seamă de
repezişuri şi cascade, unele din ele fiind amenajate pentru hidrocentrale (Itaparica).
Apele mari sunt înregistrate în februarie-aprilie iar în mai-octombrie cele scăzute;
Chico şi Colorado în Patagonia.

19
  în modul de alimentare al acestor sisteme hidrografice se întâlnesc anumite regimuri
hidrologice în raport cu zonele climatice ale continentului sud-american astfel: în
prima zonă – ecuatorială se remarcă variaţii mici în distribuţia precipitaţiilor şi în
regimul de scurgere al râurilor, care vor avea ape ceva mai mari în perioada
echinocţiilor şi mai mici în perioadele opuse. Aceste condiţii se întrunesc pe unii
afluenţi din bazinul Amazonului (Rio Negro, Japura, Madeira).
 râurile din Venezuela şi Columbia, în special Magdalena (L=1550 km, S=240.000
kmp), au un regim hidrologic tropical boreal simplu, cu un maximum în iulie şi un
minim în decembrie. Magdalena este cel mai mare râu al Columbiei, valea acestuia
constituind o importantă cale de pătrundere a conchistadorilor spanioli în epoca
marilor descoperiri geografice.
 regimul tropical pluvial austral este specific la toţi afluenţii de pe dreapta Amazonului,
cum ar fi Tapajos şi Xingu, cu debite medii specifice de 15 – 20 l/s*km 2. Acest regim
este simetric cu cel tropical boreal, numai că este decalat cu şase luni, adică în vara
acestei emisfere se vor produce apele mari, respectiv în decembrie şi ianuarie. Pentru
râurile care-şi au izvoarele în zonele înalte ale Anzilor din Columbia, Ecuador şi Peru
este caracteristic regimul hidrologic influenţat de zăpezi şi gheţari.
 pe cât de variate ca geneză a cuvetei (glaciare, tectonice, vulcanice, carstice, lagune
etc.), pe atât de restrânse ca număr sunt lacurile. Printre lacurile tectonice se numără
Titicaca situat la 3812 m altitudine, la graniţa dintre Bolivia şi Peru, cu o adâncime
maximă de 304 m şi o suprafaţă de 8.100 km 2. Este cel mai mare lac de altitudine şi
lacul navigabil aflat la cea mai mare altitudine. Temperatura apei se menţine la
suprafaţă între 11 şi 130 C ce temperează astfel efectele climei aride locale.
 lacurile glaciare s-au format prin eroziune glaciară şi baraj morenic la poalele estice
ale Anzilor chilieni (Buenos Aires, Argentino, Viedma, San Martin, Nahuel Huapi
etc.); lacuri vulcanice în Anzii centrali, iar dintre lagune, Maracaibo (14.343 km 2 şi
250 m adâncime), cea mai mare de pe glob, situată pe ţărmul nordic al Americii de
Sud în Marea Caraibelor.
 Lacul Buenos Aires situat la graniţa dintre Argentina şi Chile este cel mai mare din
suita lacurilor subandine de pe versantul estic al Anzilor Chilieni. Scurgerea apei din
lac către Oceanul Pacific se datorează barajului morenaic din capătul patagonez al
lacului, iar altitudinea absolută a nivelului lacului este de 215 m. În schimb, lacul
Argentino împreună cu celelalte mari lacuri argentiniene – Viedma, Buenos Aires, San
Martin – formează o grupă subandină asemănătoare cu grupa lacurilor subalpine din
nordul Italiei (Maggiore, Como, Lugano, Garda).
 Lacul Nahuel Huapi face parte din suita lacurilor de vale glaciară situate pe versantul
estic al Anzilor Chilieni, la contactul dintre acestea şi podişul Patagoniei; înălţimile
lanţului Andin în apropierea lacului ating 3554 m, în vârful Tronador, iar forma
lacului este tipică fiordurilor, cu foarte multe ramificaţii care împreună cu crestele
muntoase, cu zăpezi şi gheţari, pădurea luxuriantă şi sălbatică, climatul cu mult soare
şi aer tonifiant, cascadele şi defileele de pe râul Limay, toate la un loc contribuie la
folosirea regiunii pentru odihnă şi recreere. Alpinismul şi schiul sunt două sporturi
mult folosite în regiunea lacului Nahuel Huapi. Lacurile antropice prezintă multe
avantaje dar produc, în acelaşi timp, modificări semnificative în regimul natural de
scurgere a râurilor. Astfel, pe râul Iguaçu, Itaipű s-a construit un baraj de 190 m
înălţime, 1856 m lungime, iar centrala electrică are o putere instalată de 12,6 milioane
kW.

Tabel 1. Principalele lacuri naturale din America de Sud cu adâncimea mai mare de 200 m
(dupa P.Gâştescu,1995)

20
Nr. Denumirea lacului Statul Tipul genetic Adancimea Suprafaţa
crt maximă (m) (km2)
1 Titicaca Bolivia-Peru tectonic 304 8.100
2 Fagnano Chile- glaciar 300 593
Argentina
3 Nahuel Huapi Argentina glaciar 300 543
4 Argentino Argentina glaciar 300 1.400
5 Maracaibo Venezuela lagună 250 14.343

4. CARACTERISTICI BIOGEOGRAFICE

 sub raport biogeografic, continentul sud-american aparţine regiunii neotropicale, cu

climat cald tropical şi ecuatorial în cea mai mare parte, temperat umed şi subpolar în
partea de sud;
 structura actuală a învelişului vegetal şi a lumii animale reprezintă consecinţa evoluţiei
paleogeografice a continentului, în special începând din mezozoicul mediu şi până în
prezent;
 persistenţa legăturii părţii tropicale a Americii de Sud cu Africa (împreună cu care
alcătuia continentul africano-brazilian, desprins din Gondwana), până la sfârşitul
Cretacicului, este argumentată de:
– grupe de plante şi animale vechi gondwaniene;
– grupe comune cu Africa, în partea tropicală
 existenţa legăturii între sudul continentului (Arhiplata), Australia şi Noua Zeelandă,
care împreună alcătuiau Paleantarctica, justifică existenţa unor grupe de organisme
comune cu Australia sau Noua Zeelandă, mai ales în partea de sud a Americii de Sud;
de asemenea, legătura temporară stabilită în eocen cu America de Nord, reluată
ulterior în pliocen, este pusă în evidenţă de prezenţa în învelişul biotic actual a unor
grupe de organisme evoluate, venite din America de Nord în eocen, precum şi a unor
specii pliocene şi pleistocene, emigrate din America de Nord.
 izolarea îndelungată a continentului sud-american explică numărul mare de organisme
endemice, existente în cadrul formatiunilor vegetale continentale.
 evoluţia paleogeografică complexă, diversitatea climatică şi morfologică determină
existenţa unor biomuri neotropicale foarte variate şi anume:
– pădure ecuatorială umedă (selvas), descendentă din pădurea terţiară, suprapusă
bazinului amazonian, partii de sud a Campiei Orinoco, partii de sud a Podisului
Guyanelor, nordului Podisului Braziliei, campiei litorale pacifice de pe teritoriul
statelor Columbia si Ecuador;
– păduri tropicale cu ritm sezonier, care flanchează la nord şi la sud pădurea densă
tropicală umedă;
– formaţiuni tropicale de tip savane (llanos şi campos), extinse la nord de Orinoco şi la
sud de Amazon; formatiunea de tip llanos apare in Campia Orinoco, in partile centrale
mai coborate ale Podisului Guyanelor si Podisului Braziliei; formatiunea de tip
campos este specifica Podisului Braziliei.
– deşerturi tropicale, desfăşurate pe ţărmul Pacificului, între 5 şi 300 latitudine sudică;

21
 – formaţiuni vegetale subtropicale sclerofile, cu întindere redusă, în partea mediană a
statului Chile;
– păduri temperate umede, în sudul statului Chile;
– formaţiunea ierboasă subtropicala numita pampas, desfasurata la sud de 30 0
latitudine, suprapusa in mare parte, campiei La Plata.
– stepe aride si deserturi subtropicale, la baza versantul estic al Anzilor;

Subregiunile regiunii biogeografice neotropicale sunt:

1. Subregiunea braziliană sau amazoniană - cuprinde partea mediană a Americii de Sud, cu
climat cald şi umed şi biodiversitate floristică şi faunistică remarcabilă (circa 40000 de specii
floristice numai în Brazilia); în cadrul acestei subregiuni se detaşează următoarele provincii:
a) provincia amazoniană, suprapusă bazinului amazonian şi reprezentată de pădurea
ecuatorială, denumită “selvas“, “hylaea“ sau “bosanes“;
b) provincia pacifică - cuprinde partea vestică a Anzilor ecuadorieni şi columbieni, fiind una
dintre zonele cele mai umede de pe Glob (10000 mm/an), cu păduri asemănătoare celor
amazoniene şi cu formaţiuni litorale de mangrove;
c) provincia las Yungas - cuprinde o fâşie îngustă pe flancul estic al Anzilor, între 500 - 3500
m altitudine; este edificată de păduri tropicale umede, păduri cu frunze căzătoare, păduri
montane de conifere;
d) provincia Cerrado - se suprapune Platoului Central din vestul Braziliei (500 - 1000 m
altitudine), ocupat de formaţiuni de savană cu sau fără arbori;
e) provincia Paranense - cuprinde sudul Braziliei, nord-estul Argentinei şi estul Paraguay-
ului; este edificată de păduri subtropicale semperviriscente, păduri de conifere, formaţiuni de
savană şi stepă în unităţile de câmpie;
f) provincia de savană - corespunde llanos-ului venezuelean şi columbian;
g) provincia venezueleană - se extinde în continuarea celei de savană, pînă în munţii Anzi;
este edificată de păduri pluviale şi păduri în alternanţă cu savana;
h) provincia atlantică - cuprinde o fâşie pe coasta Braziliei, între 7 şi 30 0 lat S, cu păduri
pluviale şi formaţiuni de mangrove pe ţărmurile expuse mareelor;
i) provincia del Paramo - se desfăşoară în zona montană înaltă (3800 - 4500 m), pe teritoriul
statelor Venezuela, Columbia şi Ecuador.

2. Subregiunea Guyana corespunde părţii de nord-est a Americii de Sud, ocupând un platou

înalt (până la 2000 m altitudine); flora bogată cuprinde aproximativ 8000 de specii endemice;
cele mai multe specii aparţin familiilor Graminaee şi Bromeliaceae

3. Subregiunea Chaquena - prezintă un areal întins, dar discontinuu: un fragment apare în

nord-estul Braziliei (provincia Caatinga); un vast teritoriu este suprapus nord-vestului
Argentinei, sudului Boliviei şi părţii centrale a Paraguayului. Particularităţile potenţialului
ecologic şi ale exploatării biotice permit diferenţierea următoarelor provincii:
a) provincia Caatinga - ocupă nord-estul Braziliei, fiind edificată de păduri tropicale
ghimpoase xerofile cu ritm sezonier;
b) provincia Chaquena - ocupă un teritoriu întins în sudul Boliviei, Paraguay şi nordul
Argentinei; dispune de condiţii ecologice favorabile pădurilor xerofile caducifoliate, iar în
teritoriile mai aride, vegetaţiei de stepă cu arbuşti şi cactuşi;
c) provincia Espinal - are forma unei fâşii arcuite, desfăşurată în centrul Argentinei, edificată
de o vegetaţie arborescentă mai mult sau mai puţin xerofilă, dominată de genul Prosopis, în
alternanţă cu graminee din genurile Panicum şi Sporobolus;

22
d) provincia Prepunena - este situată în nord-vestul Argentinei, între 22 şi 30 0 lat. S, la 1000
- 3400 m alt., fiind edificată de o vegetaţie de tufărişuri xerofile, în amestec cu cactuşi
arborescenţi;
e) provincia Montana - este situată în vestul provinciei Espinal, între 27 şi 40 0 lat S, fiind
dominată de formaţiuni de tufărişuri subtropicale de tip mattoral (cu specii din genurile
Lareea, Prosopis etc.);
f) provincia Pampas sau Pampeană - este extinsă pe 0,5 mil. km 2 , în bazinul inferior al
Paranei; este edificată de o vegetaţie de graminee sub formă de tufe numite “tussock“; în
arealele cu precipitaţii mai reduse, cresc specii lemnoase ca Prosopis alba şi Sambucus
australis;

4. Subregiunea andino-patagoneză este extinsă de-a lungul Anzilor columbieni, ecuadorieni,

bolivieni, peruvieni, argentinieni şi chilieni; cuprinde de asemenea deşerturile peruano-
chiliene şi stepa patagoneză. Diversitatea formaţiunilor vegetale permite individualizarea în
cadrul subregiunii a 5 provincii:
a) provincia andină înaltă - include cordiliera andină, între 10 şi 54 0 lat. S, caracterizată
printr-o vegetaţie cu caracter xerofil, edificată de graminee sub formă de tufă;
b) provincia Punena - este specifică platourilor intra-andine, la 3000 - 4000 m alt., cu
vegetaţie tipică de stepă;
c) provincia deşertică peruano-chiliană - se desfăşoară pe coasta pacifică, între 5 şi 30 0 lat. S,
cu vegetaţie foarte sărăcăcioasă;
d) provincia central-chiliană, edificată de formaţiuni de mattoral şi tufişuri xerofile pitice;
e) provincia patagoneză - este situată în sudul Argentinei, cu climat rece şi sărac în
precipitaţii, favorabil dezvoltării vegetaţiei de tufărişuri spinoase şi graminee din genurile
Stipa, Poa, Festuca.

5. SOLURILE

 datorită evoluţiei geologice, a reliefului, climei şi vegetaţiei se disting 27 de

regiuni de soluri în America de Sud, multe dintre ele având câteva subdiviziuni;
 solurile sunt constituite în trei mari grupe care corespund celor trei
componente geografice primare ale continentului: câmpii, podişuri şi regiuni montane;
 fertilitatea naturală scăzută este o caracteristică a solurilor din regiunile
tropicale ale americii de Sud;
 aproape jumătate din solurile continentului este constituită fie din sedimente
neconsolidate fie din sedimente sărace în nutrienţi (ex. caolin şi nisipuri cuarţoase) găsite
în bazinele râurilor, lixisoluri (soluri roşii, conţinând concentraţii reziduale de sescvioxizi
de aluminiu şi fier), podzoluri galben-roşietice (soluri acide cu un orizont superior deschis
la culoare, care sunt sărace în caolin) şi regosoluri (soluri azonale alcătuite în principal din
materiale slab consolidate);
 aproape o cincime din continent este acoperită de diferite tipuri de soluri
deşertice, iar introducerea cestora în domeniul agricol necesită practicarea irigaţiilor;
 alte regiuni de soluri reprezentând circa 10% din total sunt slab drenate,
solurile fiind gleice (soluri argiloase în care substratul este gri-albăstrui în general lipicios,
deseori nestructurate datorită umezelii excesive) şi planosoluri (un tip de sol întâlnit în
climatele umede) în care sărurile solubile şi mineralele sunt levigate din straturile
superioare şi cimentate în stratele inferioare ale profilelor de sol;
 în Anzi pantele sunt deseori abrupte şi litosolurile (soluri neevoluate cu un
bogat material scheletic) deţin aproape 10% din suprafaţa continentului; în văile interioare
ale Anzilor la baza versnţilor se întâlnesc soluri eutrofe (cu un conţinut de material

23
 nutritiv bogat, de cele mai multe ori subţiri şi supuse procesului de anaerobioză-deficienţă
de oxigen care se produce sezonier);
 solurile fertile se extind pe o suprafaţă care însumează 10% din totalul
solurilor din America de Sud; cele mai importante dintre acestea sunt:
- solurile de prerie închise la culoare, dezvoltate pe depozite loessoide;
- soluri castanii şi soluri feruginoase tropicale;
 pe coastele joase în partea de vest a Anzilor precum şi pe câmpiile şi
terasele din Columbia şi Ecuador se întâlnesc lixisoluri gălbui-roşietice, podzoluri şi soluri
aluviale; în Brazilia de Sud şi Uruguay sunt soluri de prerie roşcate şi planosoluri;
 în Pampasul Argentinian care este cea mai mare suprafaţă fertilă de
pe continent, predomină aşa numitul loess pantean (calcar bogat în minerale şi în parte de
origine vulcanică);
 soluri mai puţin bogate se întâlnesc în terenurile înalte din Brazilia
centrală şi de nord-est, aici întâlnindu-se regosoluri nisipoase în nord şi lixisoluri roşii în
sud;
 dezvoltarea agriculturii în America de Sud reflectă îndeaproape
distribuţia solurilor şi fertilitatea lor; este concentrată în câmpiile estice de la latitudinile
medii (de unde se obţine cea mai mare cantitate de cereale şi este dezvoltată şi creşterea
animalelor), în regiunile temperate şi subtropicale ale Anzilor (unde se practică păşunatul
şi se cultivă o varietate de plante) şi în estul şi sud-estul Braziliei unde se cultivă cafea,
cacao, soia, trestia de zahăr, în timp ce pe platourile interioare se practică păşunatul;
 eroziunea a afectat o mare parte a solurilor din America de Sud;
conform unor estimări din mai multe ţări, jumătate sau chiar mai mult din terenul arabil a
fost puternic distrus de un management inadecvat; în Anzi, terenuri care odată produceau
mari cantităţi de grâu sunt acum abandonate; pădurile montane sunt şi acum defrişate
pentru păşunat şi cultura plantelor, ceea ce a dus la accelerarea eroziunii solurilor pentru
mulţi ani de acum înainte; eroziunea s-a făcut mai puţin simţită în arii cu terenuri relativ
plate; pentru conservarea şi refacerea solurilor s-au făcut numeroase campanii în
majoritatea ţărilor.

6. POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE

Indigenii din America de Sud

 se extind de la Istmul Panama până în Ţara de Foc, locuind condiţii naturale diverse;
în acest cadru natural trăiau sute de triburi încă din mileniul III î.Ch.; în jurul anului
2000 î.Ch. ei practicau deja cultura porumbului, ţesutul şi olăritul, iar către anul 1800
î.Ch. apar aşezări proto-urbane, cu edificii costruite pe terase întărite cu piatră;
 introducerea olăritului, probabil înainte de 2000 î Ch., marchează începutul unei noi
epoci, iar dezvoltarea războiului de ţesut manual impulsionează fabricarea ţesăturilor
de bumbac;
 civilizaţiile andine au apărut de-a lungul coastei Pacificului iar în interior până în
părţile înalte ale Anzilor, unde se află astăzi statele Peru, Ecuador, Chile (nordul) sau
Bolivia (vestul);
 două secole mai târziu, triburile de pe teritoriul actualului stat Peru s-au constituit în
mai multe mici state, dezvoltând civilizaţii superioare, denumite de obicei după
numele oraşului mai important şi uneori după numele tribului respectiv: Chavin,

24
 Mochica, Nazca, Tiahuanaco, Chimu, Chinca, Huari, Paracas etc.; se estimează un
număr de circa 30 milioane indigeni la venirea europenilor;
 triburile mai evoluate realizau, încă din sec. III î.Ch. ceramică (decorată în culori vii),
prelucrau aurul, argintul şi bronzul, cunoşteau tehnica broderiei şi ţesutul, iar în unele
zone se practica irigaţia; motivele decorative predominante erau şarpele, condorul,
jaguarul şi puma; se hrăneau în principal cu porumb, fasole, castane, peşte şi carne de
lamă; alunele şi maniocul au fost, de asemenea, adoptate drept culturi pentru hrană;
 prima dintre cele mai vechi şi mai complex configurate a fost civilizaţia Chavin (după
numele oraşului Chavin de Huantar), ajunsă la maturitate în jurul anului 1000 î.Ch.;
poporul Chavin, coborâtor din nordul Anzilor Peruani construia clădiri din blocuri
masive de piatră, ornamentate cu sculpturi reprezentând capete de oameni şi de
animale, lucrau ţesături şi ceramică (motivul cel mai frecvent era jaguarul, crocodilul,
şarpele) şi realizau ornamente din nisipurile aurifere; era un popor războinic, de o
mare vitalitate a cărui influenţă asupra civilizaţiilor din Peru a continuat timp de peste
şapte secole; mărturii au fost descoperite şi la Kotosh (partea centrală a Perului, cu
sanctuare, ceramică), Kuntur Wasi, Cerro Sechin (coasta Perului, sculpturi în piatră,
templu);
 altă civilizaţie care a dominat între 1000-1300 regiuni întinse din Peru şi Bolivia de
azi este cunoscută după numele oraşului capitală Taihuanaco, din apropierea lacului
Titicaca; această civilizaţie, ce a atins apogeul în sec. VI-VII, era deja în decadenţă la
venirea incaşilor; monumentul cel mai impunătoral arhitecturii sale megalitice este
Puerta del Sol, pe al cărui bloc este sculptată imaginea zeului creator Viracocha.,
figurat cu cap de jaguar (animal sacru), emblemă a atotputerniciei, devenită foarte
frecventă în iconografia incaşilor;
 în Peninsula Paracas (coasta sudică a Perului) s-a dezvoltat civilizaţia Paracas (între
400 î. Ch.- 400 d.Ch.), cunoscută prin cîteva sute de mumii înfăşurate în ţesuturi cu
motive policrome (cimitirele de la Cerro Colorado); înrudită cu stilul Chavin; se
remarcă în olărit şi broderii;
 Civilizaţia Chimu s-a dezvoltat, între anii 1000-1466, în zona de coastă pe o lungime
de peste o mie de km, a construit giantice piramide în trepte, edificii publice şi
drumuri dar şi fortăreţe puternice; foloseau irigaţia, lucrau ceramică, ţeseau veşminte
(ornate cu pene multicolore) şi lucrau obiecte din aur (metal de care dispuneau din
belşug), argint, cupru; capitala era Chan Chan (pe coasta Perului);
 Civilizaţia Mochica (Moche) stăpânea, între anii 400-1000, un teritoriu întins din
zona de coastă până la Munţii Anzi; mochicaşii aveau o organizare socială evoluată,
erau împărţiţi în caste, aveau oraşe, piramide, temple impunătoare şi străzi bine
construite; ei au dezvoltat meşteşugurile: ţesătoria, sculptura lemnului, topirea aurului,
ceramica (scene cu figuri umane modelate în relief);
 Cultura Nazca era localizată pe coasta sudică a actualului Peru (200-600 îCh), în
Valea Nazca; au realizat ceramică policromă (uzual alb şi roşu), cu motive de oameni,
animale, păsări, peşti, plante (stilizate);
 Grupul Cibcea-Muisca: triburile aparţinând familiei de limbi cibcea, care locuiau în
jurul capitalei de azi a Columbiei au creat o cultură avansată; ele se ocupau cu
agricultura (cultivau porumb, leguminoase, tomate, cartofi, pomi fructiferi); uneltele
folosite erau din piatră şlefuită sau lemn, ei ştiau să topească arama, dar o foloseau în
aliaj cu aurul numai pentru confecţionarea podoabelor şi obiectelor de artă;
 ceea ce aveau în comun toate aceste civilizaţii era cultura porumbului, agricultura
practicată cu mijloace primitive (foloseau însă sistemele de irigaţie), lama ca singur
animal domestic, proprietatea comună a pământurilor, tehnica construcţiilor în piatră
şi lipsa unui sistem de scriere;

25
  Civilizaţia incaşilor sa dezvoltat în regiunea Munţilor Anzi, pe teritoriul actualelor
state Columbia, Ecuador, Peru, Bolivia, Chile;
 în cursul primului mileniu al erei noastre pe acest teritoriu locuiau numeroase triburi
care vorbeau limbi checiua, aimara etc.;
 civilizaţia incaşilor nu a fost opera unui singur popor, faţă de elementele de civilizaţie
ale localnicilor nu au adus multe lucruri noi, însă s-au remarcat prin spiritul războinic
şi excepţionala capacitate de organizare;
 tribul incaşilor, ce aparţinea familiei lingvistice checiua, locuia în secolele XI-XIII în
Valea Cuzco; foloseau pe scară largă arama, argintul şi plumbul şi au fost primii care
au topit bronzul (reg. Peru), de aici meşteşugul s-a răspândit şi în alte părţi ale
Americii (ex. America Centrală); s-au remarcat şi prin ceramică, ţesături, au creat
sisteme de irigaţie, cultivând cartofi, porumb.
 între toate popoarele Americii precolumbiene, incaşii s-au remarcat prin organizarea
mijloacelor de comunicaţie şi a construcţiilor; unul din drumurile regale incaşe
mergea de-a lungul coastei pe o distanţă de 4000 km, iar altul, peste Anzi, atingea cea
mai mare înălţime de 5230 m;
 faima civilizaţiei Inca este legată şi de masivele construcţii în piatră, temple, palate,
fortăreţe;
 platourile Anzilor erau folosite pentru creşterea animalelor, fiind domesticite lama şi
alpaca; lama a rămas până în zilele noastre principalul animal de povară din regiunea
Anzilor; pe teritoriul statului incaşilor (sudul Ecuadorului-nordul statului Chile) au
fost construite drumuri, care făceau legătura cu litoralul, poduri (suspendate, din
împletituri din nuiele), terase în stâncă;
 capitala incaşilor era oraşul Cuzco, din Valea Cuzco, sudul ţării, ce avea o populaţie
de 200 mii locuitori; oraşul avea străzi pavate, palate din piatră, temple (Templul
Soarelui); alt oraş important era Machu Pichu, situat în munţi, la mare altitudine;
oraşele incaşe nu erau înconjurate cu ziduri de apărare, în schimb aveau puternice
fortăreţe (ex. Sacsohuaman de lângă Cuzco);
 în 1532 conchistadorii spanioli, conduşi de F. Pizarro, au cucerit oraşul Cuzco iar apoi
au ocupat întreg teritoriul incaş; ei au fost definitiv înfrânţi, conducătorul lor Tupac-
Amaru, devenind un simbol pentru indieni.
 începutul colonizării Americii se datoreşte spaniolilor; ei au acaparat pământurile
amerindienilor (circa 30 milioane la venirea europenilor), au exterminat cea mai mare
parte a populaţiei, folosindu-i de asemenea la munci istovitoare (plantaţii şi minerit);
pentru a suplini lipsa mâinii de lucru, colonizatorii au început să ducă sclavi negri din
Africa, începând cu secolul al-XVI-lea (din 1517 în Brazilia); în perioada colonizării
spaniole şi portugheze, componenţa etnică a populaţiei s-a modificat simţitor; în
regiunea andină şi Paraguay populaţia indiană era mai numeroasă şi se găsea la un
nivel de dezvoltare mai ridicat din care cauză au rămas principala componentă etnică;
către începutul secolului XIX populaţia băştinaşă din Uruguay, Argentina şi ţinuturile
litorale ale Braziliei a fost, în majoritate exterminată sau împinsă în adâncurile
pădurilor sau în pampas.

Populaţiile actuale din regiunea andină

 checiua este cea mai numeroasă populaţie andină, care locuieşte în ţinuturile
muntoase din Peru (centru şi sud), vestul Boliviei, sudul Ecuadorului; colonizarea
spaniolă a determinat o anumită omogenitate culturală; către sfârşitul perioadei
colonizării, majoritatea triburilor din regiunea Anzilor adoptă limba şi cultura checiua;

26
 un obiect vestimentar specific al indienilor checiua este pelerina (poncho), ţesută în
dungi dispuse alternativ; în alimentaţie frecvent este porumbul şi cartoful;
 indienii aymara trăiesc în Peru şi Bolivia, în jurul lacului Titicaca şi pe versanţii estici
ai Anzilor; ocupaţia de bază este agricultura, cultura cartofului (baza alimentaţiei),
orzului, creşterea animalelor (lama, oi), pescuitul (Titicaca), dar se mai ocupă şi cu
minerutul; la mijlocul anului 1990 numărau peste 2 milioane locuitori;
 araucanii trăiesc în Chile, devenind celebri prin rezistenţa dârză pe care au opus-o
spaniolilor; ultima mare răscoală din 1883 a fost reprimată cu cruzime şi teritoriul lor
a fost definitiv anexat la Republica Chile;
 jivaro este un grup etnic şi lingvistic, care locuieşte în Ecuador (nordul râului
Marañon şi estul Anzilor), care a rezistat mult timp eforturilor guvernului şi
misionarilor de ai subjuga; ei sunt agricultori, vânători, pescari, trăind în familii mari
(15-20 persoane);

Indienii din pădurile tropicale şi savane

 la începutul procesului de colonizare aici trăiau numeroase triburi aflate în stadiul
comunei primitive; ele vorbeau diferite limbi, în special din familiile tupi-guarani,
caraibă sau arawacă;
 tupi-guarani reprezintă un grup amerindian care trăieşte în Brazilia, Argentina,
Bolivia, Peru şi Ecuador, limba guarani fiind curent vorbită de circa 4 milioane de
oameni; cea mai mare parte a indienilor din Bazinul Amazonului vorbesc limbi şi
dialecte tupi-guarani; în multe regiuni, limba guarani este folosită în relaţiile dintre
triburi; ei se ocupă cu agricultura (de subzistenţă), pescuitul, vânătoarea şi culesul şi
sunt în general animişti; aici se include şi poporul tupinamba;
 caraibii (caribii) fac parte dintr-o mare familie de limbi indiene din America de Sud;
patria lor iniţială a fost probabil regiunea cuprinsă între cursurile superioare ale
râurilor Xingu şi Tapajos (Brazilia), unde între anii 1880-1890 au fost descoperite
triburi primitive de caraibi (bacairii); astăzi cea mai mare parte din ei locuiesc în
Brazilia de nord-est, în estul Venezuelei şi în Guyana;
 arawacii reprezintă un grup care în timpul cuceririlor spaniole erau împrăştiate pe un
teritoriu vast ce se întindea din America Centrală până în Paraguay, litoralul Oceanului
Pacific şi gurile Amazonului; o mare parte din arawaci trăiesc astăzi în bazinul
fluviului Orinoco, în cursul superior al fluviului Amazon şi afluenţilor Rio Negro,
Putumayo, în vestul Venezuelei, estul statelor Columbia şi Peru şi litoralul statului
Guyana;

Indienii din pampas

 în momentul venirii europenilor indienii din pampas şi Patagonia erau vânători nomazi
(vânau guanaco); de la mijlocul secolului al-XVIII-lea, patagonezii (puelche,
tehuelche, araucanii) au început să fie descrişi ca vânători călări (caii au fost aduşi
aici de spanioli), folosind ca armă bolasul (pietre prinse de curele sau sfori lungi);
araucanii din Patagonia s-au aşezat aici în secolul al-XVIII-lea, venind din Chile; în
urma expansiunii coloniale, cei care au supravieţuit, au fost forţaţi să se deplaseze spre
sud;
 indienii Ţării de Foc: fac parte din cele mai înapoiate populaţii ale lumii; la mijlocul
secolului al-XIX-lea ei păstrau încă multe trăsături primitive; în arhipelagul Ţara de
Foc trăiau trei grupe de indieni: óna, alacaluf şi yámana;
 όna populau nordul şi estul insulei Ţara de Foc, trăind din vânătoarea de guanaco şi
din culesul fructelor şi rădăcinilor de plante sălbatice şi duceau o viaţă nomadă;

27
  pe insulele din vestul Ţării de Foc trăiau indienii alacaluf, care se îndeletniceau cu
pescuitul şi culesul de moluşte; ei se deplasau de-a lungul coastei în bărci de lemn sau
din scoarţă de copac;
 cei mai primitivi erau indienii yámana, care locuiau în parte acea mai de sud a
arhipelagului; ei culegeau moluşte, pescuiau şi vânau, cu arme şi unelte din os, silex şi
scoici; locuiau în colibe conice, acoperite cu piei de guanaco sau focă;
 la mijlocul secolului al-XIX-lea statele Chile şi Argentina au împărţit între ele
teritoriul arhipelagului şi au trecut la ocuparea şi valorificarea lui; pe vastele terenuri
primite, colonizatorii au început să crească oi, exterminând totodată animalele
sălbatice, inclusiv guanaco; lipsiţi de principalul obiect de vânătoare şi de alte
mijloace de existenţă, ei au început să vâneze oile, fapt care a determinat o adevărată
vânătoare de indieni; contactul cu colonizatorii a determinat şi contactarea diverselor
boli, care au secerat în special copiii; în 1869, existau circa 2500 de indieni yámana,
iar la sfârşitul anului 1930 rămăseseră doar 20-30 indivizi, lucru care s-a întâmplat şi
cu indienii óna şi alacaluf;
 latino-americanii: populaţia statelor din America de Sud (dar şi a Americii Centrale)
este cunoscută generic sub numele de latino-americani;
- creolii sunt descendenţii cuceritorilor europeni (în special spanioli şi portughezi);
- metişii sunt descendenţii căsătoriilor mixte între europeni şi indieni (în Bolivia li se
spune cholo);
- mulatrii provin din căsătoriilor mixte între europeni şi negri,
- zambos sunt rezultatul căsătoriilor mixte între negri şi indieni;

Tabel nr. 1. Populaţia Americii de Sud - date sintetice

statul nr.loc. densitat. natalit. mort. sporu urb. structura etnică structura
(mil.) (loc/km2) (‰) (‰) l (%) (%) religioasă
(‰) (%)
Argentina 36,1 13 19,9 7,9 12 86,9 albi-85 catolici-
metişi, 87,7
amerindieni-5 protest.-2
mozaici-2

Brazilia 161,7 19 20,8 9,2 11,6 79 albi-54,7 catolici-

mulatri, metişi- 72,3
40,1 protest.-
amerindieni- 22,5
0,1
asiatici-0,5
negri, zambos-
4,9

Bolivia 7,95 7,2 30,7 9,6 21,1 61,2 amerindieni-55 catolici-

metişi-30 88,5
albi, creoli-15 protest-9
Chile 14,8 19,6 19,7 5,5 14,2 85,5 metişi-66 catolici-77
albi-25 protest-13
amerindieni-
6,8
Columbia 37,7 33 24,4 5,6 18,8 72 metişi-58 catolici-92
albi-20

28
 mulatri-14
negri-4
zambos-3
amerindieni-1
Ecuador 12,2 44,8 22,3 5,1 17,2 62 metişi-40 catolici-93
amerindieni-40
albi-15
negri-5
Guyana 0,78 3,6 18,2 9 9,2 36,2 indieni-49,4 hinduşi-34
(din Asia) protest-
negri-35,6 27,5
mulatri, metişi- catolici-
7,1 11,5
amerindieni- islamici-9
6,8
albi, chinezi
Peru 24,8 19,3 24,7 6,3 18,4 71,2 amerindieni- catolici-89
54,2 protest-3
metişi-32
albi-10
Paraguay 5,2 12,8 31,9 5,2 26,7 50,3 metişi-91 catolici-
amerindieni-3 88,5
ptotest-5

Surinam 0,41 2,6 21,5 6,6 14,9 51 creoli-35 hinduşi-

indieni, pakist.- 27,4
33 catolici-21
indonezieni-16 islamici-
negri-10 19,6
amerindieni-3 protest-
16,4
Uruguay 3,2 18,3 16,8 8,1 8,7 88,7 albi-86 catolici-
metişi-8 78,5
mulatri, negri-6 protest-4,5
Venezuela 23,2 25,5 26,7 4,7 22 92,8 metişi, mulatri- catolici-93
67 protest-5
albi-21
negri-10
amerindieni-2
Guyana 0,17 2 - - - - creoli, catolici
Franceză amerindieni,
(terit.depend.) asiatici,
europeni

Indicatori demografici
 natalitatea: variază între 16,8 ‰ (Uruguay) şi 31,9 ‰ (Paraguay), majoritatea
valorilor fiind cuprinse între 19,5-26 ‰.
 mortalitatea: este cuprinsă între 4,7 ‰ (Venezuela) şi 9,6 ‰ Bolivia).
 sporul natural: prezintă valori cuprinse între 8,7 ‰ (Uruguay) şi 26,7 ‰ (Paraguay),
valori ridicate fiind înregistrate şi în Venezuela (22 ‰), Bolivia (21,1 ‰) sau Peru
(18,8 ‰).

Gradul de urbanizare

29
  este cuprins între 36,2 % (Guyana) şi 92,8 (Venezuela); cu excepţia statului Guyana
toate cecelalte state au un grad de urbanizare de peste 50 %, valori mari având:
Uruguay (88,7 %), Argentina (86,9 %) sau Chile (85,5 %).

Structura religioasă
 predomină catolicismul, în general cu peste 70 %, excepţie făcând statele Surinam şi
Guyana, cu valori mai mici de 25 %; pondere mare a catolicismului prezintă: Ecuador
(93,4 %), Venezuela (93 %) sau Columbia (92 %); pondere însemnată are şi
protestantismul în Brazilia (22,5 %), Guyana (27,5 %) sau Surinam (16,4 %); în
Surinam şi Guyana valoare ridicată are hinduismul (peste 25 %) şi islamismul (19,6 %
în Surinam); se mai întâlnesc mozaismul (2 % în Argentina) şi credinţele animiste
(şamaniste);
 indienii au îmbinat ritualul creştin cu elemente ale cultelor locale;

Structura etnică
 se constată un nivel variabil de metisaj; metişii reprezintă aproximativ 91 % din
populaţie în Paraguay, 66 % în Chile şi 58 % în Columbia; albii sunt dominanţi în
Argentina (85 %), Uruguay (86 %) şi Brazilia (54,7 %); negrii deţin ponderi mai mari
în Guyana (35,6 %), Surinam (10 %), Venezuela (10 %) şi Columbia (4 %), iar
amerindienii în Bolivia (55 %), Peru (54,2 %) sau Chile (6,8 %); pondere foarte redusă
a amerindienilor apare în: Brazilia (0,1 %), Columbia (1%), Venezuela (2 %) sau
Paraguay (3 %); în Guyana circa 50 % din populaţie este formată din indieni, veniţi
din India pentru munca pe plantaţii.

Structura lingvistică
 predomină spaniola (cu unele particularităţi) dar limbi oficiale mai sunt şi engleza
(Guyana), portugheza (Brazilia), olandeza (Surinam) sau franceza (Guyana Franceză);
 în Bolivia şi Peru alături de limba spaniolă limbi oficiale mai sunt aimara şi quechua;
în Bolivia spaniola este limbă maternă pentru 3,3 milioane locuitori, aymara pentru
250 mii locuitori, iar quechua pentru 650 mii locuitori, în Peru spaniola este limbă
maternă pentru 19,8 milioane locuitori, quechua (limba amerindiană cea mai
răspândită, fostă limbă a Imperiului Incaş) este folosită de 40 % din populaţie (limbă
maternă pentru 4 milioane locuitori) iar aymara este vorbită de 3-5 % din populaţie
(limbă maternă pentru 570 mii locuitori); limbile aymara şi quechua sunt vorbite şi în
statele învecinate;
 în Paraguay sunt două limbi oficiale, spaniola-limbă maternă pentru 340 mii locuitori
şi limba guarani, care este limbă maternă pentru 2 milioane locuitori; această limbă
este vorbită şi în alte state ale Americii de Sud.

Densitatea populaţiei
 populaţia este distribuită inegal pe teritoriul Americii de Sud, mare parte fiind situată
în regiunile joase, de coastă însă densităţi ridicate se întâlnesc şi în regiunile înalte
andine (vechi focare de civilizaţie);
 concentrări importante de populaţie întâlnim în următoarele regiuni: coasta atlantică
braziliană (peste 80% din populaţie), estuarul La Plata (aglomerările Buenos Aires şi
Montevideo), litoralul Pampasului şi valea fluviului Parana (din Argentina şi
Uruguay), Valle Central din Chile (2/3 din populaţie, aglomeraţia Santiago), coasta
peruviană (aglomeraţia Lima), zona caraibiană şi Anzii de nord ai Venezuelei (2/3 din
popuaţie), platourile şi depresiunile înalte andine din Columbia, Ecuador şi Bolivia (în
Bolivia peste 80 % din populaţie trăieşte la altitudini cuprinse între 2500-4000 m);

30
  între regiunile foarte slab populate enumerăm: Amazonia, o bună parte din Podişul
Braziliei (circa ½ din teritoriul braziliei are o densitate sub 1 loc/km 2), Patagonia, Ţara
de Foc, Câmpia Orinoco, Gran Chaco, deşertul Atacama, mare parte a Anzilor.

Oraşele

 majoritatea oraşelor şi aşezărilor din America de Sud au fost întemeiate în perioada

colonizării europene (hispano-portugheze);
 în statele andine s-au menţinut unele oraşe din perioada antecolonială-Cuzco (Peru),
Quito (Ecuador), ele păstrând trăsături arhaice în arhitectură şi trama stradală; în
Cuzco există clădiri din perioada incaşilor, cu temelia şi partea inferioară a pereţilor
construite din blocuri masive de piatră cioplită;
 oraşele întemeiate în perioada colonială au fost construite după un plan tip, care s-a
păstrat pănă astăzi în majoritatea oraşelor mici; centrul oraşului îl constituia piaţa, în
jurul căreia erau grupate biserica (sau mănăstirea), consiliul municipal (fosta reşedinţă
a guvernatorului sau a altui funcţionar administrativ superior), judecătoria şi şcoala; în
zilele de lucru, piaţa se transformă în bazar, iar în zilele de sărbătoare aici se
organizează petreceri, întreceri; din piaţă pornesc străzi mai mult sau mai puţin drepte,
care se întretaie perpendicular;
 în perioada colonială, arhitectura clădirilor publice a imitat arhitectura edificiilor
corespunzătoare din Europa, în special din Spania; în secolele XVI-XVIII în America
de Sud s-a dezvoltat stilul baroc spaniol, propriu tuturor edificiilor importane din acea
vreme (biserici, mănăstiri, palate);
 din primii ani ai secolului al-XX-lea în oraşele mari au început să apară construcţii din
beton armat, oţel şi sticlă, specific oraşelor moderne, cu contraste izbitoare între centru
şi periferie (sărăcăcioase-bidonville);
 cartierele sărăcăcioase de la periferia arealelor urbane poartă denumiri diferite: favelas
în Brazilia (Rio de Janeiro, São Paulo, Belo Horizonte), barriadas în Peru (Lima),
ranchos în Venezuela (Caracas) sau callampas în Chile (Santiago);
 aceste cartiere se caracterizează prin: folosirea deşeurilor (lemn, plastic, tablă) la
realizarea locuinţelor, lipsa aproape totală a utilităţilor (apă, energie electrică, gaze),
lipsa spaţiului (locuinţe mici, suprapopulate), condiţii deficitare de igienă (mortalitate
infantilă şi morbiditate ridicate, malnutriţie), transporturi dificile (drumuri murdare,
nepavate); populaţia este foarte săracă, bolnavă şi needucată.

Tabel nr. 2. Oraşele Americii de Sud-date sintetice

oraşul aşezarea vechimea (data nr. locuitori (mil.loc.) funcţii

fondării) oraş aglomeraţie
São Paulo coasta sud-estică 1554 (fondat de 9,8 16,4 administrativă,
a Braziliei, pe iezuiţi pe un industrială,
râul Tiete vechi sat comercială,
băştinaş) culturală
Buenos Aires malul drept al 1536 (fondat de 2,9 11,3 administrativă,
estuarul Rio de la Pedro de politică,
Plata Mendoza; industrială,
reântemeiat în culturală,
1580 de Juan de
Garay)
Rio de Janeiro coasta sud-estică 1555 (hughenoţii 5,5 10,2 industrială, de

31
(râul de ianuarie) a Braziliei, la francezi stabilesc transport,
Golful aici o colonie) turistică,
Guanabara comercială,
capitala st. Rio de
Janeiro
Lima coasta Perului, la 1535 (fondat de 5,7 7 administrativă,
10 km de Pacific, către F. Pizarro) politică,
în valea râului industrială,
Rimac cultural-ştiinţifică
Bogota (Santa Fé centrul 1538 (fondat de 5,2 administrativă,
de Bogota) Columbiei, la Gonzalo Jiménez politică,
2640 m de Quesada) financiar-bancară,
industrială, de
transport
Santiago de partea centrală a 1541 (fondat de 5 administrativă,
Chile ţării, pe valea Pedro de politică,
râului Mapocho, Valdivia) industrială (1/2
la 540 m din ind. prel.), de
altitudine transport,
cultural-ştiinţifică
Caracas nord vestul 1567 (întemeiat 1,9 4 administrativă,
Venezuelei, la 13 de Diego de politică,
km de Marea Losado, pe locul industrială,
Caraibilor unui sat comercială,
amerindian) culturală
Belo Horizonte estul Podişului construit între 2 3,5 capitala statului
(orizontul Braziliei, la 1895-1897 Minas Gerais,
frumos) poalele estice ale (primul oraş func. industrială,
până în 1901 a Serrei de brazilian de transport
purtat numele de Espinhaço; la planificat)
Cidade de Minos 830 m altitudine
Recife coasta nord- fondat de 1,3 2,5 capitala st.
estică a Braziliei portughezi în Pernambuco,
1548 func. portuară şi
industrială
Salvador (São coasta nord- 1549 (a înflorit 2,17 2,2 capitala st.Bahia,
Salvador) estică a Braziliei dat. plant. de func.portuară,
trestie de zahăr) comercială,
industrială
Trujillo nord-vestul 1536 (în 1,3 industrială,
Perului, într-o apropiere ruine comercială, de
oază fertilă preincaşe) transport, piaţă
agricolă
Cali vestul 1536 (fondat de 1,7 piaţă agricolă,
Columbiei, pe Sebastian de centru industrial
râul Cali, la 1014 Belalcazar) şi de transport,
m altitudine func.culturală
Medellin nord-vestul 1675 1,6 industrială, de
Columbiei, la transport, centru
1500 m alt. de distribuţie a
drogurilor
Barranquilla nord-vestul 1629 1,1 portuară,
Columbiei, la 24 industrială
km de gura râului

32
 Magdalena
Maracaibo nord-vestul 1571 1,2 industrială (prel.
Venezuelei petrolului),
portuară
Cordoba la poalele Sierrei 1573 1,2 industrială,
de Cordoba, pe comercială, de
râul Primero transport,
culturală, piaţă
agricolă

7. CARACTERISTICI ECONOMICE

7.1. Probleme generale

 economiile statelor sud-americane s-au schimbat profund din anii ’70; acest lucru s-a
datorat relaţiilor externe, cât şi a politicilor interne care au luat decizii menite să
stimuleze schimbarea;
 aceste ţări sunt în principal exportatoare de produse primare şi de materii
semiprelucrate de valoare redusă şi importatoare de bunuri prelucrate de valoare
ridicată; mari eforturi au fost făcute pentru extinderea sectorului manufacturier (de
prelucrare) şi pentru reducerea dependenţei faţă de bunurile din import;
 din anii ’30 până la sfârşitul anilor ’80, majoritatea naţiunilor sud-americane au urmat
strategii de dezvoltare economice, bazate pe un sistem de substituţie a importurilor;
guvernele au utilizat astfel de măsuri, precum politicile de tarifare şi de preţuri pentru
a încuraja industriile interne şi de a le proteja de competiţia externă; au fost înfiinţate
de asemenea societăţi cu capital privat şi intreprinderi proprietăţi de stat în special în
industria grea, a utilităţilor şi a transporturilor; mai mult, cheltuielile naţionale pentru
industria de armament şi de apărare au crescut în timpul regimurilor militare;
 statele sud-americane s-au împrumutat de la bănci private străine şi instituţii-leader
internaţionale ca: Banca Mondială şi Banca de Dezvoltare Inter-Americană, pentru a
finanţa programele existente în curs de desfăşurare, în timp ce se urmărea de
asemenea, creşterea productivităţii economice prin investiţii în domenii ca:
transporturi, generarea de energie, industrie şi modernizarea  agriculturii;
 totuşi, multe ţări s-au îndatorat prin împrumuturi masive de fonduri cu dobânzi enorme
de pe piaţa internaţional-bancară; în consecinţă, ele au fost obligate să împrumute tot
mai mulţi bani, doar pentru a acoperi plata dobânzilor acumulate anual, iar
concomitent cu creşterea împrumuturilor s-a creat aşa numita „criză a datoriilor";
odată cu criza datoriilor, haosul economic s-a extins în multe ţări ale Americii de Sud;
 după decade de progres substanţial în dezvoltarea economică a urmat un regres
semnificativ în anii ’80; între anii ’80 şi ’90 PIB-ul a înregistrat o scădere pentru toate
ţările Americii de Sud, cu excepţia Braziliei, Columbiei şi Chile; uneori, rata inflaţiei a
atins cote alarmante în multe ţări ea depăşind 3000% pe an; devalorizarea monedei
naţionale, programele economice de austeritate şi reducerea fondurilor de investiţii
guvernamentale au fost cele mai folosite măsuri pentru a remedia aceste probleme;
 Brazilia deţine aproximativ 3/5 din producţia totală a Americii de Sud, reprezentând
puterea economică dominantă a continentului, urmată de Argentina, Venezuela,
Columbia şi Chile; de departe, industrializarea cea mai avansată se găseşte în Brazilia,
Argentina şi Uruguay;

33
 venitul tinde spre o distribuţie neuniformă dispersată în America de Sud; există o
discrepanţă între familiile sărace în comparaţie cu un număr mic de familii bogate;
clasele de mijloc, deşi numeric în creştere, sunt încă o minoritate în cele mai multe
ţări;
 majoritatea statelor au o piaţă liberă sau mixtă bazată pe intreprinderi de stat şi
particulare;
 America de Sud posedă importante resurse de minerale dintre cele mai semnificative;
un astfel de exemplu îl reprezintă bogatele depozite de minereuri de fier, găsite
îndeosebi în Brazilia şi Venezuela, ce reprezintă aproximativ 1/8 din totalul rezervei
mondiale; Chile şi Peru deţin 1/4 din rezervele de minereuri de Cu pe plan mondial, în
timp ce rezervele de cositor se află în cantităţi deosebite în Bolivia şi în bazinul vestic
amazonian al Braziliei; resurse importante de columbiu, molibden, bauxită, plumb,
zinc sunt de asemenea localizate pe tot cuprinsul continentului; cele mai importante
rezerve de petrol şi gaze naturale de pe continent sunt localizate în Venezuela;
 producţia de minereuri, prioritară pentru export, este importantă pentru multe regiuni
din America de Sud; Chile produce aproape 1/5 din producţia de cupru pe plan
mondial; Brazilia produce aproximativ 1/6 din producţia mondială de cositor şi 1/7 din
producţia de fier; Brazilia este de asemenea un lider mondial în producţia de aur,
mangan, cupru şi oţel, în timp ce Peru este un important producător de zinc, minereuri
complexe (Zn, Cu, Pb); Venezuela reprezintă cel mai mare producător de petrol brut
(ţiţei) de pe continent, deţinând unul dintre primele locuri pe plan mondial ca
producător; 3/4 din puterea electrică a continentului sunt generate de surse
hidroelectrice, 2/3 din acestea având originea în Brazilia;
 agricultura deţine mai puţin de 1/3 din totalul forţei de muncă de pe continent; în ciuda
reputaţiei continentului de mare producător de produse alimentare, productivitatea
agricolă este în general scăzută, iar utilizarea terenurilor este ineficientă; multe ţări nu
îşi asigură necesarul producţiei agricole sau îşi asigură doar necesarul fără a realiza un
surplus; Anzii Boliviei şi Peruani precum şi porţiuni din Ecuador şi Columbia sunt
caracterizate prin producţii reduse, culturi de subzistenţă, ca de exemplu: fasole, cartof
etc, dar intercalate cu ferme de mari dimensiuni (haciendas) dedicate creşterii vitelor şi
oilor;
 concentrarea terenurilor în mari ferme (asociaţii), reprezintă o problemă cu care se
confruntă America de Sud, continent în care reforma agrară a fost o promisiune
recurentă a multor guverne; totuşi, proiectele de reformă agrară se realizează la scară
largă în unele ţări ca Bolivia, Peru şi Chile, în timp ce în restul continentului ritmul
reformei este mult mai lent;
 şesurile tropicale ale Braziliei, Paraguayului, Perului, Columbiei şi Venezuelei, se
caracterizează prin producţii semnificative, destinate comerţului cu: banane, citrice,
legume, la care se adaugă producţii importante de cassava (maniocul), cafea, cacao,
orez, fasole, zahăr etc.;
 păşunile naturale din pampasul argentinian, uruguayan şi Brazilia sudică, sunt folosite
atât pentru creşterea animalelor (bovinelor), cât şi pentru cultura cerealelor; Patagonia
este o regiune importantă pentru creşterea vitelor şi a oilor pentru lână şi carne; resurse
piscicole importante se întâlnesc în lungul coastei pacifice din Chile şi Peru, cu unele
din cele mai mari producţii piscicole de pe glob;
 în ciuda resurselor forestiere imense, exploatarea acestora în scopul valorificării este
dificilă datorită diversităţii mari de specii a pădurilor tropicale, astfel încât exploatarea
oricărei specii devine uneori ineficientă din punct de vedere economic; distrugerea
habitatelor datorită exploatărilor forestiere (în special în pădurea tropicală

34
 amazoniană), care continuă accelerat la nivel de continent, duce la o distrugere a
condiţiilor iniţiale rămase în echilibru pe parcursul atâtor secole;
 în cele mai multe ţări ale Americii de Sud, sectorul industriei de prelucrare este
subdezvoltat şi dominat de industria uşoară sau de prelucrare a materiilor prime pentru
export; excepţiile sunt reprezentate de Argentina şi Brazilia, industrializate pe diferite
ramuri producătoare de fier şi oţel, de rafinare a petrolului sau bunuri esenţiale; în
majoritatea cazurilor, unităţile industriale de pe continentul sud-american sunt
concentrate în mari centre metropolitane cum ar fi: Sáo Paulo, Rio de Janeiro, Buenos
Aires etc.;
 America de Sud prezintă o reţea de transporturi inadecvată interiorul continentului
(drumuri, căi ferate); sunt concentrate de-a lungul periferiei continentului;
 exceptând fluviul Orinoco, râurile principale din interiorul continentului nu sunt
navigabile de vase mai mari; pe distanţe mai lungi cel mai important mijloc de
transport este reprezentat de cel maritim; porturile rămân centrele principale de
concentrare a populaţiei şi a comerţului, suplimentate de serviciile aeriene şi de
autostrăzi construite recent;
 bilanţul importurilor Americii de Sud depăşeşte în mod substanţial pe cel al
exporturilor, multe ţări „suferind” datorită acestui fapt;
 majoritatea exporturilor de realizează cu SUA şi membrii CE, iar importurile sunt
„oferite” de SUA, CE şi ţările din Orientul Mijlociu; comerţul intra-regional în cadrul
continentului este în creştere uşoară;
 până în anii ’60 industria şi comerţul dădeau cam 50% sau mai mult din PIB-ul
Argentinei, Braziliei, Chile, Columbiei, Uruguayului şi Venezuelei iar la sfârşitul
secolului XX să se ajungă la mai mult de 80% din PIB-ul ţărilor sud-americane;
 dezvoltarea industrială a contribuit apreciabil la diversificarea acelor sectoare ale
economiei care produceau pentru consumul intern; cele mai industrializate ţări produc
azi cea mai mare parte a textilelor, medicamentelor şi a materialelor de construcţii
precum şi în prelucrarea produselor chimice industriale;
 economiile statelor sud-americane s-au bucurat doar de succese limitate în ceea ce
priveşte modificarea compoziţiei exporturilor lor; chiar şi după anii de război au
continuat să exporte aceleaşi materii prime pe care le exportau şi înainte de al doilea
Război Mondial.

7.2. Resursele
 America de Sud este relativ bogată în resurse minerale, fiind totuşi localizate în puţine
ţări care au o balanţă echilibrată de combustibili şi materiale de construcţii între
graniţele lor; două ţări Uruguay şi Paraguay sunt aproape lipsite de bogăţii minerale;
 Resurse energetice: mari cantităţi de petrol şi gaze naturale se găsesc în mai multe arii
din America de Sud; cele mai mari cantităţi se găsesc în rocile sedimentare din jurul
Lacului Maracaibo din Venezuela şi ţărmul caraibean adiacent; Venezuela are de
asemenea mari depozite de petrol şi gaze în aria înconjurătoare oraşului El Tigre;
Venezuela este unul din cei mai mari producători şi exportatori de petrol;
 din 1972 Ecuador a devenit un mare exportator utilizând câmpurile nou descoperite în
regiunea Amazonului la est de Anzi; câmpurile de petrol au fost introduse în producţie
în acelaşi timp în porţiunea peruviană a bazinului Amazon, la vest de Iquitos;
 Bolivia produce petrol şi gaze în regiunile joase estice în jurul oraşului Santa Cruz, în
timp ce Argentina şi Chile împart semnificative depozite mărginaşe: Strâmtoarea
Magellan din Patagonia şi Tierra del Fuego; adiţional, Argentina are regiuni
tradiţionale producătoare de petrol în jurul oraşului patagonian Comodoro Rivadavia;

35
 Brazilia deţine rezerve limitate de petrol şi gaze pe platforma litorală; Columbia a fost
mult timp capabilă să-şi asigure producţia de petrol şi gaze cu centre principale în
partea centrală a Văii Magdalena şi aria Putumayo la graniţa cu Ecuadorul;
 America de Sud are foarte puţine rezerve de cărbune; Columbia exportă cărbune din
Peninsula La Guajira şi bazinul de jos al râului Magdalena-sud de Barraanquilla, iar
Argentina are cantităţi limitate de cărbune superior la El Turbio în sudul extrem;
Brazilia produce cantităţi relativ mici de cărbune în statele sudice în timp ce ariile din
nord-vestul Venezuelei şi în interior de la Concepcion în Chile au de asemenea mine
de cărbuni;
 Minereurile fieroase: America de Sud deţine cam 1/5 din rezervele de fier ale lumii;
 cele mai importante resurse sunt în Brazilia şi Venezuela, aprovizionând industria
siderurgică internă, cât şi exportul; marea majoritate a rezervelor continentele sunt în
statele braziliene: Minas Gerais, Para, Mato Grosso do Sul unde filoane de minereuri
de magnetit şi hematit conţin până la 50-65% fier; în Venezuela regiuni ca Mount
Bolivar şi El Pao în Sierra de Imataca, situate la baza Highlands (podişului înalt) din
Guyana au rezerve de minereuri, conţinând un procent ridicat de fier;
 strate de înaltă calitate de acest tip sau găsit la Mutun, Bol, şi în partea centrală a
Anzilor Chilieni; minereuri de fier oolitic s-au găsit la Sierra Grande în Argentina şi
Paz del Rio în Cordiliera Orientală a Columbiei;
 depozite de minereuri de fier sunt localizate la Marcona (Peru) şi de-a lungul unei
centuri înguste de la Taltal la Ovalle în nordul Chile; depozite lateritice de hidroxizi
fieroşi sunt foarte răspândite mai ales în Columbia, Brazilia şi Argentina;
 manganul se întâlneşte în formaţiuni sedimentare în statele braziliene: Amapa şi
Minas Gerais, ca şi în ţinuturile înalte din Bolivia; în mici cantităţi se găseşte şi în
Argentina, Chile, Uruguay, Ecuador;
 America de Sud este deficitară în nichel, minereuri de crom şi cobalt, deşi mici
cantităţi se găsesc împreună cu alte minerale în centrul Anzilor din Peru, în câteva arii
din estul Braziliei şi în centru şi nordul Anzilor Argentinieni; Chile are a doua
cantitate de rezerve de molibden din cele doua Americi, după SUA;
 Minereurile neferoase: sunt abundente în America de Sud;
 rezervele de cupru ale continentului reprezintă 1/4 din rezervele mondiale, aproape
toate găsindu-se în Chile şi Peru; în Chile, depozitele Chuquicamata din nordul
Deşertului Atacama conţine cea mai mare cantitate de cupru din lume şi are minereuri
cu 2,5% cupru; mina El Teniente în Anzi, sud-est de Santiago deţine de asemenea
rezerve importante de cupru;
 depozitele cele mai importante din Peru se întâlnesc în şirurile centrale Andine lângă
Yauricocha, Morococha, Casapalca, Cerro de Pasco, Huaron, ca şi în sud unde mina
Toquepala s-a deschis în 1960; cupru se întâlneşte şi în Argentina, Bolivia înaltă şi la
Caraiba în statul brazilian Bahia;
 Bolivia se situează printre primele 4 producătoare de cositor din lume; filoane de
cositor există în Anzii estici ai ţării într-o fâşie ce se extinde de la Oruro la Potosi;
zăcăminte importante de cositor se mai întâlnesc în bazinul Amazonian al Braziliei de
vest, lângă Râul Madeira;
 plumb şi zinc se găsesc în multe ţări, dar în cantităţi mai abundente se întâlneşte în
Anzii Centrali, Peru, în statele Minas Gerais din Brazilia, în Bolivia înaltă şi în nordul
Anzilor Argentinieni;
 bauxita se exploatează în Guyana şi Surinam, lângă Ciudad Guayana în Venezuela şi
în mai multe areale din estul Bazinului Amazonian din Brazilia;

36
 mici cantităţi de mercur există în Anzii Centrali şi Chile şi lângă Huancavelica în
Peru;
 antimoniu se întâlneşte în Bolivia şi în cantităţi mai mici în centrul Perului;
 Metale preţioase: în ciuda faptului că America de Sud a constituit o importantă sursă
pentru Europa în aur şi argint (din secolul XVI până la sfârşitul secoluluiXVII), în
secolul XX regiunea contribuie doar cu o mică parte la producţia mondială de metale
preţioase;
 Brazilia este liderul continentului sud-american la producţia de aur, cu depozite în
bazinul Amazon, care contribuie cu cea mai mare parte a producţiei; centrele miniere
tradiţionale din Minas Gerais, Goias, Mato Grosso şi-au redus din importanţă;
depozitele din bazinul columbian Atrato River reprezintă surse semnificative de aur,
iar metalul se mai extrage în Venezuela şi în clasicele mine de aur din Anzii Centrali
de pe teritoriu Perului, în Anzii Chilieni, în aria Crajas din Brazilia;
 din punct de vedere istoric Peru a fost unul dintre principalii exportatori de argint ai
lumii, exploatându-se în principal în minele care se extind din Cerro de Pasco până în
Huancayo în Anzi, dar producţia a scăzut de la începutul anilor ’70; argintul
ecuadorian este localizat în primul rând în Anzi, în timp ce Columbia, Argentina şi
Bolivia exploatează şi ele acest metal în ariile lor;
 platină se întâlneşte în Cordiliera Occidentală din Columbia de sud, iar în cantităţi mai
mici în asociaţie cu activităţile de exploatare a cuprului în centrul Perului;
 fundamentul Braziliei Înalte mai ales în statele Minas Gerais şi Goias este bogat în
pietre preţioase şi semipreţioase, inclusiv diamante; totuşi, Brazilia contribuie cu o
mică parte la producţia mondială de diamante;
 alte pietre preţioase şi semipreţioase ce abundă în aceeaşi regiune, sunt în special
topaze, tourmaline, beriliu, opale, safire, ca şi cuarţ de un grad suficient de înalt
pentru a fi utilizat în industria electronică; Columbia este cunoscută pentru smaralde,
localizate în minele Muzo din Cordiliera Occidentală;
 variate elemente utilizate în industrie ca: beriliu, niobiu (columbiu), thoriu, litiu,
metale rare şi mică se extrag din America de Sud; Brazilia de nord-est prin Minas
Gerais şi Argentina prin Sierra de Cordoba sunt surse importante pentru aceste
minerale;
 Depozite nemetalice: America de Sud deţine puţine depozite semnificative de fosfaţi
sau potasiu (materia primă pentru mulţi fertilizatori);
 deşertul Atacama din nordul Chile are mari depozite de nitraţi utilizaţi pentru
fertilizatori şi în industria armamentului, dar ulterior au fost înlocuiţi în mare măsură
de fertilizatori sintetici şi nitrogenul atmosferic; totuşi, continuă să fie folosiţi ca sursă
de iod;
 calcarul este exploatat în Ecuador, Brazilia, Chile, Columbia în timp ce Uruguay şi
Columbia sunt producători importanţi de marmură; Brazilia deţine cele mai mari
depozite de grafit ale continentului;
 Resursele biotice: aceste resurse sunt distribuite inegal pe continent; de exemplu,
singurele arii extinse care se pretează pentru o agricultură extensivă se găsesc în
pampasul argentinian, centrul Chile, sud-estul Braziliei şi pe litoralul Uruguayan;
 populaţiile pre-columbiene au introdus în cultură numeroase plante ca: porumbul,
cartoful, maniocul şi fasolea, care odată introduse în Lumea Nouă au devenit alimente
de bază şi au constituit pe viitor rezervele de hrană ale lumii;
 se adaugă un mare număr de plante sud-americane care furnizează droguri, inclusiv
chinina (obţinută din coaja câtorva copaci din genul Cinchona, specifică pantelor

37
 estice ale Anzilor) şi cocaina (extrasă din frunzele arbustului de coca, întâlnită în
Anzii de Est din Peru şi până în Bolivia);
 pădurile întinse care acoperă aproximativ jumătate din continent, constituie cea mai
bogată resursă naturală a Americii de Sud; cu peste 1,5 milioane mile 2 de pădure
umedă tropicală, Brazilia este cea mai dens împădurită ţară a continentului; totuşi, din
anii ’80 defrişările rapide în pădurea umedă amazoniană a devenit o preocupare de
interes mondial, datorită efectelor asupra mediului înconjurător (incluzând pierderea
biodiversităţii, pădurile de specii cu lemn moale şi a schimbării potenţialului climatic);
 deşi mult mai limitate, pădurile sunt extinse şi pe suprafeţe mari în sudul râului Bio-
Bio în Chile, în Anzii de Sud ai Argentinei, ca şi în Parana din sudul Braziliei;
 pământurile cu ierburi tropicale cum sunt savanele de tip llanos din Columbia şi
Venezuela, campos din Podişul Mato Grosso din Brazilia şi Pampasul Argentinian (o
păşune de latitudine mijlocie), reprezintă cea de-a doua resursă biologică (ca
importanţă) a Americii de Sud;
 în timpurile pre-columbiene, relativ puţine animale au fost domesticite şi aproape nici
una nu s-a extins dincolo de limitele geografice ale strămoşilor lor sălbatici; o excepţie
o reprezintă raţa Muscovy; lama şi alpaca au fost domesticite în Anzii înalţi din
timpul Imperiului Incas (posibil chiar mai înainte); porcii de guinea au fost domesticiţi
ca sursă de carne în timpurile pre-incaşe în platourile andine din Columbia şi până în
Argentina;
 printre animalele introduse pe continent au fost vitele, caii, caprele, oile şi porcii, toate
adaptându-se rapid şi cu succes în Lumea Nouă; bovinele au devenit deosebit de
importante în arii ca: Llanos în Venezuela şi Columbia, Pampasul Argentinian şi
câmpiile din Uruguay, în timp ce ovinele şi caprinele predomină pe păşunile mai
uscate şi mai reci din regiunile muntoase înalte şi în Patagonia;
 vânatul se găseşte din plin în cele mai multe habitate, deşi mamiferele sunt puţine;
căprioarele sunt reprezentate de câteve specii; o varietate de animale sunt exportate ca
animale de companie sau pentru grădini zoologice;
 mai multe animale neotropicale furnizează pieile binecunoscute în întreaga lume;
chinchilla originară din Anzii înalţi din Peru şi până în Argentina, au fost vânate
pentru delicatele blănuri, iar acum este pe cale de dispariţie în ciuda legilor de
protecţie şi a interdicţiilor puse pe seama comerţului cu blănurile lor; s-au făcut
numeroase eforturi pentru creşterea numărului lor în ferme specializate; uriaşa vidră
amazoniană, câteva felina cum sunt puma, jaguarul şi rozătoare ca nutria furnizează
de asemenea blănuri de mare valoare;
 colonizarea păsărilor de apă de-a lungul coastelor peruane şi chiliene produce o mare
cantitate de excremente (guano), care este un fertilizator important;
 subspecii de animale carnivore acvatice incluzând foci şi morse, sunt exploatate pentru
ulei, grăsime şi blănuri în special în Uruguay; foci pentru blănuri şi lei de mare se
întâlnesc de-a lungul coastelor sudice ale Americii de Sud, deşi numărul lor a fost
redus prin vânătoare.

7.3. Industria
 la începutul anilor ’90 sectorul industrial genera mai mult de o treime din PIB-ul
Americii de Sud; din acest total, cam 4/5 erau reprezentate de produse industriale iar
restul de construcţii şi utilităţi publice;
 în timpul ultimului sfert de secol XX, producţia industrială a Americii de Sud a
realizat câştiguri substanţiale, în special în producţia de ciment, oţel, fontă, automobile
şi articole de uz casnic;

38
  Brazilia, cu principalul centru industrial São Paulo, s-a ridicat ca un colos industrial al
continentului, urmată de Argentina, Venezuela şi Chile;
 industria construcţiilor de maşini mai păstrează şi în prezent unele metode tradiţionale;
 tehnicile de construcţii, munca intensivă şi calitatea este deseori scăzută, iar costurile
relativ ridicate; şi totuşi, construcţia de clădiri înalte şi medii pentru birouri (zgârie
nori), hoteluri, structuri comerciale realizate în timpul ultimilor 20 de ani au alterat
puternic linia orizontului al oricărui oraş mare de pe continent în ciuda existenţei unei
penurii uriaşe a locuinţelor, iar construcţiile rezidenţiale au rămas foarte mult în urmă;
se datorează în special redusei abilităţi a guvernului de a furniza locuinţe finanţate de
stat şi a implicării limitate a investiţiilor în construcţiile rezidenţiale.

7.4. Agricultura
 constituie o importantă parte a economiei Americii de Sud;
 creşterea animalelor reprezintă o ocupaţie de bază în regiunile rurale (în special
creşterea vitelor); cea mai mare parte a producţiei comerciale de animale, în special
pentru sectorul exporturilor s-a realizat de pe mari proprietăţi;
 doar 1/8 din terenurile Americii de Sud sunt pretabile pentru cultura permanentă a
plantelor şi păşunat;
 productivitatea agricolă ar putea fi sporită prin măsuri ca: furnizarea unor credite
agricole adecvate, creşterea capacităţii de înmagazinare, dezvoltarea sistemului de
transporturi şi extinderea sistemului educaţional în ariile rurale; astfel de schimbări au
fost totuşi benefice pentru marele număr de ferme mici (minifundias) - 3/4 din
fermierii din America de Sud deţinând mai puţin de 25 acrii (10 ha) - făcând posibil
pentru acei fermieri să-şi îmbunătăţească standardele de viaţă şi să contribuie la
dezvoltarea naţională;
 schimbările ar fi ajutat de asemenea la atenuarea şomajului foarte răspândit,
preponderent în zonele rurale dens populate; şomajul este o problemă în astfel de arii,
deşi mai puţin de 1/3 din populaţia angajată a Americii de Sud lucrează în agricultură,
în comparaţie cu aproape 1/2 din populaţia lumii;
 creşterea costurilor pentru obţinerea produselor agricole a depăşit creşterea preţurilor
plătite pentru bunurile agricole rezultate şi aceasta a dezechilibrat şi a determinat să
scadă substanţial potenţialul de investiţii în sectorul agricol;
 Culturile agricole principale. Porumbul, o plantă originară din America tropicală iar
acum o materie primă de larg consum în toată lumea este cea mai cultivată plantă de
pe continent, Argentina devenind una din marile exportatoare;
 fasolea, incluzând mai multe specii ale genului Phaseolus, sunt cultivate pe suprafeţe
întinse şi formează cel mai important produs alimentar în majoritatea ţărilor;
 maniocul (cassava) şi cartoful dulce, de asemenea specifice pentru lumea nouă, au
devenit hrană de bază în cea mai mare parte a Africii tropicale şi unele regiuni din
Asia; cartoful cu origini în Anzii înalţi a devenit un bun de larg consum în multe ţări
europene;
 alte câteva plante au fost introduse în cultură în mediul sud-american, cum sunt quinoa
şi canahua-amândoua mici plante utilizate ca cereale; dovleceii sunt plante pre-
columbiene care s-au răspândit în întreaga lume, ca şi roşiile originare de pe coasta
vestică a Americii de Sud; cashews-cultivat în majoritatea ţărilor tropicale şi nucile
braziliene din bazinul Amazonian sunt considerate delicatese locale;
 arborele de cacao originar din regiunea Amazonului, a fost preţuit de populaţia
indigenă şi este încă cultivat în multe regiuni ale Americii de Sud, în special în statul
Bahia din Brazilia; avocado este de asemenea originar din aceeaşi regiune; ananasul,

39
 probabil cu originea în sudul Brazilian şi în bazinul râului Parana, a fost cultivat în
America de Sud tropicală şi Indiile de Vest înainte de sosirea lui Columb; papaya şi
guava sunt de asemenea din America tropicală;
 europenii au introdus un număr de plante pe continent; trestia de zahăr a fost cultivată
în America de Sud tropical-umedă din vremuri coloniale timpurii, mai ales în nordul
Braziliei unde a devenit baza economiei; în medii asemănătoare, bananele au fost un
aliment local foarte important, iar de la începutul anilor ’70, Ecuador a devenit unul
dintre cei mai mari exportatori de banane de pe Glob; mango, portocale, cocos (în
regiunile costiere), lămâi şi grapefruits se cultivă pe suprafeţe întinse în toată America
de Sud tropicală şi subtropicală;
 printre cereale, orezul a fost introdus din Asia; se cultivă extensiv în oazele deşertice
irigate ale coastei peruviene, precum şi în savana şi în pădurile umede din Brazilia şi
Columbia; grâul, împreună cu alte cereale a fost introdus de spanioli din anul 1550 în
toată America de Sud andină (unde se mai cultivă încă); totuşi, cea mai mare producţie
se obţine în Pampasul Argentinian şi litoralul sud-vestic al Uruguaylui unde a fost
introdus după mijlocul anilor ’80; soia a fost introdusă în Pampasul Argentinian în anii
’50 şi în Brazilia de Sud în anii ’60, iar acum este o plantă comercială extrem de
importantă;
 orezul, maniocul (cassava) şi cu extindere mai mică porumbul reprezintă principalele
produse ale agriculturii realizate de micii proprietari agricoli, furnizând carbohidraţii
pentru dieta personală;
 Plante comerciale. Arborele de cafea a fost importat din lumea veche începând cu
secolul al XVIII-lea şi creşte în ţinuturile înalte din Venezuela, Columbia şi Ecuador;
se exportă cantităţi mari din principalele arii producătoare din Cordiliera Centrală
Columbiană, sursa unora din cele mai calitative sortimente de cafea precum şi din mai
multe state braziliene incluzând Parana şi Minas Gerais;
 yerba maté (folosită pentru obţinerea ceaiului) este obţinută din frunzele unei plante
indigene din bazinul superior Parana; se mai culege încă în stare sălbatică în Paraguay,
Brazilia şi Argentina dar şi de pe plantaţii specializate din ultimele două ţări;
 tutunul este cultivat în multe ţări dar se produce în scopuri comerciale în special în
Brazilia şi Columbia;
 cele două condimente importante originare din America de Sud, sunt: red pepper sau
chili pepper şi un amestec de condimente tradiţional care se exportă din Brazilia;
 piperul negru introdus aici din Asia de sud-est a devenit o specialitate a coloniştilor
japonezi;
 America de Sud are de asemenea o mare varietate de plante uleioase, ca palmierul
babassu originar din Brazilia ale cărui nuci sunt folosite pentru a fabrica săpunul;
cerurile vegetale se produc în special din secreţiile ceroase găsite în frunzele
palmierului carnauba din Brazilia; fildeşul vegetal este obţinut din seminţele tari ale
palmierului tagua, care se găseşte în cea mai mare parte a nordului Americii de Sud,
dar şi în regiunile joase ale Ecuadorului;
 bumbacul care a fost folosit pentru îmbrăcăminte din timpuri preistorice se cultivă pe
mari suprafeţe în vestul Braziliei, coastele Peruane şi în provincia Chaco din
Argentina;
 kapok şi plante producătoare de fibre din frunze şi tulpine ca sisalul, se cresc extensiv;
iraca, o plantă ce pare un palmier fără tulpină se cultivă în sudul Columbiei şi în
nordul Ecuadorului, iar fibrele sale extrase din frunzele tinere sunt folosite în ţeserea
pălăriilor Panama-odată faimoase;

40
 mai multe plante furnizează latex, din care se extrage cauciucul; seringa (pasa rubber)
şi specii înrudite originare din Bazinul Amazon erau cunoscute de grupurile indigne şi
au constituit baza pentru „rubber boom-ul” brazilian la sfârşitul anilor ’80; planta
balata e un cauciuc nonelastic utilizat la mingiile de golf şi base-ball; chicle o gumă de
latex extrasă din arborele sapodilla se foloseşte la prepararea gumei de mestecat;
cauciucul artificial a redus enorm cererea pentru multe dintre cauciucurile naturale;
 „regii comerciali” ai arborilor sunt arborele de cauciuc şi alunul brazilian; arborele de
cauciuc a fost unul dintre cele mai importante obiective în penetrarea şi exploatarea
pădurii; a dat naştere unei perioade de mare dar temporară prosperitate în special
pentru oraşul Manaus (Brazilia); cauciucul obţinut din arborii sălbatici dar şi din mici
plantaţii continuă să contribuie la economia amazoniană;
 iuta, miezul palmierului (din Euterpe oleracea) şi quarana (Paullinia cupana - folosită
la o băutură slabă braziliană) sunt toate plante comerciale minore;
 păşunile domină de departe utilizarea terenurilor în regiunile defrişate ale Bazinului
Amazon, atât în ferme mari ca în sudul regiunilor Para şi Mato Grosso cât şi în arii
iniţial recoltate de micii producători pentru plante anuale, ca cele din lungul
Autostrăzii Transamazoniene; păşunatul e dominant în regiuni ca Rondonia, unde
programe guvernamentale au promovat şi cultivarea de cacao, cafea, alune braziliene
şi plante perene pentru care există o piaţă de desfacere;
 un lemn foarte bun este furnizat de mahon (Swietenia macrophylla şi Swietenia
humilis), cedrul amazonian (Cedrela odorata), trandafirul brazilian (Dalbergia nigra)
şi multe alte specii, din care unele sunt ameninţate din cauza exploatării intensive;
 alţi arbori cum sunt: coumarou sau tonka bean (Dipteryx odorata) produc ingrediente
pentru parfumuri, esenţe şi medicamente;
 în Brazilia, arii cu păduri „nederanjate” au fost desemnate pentru folosinţa de către
culegătorii de alune; totuşi, stabilirea unor astfel de terenuri („rezerve de extracţie”) a
venit în conflict cu cererile fermierilor şi speculanţilor, ultimii obţineau de cele mai
multe ori drepturi prin mijloace nelegale, iar activitatea lor cerea o monitorizare
atentă;
 asociaţiile agricole şi corporaţii agro-forestiere ca Fordlandia, Belterra şi Jari în estul
Braziliei şi Tournavista în Peru au avut un succes limitat; antepriza Jari de exemplu, a
fost preluată de un consorţiu al investitorilor brazilieni şi guvern în 1982; corporaţii
transnaţionale investitoare în creşterea animalelor în special în Para de sud şi Mato
Grosso au inclus Volkswagen AG, Swift-Eckrich Inc., King Ranch Inc sau Liquigos
Italiana, ulterior toate şi-au încetat activitatea;
 creşterea animalelor: datorită faptului că vitele au o importanţă economică şi culturală
majoră pentru economiile coloniilor hispanice, America de Sud deţine un însemnat
procent din totalul populaţiei de animale din şeptelul mondial; creşterea raselor hibride
de vite de cea mai înaltă calitate ca: Herefords, Angus şi Charollais, se întâlnesc pe
pajiştile bogate de la latitudini medii ale Pampasului Argentinian şi în Uruguay; de
asemenea, cea mai mare parte din Llanos, din nordul Americii de Sud este dedicată
păşunatului;
 pajiştile bazinului Amazonian create la sfârşitul secolului XX, constau din importuri
de ierburi tropicale africane, care susţin mari turme de Brahman, Charollais şi alte rase
hibride, ca şi animale exotice cum ar fi bivolul de apă asiatic; creşterea animalelor este
dezvoltată în sud, Brazilia estică şi sudică şi în zonele temperate ale Anzilor,
continuată în aproape majoritatea mediilor favorabile ale fiecărei ţări;
 în regiunile andine înalte în general peste 10000 de picioare (peste 3000m) şi în
zonele joase mai reci sau mai aride, bovinele sunt numeric depăşite de alte animale;
lamele şi alpaca, împreună cu ovinele şi caprinele se găsesc în Anzii înalţi din

41
 Ecuador, în nordul Argentinei şi Chile; vicuńas se mai întâlnesc la altitudini foarte
mari, de obicei la peste 14000 de picioare (peste 4300m) în Peru; ovinele predomină în
Patagonia şi Ţara Focului, în timp ce caprinele domină numeric în Deşertul Atacama
şi în poligonul secetos al Braziliei de nord-est; porcinele şi alte animale mici
domestice ca păsările de curte se întâlnesc în aproape toate ariile rurale ale
continentului;
 în cadrul sitului andin (iniţial aparţinând stabilimentelor incaşe), extinzându-se din
sudul îndepărtat al Columbiei până în nordul Argentinei, porcii de guineea sunt încă
crescuţi ca resurse de hrană.

Energia electrică şi irigaţiile

 cantitatea totală de energie generată în America de Sud a crescut cu 10% între anii
1987 şi 2000, mai ales prin construirea proiectelor de scară largă; totuşi există o mare
diferenţă între ţări: energia electrică pe cap de locuitor în Venezuela este mai mare de
două ori faţă de media regională; în Argentina, Chile şi Uruguay este aproape de
medie, iar în Guyana şi Peru se situiează mult sub limita medie;
 industria consumă aproape 2/5 din energia electrică generată în America de Sud, în
timp ce consumul în gospodării este de încă 2/5; restul se îndreaptă spre alte folosinţe
sau se pierde prin reţeaua de transport;
 capacitatea electrică privată instalată, care este constituită în principal din uzine
termoelectrice cu costuri relativ ridicate, reprezintă un procentaj scăzut din totalul
capacităţii instalate;
 Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay şi Venezuela au iniţiat programe ambiţioase
de instalaţii electrice care au profitat de resursele hidroenergetice abundente ale
regiunii;
 până la sfârşitul secolului XX în America de Sud s-au realizate câteva dintre cele mai
mari proiecte hidroelectrice ale lumii, incluzând barajul de la Itaipu (la graniţa dintre
Paraguay şi Brazilia) şi bazinul Guri Dam din Llanos-ul venezuelean;
 câteva dintre proiectele hidro-electrice au fost de asemenea destinate pentru irigaţii,
dar există multe faze când construcţia canalelor de distribuţie pentru irigaţii nu este
încă terminată; doar 8% din totalul terenurilor arabile şi a terenurilor cultivate cu
culturi este irigată;
 Brazilia şi Argentina au cele mai numeroase suprafeţe irigate, în timp ce Suriname,
Peru, Chile şi Guyana au cele mai mari proporţii de terenuri irigate în relaţie cu
terenurile cultivabile; din cauza relativei lipse a terenurilor agricole în aceste ţări,
irigaţia la scară largă reprezintă o necesitate de bază pentru sectorul agricol.

7.5. Transporturile şi comerţul

Transporturile
 pe o suprafaţă de mărimea Americii de Sud un sistem eficient de transport este necesar
pentru dezvoltarea hinterlandului, expansiunea pieţelor naţionale şi integrarea
diferitelor sisteme economice (specifice fiecărei ţări în parte);
 spre deosebire de America de Nord, America de Sud încă nu are o reţea integrată de
transporturi adecvată; eforturi semnificative au fost făcute pentru a se îmbunătăţi
relaţiile de transport atât în interiorul statelor cât şi între acestea;
 Transporturile rutiere. America de Sud prezintă o reţea de drumuri extinsă şi care se
dezvoltă rapid; în multe ţări totuşi doar un procentaj mic de drumuri este asfaltat şi în
regiunile cele mai izolate abia permit trecerea a două maşini una lângă alta;

42
 în dezvoltarea sistemelor naţionale de autostrăzi internaţionale, o atenţie particulară a
fost îndreptată către proiecte de integrare a drumurilor; Banca de Dezvoltare Inter-
Americană şi Banca Mondială au fost puternic antrenate în aceste proiecte, ca de
exemplu în construirea de poduri între Paraguay şi Argentina, Argentina şi Uruguay,
Paraguay şi Brazilia - toate aceste legături au fost finalizate până la sfârşitul anilor ’70;
 un drum care leagă Venezuela de Brazilia permite transportul de la nord la sud prin
Bazinul Amazon; Brazilia continuă să deţină cea mai extinsă reţea de drumuri,
aparţinând sistemului autostrăzii Pan-Americane, care se extinde pe tot cuprinsul
Americii;
 datorită mărimii continentului şi varietăţilor nemărginite a mediilor fizice, o reţea de
drumuri eficientă este de mare importanţă; nu numai că asigură transportul de
persoane pentru cea mai mare parte a populaţiei, dar oferă şi cel mai lesnicios
transport de bunuri între ţări; în toate statele sud-americane transportul cu camioane a
preluat o parte importantă din volumul de bunuri transportate terestru;
 ca o completare la stimularea dezvoltării economice, au fost realizate trasee ca
Autostrada Transamazoniană şi Autostrada Marginal de la Selva, ce unesc ţările din
estul Anzilor, construite în anii ’70; rezultatul acestui efort a fost confuz deoarece s-au
produs pagube importante pădurilor tropicale;
 Transporturile feroviare. În cea mai mare parte a ţărilor Americii de Sud căile ferate
şi-au pierdut poziţia dominantă ca mijloc principal de transport, fiind înlocuite de
reţele rutiere integrate care s-au dezvoltat rapid din anii ’60;
 mai mult, transportul pe cale ferată este îngreunat de problemele operaţionale ca şi de
echipamentul depăşit; aproape toate căile ferate au o singură linie, ceea ce determină
întârzierea traficului şi descurajează serviciul de transport al pasagerilor; multe ţări au
două sau mai multe trasee, în general izolate, care împiedică integrarea eficientă a
sistemului de căi ferate la nivel continental;
 până în anii ’80 practic toate căile ferate erau proprietatea statului; ulterior, guvernele
în eforturile lor de a privatiza economiile naţionale, au renunţat la un mare procentaj
de acţiuni din căile ferate deţinute; aceasta a condus la eliminarea unui uriaş număr de
rute pentru transportul pasagerilor, ca şi reducerea transportului de mărfuri;
 Transportul maritim. A fost mult timp o componentă vitală a sistemului de transport
din America de Sud; marea majoritate a importului şi exportului spre şi dinspre
continent se realizează pe apă;
 America de Sud are un număr de porturi ca: Rio de Janeiro, Salvador, Montevideo şi
Valparaiso, împreună cu numeroase porturi improvizate şi rade incluzând Buenos
Aires, Callao, Barranquila; multe din aceste porturi s-au deteriorat semnificativ până
în anii ’60, când unele dintre porturile importante ale regiunii au fost trecute pe „lista
neagră” de către asiguratori şi companii navale; de la începutul anilor ’70, multe din
aceste porturi au suferit modernizări şi renovări importante, inclusiv instalarea
facilităţilor de depozitare;
 mai multe state fac un efort susţinut pentru a dezvolta şi a lărgi pieţele maritime
naţionale; acest efort intenţionează să oprească tendinţa iniţială de a avea un comerţ
realizat cu nave maritime ale unor companii aparţinând unor state din afara
continentului sud-american şi parţial să promoveze integrarea regională şi să
îmbunătăţească balanţa naţională de plăţi;
 Transportul fluviatil. Există două sisteme fluviale interne de importanţă internaţională,
bazinul Paraguay-Uruguay (care include teritorii din patru ţări) şi bazinul Amazon
(şase ţări); fiecare are mai multe mii de mile de căi navigabile;

43
  mai mult, există alte trei sisteme minore: Magdalena în Columbia, Orinoco în
Venezuela, São Francisco în Brazilia care contribuie la dezvoltarea transporturilor
fluviatile;
 celelalte cursuri de apă nu pot fi incluse într-un sistem de navigaţie intern datorită
câtorva piedici în utilizarea lor, incluzând sezoanele secetoase, direcţia de curgere a
râurilor şi cascade dificile;
 în general, volumul traficului fluviatil în America de Sud este relativ redus, iar
perspectivele pentru o creştere sunt limitate;
 Transportul aerian. S-a dezvoltat rapid de la al doilea Război Mondial, în special
datorită faptului că evită obstacolele geografice care împiedică transporturile de
suprafaţă;
 creşterea înregistrată pe acest tip de transport este semnificativă în ceea ce priveşte
transportul de pasageri şi mai puţin în cel de mărfuri;
 fiecare ţară are propriul sistem de servicii aeriene interne, condus până la sfârşitul
anilor ’80 de guverne sau de companii private-puternic subvenţionate; în timp ce unele
guverne încă mai conduc corporaţii internaţionale, privatizarea în industria de
transport aerian le-a înlăturat pe cele interne;
 toate capitalele şi cele mai mari oraşe sunt legate prin servicii aeriene de centrele de
trafic major ale SUA şi Europei; liniile interne s-au extins după 1970, când au fost
introduse linii de scurtă durată.

Comerţul
 în America de Sud cele mai multe bănci şi instituţii financiare sunt mari
antreprize cu filiale în multe localităţi;
 în unele ţări o mare proporţie a acestora erau proprietăţi ale Guvernului până la
sfârşitul anilor ’80; ulterior, băncile proprietăţi cu capital străin sau mixt sunt des
întâlnite;
 antreprizele cu vânzări en-gros şi en-detail pe de altă parte sunt în cea mai
mare parte concerne individuale şi în multe cazuri sunt chiar magazine familiale;
magazinele universale sau lanţurile de magazine neobişnuite în cea mai mare parte a
ţărilor sud-americane până la începutul anilor ’70, au devenit o parte importantă a
sectorului comercial, mai ales în marile oraşe;
 în anii ’80, structuri manageriale şi de piaţă moderne şi-au făcut apariţia în
multe ţări, în special în Brazilia, Argentina, Uruguay, Columbia sau Venezuela -
deseori dând o nuanţă competitivă în raport cu cei care le-au adoptat;
 Comerţ intern. Comerţul intraregional continuă să fie de mică importanţă în
America de Sud; în ciuda creşterii rapide de la al doilea Război Mondial, comerţul
intraregional în America Latină numără doar 1/10 din totalul exporturilor;
 o convingere fermă predomină în America de Sud precum că, intensificarea
comerţului intraregional reprezintă condiţia necesară pentru o creştere economică
rapidă, deoarece ar reduce dependenţa excesivă a regiunii de pieţele străine, ar
diversifica exporturile şi ar uşura balanţa problemelor de plată;
 comerţul Americii de Sud cu restul Americii Latine este prezent în puţine ţări;
 Argentina, Brazilia şi Venezuela deţin mai mult de jumătate din exporturi şi
absorb jumătate din importurile restului Americii Latine;
 toate ţările independente ale Americii de Sud, cu excepţia Guyanei şi
Surinamului, aparţin Asociaţiei de Integrare a Americii Latine (LAIA - iniţial
Asociaţia Comerţului Liber Latin American);

44
 în ciuda unor obstacole imense, incluzând nivele inegale de dezvoltare,
infrastructura de legături neadecvată şi distanţele fizice enorme dintre ţări, LAIA a
direcţionat eforturile sale către o politică tolerantă pentru membrii săi; va reduce
gradat datoriile din import şi alte restricţii pe importuri, în timp ce a ajuns la acorduri
de compensare a plăţilor comerciale între băncile centrale;
 Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru, Venezuela au format Grupul Andin, cu
scopul de a ajunge la un acord în privinţa problemelor de comerţ, inclusiv tarifele
externe, reduceri de tarife aplicabile producţiei subregionale şi coordonarea politicilor
către investiţiile străine; Peru şi-a suspendat activitatea ca membru din 1992 dar a
rămas observator;
 aproape 3/4 din comerţul între membrii LAIA constau din bunuri primare şi
1/5 din produse prelucrate şi semiprelucrate; printre produsele primare importante
sunt: alimente, băuturi, tutun, materiale de construcţie şi metale neferoase; printre
bunurile prelucrate şi semiprelucrate se numără: produse chimice, utilaje, automobile,
echipamente de transport;
 toate aceste eforturi către integrare au fost în parte responsabile pentru
creşterea rapidă a ariei comerţului intern şi pentru o largă contribuţie către o balanţă
mai mare a comerţului către aceste ţări;
 un component important al acestui comerţ au fost acordurile binaţionale, asfel
încât surplusurile comerciale şi deficitele între naţiuni au scăzut considerabil;
 Comerţul extern. Importuri esenţiale cu capital particular sunt necesare pentru
a accelera procesul de industrializare; o problemă majoră a fost faptul că exporturile şi
finanţările externe nete, nu au generat un venit suficient pentru a plăti importurile;
 în ciuda creşterii comerţului, partea Americii de Sud în comerţul mondial a
rămas încă mică, în primul rând din cauză că volumul comerţului între ţările puternic
industrializate a crescut cu o rată mai rapidă;
 principalele produse de export sunt: bunuri primare, ce includ alimente şi
produse agricole (zahăr, banane, cacao, cafea, tutun, carne, porumb, grâu),
combustibili (petrol, gaze, produse petroliere), minereuri (cupru, cositor, fier, plumb,
zinc); se mai exportă: ulei de in, bumbac, piei de animale, făină de peşte, lână etc.;
 bunurile manufacturiere îşi câştigă tot mai mult accesul spre pieţele lumii;
Brazilia a devenit un semnificativ producător de arme, ca şi exportator; printre alte
produse mai exportă avioane şi încălţăminte;
 alte câteva ţări: Uruguay, Argentina, Columbia, Chile şi-au mărit exporturile
nontradiţionale în ultimii 20 de ani;
 mai mult de 1/4 din aceste exporturi sunt trimise în SUA, 1/5 în Europa de
Vest;
 din 1970 comerţul ilicit cu droguri, în special cocaina care este produsă în
Peru, Bolivia şi Columbia, a contribuit enorm la valoarea exporturilor din regiune;
 aproape 3/4 din importurile Americii de Sud constituie unelte, vehicule şi
prese, chimicale şi produse farmaceutice, hârtie, produse textile etc:
 o pătrime din totalul importurilor provin din SUA, 1/7 din vestul Europei;
 în general, comerţul extern din America de Sud este un sector cu o
diversificare redusă; este foarte dependent de importuri şi suferă de pe urma
dezechilibrelor din comerţul cu statele industrializate.

45
 8. TURISMUL ÎN AMERICA DE SUD

Tabel nr.3
Ţara Obiective turistice naturale Obiective turistice antropice
Brazilia cascada Iguaçu, Amazonul şi Rio de Janeiro (plaja Copacabana, Muntele
pădurea amazoniană, plaje Corcovado cu statuia lui Isus, Parcul Naţional
(Copacabana, Ipanema, Pepino, Tijuca, carnavaluri-samba, bossa-nova), Brasilia,
Flamengo, toate în regiunea São Poulo (Teatro Municipal, Muzeul de Arte),
oraşului Rio), numeroase arii Salvador (numeroase biserici, carnaval), Manaus
protejate: Parcul Naţional (Teatro Amazonas, construit în stil renascentist
Chapada dos Veadeiros (în partea italian), Olinda (arhitectură colonială);
centrală), regiunea Pantanal (viaţă Jericoacoara (mic sat pecăresc pe coasta Ceara,
sălbatecă). plaje, dune, palmieri).
Argentina Masivul Aconcagua (6962 m, Buenoe Aires (Catedral Metropolitana, Teatro
alpinism); Patagonia-Parcul Colon, Muzeul Naţional de Arte Frumoase,
Naţional Los Glaciares (Natural Muzeul Naţional de Istorie); Cordoba
World Heritage Site: Fitzroy (arhitectură colonială, colecţii muzeale);
Range, Perito Moreno Glacier, staţiunile balneoclimaterice: Mar del Plata;
lacuri glaciare: Viedma, vestigii ale civilizaţiei precolumbiene şi
Argetino), Ţara Focului, hispanice; arhitectură colonială (Jujuy, Salta,
Pampasul (P. N. Lihue Calel), Tucuman).
Parcul Naţional şi cascada Iguazu.
Uruguay I-la Gorriti-plaje şi ruine ale unei Montevideo; staţiuni termale: Termas de
fortăreţedin secolul 18; Guaviyu, Salto, Arapey; plaje, staţiuni: Punta del
I-la Lobos-arie protejată -coloie Este (cea mai faimoasă, pe o peninsulă, circa
de lei de mare. 300 mii vizitatori anual), Atlantida, Piriapolis;
Colonia Suiza: 120 km vest de Montevideo,
fondată de o comunitate de elveţieni în 1862 şi
care încă păstrează o ambianţă europeană;
arhitectură colonială: oraşul Colonia del
Sacramento (oraş fondat de portughezi în 1680)
Chile Insula Paştelui (statui monolitice); Santiago, staţiuni: Vina del Mar-oraşul
plaje: Antofagasta, Copiapo grădinilor, cazinouri, plaje (Reñaca Beach);
(puţin valorificate), La Serena; staţiunea pentru sporturi de iarnă Portillo;
Districtul lacurilor; Frutillar (în februarie-festival de muzică
clasică); Puerto Varas-populară destinaţie
turistică; Punta Arenas; I-la Chiloe (biserici din
lemn, muzeu etnografic, plimbare cu kaiakul);
Peru Lacul Titicaca (cu insula vestigii ale civilizaţiei precolumbiene; vestigii
Taquile); peisaje naturale incaşe (Cuzco, capitala Imperiului Incaş, vestigii
deosebite-andine; arii protejate (P. arheologice-Coricancha, catedrală-1559, muzeu
N. Manu, P. N. Huascaran), de arheologie); Machu Picchu (oraşul pierdul al
vulcanul Huascaran (6768 m), incaşilor); Lima (Muzeul de artă, Muzeul
vulcanul Misti (5822 m), regiunea Naţional de Antropologie şi Arheologie,
Huaraz (Cordiliera Blanca, lacuri bisericile San Francisco şi Santo Domingo,
glaciare, canioane, izvoare arhitectură colonială, suburbiile Barranco şi

46
 fierbinţi, biodiversitate, situri
arheologice-Chavin de Huantar);
Bolivia regiunea Altiplano, lacul Titicaca
cu insulele: Isla Suriqui, Isla del
Sol, Islas de la Luna, Isla
Kalahuta, cu valoare naturală,
culturală şi arheologică; Zango
Valley (50 km nord de La Paz,
peşteri cu gheaţă, lacuri);
Masivele Illimani (6088), Huayna
Potosi (5648)-alpinism; Laguna
Verde, Laguna Colorada; Salar de
Uyini (pe locul unui lac sărat
preistoric)
Ecuador Arhipelagul Galapagos (floră şi
faună: iguane, ţestoase uriaşe, lei
de mare), Anzii (vulcani-
Cotopaxi, Chimborazo,
biodiversitate, lacuri); craterul
Pululahua-rezerveţie geobotanică;
Venezuela coasta caraibiană-plaje (Choroni),
Isla de Margaria, Munţii Anzi
(Sierra Nevada de Merida, Pico
Bolivar); Podişul Guyanelor,
Mas. Roraima, cascade-Angel,
jungla amazoniană, croaziere pe
Orinoco, lacul Maracaibo; Parcul
Naţional Canaima; La Gran
Sabana (peisaje spectaculoase,
cascade: Kama, Guebrado de
Jaspe, El Danto)
Paraguay Parcurile Naţionale Defensores
del Chaco, Cerro Cora (pădure
tropiocală uscată), Tinfunque,
fluviul Parana, cascadele Chololo
şi Pirareta, lacurile Ypoa şi
Ypacarai (sporturi nautice, în
împrejurimi Parcul Naţional
Ypacarai)
Miraflores); oraşele Arequipa (oraşul alb) şi
Ayucucho, Nazca-desene pe sol, Iquitos (poarta
junglelor amazoniene);
oraşele La Paz (Iglesia de San Francisco-1549,
Witches Market, Museo de Metales Preciosos
Pre-Columbinos), Sucre, Santa Cruz; vechile
oraşe Oruro (1606) şi Potosi (1548); ruinele
precolumbiene Tiahuanaco-cel mai important sit
arheologic; staţiunea de sporturi de iarnă
Chacaltaya; centrele Cochabamba (1574),
Sorata, Tupiza, cu valoare culturală, istorică şi
arheologică
capitala Quito-monumente de artă şi
arhitectonice (sec.16-18); oraşul Calacali
(monumentul Mitad del Mundo-jumătatea lumii,
situat pe ecuator; izvoare termale), zona golfului
Guayaquil, cu staţiuni balneare: Playas, Salinas,
Punta Carnero; alte destinaţii populare: Crucita,
Bahia de Caraquez; oraşul Guayaquil (fortul La
Planchada); ruinele incaşe Ingapirca şi
Rumicucho; staţiunea termală Termas de
Papallacta; centrul ecoturistic Bataburo (cabane
în regiunea amazoniază, pe teritoriul comunităţii
Huaorani); Montecristi (vechi oraş colonial),
oraşul Esmeraldas;
capitala Caracas (Plaza Bolivar cu catedrală din
sec. 17, Casa Natal de Bolivar, Santa Capilla-
biserică neogotică, Palatul Miraflores), oraşele
Cumana, Valencia, Maracaibo-monumente din
perioada colonială; staţiuni balneoclimaterice;
Coro (oraş istoric-1527, cu arhitectură colonială,
sec. 18, catedrală, muzeu de artă); Colonia
Tovar-fondată în 1843 de germani, cu
arhitectură originală;
complexul hidroenergetic Itaipu; vestigii
precolumbiene (în Parcul Naţional Cerro Cora);
capitala Asuncion (Casa Viola-arhitectură
colonială, catedrală-sec.19, Palatul
Guvernamental, Casa de Cultura Paraguaya,
Casa de la Independencia-cea mai veche clădire,
1772, grădină botanică, muzeul Barro), oraşul
Caacupe (centru religios important, centru de
pelerinaj); staţiunile turistice San Bernardino
(centrul turistic numărul 1 în timpul verii) şi
Aregua (faimos în meşteşugul olăritului), San
47

Columbia Munţii Anzi-peisaje deosebite
Surinam peisaje naturale variate-zona de
coastă, pădurea luxuriantă, cu
posibilităţi de vânătoare, pescuit;
Brownsberg Nature Park, Galibi
Nature Reserve.
Guyana numeroase cascade (Kaieteur
Falls, Marshall Falls), Rupununi
Savanna, ecoturism.
Lorenzo (oraş universitar), Concepcion (perla
nordului), Piribebuy (oraş vechi şi istoric,
muzeul războiului Chaco), Filadelfia
(comunitatea religioasă menonită), oraşul
Ciudad del Este;
vestigii ale perioadei hispanice (Santa Fe de
Bogota, Tunjo, Giron, Villa de Leyva, Boyaca);
catedrala săpată în sare de la Zipaquira,
sculpturile precolumbiene din P. N San Agustin;
oraşele Cartagena (fortificaţii din sec. 17), Santa
Marta (renumită staţiune balneoclimaterică),
Turbo, (prima aşezare spaniolă din America de
Sud), Cali (coride), Tumaco, Popayan;
arhipelagul San Andreas y Providencia (dotări
turistice moderne);
capitala Paramaribo
capitala Georgetow (St. George`s Cathedral,
muzee, grădină botanică şi zoologică), ruinele
fortăreţei olandeze Kyuk-Over-Al (secolul 16)

CARACTERISTICI REGIONALE

1. MUNŢII ANZI

1.1. ANZII DE NORD

Caracteristici geologice şi geomorfologice

 sistemul Ecuadorian este alcătuit dintr-un platou lung şi îngust cu direcţie S-N,
delimitat de două lanţuri montane, ce includ la rîndul lor numeroşi vulcani cu
altitudini mari.
 19 vulcani, 7 dintre aceştia avînd peste 4500m înălţime.
 marginea estică este mai înaltă şi mai veche şi poartă denumirea de Cord. Central; la
rîndul său aceasta include 20 de vulcani, dintre care unii precum Chimborazo
(6210m), sunt permanent acoperiţi de zăpadă.
 curgerile de lavă ale acestor aparate vulcanice au împărţit platoul în 10 bazine majore
situate între cele două cordiliere.

48
  a treia cordilieră a fost identificată în jungla din estul Ecuadorului, fiind denumită
Cordiliera Oriental. Catena apare ca o veche formaţiune aluvială care a fost
fragmentată de către rîuri şi precipitaţii puternice în cîteva mase montane.
 Cordiliera Oriental are o uşoară direcţie NE şi este cea mai lată şi cea mai lungă dintre
catenele columbiene (2370-2670m); deseori întreruptă de lanţuri transversale de
dimensiuni mici, care dau naştere la rîndul lor unor bazine de platou denumite sabanas
 pe latura NE se află Sierra de Perija; aceasta formează o parte din frontiera dintre
Venezuela şi Columbia, extinzîndu-se către nord la latitudinea de 11şN în peninsula
Guajira
 pe coasta caraibeană, la vest de Sierra de Perija se află izolat masivul cu aspect
tringhiular Santa Marta; din punct de vedere geologic Santa Marta nu face parte din
sistemul andin.
 Cordiliera reprezintă o axă înălţată, unde eroziunea a descoperit garnitele şi gneissele,
dar în cadrul căreia flancurile NV şi SE au rămas acoperite cu sedimente

Caracteristici climatice

 Anzii Venezuelei, Columbiei, Ecuadorului, Perului se desfăşoară de la ţărmul Mării

Caraibilor până la nodul orografic Cerro de Pasco fiind caracterizaţi de o impresionantă
diversitate climatică. Astfel, în Anzii Venezuelei se întâlneşte o climă caldă (tierra
caliente), la circa 1800 m tierra templada, iar la peste 2800 m – tierra fria cu vegetaţie de
paramos; se caracterizează prin sporirea semnificativă a precipitaţiilor şi prin scăderea
temperaturii cu 0,60 C la fiecare 100 de metri înălţime. La Quito, variaţia anuală a
temperaturilor medii lunare este inexistentă (toate lunile anului au media termică de 130
C) datorită variaţiei latitudinale a insolaţiei.
 în cordiliera mediană, distribuţia precipitaţiilor nu este influenţată de o expunere
privilegiată, ea suferind multiple variaţii, nu numai în funcţie de altitudine, dar şi în
funcţie de dispunerea locală a reliefului. Astfel, pe flancurile externe ale cordilierei din
zona Merida, precipitaţiile sunt abundente (3000 – 4000 mm/an), cu un dublu maxim în
aprilie-mai şi august-noiembrie; cel puţin o parte din aceste precipitaţii provine din
circulaţia ascendentă locală, briza diurnă împingând norii spre zona montană.
 în Anzii caraibieni, o trăsătură climatică importantă o reprezintă existenţa unei benzi
uscate, desfăşurată pe litoral, în principal în peninsula Goajira; aici, precipitaţiile cad doar
în intervalul octombrie-decembrie, în timp ce vara (anotimpul ploilor) rămâne uscată; de
asemenea, în masivul Turumiquire, precipitaţiile sunt substanţiale; totuşi, există sectoare
cu un singur maxim în noiembrie (Tucacas), - şi alte sectoare cu orientare generală est-
vest, fie cu un dublu maxim, de vară şi în decembrie (Rio Cariba), fie cu un singur maxim
de vară (Barcelona-Venezuela).
 în Anzii Ecuadorului, temperatura medie anuală este cuprinsă între 13 şi 27 0C, iar ploile
nu depăşesc 1200 mm/an. Poziţia lanţului andin, perpendicular pe direcţia curenţilor
atmosferici principali, constituie o adevărată barieră climatică, determinând o etajare
climatică, cu efecte directe în etajarea vegetaţiei; deoarece este rezultatul interacţiunii
condiţiilor climatice şi orografice, limita zăpezilor permanente este clar evidenţiată în
Munţii Anzi; astfel, în Ecuador (50 latitudine sudică), aceasta este situată la 5000 m
înălţime; în Peru (150 lat.sudică) la 5500 m; în Chile, pe vârful vulcanului Llullaillaco
(24044 lat.sudică), la 6723 m zăpezile permanente lipsesc; în Argentina, pe vulcanul
Aconcagua (330 lat.sudică), limita coboară la 4000 m; în Chile, pe Osorno (41 0 lat.sudică)
la 1350 m, iar în regiunea strâmtorii Magellan (53 0 latitudine sudică), la 900 de metri;
situaţia se schimbă în Anzii Perului, unde clima devine subecuatorială montană, în care

49
 versanţii estici sunt umezi, cu păduri, datorită alizeelor, în timp ce versanţii estici sunt
uscaţi (Lima – 30 mm precipitaţii).
 un anotimp secetos scurt, dar bine concretizat, apare în Guyana Franceză şi se manifestă
între iulie şi octombrie, datorită alizeului de sud-est subsident, ce provine din celula
presiunilor maxime subtropicale ale emisferei sudice

Caracteristici hidrologice

 în Anzii Venezuelei (Cordilliera Merida) îşi au izvoarele principalii afluenţi ai râului

Orinoco, reprezentativ fiind Apure (L= 815 km, din care 700 navigabili), cu regim de
scurgere de la vest către est, în timp ce din Anzii Columbiei (Cordilliera Centrală) se
individualizează către Marea Caraibilor Magdalena (L= 1550 km) şi Cauca (L= 900 km);
din Cordilliera Vestică izvorăşte Atrato (L= 603 km; parţial navigabil), care se varsă în
Golful Darien.
 din Cordilliera de Est izvorăşte Meta (L= 1000 km), afluent stâng al râului Orinoco,
Guaviare, Yari, Caqueta dar şi Putumayo, care formează pe o porţiune graniţa dintre
Columbia, Ecuador şi Peru; din Anzii Ecuadorului se dezvoltă către est o reţea
hidrografică formată din râurile Napo (cu izvoare la sud de Cotopaxi) şi Tigre, afluent
stâng al Maranonului.

Caracteristici biogeografice

 etajarea vegetaţiei andine în limitele climatului tropical umed reprezintã rezultanta

energiei de relief deosebit de mare, coroboratã cu influenţa vânturilor alizee, care
modificã valoarea cantitativã şi repartiţia precipitaţiilor în timp şi spaţiu
 principalele formaţii vegetale altitudinale sunt:
1. pãdurile cu frunze cãzãtoare
2. pãdurile semi-sempervirescente
3. pãdurile pluviale (pãdurea de negurã, pãdurea umedã cu Podocarpus)
4. vegetatia arbustivã de tip “ceja”
5. etajul alpin (“paramos”)
6. deşertul rece.

Pãdurile cu frunze cãzãtoare

 se desfăşoară la altitudini de aproximativ 1000 - 1500 m, în condiţiile unui climat cu
temperaturi medii anuale în jur de 210 C şi precipitaţii care cresc de la 500 mm până la
2000 mm/an.
 vegetaţia caracteristică este dominată de arbori cu frunze cãzãtoare, ale căror înãlţimi
pot ajunge pânã la 10-20 m; speciile din genul Ceiba (familia Bombaceae), capabile să
înmagazineze apă în ţesuturi şi speciile din genul Erythrina ating înãlţimi mai mari de
20 m; atunci când cantitatea de precipitaţii se apropie de 2000 mm/an, apar esenţe
arboricole cu lemn preţios şi înãlţimi de peste 25 m: Swietenia (mahon), Cedrela etc.
 Pãdurile cu frunze cãzãtoare sunt defrişate adesea în favoarea culturilor de cafea

Pãdurile semi-sempervirescente
 sunt localizate la altitudini de peste 1500 m, în condiţiile unui climat cu temperaturi
medii anuale de 17-180 C şi precipitaţii în jur de 2000 mm/an.
 speciile veşnic verzi apar numai în straturile inferioare arborescente şi arbustive

Pãdurile umede (pãdurea de negurã şi pãdurea umedã cu Podocarpus)

50
  urcă pe versanţi, pânã la altitudinea 2500 m; în Venezuela, limita superioară a acestor
pãduri poate atinge chiar 3100 –3250 m.
 vegetaţia este abundentă şi foarte variată  (arbore de chinină, arbustul de cola, epifite
etc.)
 aşa-numitele “pãduri de negurã” (Nebelwald, dupã H. Walter, 1974) sunt condiţionate
de plafonul norilor, cu umiditate maximã; limitele exacte ale acestui subetaj sunt
dificil de stabilit, deoarece, cu cât aerul de la poalele munţilor este mai umed, cu atât
mai jos este situat plafonul norilor.
 pădurile de negură se caracterizează prin luxurianţă deosebită, fiind bogate în epifite;
 Înălţimea stratului de arbori, precum şi numărul plantelor epifite termofile scade pe
măsura creşterii altitudinii, în timp ce ferigile, licopodialele, himenofilaceele şi
briofitele devin tot mai abundente; frecvente în cadrul acestei formaţii vegetale, sunt
ferigile arborescente, adaptate unui climat umed, răcoros;
 pădurile de negură de la altitudini mari au arbori scunzi, noduroşi;
 deasupra plafonului norilor, în condiţiile diminuării cantităţii de precipitaţii, suprafaţa
foliară a frunzelor se reduce, arborii căpătând caracter xeromorf; începe să se dezvolte
pădurea umedă cu conifere din genul Podocarpus, arbori care pot atinge 50 m înălţime
(plante lipsite de ace, cu structuri folioide înguste, rigide); muşchii sunt înlocuiţi de
diferite specii de licheni;
 vegetaţia cultivată este reprezentată prin plantaţii de porumb, tutun şi cafea

Vegetatia arbustivã de tip ceja

 ceja, respectiv etajul tufãrişurilor arbustive, apare sub forma unei benzi înguste care, în
Anzii venezueleni, se desfãşoară între aprox. 3100 – 3250 şi 3600 m altitudine.
 modelul arhitectural al acestei formaţii vegetale este dominat de stratul arbustiv,
edificat de specii microterme, adaptate la temperaturi cuprinse între 5 0 şi 70 C;
înãlţimea acestora se reduce, pe mãsurã ce creşte altitudinea; principalele specii
arbustive aparţin genurilor Ilex, Berberis şi Polylepis (specia andinã pionier cea mai
comunã); speciile vegetale cu creştere lentã sunt expuse cu regularitate îngheţului,
destul de slab, precum şi unui deficit hidric ocazional, întrucât se situeazã deasupra
plafonului noros şi primesc precipitaţii mai reduse cantitativ (800 - 900 mm); factorul
inhibitor decisiv în dezvoltarea vegetaţiei pare a fi frecvenţa ninsorilor.

Etajul alpin (“paramos”)

 se desfăşoară la peste 3500 m altitudine, în condiţiile unui climat permanent umed-
ceţos şi rece (cu temperaturi medii anuale în jur de 50 C, precipitaţii de 600-800 mm);
limita superioarã a acestui etaj se plaseazã în jurul valorii de 4400 – 4500 m,
corespunzãtoare unei temperaturi medii anuale de cca. 10 C.
 plantele specifice acestei formaţiuni vegetale sunt adaptate la temperaturi extreme;
orizonturile superioare ale solurilor în care se dezvoltã sistemul radicular al plantelor
din “paramos” se încãlzesc în timpul zilei la temperaturi superioare mediei anuale; pe
mãsurã ce temperatura scade, plantele sunt obligate sã-şi dezvolte sistemul radicular
tot mai superficial; solul acestui etaj este permanent umed, astfel încât, vegetaţia nu
suferã de uscãciune, având caracter higromorf;
 speciile care edificã vegetaţia de ”paramos” sunt reprezentate de graminee din genurile
Festuca şi Deyeuxia şi de unele plante arborescente, cu înãlţimi de 3m, din genul
Espeletia: Espeletia alba, E. hartwegiana etc. (27 de specii);
 remarcabilã este prezenţa la o altitudine de cca. 4200 m (20C) a unor arborete mici,
edificate de genul Polylepis (Rosaceae), plante cu rãdãcini de pânã la 1,5 m lungime,

51
 dezvoltate pe grohotişuri abrupte, cu expunere esticã sau vesticã; prezenţa acestei
vegetaţii arborescente, la altitudini mai mari cu cca. 1000 m faţã de limita superioarã a
pãdurii, ar putea fi explicată de condiţiile termice deosebit de favorabile, care se
realizeazã în grohotişuri, la aceastã altitudine.

Caractere pedologice

 interrelaţiile complexe dintre climă, material parental, relief şi vegetaţie care

determină diferite tipuri de soluri sunt puternic afectate de altitudine;
 în general solurile andine sunt relativ tinere şi sunt supuse eroziunii aeriene şi de către
apă datorită pantelor abrupte ale suprafeţei topografice;
 în Anzii Fuegieni şi Patagoniei de Sud formarea solurilor este dificilă, acţiunea
gheţarilor şi a vânturilor puternice au lăsat în multe locuri roci dezgolite;
 turbăriile, podzolurile şi solurile de luncă, toate cu orizonturi groase de humus sunt
întâlnite iar drenajul este sărac;
 solurile vulcanice care sunt bogate în material organic şi sunt bine drenate se găsesc în
regiunea lacurilor;
 la nord de 450 latitudine sudică solurile sunt formate direct pe roci la altitudini mari şi
soluri brun roşcate cu cuarţ şi piatriş se întâlnesc în zonele mai joase supuse unor
procese de albie puternice;
 la nord de 370 latitudine sudică Deşertul Atacama este acoperit cu soluri deşertice
puternic erodate, care sunt sărace în materiale organice şi umiditate dar sunt bogate în
săruri minerale; acest tip de sol cu puţine diferenţe, se extinde în Cordiliera
Occidentală până la nord de Peru;
 din Bolivia până în Columbia solurile de pe platou şi din latura estică a Cordilierei
Estice au caracteristici impuse de altitudine;
 în regiunea paramo sunt soluri negre embrionare cu material organic;
 la altitudini cuprinse între 1300m şi 3600m sunt caracteristice solurile cernoziomice
roşii, maronii întâlnite pe pante moderate şi în depresiuni; în alte regiuni slab drenate
solurile cu un orizont nisipos permeabil sunt relativ fertile; aceste soluri au cea mai
mare importanţă economică pentru Bolivia, Peru şi Ecuador;
 solurile columbiene sunt cenuşiu brune cu un strat impermeabil de argilă în anumite
orizonturi;
 la altitudini ridicate solurile sunt subţiri şi pietroase;
 pe partea dinspre continent a Cordilierei Estice coborând spre Bazinul Amazonian,
solurile umede subţiri (slab dezvoltate) sunt subiectul unui proces avansat de eroziune;
 solurile intrazonale (care au o dezvoltate slabă a orizonturilor) includ tipuri de soluri
argiloase humice şi soloneţuri (soluri alcaline închise la culoare); în această grupă sunt
incluse şi solurile formate din cenuşa vulcanică în Cordoliera Occidentală din Chile
până în Ecuador;
 solurile azonale reprezentate de cele aluviale (soluri incomplet evoluate şi incomplet
stratificate) fără un profil definit şi litosolurile (conţinând mult schelet) ocupă cea mai
mare parte a masivelor andine; în Columbia solurile azonale nisipoase brun-gălbui pe
pante şi în chei reprezintă baza marilor plantaţii de cafea.

Oraşele importante

Bogota (Santa Fe de Bogota)

52
 - capitala statului Columbia, situat pe râul omonim, în partea centrală a ţării, la 2640
m altitudine;
- are 5,2 milioane locuitori (aglomeraţia urbană, în1995);
- a fost fondat de Gonzalo Jimenez de Quesada în 1538 şi se impune ulterior ca unul
dintre cele mai strălucite centre culturale ale Americii de Sud spaniole (Museo del
Oro-cea mai mare colecţie de obiecte precolumbiene din lume);
- estem un mare centru financiar, industrial (al 2-lea după Medellin: siderurgie,
cauciuc, industria lemnului, textilă, ceramică, pielărie-încălţăminte), comercial,
turistic şi universitar (Academia Columbiană-1871, Universitatea Santo Tomas-
1580);
- prezintă clădiri moderne cărora li se asociază cele specifice perioadei coloniale
spaniole;
- este cel mai mare nod de comunicaţii al Columbiei; aeroport internaţional (El
Dorado).
Caracas
- capitala Venezuelei, situată în nord-vestul ţării, la 13 km de Marea Caraibilor şi 900-
1000 m altitudine;
- are 1,9 milioane locuitori (4 milipoane locuitori aglomeraţia urbană-1/5 din
populaţia ţării);
- a fost întemeiat de Diego de Losado în 1567, pe locul unui sat al indienilor caracas,
fiind astăzi mare centru industrial (construcţii de maşini-automobile, petrochimie-
cauciuc, farmaceutice, pielărie-încălţăminte, textile, produse alimentare, prelucrarea
tutunului), de transport (este legat feroviar şi rutier cu portul său La Guaira; are 2
aeroporturi internaţionale-Simon Bolivar şi Maiquetia şi metrou), financiar-bancar,
comercial şi universitar (7 universităţi: Universidad Central de Venezuela-1721);
- Baruta - suburbie a ariei metropolitane Caracas (la nord); iniţial centru comercial
într-o bogată regiune agricolă (cacao, cafea, trestie); are circa 280 mii locuitori;
- Petare - parte a ariei metropolitane Caracas, la 16 km nord-vest de Caracas; este
centru comercial într-o fertilă regiune agricolă (cafea, cacao, trestie); 530 mii
locuitori;
- Chacao - parte rezidenţială şi comercială a ariei metropolitane Caracas, situată la 8
km vest de capitală; 78 mii locuitori.
Quito
- oraş situat într-o depresiune, la 2850 m altitudine, în partea central-nordică a
Ecuadorului;
- aşezare amerindiană, înglobată în Imperiul Incas în 1470, este cucerit de spanioli în
1533, prezentând numeroase vestigii ale arhitecturii şi artei coloniale spaniole;
- are 1,5 milioane locuitori (1997) şi este un important centru economic, al doilea oraş
industrial după Quayaquil (textile, celuloză şi hârtie, ciment, rafinarea petrolului,
alimentară) fiind şi centru de transport şi cultural-ştiinţific.

Guayaquil
- oraş situat în partea vestică, pe râul Guayas (aproape de gura de vărsare), la golful
Guayaquil;
- port important şi cel mai populat oraş al Ecuadorului (1,9 milioane locuitori, 1995);
- centru industrial: prelucrarea petrolului, industrie textilă, pielărie-încălţăminte,
ciment, alcool, produse siderurgice;
- are un port modern, prin care se exportă cacao, cafea, banane-principalele exporturi
ale ţării;
- a fost fondat de conchistadorul spaniol Sebastian de Belalcazar în 1535;

53
 - centru universitar.

Maracaibo
- capitala statului (estado) Zulia, din nord-vestul Venezuelei;
- este al 2 lea oraş ca mărime (circa 1,2 milioane locuitori) şi important port pe malul
vestic al canalului care leagă lacul Maracaibo cu Golful Venezuela;
- a fost fondat în 1571, iar până la descoperirea petrolului (1917) oraşul a fost un mic
port pentru cafea, devenind ulterior o metropolă petroliferă a Venezuelei şi a
Americii de Sud;
- centru industrial (petrochimică, construcţii de maşini).

Valencia
- oraş situat în nord-vestul Venezuelei, pe Rio Cabriales, la 490 m altitudine, lângă
malul vestic al lacului Valencia;
- este al 2 lea centru industrial al ţării (îngrăşăminte, produse farmaceutice, produse
lactate, textile, încălţăminte, ciment, accesorii automobile, motoare vehicule);
- are şi funcţie de transport (legat feroviar şi rutier de Caracas şi Barquisimento) şi
piaţă agricolă;
- a fost fondat în 1555 şi are acum peste 1 milion locuitori.

Cali
- oraş situat în vestul Columbiei, pe malurile râului Cali (valea Cauca), la 1014 m
altitudine;
- fondat în 1536 de Sebastian de Belalcazar, al 3 lea oraş ca mărime (1,3 milioane
locuitori) după Bogota şi Medellin;
- este un centru comercial şi rivalizează industrial cu Bogota, Barranquilla şi Medellin
(în regiune se cultivă: trestie, cafea, bumbac);
- are funcţie industrială (produse farmaceutice, industria cauciucului, pielărie-
încălţăminte, textile), de transport (nor rutier - spre Quito, Buenaventura şi Medelin-
Bogota; cale ferată spre Bobota) şi cultural.

Medellin
- situat în nord-vestul Columbiei (la 1500 m altitudine), oraşul a fost fondat în 1675 şi
are peste 1,4 milioane locuitori;
- este centru industrial (siderurgie, alimentară, pielărie-încălţăminte, îmbrăcăminte,
automobile, produse chimice, ceramică), de transport (feroviar, rutier-spre America
Centrală Istmică), comercial (pentru cafea);
- centru de distribuţie ilegală a cocainei.

Barranquilla
- oraş cu peste 1 milion locuitori, situat în nord-vestul Columbiei, la 24 km de gura
râului Magdalena;
- este cel mai mare port la Marea Caraibilor, fiind şi punct terminus pentru conducta de
gaz din câmpurile gazeifere din nordul Columbiei;
- a fost fondat în 1629, sporind în importanţă după construirea căii ferate spre portul
satelit Sabanilla Bay şi curăţirea aluviunilor din zona de vărsare a râului Magdalena
(1930);
- pe aici se exportă cafea, petrol, bumbac etc. din împrejurimi;
- centru industrial (industrie textilă, ciment, îmbrăcăminte, încălţăminte, produse
chimice), de transport (aeroport internaţional) şi port pescăresc.

54
Barquisimento
- situat în nord-vestul Venezuelei, pe o terasă a râului Turbio, la 566 m altitudine;
- a fost fondat în 1552, numit iniţial Nova Segovia şi are în prezent circa 725 mii
locuitori;
- în apropiere a fost descoperit aur (San Felipe, Los Teques), fiind şi centru al unei
bogate regiuni agricole (sisal, cacao, cafea, trestie);
- este situat pe magistrala rutieră care leagă Caracas de Bogota.

Cartagena
- oraş situat în vestul Columbiei, la Golful Cartagena;
- fortăreţă în secolul al-XVII-lea şi revitalizare după explorarea câmpurilor petrolifere
din Valea Magdalena (după 1917)
- are circa 500 mii locuitori şi se remarcă prin funcţii industriale (prelucrarea petrolului,
zahăr, tutun, cosmetice, textile, fertilizanţi, pielărie) şi de transport (centru feroviar).

San Cristobal
- oraş situat în vestul Venezuelei, într-un bazin montan al Munţilor Merida, la 820 m
altitudine;
- a fost fondat în 1561şi are circa 245 mii locuitori;
- este centru comercial într-o regiune agricolă (porumb, cassava, trestie, cafea, ananas)
şi industrial (textile, încălţăminte, ţigări, ciment).
Cuenca
- oraş (255 mii locuitori), situat la 2440 m altitudine, în partea central sudică a
Ecuadorului;
- fondat în 1557 într-o bogată regiune agricolă din Anzii Ecuadorului;
- centru comercial, industrial (alimentară, textilă) şi de transport (şosea spre oraşul
Piura-Peru).

Ambato
- oraş (151 mii locuitori), situat în partea centrală a Ecuadorului;
- centru industrial (prelucrarea pieilor, încălţăminte, textile, materiale de construcţie),
comercial, de transport şi turistic (staţiune climaterică);
- situat într-o bogată regiune agricolă (fructe-grădina Ecuadorului, trestie de zahăr,
bumbac, cereale);
- în 1949 este distrus de cutremur.

Merida
- oraş situat în vestul Venezueleio, pe terasele Pio Chama (în Cordiliera Merida), la
1641 m altitudine (cel mai înalt oraş din Venezuela);
- a fost fondat în 1558 şi are circa 143 mii locuitori.

Cabimas
- situat în nord-vestul Venezuelei, pe malul nord-estic al lacului Maracaibo;
- important centru pentru câmpurile de petrol Ambrosio, în sudul oraşului aflându-se
rafinăria La Salina; are circa 166 mii locuitori.

Santa Marta
- situat în nordul Columbiei, la un mic golf al Mării Caraibilor, la 64 km de gura râului
Magdalena;

55
 - a fost fondat în 1525 (cel mai vechi oraş al Columbiei) şi are circa 235 mii locuitori;
- centru de transport (cale ferată spre Bogota; conectat cu Magdalena prin canale şi
lacuri; aeroport).

Riobamba
- oraş (capitala provinciei Chimborazo-Ecuador), situat într-un bazin montan în
apropierea vulcanului Chimborazo, a fost fondat în 1530 şi are circa 114 mii
locuitori;
- centru industrial (textile, ceramică)şi de transport (legat feroviar de Quito,
Guayaquil şi Cuenca);
- în 1797 este distrus de un cutremur.

Buenaventura
- situat în vestul Columbiei, oraşul este port la Pacific prin care se exportă zahăr, cafea,
bumbac etc.
- este port pescăresc şi punct terminus al conductei de petrol de la Puerto Berrio via Cali
(cu care este şi legat rutier);
- a fost fondat în 1540 şi are circa 111 mii locuitori.

Resursele naturale

 cele mai extinse şi mai bogate depozite de petrol şi gaze naturale sunt în:
Venezuela-pământurile joase din Maracaibo, respectiv la Puerto Cabello, la nord de
Cordiliera Merida, La Tarra, Las Mercedes, în lungul Văii Magdalena şi la vest de
Cordiliera Occidentală din Columbia (Petrolea, Barrancabermeja etc); petrolul extras
din nord-estul şi sud-vestul Ecuadorului (La Libertad, Ancon) este trimis peste Anzi
prin conducte; exploatările se operează în consorţiu cu corporaţii străine;
 se întâlnesc şi importante zăcăminte de cărbune cocsificabil exploatate din
apropierea Medelinului, Cali; câmpurile carbonifere din La Guajira (Columbia) sunt
cele mai mari din nordul Americii de Sud;
 Anzii de Nord sunt bogaţi şi în alte resurse minerale; în perioada colonială
economia se baza aproape în întregime pe extragerea aurului, incluzând furtul
metalelor din mormintele indiene (guacas); muzeul aurului din Bogota posedă cea mai
rafinată şi mai mare colecţie de aur prelucrat de pe tot Globul, produsul unei
extraordinare iscusinţe a meşteşugarilor; există depozite de aur şi argint pe toată
întinderea Anzilor nordici (Tumaco, Cuenca, la nord de Medelin etc.); în Ecuador o
mare parte din productia de aur provine din districte ca Nambija din provincia
Zamora;
 alte resurse minerale includ: nichel, fosfaţi, depozite mari de minereuri de
cupru inferior la vest de Cuenca, zinc, plumb, titaniu, mangan, platină;
 prospecţiunile indică existenţa unor substanţiale depozite de uraniu şi toriu;
 Columbia este cel mai mare producător de smaralde din lume;
 în ciuda bogăţiilor minerale, exploatarea acestora a rămas în urmă din mai
multe motive (exceptând Venezuela-în special la petrol) incluzând: diminuarea
investiţiilor străine, fluctuaţiile preţurilor mondiale, lipsa facilităţilor de transport,
insuficienţa uzinelor de prelucrare şi sărăcirea depozitelor; dificultăţile geografice au
stânjenit de asemenea dezvoltarea, deoarece unele dintre cele mai promiţătoare resurse
sunt localizate la înălţimi mai mari de circa 3600m.

56
  Munţii Anzi prezintă mari posibilităţi pentru dezvoltarea hidroelectrică;
construcţia de uzine hidroelectrice mari, în special Agoyan şi Paute (Ecuador) au
îmbunătăţit potenţialul hidroelectric; Râul Caroni un mare tributar al Orinocoului, de
asemenea o parte a sistemului Orinoco, Raul Santo Domingo care curge din lanţul
Merida sunt surse importante de energie electrică; potenţial hidroenergetic au şi râurile
scurte din Anzi.
 se mai exploatează lemn şi de asemenea există resurse marine la contactul cu
Oceanul Pacific; locuinţele tradiţionale de pe ţărm se bazează pe lemnul debambus, iar
în ţinuturile înalte pinul şi plantaţiile de eucalipt furnizează combustibilul şi materialul
de construcţie;
 o industrie de pescuit la scară mica funcţionează în principal pe ţărmurile
vestice; produsul marin principal este reprezentat de crevete;

Industria

 deşi guvernele statelor suprapuse Anzilor Nordici au încercat să disperseze

producţia industrială, cele mai multe fabrici sunt localizate în perimetrele din jurul
marilor oraşe: Bogota, Medellin, Quito etc;
 multe produse semiasamblate importate, cum sunt automobilele şi diferite
utilaje, sunt asamblate în fabricile locale, cu forţa de muncă şi componente autohtone;
 mare parte a producţiei bunurilor de consum se realizează în mici ateliere, în
afara regulamentelor guvernamentale şi fără taxe, ceea ce reprezintă un factor
disturbator pentru o dezvoltare riguroasă în regiune;
 dezvoltarea industriei se află încă în primele faze; guvernele au pus accentul pe
planurile care să crească cotele produselor naţionale, iar industria manufacturieră a
devenit cel mai rapid crescător segment al economiei;
 pentru a utiliza mai bine resursele naturale, pentru a atinge puterea de
autosatisfacere a nevoilor, a fost dat un puternic avânt industriilor, cum sunt:
petrolieră, textilă, alimentară, siderurgică, materiale de construcţii (ciment),
îngrăşăminte şi produse chimice; multe dintre aceste industrii au fost naţionalizate sau
au beneficiat de taxe stimulative şi de politicile de protejare a comerţului din anii ’70;
 în ciuda acestor dezvoltări cea mai mare parte a activităţilor industriale
continuă să fie sprijinită de mici intreprinderi care produc bunuri de consum;
 o ramură a cărei importanţă creşte este turismul, care furnizează multe din
schimburile externe ale regiunii;
 industriile moderne includ rafinăriile de petrol şi uzine petrochimice asociate,
întâlnite mai ales în Venezuela şi Columbia la Moron lângă Puerto Cabello (care are
un complex petrochimic), R. Aruba, Amuay, El Cardon, Barrancabermeja, Cartagena,
Tumpaco, La Libertad, Guayaquil, în statul Zulia-unde o intreprindere petrochimică de
scară largă a fost construită la El Tablazo pe lacul Maracaibo; de asemenea, industria
cauciucului este prezentă la Riobamba (Ecuador);
 industria siderurgică prelucrează materia primă autohtonă (materiale fieroase şi
neferoase); principalele centre sunt: Paz del Rio (Columbia) din departamentul
Boyaca, Medellin, Bogota; în apropiere de aceste oraşe se află amplasate şi centre ale
industriei construcţiilor de maşini;
 centre importante ale industriei pielăriei şi încălţămintei se remarcă la Bogota,
Medellin, Caracas etc;

57
  industria textilă prelucrează în general materia primă autohtonă şi este
amplasată la Quito, Cuenca, Caracas, Medellin etc.

Agricultura

 agricultura se practică cu dificultate în Anzi iar recoltele sunt relativ sărace; rezervele
de apă sunt inadecvate în anumite sectoare şi o întinsă suprafaţă a regiunii de platou
este uscată sau primeşte cantităţi mici de apă din ploile sezoniere, scurte şi neregulate;
terenul este pietros, greu accesibil, iar solurile nu au profile bine dezvoltate;
 în consecinţă, o mare parte din producţia agricolă andină este destinată consumului
local; unele produse totuşi, se cultivă într-o cantitate suficientă pentru a fi exportate,
incluzând cafeaua (în special din Columbia), tutunul şi bumbacul; se adaugă mari
cantităţi de coca (materie primă pentru cocaină) care au fost exportate din Columbia,
în ciuda eforturilor de a diminua producţia;
 posibilităţile de creştere a suprafeţelor terenurilor arabile prin irigare sunt extrem de
limitate;
 cafeaua reprezintă coloana vertebrală a economiei columbiene, constituind jumătate
din totalul exporturilor, ocupând locul doi în lume după Brazilia; este o plantă de
agricultură intensivă şi creşte cel mai bine la o altitudine cuprinsă între 1000-2000m;
fermele sau moşiile (fincas) unde se produce sunt concentrate în partea centrala a
celor trei şiruri Andine; câteva se găsesc pe pantele Sierra Nevada de Santa Marta; în
general, proprietăţile tind să rămână la dimensiuni mici; cafeaua columbiană care
aduce mari venituri pe piaţa mondială, a fost crescută tradiţional sub umbra arborilor
(leguminoşi) fixatori de nitraţi, dar odată cu introducerea varietăţii catuna cu mare
productivitate, plantaţiile s-au extins şi sub lumina directă a Soarelui;
 cele mai productive suprafeţe agricole sunt văile irigate din regiunile de coastă, unde
producţia este mai uniformă; principalele culturi includ: trestia-de-zahar, bumbac,
orez, porumb, viţa-de-vie, măsline, cereale;
 în regiunile montane terenurile cultivate sunt limitate şi fertilitatea solurilor scăzută;
principalele culturi sunt cartofii şi cerealele, în special grâu şi porumb;
 cea mai mare parte a bananelor este exportată din plantaţiile localizate în regiunea
Uraba (Columbia), în general de pe coasta caraibiană;
 trestia-de-zahar este o cultură majoră în zonele calde şi temperate, dar cele mai mari
plantaţii şi fabrici de prelucrare sunt localizate pe terenurile aluviale din Cauca Valley
lângă Cale; o parte din zahăr este exportat, dar pieţele interne consumă majoritatea
producţiei;
 porumbul, tradiţionala materie primă a populaţiei rurale, mai ales a celor de la munte,
creşte peste tot cu excepţia zonelor paramos; în anumite zone este consumat la scară
mare sub forma de bere numită chicha;
 pe terenurile înalte mai răcoroase ale platourilor, cartofii sunt cultura predominantă;
 pe terenurile joase, producţia de orez a crescut rapid, cea mai mare parte fiind irigată;
 cassava (manioc) în tierra caliente şi grâul pe marginile paramos-ului sunt alte culturi
pentru hrană, de mare importanţă;
 fasolea şi sorgul sunt de asemenea larg răspândite;
 producţia locală de bumbac satisface cererile marii industrii textile columbiene şi
peruane;
 alte culturi mai puţin importante sunt: tabacul, susanul, palmierul african de ulei,
cacao, alunele de pământ, strugurii, soia şi citricele;

58
 uneori cum este cazul Columbiei, plantele cultivate sunt transportate pe calea aerului
în cantităţi mari, de la marile sere de la Sabana, la Bogota;
 creşterea animalelor este o activitate majoră şi o sursă de bogăţie; pajiştile naturale ale
regiunii de platou sunt folosite extensiv pentru creşterea animalelor (Columbia exportă
bovine);
 creşterea animalelor este foarte răspândită; vitele pentru carne se cresc în regiunile
joase, iar cele pentru lapte în regiunile înalte; industria laptelui este dezvoltată în
special pe platourile înalte ale Anzilor;
 producţia avicolă este susţinută de plantele locale furajere, dezvoltându-se ca un
rezultat al aplicării tehnicilor moderne.
 la scară mică se cresc şi porcine, iar carnea contribuie la hrana celor din ţinuturile mai
înalte (highlands); caprinele sunt o sursă importantă de carne în provincia Loja din
sudul Ecuadorului, în timp ce porcii de Guinea sunt crescuţi pentru hrană în ţinuturile
înalte;
 bogăţia pădurilor nu a fost exploatată îndeajuns datorită puţinelor drumuri de acces;
acolo unde pădurile sunt accesibile tăierea s-a făcut masiv, iar programe de
reâmpădurire au fost implementate atât de guvernele implicate, cât şi de concerne
private, cum sunt fabricile de hârtie;
 industria cherestelei este în curs de dezvoltare, dar la sfârşitul secolului XX erau
numeroase fabrici pentru prelucrarea diferitelor tipuri de placaj pentru uz intern şi
pentru export;
 în anii ’50 şi ’60 industria de pescuit s-a extins rapid, bazată pe producţia unor enorme
bancuri de anşoa (hamsii, scrumbii); acestea erau prelucrate în făină de peşte şi ulei
pentru export ca hrană pentru animale; totuşi, pescuitul oceanic era puţin dezvoltat în
aceste ţări, tradiţia maritimă fiind de proporţii reduse; pescuitul în râuri constituie o
ocupaţie importantă a populaţiei locale deşi stocul a fost redus, ca rezultat al poluării şi
al colmatării.

Transporturile

 Anzii au constituit din totdeauna o importantă barieră pentru comunicaţie, cu

mari efecte asupra dezvoltării economice şi culturale a regiunii; centrele de producţie
sunt în general situate la mari distanţe faţă de porturile maritime şi caracterul montan
al terenului face construirea  şi menţinerea căilor ferate şi drumurilor dificilă şi
scumpă; o largă reţea de transport se află încă în folosinţă între localităţile de mici
dimensiuni, ferme şi pieţe; cai, măgari şi catâri se folosesc la scară largă, în Columbia
boii, iar în Ecuador llama-care reprezintă animale de transport;
 cea mai mare parte a căilor ferate au fost construite cu scopul de a transporta
produsele miniere; de altfel, sistemul intern de comunicaţie este puţin dezvoltat;
 principala cale ferată în Ecuador uneşte Quito cu Guayaquil până la Salinas,
iar în Columbia linia principală conectează Bogota cu coasta caraibiană, iar o alta
leagă Medellinul de Cali şi Buenaventur; căile ferate şi transportul de pasageri sau de
mărfuri sunt relativ neimportante în Venezuela; o linie publică trece prin nord-est de la
Barquisuneto la Puerto Cabello pe coastă şi mai departe la Caracas;
 drumurile sunt de o mai mare folosinţă pentru regiunile agricole andine,
deoarece văile mici şi larg distanţate fac construirea şi operarea căilor ferate prea
costisitoare; după cel de-al doilea Război Mondial toate ţările din lungul cordilierei

59
 andine şi-au extins reţeaua rutieră atât longitudinal, cât şi transversal, deşi doar o mica
parte a acestor drumuri este asfaltată;
 şoseaua Pan-Americana şerpuieşte printre munţii Columbiei şi Ecuadorului
legând marile oraşe, descriind rute variate în Peru, Bolivia, Argentina şi Chile;
 transportul aerian a devenit deosebit de important în Anzi, reducând
dificultăţile de comunicaţii; rutele aeriene sunt bine dezvoltate, în special în Columbia;
aeroporturi importante: Guayaquil, Quito, Caracas (aeroportul Simon Bolivar,
localizat la Maiquetia-10 mile de şosea de la Caracas, este cel mai solicitat aeroport,
cu zboruri interne şi externe), Cuenca, Machala, Bogota, Medellin, Cali etc;
 transportul naval se realizează pe apele Pacificului şi Marea Caraibilor, care
sunt unite spre nord de Canalul Panama;
 porturile caraibiene: Cartagena, Barranquilla, Santa Marta, Maracaibo au ape
relativ adânci şi sunt echipate cu facilităţi şi servicii portuare moderne; mâlul depus de
râul Magdalena la gura de vărsare necesită un dragaj constant, pentru a menţine
accesul vaselor la Barranquilla;
 pe coasta pacifică se află porturile Buenaventura (într-un golf cu mangrove),
Tumaco, Guayaquil (este principalul port al Ecuadorului cu facilităţi moderne la
Puerto Nuevo);
 alte porturi moderne: San Lorenzo, Esmeraldas, Manta, Puerto Bolivar;
 râurile, în special în bazinul Guayas (Ecuador), sunt folosite de asemenea la
transport; râul Magdalena nu mai joacă rolul vital în transportul de altădată, totuşi mai
duce încă mari încărcături, în special petrol;
 vechile călătorii spre Bogota din vremurile trecute mergeau cu vaporul până
la La Dorada, unde călătoria spre interiorul capitalei se continua pe căi rutiere;
 Sinu, Atrato şi Meta sunt de asemenea navigabile, dar şi acestea sunt mai
puţin utilizate ca în trecut;
 s-a luat în considerare posibilitatea de a uni Marea Caraibilor cu Oceanul
Pacific, prin construirea unui canal între râurile Atrato şi San Juan.

1.2. ANZII CENTRALI

Caracteristici geologice şi geomorfologice

 pasurile se află la înălţimi mai mari şi sunt tot mai dificil de trecut.
 la nord de Aconcagua se găseşte Muntele Mercedario (6633m), între ele aflîndu-se
pasurile de înălţime Espinacito (4800m) şi Patos (3847m)
 vîrful Tres Cruces (6646m), situat la 27 0 latitudine sudică, marchează cea mai mare
altitudine a acestui sector andin
 către nord, se găseşte o depresiune transversală, precum şi limita sudică a regiunii
platoului Atacama în Argentina şi Chile şi regiunii Altiplano, în Bolivia şi Peru, unde
marele platou este mărginit de două catene: Cordiliera occidental şi Oriental.
 apar depresiuni denumite salars, datorită depozitelor de săruri pe care le conţin; în
nord-vestul Argentinei, Sierra de Calalaste include cîmpul sărat Antofalla (NV de
Tucuman)
 versanţii vestici ai Cordilierei Occidentale descresc treptat către deşertul Atacama

60
  Cordiliera Oriental de est este mai joasă fiind alcătuită din strate de lavă şi tăiată şi
denudată de rîuri cu gradienţi (pante) mari.
 Altiplano – 750km lungime şi 90km lăţime, reprezintă unul dintre cele mai mari
bazine interioare din lume; variind ca altitudine între 3360m şi 3840m nu deţine
cursuri de apă exoreice (cu curgere spre ocean), reprezintă o mare depresiune situată
între cele două cordiliere. Lacul Titicaca, cel mai înalt lac navigabil din lume (170km
lungime), umple partea nordică a acestei depresiuni
 Anzii Peruani, în mod tradiţional au fost descrişi ca fiind alcătuiţi din trei cordiliere
Vilcanota, Pasco şi loja (Ecuador); Pasco reprezintă un platou înalt foarte dezvoltat.
 în cadrul Cordilierei Occidental, la o latitudine de 100 S, valea îngustă Huaylas a
separat două ramuri, Cord. Blanca în est şi Cord. Negra în vest
 cursuri de apă înguste, transversale (pongos)
 limita zăpezilor permanente atinge 5700m în M. Chanchani (16 0 lat.S) şi scade către
4500m în Cord. Blanca şi 3900m în M. Huascaran; zăpada permanentă dispare la nord
de 80 lat.S, stepa de tip puna dispare şi ea, făcînd loc punei umede sau jalca

Caracteristici climatice

 regiunea andină cuprinde două cordiliere separate printr-un platou vălurit – Altiplano,
edificat de o formaţiune vegetală de stepă aridă.
 pe teritoriul Perului, clima este diversificată astfel : în regiunile de coastă, deşi aflată în
apropierea Ecuatorului, clima este răcoroasă şi aridă, datorită curentului rece al Perului; în
Sierra, precipitaţiile cresc şi temperatura scade odată cu altitudinea; pe platourile andine
clima este montană (temeperaturi medii anuale de 10 – 150 C; precipitaţii scăzute), iar în
câmpiile din est, climatul devine ecuatorial.
 în Podişul Boliviei, situat la 3000-4500 m altitudine, clima este aridă, datorită obstacolului
orografic din vest; în Puna de Atacama clima este mai rece şi mai aridă decât în Podişul
Boliviei (250 mm/anual).

Caracteristici hidrologice

 Anzii Peruani reprezintă un veritabil bazin de ape, aici constituindu-şi izvoarele râurile
Maranon (ce izvorăşte de la nord de Cerro de Pasco) şi Ucayali (L= 2000 km) ce formează
ulterior Amazonul. Din Anzii Boliviei izvorăsc râurile Beni (L= 1700 km), Mamore (L=
1900 km) şi Pilcomayo (L= 1600 km).

Cracteristici biogeografice

 la baza cordilierei orientale, se dezvoltă o pădure sempervirescentă, în condiţiile unui

climat cu precipitaţii medii anuale ce variază de la 1000 la 2000 mm, concentrate în
timpul verii; specia dominantă este reprezentată de laurier (Phoebe porphyra);
 începând de la 900 m şi până la 1200 m, în condiţii de maximă nebulozitate, se
dezvoltă o pădure mai scundă, edificată mai ales de specii din familia Myrtaceae;
 la peste 1200 m altitudine, gerurile hibernale devin mai accentuate; temperatura lunii
celei mai reci este în jur de 80C, cu o minimă absolută de –60C; în aceste condiţii,
pădurea tropicală este înlocuită de o pădure temperată, cu conifere din genul
Podocarpus, în asociaţie cu numeroşi arbori cu frunze căzătoare; elementele sub-
arborescente sunt de asemenea temperate, aparţinând genurilor Ilex, Prunus, Anemone
etc.;

61
  începând de la 1700m şi până la 2500 m, vegetaţia este edificată numai de specii de
alun; în sfârşit, până la altitudinea de 3300 m, se înalţă arbori din genul Polylepis, cu
trunchiuri contorsionate, ritidomul roşiatic şi frunzele mici argintii;
 platourile intra-andine, situate la altitudini de peste 4500 m, în condiţiile unui climat
cu precipitaţii cuprinse între 700 - 400 mm şi temperaturi care variază între -5 şi 5 0 C,
(temperatura la nivelul solului poate depăşi 300C), reprezintă domeniul punei umede;
elementul esenţial al vegetaţiei îl reprezintă o specie de colilie, Stipa ichu, care
acoperă până la 80% din suprafaţă; frunzele uscate persistă timp îndelungat, fără a se
descompune, la periferia fiecărei tufe, astfel încât, chiar şi în sezonul umed, atunci
când apar lăstarii verzi, senzaţia generală este cea a unei imense pajişti uscate, de
culoare brun-gălbuie.
 platourile înalte (cele care separă horsturile precambriene din partea de est) sunt
ocupate de “puna uscată“; pe versanţi, apar tufărişuri rare de Stipa; la altitudine ceva
mai coborâtă, apar răşinoase arbustive care edifică formaţiunea de tip Tola; suprafeţe
întinse sunt ocupate de aşa-numitele playas sau salares; în aceleaşi condiţii
altitudinale, se poate conchide că mediul de viaţă specific punei uscate chiliene este
mult mai ostil decât cel din puna umedă peruană (temperatura aerului scade până la -
25 – (-30)0C în timpul iernii, iar precipitaţiile estivale nu depăşesc 100 - 150 mm, în
partea orientală şi cea mai favorizată a Anzilor;
 pe versantul occidental, se pătrunde în deşertul cel mai riguros al planetei; nu numai
depresiunile, ci şi versanţii montani sunt acoperiţi de o crustă salină; orice formă de
vegetaţie este exclusă, modelarea însăşi fiind absentă, deoarece vântul nu reuşeşte să
desprindă praful de pe crustă.

Oraşele importante

Lima
- oraş situat în zona de coastă, la 140 m altitudine, în valea largă a râului Rimac, la
10 km de ţărmul Pacificului;
- aglomeraţia urbană Gran Lima se întinde până la Pacific şi are peste 7 milioane
locuitori;
- fondat în 1535, sub numele de Ciudad de los Reyes (Oraşul Regilor) de către F.
Pizarro;
- este cel mai important centru economic al ţării, concentrând, împreună cu
suburbiile, cea mai mare parte a industriei prelucrătoare: metalurgie, montaj de
automobile, textile, confecţii, pielărie-încălţămonte, chimică, ceramică;
- aeroport internaţional-Jorge Chavez;
- portul capitalei este Callao (al doilea ca mărime din Peru), aflat la 19 km de Lima;
- centru cultural-ştiinţific (Universitate din 1551), catedrala (sec 16, cu corpul
mumificat al lui F. Pizarro).

La Paz
- oraş (circa 785 mii locuitori) situat în vestul Boliviei, la poalele Cordilierei Real, la
3250-4100 m altitudine;
- capitală administrativă din 1898;
- fondat de Alonso de Mendoza, pe locul unei aşezări amerindiene;
- primul centru economic al Boliviei (2/3 din producţia industrială a ţării: construcţii
de maşini, textile, materiale de construcţii-ciment, materiale plastice, prelucrarea
tutunului);

62
 - centru financiar bancar şi de transport (cel mai important centru de transport al
Boliviei; El Alto- aeroport internaţional);
- centru cultural şi de învăţământ (Museo del Oro, 2 universităţi).

Trujillo
- oraş situat în nord-vestul Perului, într-o oază fertilă de pe coastă;
- prosper centru comercial şi industrial (produse chimice, zahăr, textile, pielărie),
situat pe magistrala rutieră Lima-Quito;
- fondat în 1536 (în apropiere se găsesc ruine preincaşe-Chan Chan-capitala
civilizaţiei preincaşe Chimu) şi are circa 1,3 milioane locuitori.

Callao
- oraş situat în vestul Perului, port la Golful Callao, în apropierea oraşului Lima;
- prin el se exportă metale, minerale, produse piscicole etc.
- are industrie alimentară şi textilă;
- a fost fondat în 1537 şi are circa 648 mii locuitori.

Sucre
- oraş cu circa 145 mii locuitori situat în partea central-sudică a Boliviei, pe pantele
estice ale Anzilor, la circa 2700 m altitudine;
- este capitala constituţională a Boliviei şi sediul Curţii Supreme;
- a fost fondat în 1538 de Pedro de Anzurez, iar numele îl are din 1839 în onoarea
liderului revoluţionar Antonio Jose de Sucre;
- funcţie industrială (rafinarea petrolului, ciment, industrie alimentară), de transport
(legat feroviar cu La Paz, Salta-Argentina, iar de aici spre Buenos Aires şi
Antofagasta-port chilian);
- funcţie culturală şi de învăţământ-una din cele mai vechi universităţi din America
Latină (1624).

Antofagasta
- oraş cu circa 230 mii locuitori situat în nordul statului Chile;
- importantă funcţie de transport (port fondat în 1870 pentru valorificarea nitraţilor din
deşertul Atacama; mare nod feroviar şi rutier-cu legături spre interior; pe aici trece
Pan American Highway) şi centru industrial (metalurgie neferoasă, industrie
chimică).

Potosi
- situat în sudul Boliviei, la circa 4200 m altitudine;
- regiune foarte bogată în minereuri (Ag, Zn, Cu, Pb), cu industrie constructoare de
maşini şi de prelucrare a metalelor; în primii 50 ani de existenţă a fost cea mai
mare sursă de argint din lume;
- centru de transport (cale ferată şi şosea spre La Paz, cale ferată spre Sucre şi
Antofagasta);
- a fost fondat în 1545 şi are circa 115 mii locuitori.
Cuzco
- situat la 3416 m altitudine, în sudul Perului, la confluenţa râurilor Huatanay şi
Tullamayo
- centru comercial, de transport (legat rutier şi feroviar cu La Paz şi Arequipa),
industrial (textilă, alimentară) şi turistic (situri incaşe, Templul Soarelui, fortăreaţa
Sacsahuaman); oraş vechi (incas); circa 100 mii loc.

63
Arica
- oraş cu circa 130 mii locuitori situat în partea nordică a statului Chile;
- funcţie industrială: asamblare de automobile; punct terminus pentru o conductă de
petrol din Bolivia (Oruro);
- pe baza irigaţiilor se cultivă măsline şi citrice (se exportă);
- mare cenru de transport: port fondat de San Marcos de Arica în 1570 pe un sit
precolumbian; cale farată spre Tacna (Peru), La Paz (Bolivia) şi Antofagasta; situat
pe Pan Ameerican Highway; aeroport internaţional.

Iquique
- situat în nordul statului Chile, pe o peninsulă stâncoasă în deşertul Atacama;
- a fost fondat în secolul al-XVI-lea şi are acum circa 150 mii locuitori;
- centru indzstrial (exploatarea nitraţilor, industrie chimică şi alimentară), de transport
(port major) şi turistic.

La Oroya
- oraş localizat într-o bogată regiune minieră (Cu, Zn, Au, Pb) din Peru;
- centru industrial (metalurgie neferoasă), de transport (nod feroviar, cu linii spre
Lima, Huancayo şi Cerro de Pasco);
- în apropiere se află o hidrocentrală (Pomacocha Resevoir, 32 km SV).

Resursele naturale

 este o regiune variată din punct de vedere al resurselor naturale; în ceea ce priveşte
repartiţia resurselor, acestea sunt caracterizate de cele subsolice;
 resursele energetice reprezentate de petrol şi gaze naturale sunt localizate în general la
periferia Anzilor, respectiv spre Bazinul Amazonian sau spre Pampasul şi Gran Chaco
argentinian; câmpurile petrolifere sunt localizate de-a lungul coastei peruane în centre
ca Zorritos, Negrittos, Moquequa; un important bazin huilifer se află la Cerro de
Pasco(Peru);
 potenţialul hidroenergetic al regiunii este mare, în special pe râurile care curg înspre
răsărit din Anzi spre Bazinul Amazon, dar exploatarea a fost minimă;
 mineritul, principalul reazem al economiei regiunii a fost un catalizator atât pentru
comerţul extern, cât şi pentru dezvoltarea industriei interne a statelor respective;
 metalele deţin procentul principal între produsele de minerit la export, cuprul
situându-se în general pe primul loc;
 Chile este principalul producător şi exportator de cupru al lumii; minele de cupru sunt
localizate în nord (Chuquicamata, El Salvador, Potrerillos, El Teniente şi Andina),
apoi la Moquequa, La Oroya, Cajamarca (Peru), Sierra Famatina (Argentina);
 extracţii la scară mică sunt efectuate de particulari sau pinguineros (Chile), care extrag
cuprul din partea central-nordică a Chile; activităţi la scară medie sunt conduse de
companii cu capacităţi de investiţie largi şi cu uzinele de prelucrare proprii; mineritul
la scară largă s-a dezvoltat cu capital din SUA la începutul secolului XX;
 minereurile de fier din El Tofo şi El Romeral, ambele în partea central-nordică a Chile
sunt importante; acestora li se adaugă cele din Marcona (Peru) şi din nordul provinciei
Salta (Argentina);
 manganul (Antofagasta, El Romeral), argintul, aurul (Cajamarca), molibdenul (un
metal derivat din depozitele mari de cupru) sunt de asemenea exploatate;

64
  depozitele minerale ale Boliviei sunt cele mai valoroase resurse naturale ale acestei
ţări; ea reprezintă un important producător de cositor (Cochabamba, Oruro); are
rezerve de zinc, antimoniu, tungsten (regiunea La Paz), argint, plumb (Tarija), cupru şi
mici cantităţi de aur; deşi cositorul domină producţia de metale Bolivia este un
producător costisitor în comparaţie cu Asia de sud-est şi vulnerabilă la schimbările de
cerere de pe piaţa internaţională; corporaţia minieră de stat Comibol a suportat mari
pierderi şi o descreştere a producţiei în anii ’60, când în faţa unui surplus mondial mai
mult de 2/3 din forţa de muncă minieră a intrat în şomaj;
 printre mineralele neferoase sulful, gipsul, litiul, calcarul sunt moderat exploatate;
depozitele de nitraţi se află în nordul Deşertului Atacama; valoarea lor economică atât
de importantă până în secolul XIX a scăzut, dar producţia de iod (un subprodus al
nitratului) este de importanţă majoră;
 resursele forestiere sunt slab reprezentate datorită condiţiilor climatice, ale reliefului,
improprii dezvoltării acestora; mai bine reprezentate sunt spre zonele limitrofe, mai
ales înspre Bazinul Amazonian;
 în 1974 după colapsul industriei peruviene a peştelui, Chile a devenit principalul
centru din America de Sud şi este una dintre cele mai importante naţiuni la pescuit din
lume; sardinele, anşoa etc. constituie marea majoritate a produselor de pescuit;
principalele produse sunt făina de peşte şi uleiul de peşte, care sunt transportate pe
nave maritime frigorifice în Europa şi SUA-pentru hrana animalelor şi producţia de
uleiuri industriale.

Indusrtria

 majoritatea unităţilor industriale sunt concentrate în principalele centre urbane: Lima,

La Paz, Antofagasta, Lima, Trujillo etc;
 sectorul manufacturier a crescut din 1950, dar a rămas slab reprezentat în ciuda unor
stimuli din partea membrilor parteneri din Grupul Andin (o organizaţie comercială
regională); istoric, prelucrarea mineralelor inclusiv rafinarea petrolului şi prepararea
produselor agricole, au dominat industria regiunii;
 industria energetică foloseşte astăzi în primul rând petrolul, gazele naturale şi
potenţialul apelor curgătoare; rafinării şi uneori centre petrochimice importante sunt
localizate în apropierea centrelor de extracţie: Sucre, Cochabamba, La Paz, Trujillo,
Talara, Lima, Concon-la gura râului Aconcagua, Antofagasta, Iquique;
 mari centrale hidroelectrice au fost construite pe râurile Santa şi Mantaro (Peru), iar
alte localităţi au fost selectate pentru dezvoltări viitoare; cea mai mare uzină
hidroelectrică din Bolivia se află amplasată la Corani în departamentul Cochabamba;
 bazată pe resursele prime autohtone de fier, neferoase, cupru, cositor etc., industria
siderurgică se regăseşte în centre ca: La Oroya, Ilo, Cajamarca (Peru), La Paz, Oruro,
Antofagasta, Chuquicamata, Potrerillos, Paipote;
 aflată în strânsă legătură cu industria siderurgică, industria construcţiilor de maşini
este răspândită în centre ca: Lima, Arica, La Paz, Potosi etc;
 industria uşoară (alimentară, textilă, încălţămintei) este susţinută de gradul de
dezvoltare al agriculturii, pescuitului, creşterii animalelor etc;
 în anii ’50 şi ’60, industria de pescuit s-a extins rapid, bazată pe existenţa unor enorme
bancuri de anşoa (hamsii, scrumbii); acest peşte era prelucrat în făină de peşte şi ulei
pentru export, ca hrană pentru animale; fabrici de prelucrare a peştelui (toate din
sectorul privat), sunt localizate în special în oraşele Iquique, Arica, Antofagasta,
Trujillo, Callao.

65
Agricultura

 cele mai productive suprafeţe sunt văile irigate din regiunile de coastă ale
Perului sau în depresiunile şi versanţii estici ai Anzilor, unde producţia este mai
uniformă;
 principalele culturi includ: trestia-de-zahăr, bumbac, orez, porumb, viţa-de-
vie, măsline, cereale şi chiar orez, pe care le întâlnim în cea mai mare parte în lungul
coastei peruviene; în Anzi, terenurile cultivate sunt limitate şi fertilitatea solurilor
scăzută; principalele culturi sunt cartofii şi cerealele (în special grâu şi porumb);
 ţinuturile înalte din nord-vestul Argentinei sunt acoperite cu păduri de pin şi
cedru, al căror lemn este utilizat pentru industria de prelucrare a lemnului;
 creşterea animalelor a fost una dintre cele mai puţin dezvoltate activităţi în
ariile rurale, în parte datorită unei tehnologii inadecvate şi a raselor ineficiente;
cornutele deţin ponderea principală din şeptel; s-a înregistrat totuşi o creştere a
producţiei de păsări domestice, ovine şi porcine ca şi cea a bovinelor, datorate în mare
parte înfiinţării unor ferme specializate dotate cu tehnică modernă;
 lamele şi alpaca-ua cresc în regiunile andine şi servesc la o varietate de
funcţiuni agricole, deşi folosirea lamelor ca animale de transport a decăzut odată cu
creşterea transportului local, în special cu camionul;
 până în 1963 Peru a ocupat locul întâi în lume la pescuit (măsurat în tone
pradă); în 1970 producţia de anşoa a fost de 12.000.000 tone; suprapescuitul combinat
cu asprul fenomen El Nino din anii 1971-1972 au dus la declinul industriei de pescuit;
revenirea s-a făcut între sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, deşi captura nu a
mai atins nivelurile anterioare; accentul crescând este concentrat pe peştele pentru
consum destinat pieţelor interne şi externe.

Transporturile

 sistemul de transporturi se înfruntă cu provocarea Anzilor; singurele reţele cu

adevărat integrate sunt cele rutiere şi liniile aeriene;
 şoselele traversează regiunea de la nord la sud sau formează penetraţii est-
vest peste Anzi;
 cea mai importantă este şoseaua Pan-Americana paralelă cu coasta din
Ecuador până în Chile la Santiago, apoi la Buenos Aires;
 o altă rută principală conectează Lima cu Chile prin Anzi;
 transportul rutier bolivian s-a dezvoltat de la mijlocul anilor ’50 şi există
autostrăzi care leagă: La Paz de Oruro, Cochabamba de Santa Cruz, Santa Cruz de
Montero şi alte centre colonizate din regiunea Santa Cruz;
 serviciile de autobuz şi camioane pe drumurile neasfaltate leagă numeroase
oraşe andine; călătoriile sunt inedite şi uneori hazardate; nu există o reţea de drumuri
amenajată;
 reţeaua de drumuri internaţionale conectează Arica (Chile) şi La Paz
(Bolivia), Antofagasta (Chile) şi Oruru (Bolivia), Arica (Chile) şi Mollendo (Peru), La
Paz (Bolivia) şi Puno (Peru), Uquni (Bolivia) şi Salta (Argentina), Antofagasta
(Chile) cu Salta (Argentina);
 dezvoltarea unor sisteme de căi ferate a început să fie concepută la sfârşitul
secolului XIX şi începutul secolului XX;

66
  Peru are două magistrale interne importante: una între Puno şi Cuzco şi alta
între Lima şi Cerro de Pasco până la Huancavelica, făcând-o importantă pentru
industria de minerit a Anzilor Centrali; aceasta din urma este la altitudinea cea mai
mare din lume, trecând prin pasul Ticlio, la o altitudine de aproape 15800 picioare
(circa 5000m); un alt traseu mai scurt se întâlneşte în nordul Perului, între Paita şi
Piura;
 principalul sistem de căi ferate din Bolivia se află în vest şi a fost construit
în cea mai mare parte între anii 1890 şi 1920 şi leagă oraşele mari andine şi minele cu
porturile pacifice: Antofagasta, Arica (Chile) şi Matarani (Peru), ultima linie fiind
conectată cu vapoarele de pe Lacul Titicaca;
 statul Chile datorită configuraţiei teritoriului său prezintă o reţea de cale
ferată orientată nord-sud, care uneşte oraşele Iquique-Antofagasta-Copiapo-La Serena-
Santiago; o altă cale ferată se întinde între Arica şi La Paz;
 ieşirea la oceanul Pacific a statelor Peru şi Chile a dus la dezvoltarea unui
trafic maritim destul de important; Callao (Peru) este cel mai important dintre
numeroasele porturi peruane care deserveşte şi capitala Lima; alte porturi ca
Antofagasta şi Arica (Chile) deservesc comerţul cu Bolivia;
 dezvoltarea Boliviei din punct de vedere al transporturilor maritime a fost
împiedicată de închiderea ţării (nu are ieşire la mare), deşi acorduri cu Argentina,
Brazilia, Paraguay şi Peru îi permit accesul la porturile atlantice şi pacifice;
 sistemul fluviatil este important şi se revarsă peste câmpiile litorale sau spre
interiorul continentului, dar traficul local este limitat;
 dificultatea terenului necesită folosirea avionului, dar de asemenea complică
zborul; transportul aerian este important în special pentru a ajunge în locurile greu
accesibile; reprezintă singura legătură rapidă între marile oraşe şi este principalul
mijloc prin care aşezările izolate sunt conectate cu marile oraşe;
 toate liniile aeriene majore sud-americane plus altele din SUA şi Europa
stăpânesc fluxul de transport intern de pasageri; aeroporturile cele mai mari sunt
localizate în oraşe ca: La Paz, Callao (care deserveşte Lima-fiind cel mai important
aeroport din Peru), Chacalluto (la nord-est de Arica-un alt aeroport cu importanţă
mare);
 majoritatea acestor aeroporturi deţin rute internaţionale spre capitalele din
America de Sud, dar şi spre oraşe ca: São Paulo, Rio de Janeiro, Manaus (Brazilia),
Panama City, Miami, Fla etc.

1.3. ANZII DE SUD

Caracteristici geologice şi geomorfologice

 Anzii Fuego încep din extremitatea estică a arhipelagului Tierra del Fuego, din insula
Estados, avînd o altitudine de 1300m.
 cele mai înalte culmi –Darwin, Valdivieso şi Sorondo, au peste 3700m altitudine
 Anzii Patagoniei se ridică la nord de strîmtoarea Magellan
 prezintă numeroase depresiuni transversale şi longitudinale
 crestele sunt acoperite de cîmpuri de gheaţă, gheţari; sunt prezente rîuri, lacuri sau – în
zona litorală, fiorduri.

67
  zonă de tranziţie situată între 37o-36o S, în cadrul căreia aspectul şi structura
geomorfologică se schimbă; această zonă marchează extensia cea mai nordică a
Anzilor Patagoniei.
 în cazul Anzilor sudici, limita zăpezii permanente creşte altitudinal, odată cu
descreşterea latitudinii: 690m în Tierra del Fuego, 1650 în cazul vulcanului Osorno
(410 S) şi 3600m în cazul vulcanului Domuyo (360 38’).

Caracteristici climatice

 culmile alungite pe direcţia nord-sud determină existenţa unei faţade vestice umede şi o
expunere estică uscată, ca urmare a proceselor climatice pe care le determină relieful înalt;
bariera orografică reprezentată de lanţul andin joacă un rol esenţial în degradarea
regimului pluviometric al regiunilor situate la est şi respectiv nord de ele, creionând
landşafturi diverse, etajate în funcţie de variaţiile temperaturii, precipitaţiilor şi celorlalte
elemente meteorologice.
 în Anzii Patagoniei, clima temperată devine foarte umedă, datorită creşterii cantităţilor de
precipitaţii, mai ales pe pantele expuse vânturilor dominante, de vest. Astfel, pe versantul
estic, precipitaţiile nu depăşesc 500 mm, în timp ce pe versantul occidental, acestea ajung
până la 3000 mm; versantul estic al cordilierei primeşte în plus un anumit procent din
ploile de vară ale versantului vestic.
 podişul bazaltic pe care se dezvoltă Ţara Focului (insulele Grande Tierra del Fuego,
Riesco, Santa Ines, Hoste) se caracterizează printr-un climat temperat oceanic rece, cu
veri răcoroase şi ierni reci (ploi cuprinse între 400 şi 1700 mm). Ninsorile sunt posibile în
orice lună a anului. În timpul sezonului rece, precipitaţiile cad aproape exclusiv sub formă
de ninsoare. Pe insula chiliană Chiloe, separată de continent prin G.Ancud şi Corcovado,
relieful muntos dar şi circulaţia curenţilor de aer impun o climă oceanică umedă (3400
mm/an), favorabilă culturilor de cartofi.

Caracteristici hidrologice

 Reţeaua hidrografică este reprezentată de râuri cu alimentare nivală şi pluvio-nivală,

cu regim de scurgere variat, cu numeroase baraje hidroenergetice; astfel, Salado izvorăşte
din Sierra de Famatina, curgând către sud, unde primeşte ca afluent pe Atuel, vărsându-se
ulterior în Colorado, la vest de Bahia Blanca; Rio Negro se formează prin unirea râului
Neuquen cu Limay şi se varsă în Atlantic, lângă Viedma; către sud, se individualizează
râul Chubut, care împreună cu afluentul sau de pe partea dreaptă (Rio Chico) drenează
Podişul Patagoniei; izvorăşte de la sud de lacul Nahuel Huapi.
 în extremitatea sudică a Anzilor Chiliano-Argentinieni se găsesc izvoarele râului Deseado
(lacul General Carrera); pe versantul occidental al Anzilor Sudici se individualizează mult
mai puţine bazine hidrografice, care se varsă în Oceanul Pacific, pe teritoriul statului Chile
(Lota).

Caracteristici biogeografice

 la sud de paralela de 360 şi până la 400 lat. sudică, este specificã o vegetatie sclerofilã,
adaptatã condiţiilor climatice subtropicale, reprezentată în special de tufãrişuri
sempervirescente; caracterul puternic disjunctiv al formaţiunilor forestiere reprezintă
consecinţa aridităţii estivale; deoarece teritoriul analizat apartine regiunii floristice
neotropicale, desi conditiile ecologice sunt asemanatoare, flora se deosebeste radical de
cea din regiunea mediteraneeana propriu zisă;

68
 faciesul cel mai arid, corespunzãtor pantelor cu expunere nordicã şi solurilor puţin
profunde, este dominat de specii din genul Boldo; straturile inferioare sunt edificate de
specii xerofile spinoase;
 faciesul mai umed este caracterizat de lauracee din genul Beilschmeidia şi, în special,
Cryptocarya, care se dezvoltã doar acolo unde seceta estivalã se reduce la 1 sau 2 luni;
 pe flancurile cordilierei principale, etajul de tip mediteraneean este dominat de fagul
austral, Nothofagus, cu frunze caduce, care urcã numai pânã la 1900 m altitudine; rezultã
cã, o întinsã masã muntoasã, cu o denivelare de la 3000 pânã la 4000 m, este lipsitã de
vegetaţie forestierã;
 pentru cea mai mare parte a arborilor de la latitudini ridicate, specifici emisferei sudice, la
altitudini mai mari de 2000 m, iarna este deja prea riguroasã; în regiunea San Luis, în
condiţiile unor ploi de varã mai abundente, se dezvoltã o formaţiune vegetalã deschisã,
edificatã de arbuşti din genul Prosopis (P. larzea), cu frunze cãzãtoare; printre aceştia,
sunt diseminate exemplare de Cassia aphylla, care asimileazã prin intermediul
trunchiului; dunele de nisip sunt parţial fixate de arbuşti, ale cãror ramuri seamãnã cu cele
de mãslin; horsturile deţin o vegetaţie ceva mai densã, sub forma unor pãduri joase în care
reapare genul Polylepis.
 vegetatia primara s-a conservat doar fragmentar, sub formã de masive înalte de 10-15 m,
cu specii xerofile: Lithraea caustica (Anacardiaceae), plantã care în contact cu pielea
provoacã iritaţii şi creştere a temperaturii; Quillaja saponaria (Rosaceae); Peumus boldus
(Monimiaceae); Cryptocarya sp. şi Beilschmiedia sp. (Lauraceae), specii ombro-higrofile;
pentru staţiunile uscate stâncoase sunt specifice plante xerofile, precum cactusul columnar
(Trichocereus sp.), exemplare mari de Puya sp. (Bromeliaceae), rhamnaceae spinoase din
genurile Colletia şi Trevoa.
 vegetatia sclerofilã andinã se dezvoltã pânã la altitudinea de cca. 1400 m, trecerea spre
etajul alpin fiind realizatã de comunitãţi de tufãrişuri;
 la sud de paralela de 400 (în cadrul Anzilor Patagonezi), dincolo de care relieful scade în
altitudine şi este compartimentat sub forma unui adevãrat puzzle de insule şi de mici
masive montane, culmile montane se reorienteazã treptat pe direcţia NV-SE ; în lungul
acestui sector montan, grupãrile vegetale variazã foarte mult ca fizionomie şi ritm
biologic;
 la sud de pãdurea de tip mediteraneean, se întâlneşte o formaţie vegetalã cu Nothofagus
obliqua;
 pãdurea patagonezã atinge maximã dezvoltare în regiunea Valdivia (arbori
sempervirescenţi cu frunze late);
 în pãdurile valdiviene, arborii sempervirescenţi de talie mare (40 - 50 m înãlţime) au
frunze late, asemãnãtoare magnoliilor; numeroase trunchiuri sunt susţinute de rãdãcini
subaeriene;
 multitudinea lianelor, epifitelor, lumina difuzã la nivelul solului, marea diversitate
specificã, cu genuri şi familii reprezentate aproape exclusiv la latitudini joase,
argumenteazã calificativul de “padure tropicalã din afara tropicelor“; de fapt, regimul
termic este singurul care prezintã un caracter temperat; aceastã situaţie este cu atât mai
paradoxalã, cu cât, între pãdurea sclerofilã chilianã şi pãdurea valdivianã se întâlneşte o
formaţiune de Nothofagus obliqua (gen apropiat de cel al fagului), cu frunze cãzãtoare;
acest arbore este, pe de o parte, mai sensibil la frig decât speciile tropicale şi, pe de altã
parte, suportã mai bine seceta din timpul verii, deja notabilã în arealul sãu; în asociaţie cu
fagul austral apare laricele valdivian (Fitzroya patagonica) cu înãlţimea de 50m.
 la sud de pãdurea valdivianã, într-un mediu mai umed şi mai puţin cald, se dezvoltã o
pãdure veşnic verde, dominatã de alte specii de Nothofagus: N. Dombeyi, ale cãrui

69
 trunchiuri depãşesc 40 m şi ale cãrui frunze , de talie micã, persistã pe parcursul mai
multor ani; este un arbore care necesitã soluri profunde, bine aerate şi drenate; în aceste
pãduri, muşchii şi epifitele abundã; arborii şi arbuştii sunt dispuşi stratificat, stratul
inferior fiind adesea ocupat de bambus (Chusquea), ai cãrui rizomi formeazã o pâslã
continuã;
 mai puţin exuberantã este pãdurea de Nothofagus betuloides şi N. antarctica, care
constituie limita oceanicã a pãdurii în Ţara de Foc; aceste specii suportã ierni mai reci şi,
totodatã, veri mai rãcoroase; în amestec cu fagul cresc specii cu frunze persistente ca:
cedrul chilian (Astrocedrus chilensis) şi alte conifere primitive, precum: Araucaria
araucana, Fitzroya, Pilgerodendron uviferum; insuficienţa cãldurii în timpul verii,
vânturile puternice de vest fac ca în insulele Ţãrii de Foc, limita pãdurii sã fie plasatã la o
latitudine foarte scãzutã, respectiv 510; în acest spaţiu, vegetaţia devine sãrãcãcioasã în
specii şi cu înãlţimi reduse (6 - 8 m);

 etajarea altitudinalã a vegetaţiei pe versantul occidental andin, la 400 lat. S, reproduce

zonalitatea sa latitudinalã: o pãdure cu Cryptocarya, urmatã altitudinal de pãdurea
valdivianã, de cea cu Nothofagus dombeyi, apoi de o bandã cu Nothofagus pumilio, cu
frunze caduce, bine adaptate la ger, care se opreşte la 1500 m, lãsând loc formaţiunilor
ierboase.
 în partea de nord a versantului estic, se dezvoltã o extinsã formaţie vegetalã dominatã de
genul Araucaria; la sud de aceasta, restul versantului este populat de Nothofagus pumilio,
în formaţii vegetale aproape pure, foarte dense şi sensibile la foc; limita acestora, la
contactul cu podişul, corespunde unei cantitãţi de precipitaţii de 800 mm în partea de nord
şi de 500 mm în partea de sud;
 caracteristice sunt specii ca : lama guanaco (Lama guanicoe), vulturul american sau
condorul (Sarcoramphus gryphus)

Oraşele importante

Santiago
- oraş (5,3 milioane locuitori, Greater Santiago-cea mai mare concentrare urbană şi
industrială din Chile), situat în centrul statului Chile, pe râul Mapocho;
- centru manufacturier (construcţii de maşini, produse chimice, textile, produse
alimentare, încălţăminte, celuloză şi hârtie);
- a fost fondat în 1541 sub numele de Santiago de Nueva Estremadura de către Pedro
de Valdivia;
- centru financiar-bancar, de transport (feroviar, rutier-ce îl leagă cu porturile San
Antonio, Valparaiso şi oraşul Concepcion);
- aeroport interaţional-Pudahuel; centru universitar-Universitatea Chile (1738).

Concepcion
- oraş situat în partea central-sudică a statului Chile, lângă gura râului Bio-Bio;
- centru comercial şi industrial şi al 3 lea oraş ca populaţie din Chile (307 mii
locuitori);
- la nord de oraş se află portul său-Talcahuano; procesează şi expediază resursele din
împrejurimi: prelucrarea petrolului, pielărie şi încălţăminte, sticlă, textile, zahăr,
cherestea; mai mult de 80% din cărbunele ţării vine din minele din împrejurimi);
- fondat de Pedro de Valdivia în 1550; este asediat şi distrus de Araucani în 1554-
1555; complet distrus de cutremurele din 1570, 1730, 1751, 1835, 1939.

70
Talcahuano
- oraş cu circa 250 mii locuitori situat pe o mică peninsulă, în nord-vestul oraşului
Concepcipon;
- port major şi important centru comercial (exporturi: lemn, lână, cărbune) şi
industrial (prelucrarea peştelui, rafinarea petrolului, siderurgie-Huachipato, chimică-
San Vicente).

Valparaiso (span-Valea Paradisului)

- oraş (capitala regiunii Valparaiso) situat în centrul statului Chile;
- principal port al statului Chile şi punct terminus al căii ferate trans-andine
(Valparaiso-Mendoza şi mai departe spre Buenos Aires);
- important centru industrial: construcţii de maşini, textile, pielărie-încălţăminte,
prelucrarea lemnului, celuloză şi hărtie;
- fondat în 1536 de conchistadorul spaniol Juan de Saavedra, cu circa 280 mii
locuitori.

Vińa del Mar

- faimoasă şi populară staţiune (plaje, grădini, hoteluri, vile, cluburi) situată în centrul
statului Chile (suburbie a oraşului Valparaiso);
- industrie prelucrătoare (textilă, alimentară) şi bază navală;
- a fost fondat în 1874 şi are circa 280 mii locuitori.

Valdivia
- oraş situat în partea central-sudică a statului Chile, pe râul Valdivia;
- centru comercial, industrial (siderurgie, şantiere navale, produse chimice, celuloză şi
hârtie, pielărie şi încălţăminte, alimentară), de transport (legat rutier şi feroviar de
Santiago, în nord şi Puerto Montt, în sud; aeroport) şi universitar;
- germanii au fondat primele fabrici (bere, pantofi);
- fondat în 1552 (iniţial o fortăreaţă), devastat de cutremurul din 1960, are acum circa
114 mii locuitori.
Rancagua
- situat în lungul râului Cachapoal, centrul statului Chile, oraşul a fost fondat în 1743
şi are circa 195 mii locuitori;
- centru industrial (industrie alimentară, asamblare automobile, prelucrarea cuprului-
de la El Teniente, una din cele mai mari mine din lume, la 40 km distanţă,
transportat pe cale ferată) şi de transport rutier şi feroviar (între Concepcion şi
Santiago).
Temuco
- oraş (circa 170 mii loc) situat în partea central-sudică a statului Chile, între
Concepcion şi Valdivia;
- centru industrial (alimentară, celuloză-hârtie, pielărie şi încălţăminte), centru
feroviar şi bază militară aeriană;
- a fost fondat în 1881, cu mulţi imigranţi germani.

Punta Arenas
- situat în sudul statului Chile, la strâmtoarea Magelan, este cel mai sudic oraş mare;
- procesează şi exportă: produse alimentare, textile, lemn, prod.use petroliere (din
câmpurile din apropiere); este legat rutier de Rio Gallegos (Argentina); are aeroport
internaţional;
- a fost fondat în 1849 şi are circa 125 mii locuitori.

71
 Resursele naturale

 cuprul joacă rolul principal în economia regiunii; marile corporaţii din SUA
au fost transformate în intreprinderi cu proprietate mixtă la sfârşitul anilor ’60 şi
naţionalizate total la începutul anilor ’70, când mineritul şi vânzările au fost
încorporate de Corporacion Nacional del Cobre de Chile (Codelco); o cădere pe piaţa
mondială a preţurilor a influenţat producţia şi vânzările şi a creat dificultăţi financiare;
exploatări importante de cupru şi fier se află la sud de Santiago;
 debitul constant al râurilor andine a fost valorificat de Empresa Nacional de
Electricidad (ENDESA – Compania Nationala de Electricitate- CHILE); dezvoltarea
hidroenergiei s-a extins către şirurile de munţi costali; înainte de instalarea uriaşului
sistem hidroelectric, cea mai mare parte a energiei regiunii se obţinea din cărbunii cu
valoare energetică scăzută, exploataţi încă din secolul XIX în Golful Arauco la sud de
Concepcion şi mult mai la sud din apropiere de Punta Arenas; petrolul şi gazele
naturale de extrag din Ţara Focului şi de-a lungul ţărmului de nord al Strâmtorii
Magellan şi este transportat cu vapoarele la rafinăriile din centrul Chile;
 la sud de râul Bio-Bio condiţiile climatice favorizează creşterea pădurilor naturale;
speciile principale utilizate pentru cherestea sunt: stejarul, ulmul, laurul şi copacul
maimuţelor; pinul pentru fabricarea hârtiei şi celulozei este exploatat din pădurile din
centrul Chile şi regiunea Bio-Bio;
 piscicultura este mai dezvoltată în regiunea oraşului Santiago; principalele capturi sunt
reprezentate de sardine, anşoa etc; acestea sunt comercializate în centre specializate.

Industria

 unităţile industriale sunt concentrate în principalele centre urbane: Santiago,

Valparaiso, Concepcion etc.;
 complexe industriale mari sunt localizate în portul San Vincente din
Concepcion şi includ: uzinele de fier şi oţel Huachipato, fabrici de prelucrare a
peştelui şi o rafinărie de petrol asociată cu un complex petrochimic; o altă rafinărie
asemănătoare se afla în Concon, la gura raului Aconcagua;
 siderurgia feroasă este bine reprezentată şi la Corral, lângă Valdivia;
 fabrici de celuloză şi hârtie sunt prospere în vecinătăţile râurilor Bio-Bio şi
Laja, cu centre la Santiago, Valparaiso, Temuco, Valdivia;
 lângă Strâmtoarea Magelan la Punta Arenas, se prelucrează produse
petroliere, textile, alimentare;
 importante şantiere navale sunt amplasate la Valparaiso şi Valdivia.

Agricultura

 în regiunea centrală, temperată, principalele plante de cultura sunt: cerealele

(în principal grâul), urmate de viţa-de-vie, cartof, porumb, mere, fasole, orez şi legume
(culturi periurbane);
 plantele industriale ca sfecla de zahăr şi floarea-soarelui (seminţe) pentru
uleiul alimentar, sunt de asemenea cultivate;
 creşterea animalelor a reprezentat un sector mai puţin dezvoltat; acest lucru
s-a datorat în mare parte unei tehnologi improprii şi a raselor hibride (locale);
cornutele deţin ponderea principală din şeptel.

72
Transporturile

 lungimea Anzilor Sudici şi barierele fizice constrâng comunicaţiile şi

traficul;
 doar oceanul oferă mijloace de transport de care s-a profitat în secolul XIX
când, în special Chile deţinea una dintre cele mai mari flote comerciale din America
Latină;
 declinul economic general al Chile la începutul secolului XX şi înlocuirea
transportului maritim cu mijloace terestre a dus la reducerea flotei, doar transportul
internaţional făcându-se în continuare pe mare;
 portul principal este Valparaiso, apoi San Antonio (port pentru Santiago, care
exportă cupru şi produse agricole), Talcahuano ce deserveşte complexul industrial din
Concepcion;
 reţeaua de căi ferate între La Calera (lângă Vaplaraiso) şi Puerto Montt a
început să intre în funcţiune la începutul secolului XX; cele mai circulate secţiuni
conectează Santiago cu Valparaiso şi Santiago cu Puerto Montt; ambele secţiuni sunt
electrificate, făcându-le mai competitive cu transporturile rutiere; sistemul de căi
ferate este controlat de Empreso de los Fenocarreles del Estado;
 reţeaua de drumuri internaţionale conectează Los Andes cu Mendoza
(Argentina), pe şosele pentru pasageri şi mărfuri;
 coloana vertebrală a sistemului de drumuri este Şoseaua Pan-Americana, care
conectează Arica cu Quellon an Chiloe Island pe o distanţă mai mare de 2100 mile;
din această arteră principală se desprind rute secundare care leagă numeroase oraşe,
incluzând Santiago cu porturile San Antonio şi Valparaiso, Bulnes cu Concepcion şi
Los Lagos cu Valdivia;
 cea mai importantă şosea leagă Santiago cu Mendoza (Argentina);
 importante rute conectează Osorno cu San Carlos de Bariloche (Argentina) şi
Punta Arenas cu Rio Gallegos (Argentina);
 toate liniile aeriene majore sud-americane plus altele din SUA şi Europa,
deţin fluxul de transport intern de pasageri spre aeroportul Arturo Merino Benitez
langă Santiago;
 servicii pentru turişti sunt menţinute de LAN (Linea Aerea Nacional de Chile
– de stat) între Santiago şi Easter Island în Pacific, cu zboruri continui spre Papeete,
Tahiti.

2. PODIŞUL BRAZILIEI

Caracteristici geologice şi geomorfologice

 contactul Podişului Brazilian cu Atlanticul se realizează prin intermediul unui sector

intermediar montan, mai mult sau mai puţin înalt;
 valea longitudinală Parana, instalată într-un sinclinal, este separată de cea a rîului São
Francisco de o dorsală cu orientare nord nord-vest, prelungind culmea Itatiaia;
 la nord de 200 latitudine relieful prezintă o dispunere generală în trepte, pînă la Serra d
′Espinhaco;

73
  un aspect comun al ansamblului litoral, în ciuda varietăţii reliefului continental, îl
reprezintă predominanţa unei regiuni de coastă joasă şi rectilinie, în cadrul căreia
cordoanele litorale alternează cu rare porţiuni fără faleze în care roca apare la zi;
 în jumătatea sudică, soclul vechi precambrian este alcătuit în special din roci cristaline
care alcătuiesc puţine structuri appalachiene; distingem intruziuni de sienite (Itatiaia)
şi de granite (Serra de Curitiba);
 soclul este acoperit de o cuvertură sedimentară discordantă, conservată numai pe
marginea internă;
 între Rio Paraiba şi Rio São Francisco, relieful înalt se localizează cam la 250 km de
ţărmul mării (Serra d´Espinhaco); este vorba de creste dezvoltate, de tip appalachian
alcătuite preponderent din cuarţite, cu orientare nord-sud şi oblice în raport cu axa
regiunii marginale;
 către vest relieful appalachian domină platourile dispuse în trepte spre Atlantic; ele
retează în principal granite şi gnaise dar pe alocuri şi şisturi cuarţitice aparţinând unui
precambrian foarte vechi;
 la est de fosa Bahia, horstul litoral Sergire se înalţă progresiv, acesta introduce cîteva
obstacole cursului inferior al văii São Francisco, dînd naştere unor cascade dezvoltate
pe sienite;
 apar platouri (chappadas) fragmentate de cursuri de apă care curg spre Parana, spre
São Francisco sau către nord spre Amazon şi Tocantins;
 cuarţitele dau naştere unor reliefuri reziduale care domină cu 200-300 m suprafaţa
principală; pe marginea chappadas-urilor eroziunea diferenţială degajează un relief
appalachian;
 abruptul Mato Grosso delimitează cuestele modelate în aceste alternanţe de roci dure
şi moi;
 către vest cuvertura cretacică a Serrei de Parecis se afundă treptat în direcţia câmpiei
subandine;
 structura acestui ansamblu, fie de tip appalachian fie tabulară, cu numeroase falii şi
abrupturi de falie, a fost fie degajată de eroziunea diferenţială fie este originală.

Caracteristici climatice

 există diferenţe semnificative de la nord către sud, de la un climat ecuatorial şi

subecuatorial, la unul tropical şi subtropical datorită predominanţei, după latitudine, a
maselor de aer tropicale (alizeele) maritime şi continentale (alizeul de sud-est bate vara
umezind Sierrele) cu ploi care depăşesc 2000 mm anual în Amazonia de Nord-Est.
 litoralul atlantic se caracterizează printr-o climă marcată de precipitaţii cuprinse între 1000
şi 2000 mm/an, spre vest acestea scad la circa 500 – 1000 mm/an datorită obstacolului pe
care îl impun Sierrele Diamantina şi Borborema în faţa alizeelor de sud-vest şi nord-est,
către vest. Temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 18 şi 240 C.
 Influenţa vânturilor dinspre sud scade temperatura în Amazonia cu câteva grade, dar şi
cantitatea precipitaţiilor atmosferice, care, în Podişul Braziliei se reduce treptat către
vestul semiarid (600-700 mm/an), acolo unde există ţinuturile secetoase numite sertâo cu
ploi puţine şi rare în cea mai mare parte a anului.
 Climatul subtropical umed ocupă sud-estul Braziliei Aceste regiuni sunt dominate în
semestrul cald de mase de aer tropical oceanic care favorizează căderea unor mari cantităţi
de precipitaţii.
 curentul cald al Braziliei favorizează creşterea temperaturii, umezelii şi implicit a
instabilităţii maselor de aer tropical oceanic. Temperaturile medii anuale înregistrează 17 0

74
 C la Porto Alegre, iar amplitudinile termice anuale sunt de 140 C (240 C în ianuarie şi 100
C în iulie). Cantităţile medii anuale de precipitaţii din acest areal variază între 750 şi 1500
mm, precipitaţiile din timpul sezonului rece datorându-se activităţii frontului polar care
înaintează spre Tropicul Capricornului, generând uneori şi căderi de zăpadă.
 Zona de climă subecuatorială este proprie părţii nordice a Podişului Braziliei. Ea se
caracterizează prin prezenţa a două anotimpuri: unul ploios (vara) şi altul uscat (iarna), cu
temperaturi medii anuale mari (22-240 C), amplitudini medii mici şi precipitaţii abundente
(peste 1000 mm/an). Cantitatea de apă căzută în sezonul ploios ajunge la 1500 mm/an.

Caracteristici hidrologice

 Reţeaua hidrografică se orientează în mare măsură către Amazon şi de aici spre Atlantic
sau spre Parana-Paraguay. Apar fluctuaţii în regimul hidrologic, determinate de specificul
zonei climatice pe care o traversează. Estul şi nord-estul brazilian este caracterizat de
prezenţa bazinului hidrografic al râului São Francisco (L= 2900 km) ce izvorăşte din
sudul statului Minas Gerais, vărsându-se în Oceanul Atlantic la nord-est de Aracaju.
 Rio Grande (L= 1100 km) se găseşte în sud-estul Braziliei, fiind afluent stâng al râului
Parana, avându-şi izvoarele în Serra de Mantiqueria, străbătând o regiune de campos. Din
Serra de Espinhaço (masivul Itambe) izvorăşte Jequitinhonha ce se varsa în Oceanul
Atlantic la nord de Belmonte.
 Podişul Mato Grosso este străbătut de următoarele cursuri de apă: Xingu (L= 1980 km),
afluent drept al Amazonului, ce izvorăşte din Serra do Roncador, cu numeroase praguri şi
cascade, fiind navigabil pe 190 km în cursul inferior; Juruena cu afluentul său Arinos, ce
izvorăşte din Serra do Parecis; Paraguay ce se îndreaptă către sud, izvorând la sud de
Diamantino şi trecând prin Caceres.

Caracteristici biogeografice

 potenţialul climatic se reflectă puternic în aspectul învelişului vegetal, diferenţiat

latitudinal şi longitudinal;
 din punct de vedere biogeografic, cea mai mare parte a podişului este ocupată de
formaţiuni vegetale de tip savană şi de păduri cu ritm sezonier;
 padurea tropicală umedă apare numai pe latura nordică a podisului şi în albiile majore
ale fluviilor, fiind alcătuită din specii ca : Swietenia mahagoni, Lucuma procera, Silvia
itauba etc.; pe litoralul estic al Braziliei, se desfăşoară sub forma unei fâşii
longitudinale înguste (50 – 100 km), până la tropicul Capricornului (provincia
atlantică).
 pădurile tropicale xerofile caducifoliate, care fac trecerea spre formaţiunile de tip
savană, se dezvoltă în condiţiile unui sezon secetos, care se prelungeşte de la 4 la 8
luni/an, cu precipitaţii medii anuale cuprinse între 1500 - 530 mm; în funcţie de durata
sezonului secetos, cantitatea de precipitaţii şi compoziţia floristică, în cadrul pădurilor
xerofile caducifoliate se disting două faciesuri: pădurile-savane şi pădurile şi
tufărişurile ghimpoase xerofile
a) pădurile savane sau savanele parcuri, adevărate ecotoane de tranziţie de la
pădurile umede la savane, dezvoltate în condiţiile unui climat cu 3-4 luni de secetă/an
şi precipitaţii cuprinse între 1000-1500 mm/an, sunt edificate de arbori mici, noduroşi
şi distanţaţi între ei; această discontinuitate a stratului arborescent favorizează
dezvoltarea stratului ierbaceu inferior, edificat de specii de graminee; în anotimpul
secetos, bine reprezentate sunt geofitele, care dispun de rezervoare de apă şi substanţe

75
 nutritive; lumea animală a pădurilor-savane cuprinde atât animale specifice selvas-ului
cât şi savanelor.
b) pădurile şi tufărişurile ghimpoase xerofile (caatinga), se dezvoltă în partea
de nord-est a podişului Braziliei, în condiţii de uscăciune mai severă (6-8 luni de
secetă/an, precipitaţii cuprinse între 400-900 mm/an); sub denumirea de “caatinga“
(pădure albă) sunt incluse pădurile xerofile scunde, savanele cu arbuşti, tufărişurile şi
pajiştile cu mărăcinişuri, care fac trecerea între pădurile tropicale umede şi savanele cu
arbuşti xerofili; modelul arhitectural al caatingăi cuprinde: un strat arboricol, cu arbori
din familia Bombaceelor, capabili să reţină apa pentru sezonul secetos (arborele butoi
- Cavanillesia arborea, de ex.), Leguminoaselor cu genurile Mimosa, Acacia,
Caesalpinia, Palmelor (palmierul de ceară Copernicia cerifera), Cactaceaelor (Cereus
catingicola, Opunţia, Melocactus etc.); un strat arbustiv, edificat de arbuşti ţepoşi din
genurile Anona, Coccoloba, Capparis); un strat inferior, care alături de cactuşi,
include bromeliacee, euforbiacee şi ierburi dure, utilizate pentru păşunatul bovinelor şi
caprelor; lumea animală din caatinga este asemănătoare celei de savană.
 formaţiunile de tip savană sunt specifice mai ales platourilor vestice (Matto-Grosso) ;
 în formaţiunile de tip savană, predomină asociaţii de ierburi megaterme, sub forma
unui strat continuu, edificat de graminee;
 perioada cu activitate biologică maximă corespunde sezonului ploios ;
 principalele faciesuri ale formaţiunii de tip savană sunt ;
- campos limpos, edificat de ierburi cu caracter xerofil, cu număr redus de arbuşti
scunzi, diseminaţi în cadrul stratului ierbaceu compact; ierburile au înălţimi de 30-50
cm, fiind edificate de specii din genurile Paspalum, Panicum, Andropogon, Aristida
etc.
- campos cerrados, edificat de ierburi mezofile, cu înălţimi de 1-2 m, care apar în
asociaţie cu numeroşi arbori (5-8 m înălţime) şi arbuşti ; vegetaţia este edificată de
specii de mimoze, cactuşi etc.
- cerradao, prezentă în condiţiile unui climat cu umiditate redusă, favorabil dezvoltării
unor formaţiuni arbustive edificate de plante din genul Vochysia ;

 în statele interioare ale Braziliei, apar asociatii de palmieri, care edifică formaţiunea
numită palmares ; în compoziţia acesteia intră specii de graminee şi alte plante
lemnoase ;
 în sudul podişului, se dezvoltă păduri subtropicale cu Araucaria, in componenta carora
stratul subarboricol cuprinde exemplare din specia Yerba mate (ceaiul localnicilor);
spre vest, aceste păduri alternează cu culturi cerealiere, mai ales de grâu şi porumb.
 lumea animală din Podişul Braziliei este mai puţin variată decât cea a Amazoniei ;
fauna asociaţiilor ierboase cuprinde : 
- ierbivore mari: cerbul suliţar cenuşiu (Mazama nemorivaga), furnicarul
(Myrmecophaga), tatuul (Dasypus); porcul pecari ;
- carnivore: vulpea de câmp (Dusycyon vetulus), tigrul yaguarete (Felis onca),
sconcsul (Mephitis mephitis), surillo (Conepatus sp.);
- păsări: nandu-ul (Rhea americana), seriema (Cariama cristata), păunul (Crax
alector), potârnichea (Cnypturellus soni), papagalul ara (Ara spixi);
- reptile: şarpele cascabel (Crotalus sp.), boa (Torpidurus torquatus) etc.

Oraşele importante

São Paulo

76
 - fondat în 1554 de iezuiţi pe o veche aşezare indigenă, este cel cel mai mare oraş din
Brazilia (9,8 milioane locuitori) şi din America de Sud, capitala statului cu acelaşi
nume;
- este un oraş modern, situat pe râul Tietê, domină un vast hinterland şi este un mare
centru industrial (siderurgie, automobile, prelucrarea petrolului, electronice-
computere, cauciuc, textile, mobilă, produse alimentare, materiale de construcţie),
comercial şi financiar-bancar; prin portul Santos (64 km sud-est) se realizează un
intens trafic comercial
- în secolul al-XVII-lea devine o bază de penetrare spre interior a expediţionarilor;
oraşul rămâne un minor centru comercial pentru trestia de zahăr până până în 1880
când se cultivă pe suprafeţe mari cafeaua, ceea ce determină un aflux de imigranţi
europeni.

Rio de Janeiro (râul de ianuarie)

- este un important oraş-port, situat în sud-estul ţării, la golful Guanabara, fiind
înconjurat de munţi joşi;
- este al 2-lea oraş al Braziliei (fostă capitală), capitala statului omonim şi are 5,5
milioane locuitori (10,2 milioane aria metropolitană);
- are importante funcţii portuare, comerciale, industriale (automobile, nave,
prelucrarea petrolului, textile, prod. chimice-cauciuc, bunuri metalice, pielărie-
încălţăminte, celuloză şi hârtie) şi turistice (Copacabana, carnaval);
- în 1555 hughenoţii francezi stabilesc aici o colonie, iar în secolul al-XVIII-lea creşte
în importanţă pentru încărcarea aurului adus din interior; impuls în dezvoltarea
oraşului a dat şi cultivarea cafelei;
- Petropolis - suburbie în nordul oraşului Rio de Janeiro, fondată în 1845 de imigranţi
bavarieni; are circa 150 mii locuitori.
- Nova Iguaçu - suburbie în nord-vestul oraşului Rio de Janeiro, cu funcţie industrială:
alimentară (marmeladă, sucuri de portocale), produse chimice şi farmaceutice; în
împrejurimi se găsesc livezi de portocali.
- Niterói - suburbie a oraşului Rio de Janeiro, fondată în 1671; are funcţie rezidenţială,
construcţii şi reparaţii de nave, produse farmaceutice şi circa 382 mii locuitori.

Bello Horizonte (Orizontul Frumos)

- este capitala statului Minas Gerais (estul Braziliei), fiind construit între 1895-1897
(primul oraş brazilian planificat), fiind spaţios, cu parcuri, bulevarde largi şi clădiri
moderne;
- are o populaţie de peste 2 milioane locuitori (3,5 milioane aria metropolitană) şi este
un important centru industrial într-o bogată regiune agricolă şi minieră (textile,
lemn, alimentară, tutun, industrie grea, după 1950-siderurgie, rafinarea petrolului,
automobile); este legat rutier de Rio de Janeiro şi São Paulo.

Salvador (São Salvador)

- oraş cu circa 2,07 milioane locuirtori, capitala statului Bahia;
- port la Atlantic, fondat în 1549, ce a înflorit datorită plantaţiilor de trestie de zahăr
(cu sclavi negri africani);
- centru comercial (punct de încărcare pentru cacao, tutun, zahăr, diamante, petrol,
aluminiu), industrial (construcţii de maşini, prelucrarea pertrolului, textilă,
alimenatră, tutun, materiale de construcţie, pielărie-încălţăminte, şantiere navale).

Brasilia

77
 - oraş situat pe un platou din interiorul Podişului Brazilian, la circa 1200 m altitudie,
în jurul unui lac artificial;
- are circa 1,8 milioane locuitori (1996)-aria metropolitană (Districtul Federal);
- construcţia oraşului începe în 1957, fiind inaugurat oficial la 21.04.1960;
- conceput ca centru administrativ şi politic, oraşul are şi unităţi industriale (industrie
uşoară şi alimentară);
- este legat rutier şi feroviar cu Belem (nord) şi São Paulo (sud);
- centru universitar: Universidade de Brasilia-1961.

Recife (portugheză stâncă)

- oraşul (1,29 milioane locuitori), capitală a statului Pernambuco, este situat în nord-
estul Braziliei;
- activitate portuară (port la Atlantic, port şi pentru Olinda), prin el se exportă (zahăr,
bumbac, cafea) şi industrială (produse chimice, textilă, sticlă, tutun, celuloză-hârtie,
pielărie-încălţăminte);
- afost fondat de portughezi în 1548.

Pôrto Alegre
- oraşul (1,26 milioane locuitori), capitala statului Rio Grande do Sul, este situat în
sud-estul Braziliei, pe râul Guaiba;
- important centru industrial şi comercial: şantier naval modern, industrie chimică,
tutun, pielărie-încălţăminte, textilă, construcţii de maşini;
- exportă produse dintr-o regiune agricolă bogată;
- a fost fondat în 1742 din imigranţi din Azore.

Goiânia
- capitala statului (estado) Goias, partea central-sudică a Braziliei, la 760 m altitudine;
- planificat pentru a deveni capitala statului (1937 guvernul statal se mută aici iar în
1942 este inaugurată oficial); prezintă bulevarde largi, parcuri;
- situat într-o regiune agricolă (cafea, creşterea animalelor) şi minieră (mine de nichel
-activitate importantă);
- facilităţi feroviare, rutiere, aeriene; are circa 725 000 loc.

Curitiba
- oraşul (capitala statului Parana), cu o populaţie de circa 850 mii locuitori, este situat
în sud-estul Braziliei la 900 m altitudine;
- a fost fondat în 1654 (datorită aurului), iar în 1854 devine capitala statului şi în
următorii ani primeşte imigranţi italieni, germani şi polonezi, iar în secolul XX
imigranţi sirieni şi japonezi;
- este centru industrial (siderurgie, mobilă, hârtie, textile, automobile, ciment, tutun) şi
centru comercial; produsele sunt exportate spre porturile Antonina (port în estul
statului Parana, prin care se exportă ceai, banane, fier) şi Paranaguá (port la
Paranaguá Bay, la poalele Serra do Mar; exportă cafea, bumbac, piper, ceai , banane,
zahăr; oil terminal;
- a fost fondat în 1585.

Fortaleza
- oraş port (1,7 milioane locuitori) şi capitală a statului Ceará (nord-est) la gura râului
Pajeú;
- fortificaţii din 1654, iar din 1810 capitală a statului;

78
 - prin port se exportă: zahăr, cafea, sare, cauciuc, bumbac, fructe; port pescăresc;
- vopseluri, electro-ceramică, alge marine transformate în fertilizanţi.

Santos
- oraş important al statului São Paulo, fondat în 1540, este situat în sud-estul Braziliei,
pe insula São Vicente, la 64 km sud-est de oraşul São Paulo, cu care este legat rutier
şi feroviar;
- este cel mai mare port din lume pentru exportul cafelei; prin el se mai exportă:
portocale, banane, bumbac, produse industriale; are peste 400 000 locuitori.

Cuiaba
- oraşul (capitală a statului Mato Grosso) situat în sud-vestul Braziliei, pe râul Cuiaba,
afluent al râului Paraguay;
- fondat în 1719 (din 1727 oraş), el este un centru de colectare a cauciucului şi nucilor
de palmier; din regiune se extrage aur şi diamante;
- legat rutier de Brasilia şi Rio Branco; are circa 168 mii locuitori.

Diamantina
- oraş în statul Minas Gerais, cu circa 21 mii locuitori;
- aur (descoperit în 1698), diamante (1729); prelucrarea diamantelor, textile.

Resursele naturale

 îmbunătăţirea transporturilor a favorizat exploatarea resurselor;

 cele mai productive câmpuri de petrol şi gaze naturale se concentrează pe platforma
continentală şi în zona de ţărm cuprinsă între Fortaleza şi Santos;
 mai mult de jumătate din producţia de petrol a Braziliei vine din Bazinul Campos pe
şelful continental al statului Rio de Janeiro; aici Petrobras, companie petrolieră
controlată de guvernul brazilian (apărută în 1953), a dezvoltat câteva dintre cele mai
avansate tehnologii de extracţie a petrolului la apă adâncă din lume;
 aproape toată cantitatea de gaz natural a Braziliei provine din stratele Bahia şi
Sergipe;
 Podişul Brazilian deţine rezerve de minereuri de fier întinse, localizate în special în
Minas Gerais; acest stat a fost principalul producător de minereuri de fier pentru
export şi consumul intern, rezultat din hematitul cu grad ridicat de fier găsit în
formaţiunile precambriene, care se extind din apropiere de Belo Horizonte spre
Itabira-Muntele de Fier în susul văii Rio Dolce; mai merită menţionat ca centru de
exploatare a fierului şi Curitiba; dintre mineralele de mangan cunoscute cele mai mari
sunt în Mato-Grosso;
 alte minerale exploatate sunt: cromul, magneziul, cuarţul cuprul şi plumbul din statul
Bahia, bauxită în statul Minas Gerais, azbest de la Goias, nichel în statele Goias şi
Minas Gerais din localităţile: Goiânia, S. Jose de Tocantins şi Piracanjuba;
 Statul Minas Gerais aprovizionează Brazilia cu zinc şi grafit care se găsesc în cantităţi
extrem de mari; fosfaţi şi tungsten se îmtâlneşte lângă Recife iar sare din regiunea
litorală Fortaleza;
 Brazilia este un mare producător de aur şi diamante, în special în regiunile Minas
Gerais, Mato Grosso (localităţile Cuiaba, Diamantina, Campo-Formaso), dar
cantităţile fluctuează foarte mult de la an la an şi dintr-un loc în altul; cele mai mari
zăcăminte de argint sunt cele din statul Bahia;

79
 Minas Gerais, Bahia, Espirito Santo sunt sursele majore pentru resurse ca: piatra
gemă-topaz, ametist, opal, aquamarin, tourmaline, smaralde, etc. care fac din Brazilia
cel mai mare producator mondial de pietre semipreţioase;
 Podişul Braziliei este acoperit de formaţiuni vegetale de tip savană şi de păduri cu ritm
sezonier, de aceea resursele de lemn sunt furnizate în special de zona Bazinului
Amazonian şi coasta atlantică, aici predominând esenţele de lemn tare; în sudul
podişului se dezvoltă păduri subtropicale cu Araucaria, în componenţa cărora stratul
subarboricol cuprinde exemplare din specia Yerba mate (ceaiul localnicilor);
 terenul arabil nu deţine o suprafaţă mare luând în considerare întinderea podişului, dar
reprezintă principala regiune agricolă a ţării;
 deşi cu o linie de coastă întinsă şi cu numeroase râuri bine aprovizionate cu resurse de
peşte, productivitatea este redusă;
 cu unul dintre cele mai extinse sisteme fluviale din lume şi ploi masive în toată ţara
exceptând nord-estul, Brazilia are unul dintre cele mai ridicate potenţialuri
hidroelectrice din lume; capacitatea instalată este concentrată în sud-est şi sud.

Industria

 industria energetică foloseşte în primul rând potenţialul apelor, mai puţin

cărbunii, petrolul, gazele naturale şi energia nucleară;
 din 1950 se înregistrează o creştere rapidă a capacităţii totale de energie
electrică mai ales prin dezvoltarea hidroelectricităţii; guvernul a acordat mare
prioritate exploatării resurselor hidroelectrice substanţiale ale ţării datorită
imposibilităţii dezvoltării capacităţii termoelectrice (cărbunele brazilian prezintă
calităţii reduse de valorificare);
 în producţia de energie electrică pe primul loc se situează hidroenergia; Itaipu-
complexul hidroelectric de pe râul Parana, cea mai mare centrală din lume de acest tip,
a început să funcţioneze din 1984; alte hidrocentrale sunt: cea din sudul oraşului São
Paulo şi cea de la Sobradinha pe râul São Francisco;
 putem aminti termocentralele din stalele São Paulo şi Rio de Janeiro;
 rafinăriile de petrol sunt ampalsate la Salvador, Mataripe, Olinda, Campinas,
Santos, Curitiba etc.;
 primul reactor nuclear al Braziliei, Angra I a început să funcţioneze din 1982
lângă Rio de Janeiro;
 industria siderurgică prelucrează bogatele resurse de fier autohtone în centrele:
Belo Horizonte, Itabira, Volta Redonda, Vitoria, São Paulo, Sorocaba, Curitiba etc. (se
produce oţel, fontă);
 industria metalurgiei neferoase îşi are originea în Minas Gerais şi Rio de
Janeiro; în timpul „boom-ului” mineritului din secolul XVIII a devenit unul din
sectoarele de vârf ale industriei; un centru important este cel de prelucrare a
nichelului-Niquelandia;
 industria construcţiilor de maşini este foarte răspândită producând atât
mijloace de transport cât şi maşini agricole;
 în ceea ce priveşte industria vehicolelor motorizate s-a stabilit în 1950 să se
înlocuiască importurile din SUA şi Germania şi uzinele de asamblare; începând cu o
joncţiune a guvernului cu fabrica de camioane Alfa Romeo şi o serie de taxe şi tarife
pe importul de automibile, Brazilia producea mai mult de 1 000 000 vehicule pe an
până la sfârşitul anilor ’80 (o parte din ele fiind exportate); se remarcă încă pe piaţa

80
 braziliană a automobilelor prezenţa mărcilor: Volswagen, General Motors, Ford, Fiat,
Volvo, ultima beneficiind de uzinele de la Curitiba (camioane, autocare);
 guvernul brazilian a fost de asemenea cel care a iniţiat un modern program de
construcţii navale, care cu capital privat produce variate tipuri de vase, unele fiind
vândute în străinătate; construcţia navelor se realizează în primul rând în portul Rio de
Janeiro iar asamblări şi reparaţii în porturile: Salvador, Recife;
 firma Embraer, începând cu suport guvernamental, a construit avioane de
capacitate redusă în timpul când reţeaua rutieră era puţin dezvoltată, iar acum fabrică
şi exportă o variată gamă de avioane;
 industria petrochimică a cunoscut de asemenea cea mai mare dezvoltare din
America Latină, constituind un factor major în valoarea producţiei industriale a
regiunii; a fost iniţiată de Petrobras şi apoi deschisă investitorilor naţionali şi străini;
este localizată în complexul urban-portuar Rio-Niteroi, în Campinas aproape de São
Paulo, Santos portul oraşului São Paulo, Curitiba, Salvador etc.; cauciuc se produce în
localităţile: São Paulo, Rio de Janeiro;
 industria chimică are ca centre importante de producţie: São Paulo, Rio de
Janeiro, Santos, Belo Horizonte etc.;
 industria armamentului exportă cea mai mare parte a producţiei în ţări din toată
lumea şi plasează Brazilia printre liderii mondiali ai vânzărilor de arme; companiile
producătoare de armament sunt sub control privat sau guvernamental, produsele lor au
reputaţia unor produse de calitate, complexitatea şi preţul moderat făcându-le
accesibile în special pentru ţările din Lumea a Treia;
 nu toate industriile care au succes implică participarea guvernului; ca exemplu
este industria textilă care a început la Bahia în 1814 şi se baza pe aprovizionarea cu
materii prime locale de bumbac; are ca centru important în prezent pe São Paulo.
 industria de pielărie şi încălţăminte a început în anii 1820 cu mici ateliere de
prelucrare bazate pe un surplus de piei netăbăcite rezultate din industria de conserve
de carne; în prezent importă o parte a materiei prime din Argentina şi Uruguay;
 industria alimentară are centre în toate oraşele mari dar şi în numeroase
localităţi mai mici.

Agricultura

 Podişul Braziliei este o importantă regiune agricolă, culturile concentrându-

se pe litoral iar creşterea animalelor în interior; poate asigura produsele alimentare de
bază şi este un exportator principal într-o largă serie de plante tropicale;
 un mic procent din suprafaţa de teren este cultivată din care cea mai mare
parte aparţine unor mici asociaţii, utilizând tehnologii relativ primare; un procent de
circa 20% este utilizat pentru creşterea animalelor;
 agricultura mecanizată se practică încă la scară redusă în Podişul Brazilian,
mai ales în sud şi sud-est; din fermele regiunii cea mai mare parte a lor au mai puţin de
5 ha;
 agricultura Podişului Brazilian asigură baza alimentară pentru populaţie prin:
orez, porumb, manioc, fasole, grâu şi susţine exportul prin: cafea, zahăr, porumb, soia;
 Brazilia este liderul mondial la producţia de cafea, care este şi cel mai
important produs de export; principalele state producătoare de cafea din podiş sunt
São Paulo şi Minas Gerais, urmate de Parana şi Espirito Santo;

81
  cel mai extins perimetru de cultivare a cafelei este între São Paulo, Rio de
Janeiro şi Belo Horizonte; arborele de cacao se cultivă predominant de-a lungul
litoralului atlantic între Salvador şi Vitoria;
 soia şi derivatele de soia, în special hrana pentru animale dar şi pentru uleiul
din soia, au devenit alte produse importante la export; cea mai mare parte a producţiei
de soia se obţine în Parana şi Rio Grande do Sul; mecanizarea şi valoarea ridicată a
plantei au făcut posibilă fertilizarea solurilor de savană extinzând producţia dincolo de
regiunea cu terra rosa şi făcând din statul Mato Grosso de Sul lider în cultivarea soiei;
 segmente mai vechi ale agriculturii braziliene au fost adaptate
oportunităţilor; un exemplu este rapida expansiune a suprafeţei cu trestie-de-zahar mai
ales în São Paulo, dar şi în lungul coastei de nord-est şi est între Fortaleza şi São Paulo
sub programul guvernului de înlocuire a gazolinei obţinută din combustibili importaţi
(foarte costisitori) cu alcoolul etilic (etanolul); prelucrarea trestiei-de-zahăr în uzine
moderne a devenit cel mai de succes program de acest fel din lume şi pentru un număr
de ani toate noile automobile din Brazilia au fost concepute să circule cu astfel de
combustibil;
 o parte din etanol se face din manioc, la care Brazilia este cel mai mare
producător al lumii; ocupă primele locuri şi la fasolea comestibilă, cacao, banane şi cel
mai mare producător de orez din vest;
 deşi cea mai mare cantitate a acestor produse este destinat consumului intern,
variate cantităţi de culturi sunt exportate: ulei de palmier de pe coasta nord-estică,
usturoi din Minas Gerais, alune de pământ, portocale, ceai din São Paulo, tutun din
Minas Gerais şi Bahia;
 sud-estul podişului este dominat de cultura porumbului, Brazilia fiind o mare
producătoare de această plantă, iar spre nord predomină culturile de bumbac;
 predomină creşterea bovinelor pentru carne; creşterea animalelor este de tip
extensiv în statele: Mato Grosso, Goias, Bahia; ultimul stat este centrul industriei de
conservare a cărnii, favorizate de întinsele păşuni care a permis creşterea uneia dintre
cele mai mari populaţii de animale din lume;
 o clasificare a agriculturii ar delimita o agricultură tradiţională intensă la
nord de Belo Horizonte şi o agricultură dominată de culturi moderne şi o agricultură a
cafelei la nord de São Paulo.

Transporturile

 pentru o suprafaţă atât de întinsă ca a Podişului Brazilian, dezvoltarea unor

mijloace de transport eficiente era o problemă de importanţă majoră; de-a lungul
istoriei, diferite regiuni ale podişului şi ale statului brazilian au rămas izolate unele de
altele, dar acest lucru s-a schimbat după cel de-al doilea Război Mondial, mai întâi cu
creşterea transportului aerian şi două decenii mai târziu cu extinderea unei moderne
reţele de drumuri;
 cea mai mare parte a traficului de pasageri şi de mărfuri se realizează pe
şosele şi cu vasele fluviale şi maritime-următorul mijloc de transport ca importanţă;
 transportul rutier: în timpul construcţiei oraşului Brasilia la sfârşitul anilor
’50 numărul şoselelor era limitat;

82
 o şosea cu patru benzi leagă Rio de Janeiro de São Paulo, dar în trecut nu
existau drumuri asfaltate de la aceste oraşe spre Porto Alegre, Curitiba sau Belo
Horizonte;
 în anotimpul ploios comunicaţiile puteau fi întrerupte de-a lungul legăturilor
importante pentru o săptămână sau mai mult, blocând automobiliştii în zone cu hrană
şi adăpost limitate;
 construcţia Brasiliei pentru care multe materiale voluminoase au trebuit
transportate aerian în timpul anotimpului secetos şi când armata şi-a asumat puterea în
1964, ridicarea standardelor sistemului rutier a devenit un obiectiv primar; ca rezultat,
un excelent sistem de şosele asfaltate leagă toate punctele importante din Podişul
Brazilian, incluzând şi câteva legături în partea de nord în regiunea Amazonului;
 de la nord la sud între Belem şi Brasilia trece Transbrazilianul care se
continuă către vest până la Iquitos; Transamazonia-paralelă cu Amazonul leagă ţărmul
estic (Recife) de cel vestic;
 căile ferate: cu excepţia liniilor pentru navetişti spre suburbiile oraşelor Rio
de Janeiro şi São Paulo şi a câtorva linii către centrele de extracţii miniere, căile ferate
sunt de importanţă minoră în reţeaua de transporturi a Podişului Braziliei; în contrast
cu programul dinamic de construcţie a şoselelor, puţine căi ferate noi de oarecare
importanţă au fost construite după al Doilea Război Mondial, când Rio de Janeiro a
fost legat prin cale ferată de Salvador (a substituit transportul maritim, deoarece
submarinele germane au distrus o mare parte din navele maritime);
 construcţiile din acel timp includ o ramură de la Minas Gerais spre Brasilia şi
o linie pentru minereuri inaugurată în 1985 între Carajas Grande şi Porto do Itaqui,
lângă São Luis;
 cele mai multe linii ferate datează din secolul XIX când economia se baza pe
exportul materialelor de construcţii; din cauză că a fost utilizat un număr de
ecartamente diferite, incompatibile, integrarea într-o reţea naţională a fost mult
îngreunată;
 transportul naval: transporturile de-a lungul coastei au fost multă vreme într-
o stare la fel de proastă ca şi căile ferate şi erau limitate la a transporta bunuri cu valori
reduse care puteau înregistra întârzieri lungi şi pierderi dese; după ce guvernul federal
a lansat un program de construcţie a navelor în anii ’60, tonajul vaselor de mărfuri a
crescut remarcabil şi mai semnificativ ca frecvenţă, şi încrederea în aceste servicii s-a
îmbunătăţit;
 Lloyd Brasileiro este principala companie de nave, dar Petrobras şi compania
Rio Dolce Valley operează un important număr de vase cu scopuri speciale şi există de
asemenea alte câteva linii mai mici;
 creşterea transportului naval a coincis cu construcţia unui terminal de mărfuri
specializat, incluzând unul la Sepetiba Bay în vestul oraşului Rio de Janeiro şi
terminalul pentru minereuri de la Porto do Itaqui; acestea au fost precedate de
terminalele pentru fier de la Tubarao lânga Vitoria şi terminalul de petrol de la São
Sebastiâo pe coasta statului São Paulo;
 prin portul São Sebastiâo se realizează aproape jumătate din valoarea totală a
importurilor din statul São Paulo, iar o mare parte este preluată de portul Santos care
are cea mai mare activitate portuară a ţării;
 alte porturi oceanice importante sunt: Rio de Janeiro, Paranagua şi Recife;
 sistemul de râuri navigabile al Podişului Braziliei este foarte redus; sistemul
fluviatil Paraguay-Parana-Plata este puţin favorabil pentru navigaţie, deşi anumite
porţiuni erau folosite pentru transportul local;

83
  râul São Francisco este navigabil pe aproape 170 mile, după care accesul este
blocat de cascada Paulo Afonso; râul a fost pentru mulţi ani un important mijloc de
transport totuşi, aluvionarea înspre amonte datorată despăduririi şi construirea unei
serii de baraje pentru obţinerea hidroenergiei a diminuat posibilitatea de transport;
 transportul aerian: brazilienii sunt printre pionierii în domeniul zborului şi
au susţinut mult timp că Alberto Santos-Dumont, conaţionalul lor şi nu fraţii Wright
din America (SUA) au realizat primul zbor reuşit cu aeroplanul;
 numeroase linii aeriene au apărut în diferite momente, dar au fost consolidate
în trei linii majore:
- VARIG-care de la sfârşitul anilor ’20 a fost o companie aeriană importantă şi
de asemenea principala companie internaţională a ţării;
- VASP-compania aeriană a statului São Paulo care deserveşte în cea mai
mare parte rute locale, dar are zboruri şi pentru SUA şi Antilele Olandeze;
- TRANSBRAZILIAN-este o companie privată care furnizează servicii
interne;
 fiecare capitală şi oraş important din Podişul Brazilian are un aeroport,
majoritatea oraşelor mici fiind deservite de avioane cu reacţie; puţine localităţi nu au
nici măcar pistă de aterizare nepavată;
 deşi São Paulo, Rio de Janeiro, Belo Horizonte şi Brasilia sunt toate legate
prin servicii numite „ponte aerea”, frecvenţa zborurilor şi mărimea terminalelor este
peste tot la o scară mult mai mică decât cele ale centrelor comparabile din vestul
Europei sau America de Nord; acest lucru este datorat costurilor relativ ridicate ale
biletelor de avion şi competiţiei practicate de către serviciile de autobuz cu preţuri ale
biletelor mult mai scăzute;
 Rio de Janeiro şi São Paulo deţin cea mai mare parte a traficului aerian.

3. PODIŞUL PATAGONIEI

Caracteristici geologice şi geomorfologice

 Platourile sunt predominant alcătuite din curgeri bazaltice şi pietrişuri dispuse de cele
mai multe ori discordant, peste structuri de tip horst şi graben alcătuite la rîndul lor din
roci vulcanice şi sedimentare mezozoice şi cenozoice şi din roci precambriene
aparţinînd fundamentului (masivele din nordul şi sudul Patagoniei).
 platourile bazaltice, conurile şi curgerile de lavă reflectă impactul semnificativ pe care
l-a avut vulcanismul de tip back-arc, terţiar-cuaternar, în această regiune
 Ariditatea este în primul rînd rezultatul influenţei Anzilor care au blocat masele de aer
vestice, generînd în acelaşi timp apariţia unor vînturi uscate, adiabatice care bat în
Patagonia aproape tot timpul anului
 Acestora li se adaugă numeroasele bazine închise care s-au format prin eroziunea
diferenţială.

Caracteristici climatice şi hidrologice

 Deşertul patagonian, singurul deşert costier estic de la latitudinile temperate este delimitat
de o stepă semi-aridă situată la poalele Anzilor şi care se prelungeşte spre sud spre Tierra
de Fuego.

84
 Ariditatea este în primul rând rezultatul influenţei Anzilor care au blocat masele de aer
vestice, generând în acelaşi timp apariţia unor vânturi uscate, adiabatice care bat în
Patagonia aproape tot timpul anului. Acest caracter este susţinut şi de o anumită îngustare
a reliefului, de precipitaţiile aparţinând sistemului de joasă presiune atmosferică din
Atlantic şi de curentul rece Falkland, care inhibă apariţia oricăror precipitaţii din
depresiunile asociate migraţiei nordice a frontului polar în timpul iernii.
 Regiunea este clasificată drept un deşert cu ierni reci şi veri nu foarte calde, cu precipitaţii
variabile. Cantitatea de precipitaţii creşte de la o medie anuală de 150 mm pe coasta
atlantică la 400 mm/an în stepele de la poalele Anzilor, unde există un maxim de iarnă
datorat ,,revărsării” acestora de pe crestele Anzilor.
 Dinspre ţinuturile sudice acţionează către Patagonia-Pampas mase de aer de origine
subantarctică, numite pamperos
 Temperaturile descresc către sud, de la o medie anuală de 14 0 în nord la 50 C în Tierra del
Fuego. Cu toate acestea nu există diferenţe semnificative în interior deoarece creşterea
altitudinală este contracarată de efecul de răcire al coastei oceanice.
 O altă caracateristică dominantă o constituie constanţa şi puterea vânturilor uscate de vest
(viteza medie zilnică 7 m/s).
 Patagonia este străbătută de la vest la est de râuri ce izvorăsc din Anzii Sudici (Rio
Colorado, Rio Negro, Chubut, Deseado, Chico etc.).

Caracteristici biogeografice

 învelişul vegetal este sărăcăcios, dominat de graminee (in nord izma argintie
argentiniana, specii de colilie), arbusti xerofili, mimoze, tufărişuri cu Berberis cuneata,
Stipa patagonica, Festuca argentina; spre sud, învelişul vegetal este reprezentat de
muschi si licheni.
 vegetatia arborescenta este foarte slab reprezentată;
 petice de pădure, dominate de fagul austral, apar numai in depresiunile adapostite de la
poalele Anzilor si pe câmpia litorala chiliana
 sub raport faunistic, Podişul Patagoniei aparţine Subregiunii zoogeografice chiliano-
argentiniene, în general săracă în specii; elementele faunistice cele mai reprezentative
sunt: nandu-ul, mara (specie asemănătoare iepurelui), câinele lui Magellan, puma (care
produce pagube crescătorilor de ovine), lama guanaco (sălbatică şi domesticită), precum şi
cea mai mare specie de colibri (Eustephanus galeritus), al cărei areal se extinde până la
strâmtoarea lui Magellan.

Caracteristici pedologice

 cele mai favorabile soluri din Podişul Patagoniei se află la nord de râul Rio Negro în
special acolo unde apar roci vulcanice;
 spre sud solurile devin mai aride şi mai pietroase (cu mult material scheletic)
predominânâd întinderi mari de pietrişuri rotunjite de ape, numite „grava patagonica”;
 formarea solurilor brune-cenuşii de pustiu este legată de existenţa vegetaţiei ierboase
şi de caracterul uscat al climei; ele sunt înlocuite la sud de paralela de 50 0 latitudine sudică
în ţinuturile umede, de soluri castanii destul de bogate în humus;
 în partea sudică a podişului apar şi soluri de tundră.

Oraşele importante

85
Comodoro Rivadavia
- oraş-port în sud-estul Argentinei, la Golful San Jorge;
- frondat în 1901 într-o câmpie aridă, vântuită, având circa 100 mii locuitori;
- descoperirea petrolului în apropiere (1907) a impulsionat dezvoltarea oraşului;
activităţi industriale: siderurgie, prelucrarea petrolului;
- căi de comunicaţie, inclusiv conducte spre Buenos Aires.

Neuquen
- capitala provinciei Neuquen, partea central vestică a ţări, la confluenţa râurilor
Neuquen şi Limay (care formează Rio Negro);
- a fost fondat în 1904 şi are circa 91 mii locuitori;
- piaţă de fructe, echipament petrolier, materiale de construcţii.

Rio Gallegos
- capitala provinciei Santa Cruz, în extremul sudic al Argentinei, pe malul stâng al
estuarului râului Gallegos, 65 km nord de Strâmtoarea Magelan;
- fondat în 1885 şi numit după Blasco Gallegos (pilot al lui Ferdinand Magelan);
- centru al comerţului cu oi şi produse animaliere;
- este deservit de portul Punta Layola (la gura estuarului râului Gallegos); acest port
serveşte şi la exportul cărbunelui de la El Turbio (209 km vest); se exportă şi
hidrocarburi din regiune;
- bază aeriană importantă;
- are circa 45 mii locuitori.

Resursele naturale

 câmpurile petroliere din jurul regiunii Comodoro Rivadavia şi în apropiere de

Neuquen deţin cea mai mare parte a rezervelor de petrol ale regiunii; în aceste două
arii sau găsit de asemenea gaze naturale;
 se adaugă depozite de minereuri de fier exploatate în Sierra Grande din provincia Rio
Negro şi ceva cărbune (lignit) se extrage în sud lângă El Turbino;
 alte depozite minerale includ: mangan, tungsten (wolframite), fluorit, bariu, cupru
(Neuquen), vanadiu, minereuri complexe (Zn, Pb), aur şi uraniu (Chubut); există de
asemenea depozite de caolin şi ghips;
 au fost construite baraje pe râurile Neuquen (El Chocon) şi Limay, pentru a exploata
potenţialul hidroenergetic al regiunii vestice a Patagoniei; s-au creat mari lacuri de
acumulare, care au făcut posibilă practicarea extensivă a agriculturii irigate în regiunea
Râului Negru (Negro River);
 turismul a devenit important de la sfârşitul celui de al doilea Război Mondial, pe
măsură ce parcurile naţionale localizate de-a lungul Anzilor Patagoniei au adus în
număr tot mai mare pe cei ce caută recreerea;
 de asemenea a existat o creştere în studiul ştiinţific (de exemplu cercetarea glaciară) şi
cartografierea detaliată şi supravegherea exploatării mineralelor.

Industria

86
  industria Patagoniei este polarizată de resursele naturale întâlnite în regiune,
în special de petrol, gaze naturale şi fier;
 industria de rafinare s-a dezvoltat de-a lungul coastei la Comodoro Rivadavia
şi Rio Grande, dar şi la Plaza Huincul ce valorifică resursele din apropiere;
 industria siderurgică este localizată la Puerto Madryn şi Comodoro
Rivadavia;
 valorificând resursele proprii (bovine, ovine, peşte etc.), industria alimentară
este amplasată în general în centre situate pe litoral: Puerto Deseado, Santa Cruz, Rio
Gallegos;
 complexele agro-industriale din porturile Patagoniei deservesc fermele de
ovine ale regiunii.

Agricultura

 Patagonia prezintă o economie predominant pastorală, în special ovine;

 raportată la Argentina, are cel puţin jumătate din ovinele ţării, cele mai multe
crescute pentru lână;
 partea nordică a Patagoniei irigată de apele Râului Negru a devenit unul din
principalele regiuni de producere a fructelor din Argentina, în special mere şi pere cu
un centru important de desfacere la Neuquen.

Transporturile

 Comodoro Revadavia este legată de Buenos Aires printr-o şosea care străbate
regiunea costală pe o distanţă mai mare de 1860 mile; drumurile interioare totuşi sunt
puţine şi de o calitate inferioară;
 mai multe căi ferate traversează regiunea de la est la vest, iar două dintre
acestea (Zapala-Neuquen-Bahia Blanca şi San Carlos de Bariloche-Comodoro
Revadavia) ating poalele Anzilor, care se leagă cu Buenos Aires;
 serviciile aeriene sunt centrate în special pe oraşele regiunii de coastă;
oraşele Comodoro Rivadavia, Neuquen, Rio Gallegos au aeroporturi dotate cu avioane
de reacţie şi chiar centrele mici şi depărtate ca Ushuaia din sudul Patagoniei au mici
servicii de o calitate ridicată;
 porturile principale sunt Rawson, Deseado şi Rio Gallegos;
 San Antonio Oeste şi Puerto Madryn sunt amplasate în golfuri şi specializate
pentru traficul internaţional, iar Comodoro Rivadavia este specializat pentru produse
petroliere;
 transporturile speciale sunt reprezentate de gazoducte şi oleoducte, orientate
pe o direcţie sud-nord între Rio Gallegos-Comodoro Rivadavia-Buenos Aires, cu o
deviaţie spre Plaza Huincul.

4. PODIŞUL GUYANELOR ŞI CÂMPIA ORINOCO

Caracteristici geologice şi geomorfologice

 trăsătura principală a acestei regiuni de scut o reprezintă existenţa resturilor unui

platou superior

87
  către vest acesta se descompune în numeroase butte care coboară pînă la 700m în
apropierea fosei Orinoco
 pe versantul vestic scutul se afundă sub stratul aluvionar.
 Cîmpia Llanos, reprezintă extremitatea septentrională a vastei cîmpii aluviale
subandine, unde sedimentele s-au acumulat pe soclul Guyanelor
 sectorul oriental nu include decît masive mici care domină pediplene joase sau
colinele modelate în granite
 sedimentele noi din zona de coastă au fost afectate de un curent litoral dinspre sud-est,
care au dat naştere unor cordoane litorale separate prin lagune, dintre care cele cu
poziţia cea mai internă sunt umplute cu nisipuri şi se află situate la un nivel mai ridicat
faţă de cel al mării.
 abrupturile de falie, nu joacă decât un rol minor în geomorfologia scutului Guyanelor

Caracteristici climatice

 clima subecuatorială este proprie Câmpiei Orinoco şi celei mai mari părţi a Podişului
Guyanelor.
 se caracterizează prin prezenţa a două anotimpuri: unul ploios (vara) şi altul uscat (iarna),
cu temperaturi medii anuale mari (22-240 C), amplitudini medii mici şi precipitaţii
abundente (peste 1000 mm/an). Cantitatea de apă căzută în sezonul ploios (mai-
decembrie în nord şi decembrie-martie în sud) ajunge la 1500 mm.

Caracteristici hidrologice

 Orinoco are o lungime de circa 2700 km traversând statele Columbia şi Venezuela. Se

uneşte cu Rio Negro prin râul Casiquiare formând un important caz de difluenţă. Izvorăşte
din Podişul Guyanelor, de la altitudinea de 1045 m de pe teritoriul Venezuelei. Regimul
de scurgere se caracterizează printr-o singură fază cu ape mari şi alta cu ape mai mici, care
se produc cu foarte mare regularitate. Faza apelor mari începe lent şi progresiv din aprilie,
culminând în august-septembrie, în timp ce faza apelor mici începe din octombrie şi
durează până în martie. Se varsă printr-o deltă.

Caracteristici biogeografice

 în câmpia litorală şi în partea de nord-vest, cu altitudine redusă, vegetaţia Podişului

Guyanelor este edificată de formaţiuni închise, de tipul pădurilor tropicale umede,
pădurilor cu ritm sezonier şi a pădurilor galerii, în luncile râurilor; în Guyana, unul dintre
faciesurile cele mai spectaculoase ale pãdurii de tip “igapo“ este aşa-numitul “pinotier“.
 în zona dealurilor scunde din apropierea litoralului atlantic, apar formaţiuni deschise de tip
savană - campos limpos;
 Lumea animala specifică formaţiunilor forestiere include specii de carnivore (jaguar,
puma etc.), păsări (tucani), şerpi constrictori, papagali, reptile (caimani, broaşte ţestoase)
 În biotopurile specifice llanos –ului predomină specii de rozătoare (tatu-ul).
 Pe campia litorala din est, la interfaţa ocean-uscat, se dezvoltă formaţiuni de mangrove;
 principalele specii care edifică mangrovele sud-americane aparţin genurilor Rhizophora
(Rhizophora racemosa, R. mangle), Avicennia (Avicennia nitida, A. tomentosa),
Laguncularia (L. racemosa);

88
 tipurile de mangrove se dispun în benzi paralele cu ţărmul, în funcţie de durata şi nivelul
submersiei; zonarea este determinată de concurenţa dintre diferitele specii de mangrove;
astfel se disting:
– o bandă internă, apropiată de ţărm, cu condiţii mai bune de aerisire, datorită intensităţii
mai reduse a fluxului mareic; este colonizată de genul Avicennia, planta cea mai puţin
competitivă, dar şi cu cea mai mare rezistenţă halină; esta legată de solurile nisipoase;
exemplare chircite ale speciilor de Avicennia formează limita internă a mangrovelor;
– o bandă mediană, edificată de genul Rhizophora, care dispune de condiţii optime de
dezvoltare, într-o soluţie ce conţine 1/4 apă de mare; este o halofilă care se simte bine
şi în apă salmastră, influenţată de aporturile fluviale, dar care, în apele prea dulci, este
eliminată de plantele dulcicole.
 Forme de adaptare la mediu ale speciilor de paletuvieri:
a) adaptări faţă de mobilitatea substratului
– rădăcini catalige (la Rhizophora);
– rădăcini adventive, sub formă de proptele;
– rădăcini care ies din mâl, sub formă de arcuri de susţinere;
– viviparitatea specifică genului Rhizophora
b) adaptări faţă de mediul asfixiant în care se dezvoltă sistemul radicular
– rădăcini aeriene orthotrope (rădăcini laterale netede şi groase, care ies din sol şi
conduc oxigenul la părţile subterane ale plantei; au şi rol de susţinere; apar la specii de
Avicennia şi Laguncularia);
– pneumatofori, care răsăr din rădăcinile orizontale şi cresc în înălţime, pe măsură ce
mâlul se înalţă (Avicennia nitida posedă până la 10000 de pneumatofori)
c) adaptări faţă de conţinutul în sare al solului
– aspectul xeromorf al frunzelor, destinat micşorării absorbţiei radiaţiilor de către
frunze.
 formaţiunea de paletuvieri, împreună cu lumea animală care o populează, constituie un
mediu de viaţă special, care nu aparţine nici mării nici uscatului;
 fauna este relativ săracă în specii, dar bogată în indivizi;
 cel mai bine adaptate acestui mediu sunt specii de peşti din familia Gobiidae, genurile
Periophtalmus şi Boleophtalmus, adaptaţi atât la viaţa aeriană, cât şi la cea acvatică;
 nămolurile fine de suprafaţă sunt populate cuspecii de lamelibranhiate (stridii, scoici din
genul Littorina;
 sistemul radicular constituie loc de habitat pentru diferite specii de crustacee
Importanţa economică a mangrovelor
 taninul extras din ritidomul speciilor de Rhizophora este folosit pentru tăbăcirea pieilor
 Pe mesas-urile mai aride, dominantă este formatiunea de llanos (vegetatie ierboasa,
edificata de graminee);
 In delta fluviului Orinoco, in partea sudica a Depresiunii Maracaibo, precum si în cursul
mijlociu al fluviului Orinoco si în cel inferior al afluentilor, se dezvoltă păduri dense
tropicale umede

Oraşele importante

Ciudad Guayana
- complex portuar-industrial în nord-estul Venezuelei, la confluenţa râului Caroni cu
Orinoco;
- circa 536 mii locuitori.

Ciudad Bolivar

89
 - situat în sud-estul Venezuelei;
- fondat în 1764; acest nume îl are din 1846 în cinstea lui Simon Bolivar;
- exporturi de aur, diamante, lemn; are circa 270 mii locuitori.

Georgetown
- capitala statului Guyana, situată în nordul ţării, pe ţărmul Oceanului Atlantic;
- are circa 250 mii locuitori (1992);
- în timpul stăpânirii olandeze aşezarea este cunoscută sub numele de Starbroek, dar
primeşte numele actual în 1814 devenind centrul administraţiei coloniale britanice;
- centru industrial (alimentară-zahăr, prelucrarea bauxitei, industria lemnului,
materiale de construcţie), comercial, financiar, de transport (aeroport internaţional);
universitate (1963), catedrală din secolul XIX.

Barcelona
- oraş cu circa 230 mii locuitori, situat în nord-estul Venezuelei, pe râul Neveri;
- complex industrial: Barcelona-Guanta-Puerto la Cruz.

Paramaribo
- oraş, capitala statului Surinam, aşezat pe râul Surinam, la 32 km de gura de vărsare a
acestuia în Oceanul Atlantic;
- circa 200 mii loc (1993) – aproape jumătate din populaţia statului;
- aşezarea este fondată în 1640 de colonişti francezi; în 1650 devine reşedinta
administraţiei coloniale britanice iar în 1667 a Guyanei Olandeze; în 1775 devine
capitala statului independent Surinam;
- centru comercial şi industrial (circa 2/3 din producţia industrială a ţării): prelucrarea
lemnului, zahăr; activitate portuară; aeroport internaţional; universitate (1968).

Acarigua
- oraş (circa 130 mii locuitori) situat în nord-vestul Venezuelei; centrul principal
pentru nordul câmpiei Llanos (creşterea animalelor, trestie de zahăr, bumbac,
porumb, orez).

Maturin
- situat în nord-estul Venezuelei, pe râul Guarapiche;
- a fost fondat în 1710 şi are circa 185 mii locuitori;
- centru comercial şi industrial într-o bogată regiune agricolă.

Cálabozo
- situat în centrul Venezuelei, pe râul Guárico, pe o câmpie piemontană între munte şi
Llano
- fondat în 1695; după 1950 se realizează proiectul de amenajare a râului Guarica
(irigaţii, controlul inundaţiilor); cultivarea orezului; circa 86 mii loc.

El Tigre
- oraş situat în nord-estul statului Venezuela, în zona câmpurilor petrolifere Oficina;
- centru comercial şi industrial cu circa 90 mii locuitori.

Puerto la Cruz
- oraş situat în nord-estul Venezuelei, pe coasta Mării Caraibilor;

90
 - iniţial port pescăresc, ulterior (după 1930) puternică dezvoltare legată de exploatarea
petrolului; conducte din câmpurile Anzoategui; facilităţi de stocare şi rafinare;
- are circa 60 500 locuitori.

Resursele naturale

 resursele de petrol ale acestei unităţi de relief sunt bogate şi se află în special
pe teritoriul Venezuelei; depozite importante de petrol includ pe cele din estul
Llanosului, Delta Orinoco şi cele de pe platforma continentală;
 se exploatează în centre ca: El Tigre, Las Mercedes, Temblador, Quiriquire
etc.; în timpul naţionalizării (1976) producţia era controlată de mai multe firme
multinaţionale care produceau împreună mai mult de 80% din petrolul exploatat;
există de asemenea mici depozite de gaze naturale;
 resursele minerale reprezintă o sursă majoră pentru comerţul extern şi sunt
dominate de producţia de bauxită; la mijlocul anilor ’70 mari depozite de bauxită au
fost descoperite în Podişul Guyana, cea mai mare parte fiind minereuri de înaltă
calitate, corespunzătoare pentru alumina prelucrată în complexul Ciudad Guayana;
 industria feroasă s-a dezvoltat pe baza concesiunilor alocate pe 50 de ani
concernului US Steel şi Bethlehem Steel (Venezuela) pentru a exploata minereurile
din regiunile înconjurătoare ale Ciudad Guayana, la Mount Bolivar şi la El Pao;
 resurse importante de minerale includ aur şi diamante în terenurile înalte ale
Podişului Guyanei la: El Callao (cel mai mare centru al lumii în secolul XIX), El
Dorado, Maparuta, Puerto Ordaz; depozite de sare se întâlnesc în Peninsula Araya;
 alte resurse minerale includ în cantităţi mici: nichel, fosfaţi, cupru, zinc,
plumb, titaniu, mangan, iar prospecţiunile indică existenţa unor substanţiale depozite
de uraniu şi toriu;
 din albiile râurilor se extrag nisipuri şi pietrişuri;
 în afara petrolului şi a gazelor naturale râurile constituie cea mai importantă
sursă de energie electrică; Râul Caroni, un mare tributar al Orinocoului are cel mai
mare potenţial hidroenergetic;
 pădurile tropicale acoperă un mare procent din terenuri şi conţin specii de
lemn tare, cu valoare comercială; o parte din terenurile forestiere sunt rezervate de
stat, dar cea mai mare parte este exploatată; cea mai mare cantitate de lemn este
folosită în scopuri industriale;
 păşunile favorizează creşterea vitelor, porcinelor şi păsărilor;
 cea mai mare parte a producţiei piscicole este reprezentat de crevete.

Industria

 industria regiunii este dezvoltată, susţinută în special de cea a Venezuelei şi a

Guyanei Franceze;
 printre factorii care contribuie la baza industriei se numără: gazele naturale şi
energia electrică, o varietate de materii prime, aprovizionarea abundentă cu ulei, un
considerabil capital valabil şi o relativ ridicată putere de cumpărare pe cap de locuitor;
 industria energiei electrice este obţinută prin termocentrale care funţionează
pe baza petrolului din regiune, prin hidrocentrale construite pe Râul Caroni şi prin
uzinele hidroelectrice de-a lungul râului Surinam şi a altor râuri;

91
  creşterea industrială din Ciudad Guayana a fost posibilă datorită construcţiei
barajelor Macagua şi Guri care au valorificat cea mai mare parte a imensului potenţial
hidrologic al râului Caroni; energia electrică realizată de acest proiect vast este
suplimentată de gazul natural extras din câmpurile petroliere din nordul râului
Orinoco;
 industria de prelucrare a petrolului este cea mai dezvoltată ramură industrială
din regiune; până în 1970 Venezuela era cel mai mare exportator de petrol al lumii,
dar ulterior a fost depăşită; rafinarea petrolului se face în centrele: Puerto La Cruz,
Caripito,Tucupita etc.;
 modernizarea şi diversificarea economiei s-a făcut pe distribuirea câştigurilor
din sectorul petrolier în alte sectoare economice: „să semănăm petrol” era sloganul din
anul 1940;
 potenţialul pentru această diversificare şi creştere economică s-a dezvoltat ca
urmare a descoperirii de bogate depozite de minereuri de fier, nichel, cărbune şi
bauxită, ca şi dezvoltarea potenţialului hidroelectric;
 industria siderurgică feroasă s-a dezvoltat pe baza resurselor de fier în
complexul Ciudad Guayana din regiunea Orinoco-Caroni; uzina de oţel integrat de la
Matenzas lângă Puerto Ordaz deserveşte nevoile de oţel ale regiunii,
 în acelaşi complex industrial, la San Tome industria de aluminiu s-a extins
practic de la zero la începutul anilor ’80, până la a deveni unul din principalii
producătorii din lume; expansiunea acestei industrii a fost intensificată de tehnica
eficientă care permite ca aluminiul de bună calitate sa fie produs mult sub preţul pieţii;
un alt centru important de prelucrare a bauxitei este Paramaribo din Suriname;
 industria de asamblare a vehiculelor cu motor este bine dezvoltată în cadrul
industriei construcţiilor de maşini; se mai produc echipamente de transport şi utilaje
grele la Puerto Ordaz;
 industria bunurilor de consum include: textile, pielărie, anvelope
(cauciucuri), tutun, produse de inginerie uşoară şi articole moderne (aparate de radio,
televizoare şi maşini de spălat);
 industria de prelucrare a lemnului are ca centru reprezentativ Cayenne; deşi
aproape o treime din suprafaţa regiunii este împădurită, industria lemnului s-a
dezvoltat încet, în principal din cauza depărtării regiunilor împădurite cu esenţe
valoroase de căile de acces; de asemenea legile stricte ale guvernelor de conservare a
pădurii au descurajat investiţiile;
 industria alimentară (prelucrare a zahărului, peştelui, cărnii, plantelor
agricole şi producerea de rom) se întâlneşte la Georgetown, Paramaribo, Cayenne, etc.

Agricultura

 agricultura a constituit dintotdeauna o parte importantă a economiei

Podişului Guyanelor;
 concentrează 1,6% din populaţia ocupată a regiunii;
 terenul arabil comasat în câmpia litorală atlantică se situează în benzi între
mare şi râuri sau mlaştini interioare; aceste benzi de terenuri sunt protejate pe toate
părţile de diguri şi canale;
 au fost elaborate proiecte de control a revărsărilor în regiunea deltei pentru a
mări suprafaţa terenurilor agricole;
 în sudul bazinului Orinoco pădurile interioare au fost luate în cultură prin
rotaţia culturilor;

92
  agricultura de subzistenţă mai predomină încă, dar înregistrează un declin şi
se concentrează pe manioc, bumbac, porumb şi orez (în regiunea Llanos), banane,
citrice, legume (cartoful dulce);
 principalele plante de cultură comerciale sunt: trestia de zahăr, orez, cafea
(pe marginile înalte nord-vestice şi nordice ale bazinului râului Orinoco), cacao,
banane, cocotieri şi portocali;
 Llanosul Venezuelean a fost mult timp una dintre ariile principale de creştere
a animalelor, predominând creşterea vitelor; păşunatul excesiv practicat în llanos a
diminuat valoarea nutritivă a păşunilor; se mai cresc porcine şi păsări de curte.

Transporturile

 sunt diversificate şi mai dezvoltate în Llanos-ul venezuelean;

 transportul populaţiei se face în special pe căi rutiere, în timp ce transportul
mărfurilor este deservit de rutele navale costale, ca şi de râurile din interiorul
continentului;
 serviciile aeriene permit accesul în regiunile neacoperite de alte mijloace de
transport;
 în anul 1961 la gura de vărsare a râului Caroni a fost construit un pod pentru
a lega noul oraş industrial Puerto Ordaz cu vechiul port de pe Orinoco-San Felix
creând oraşul unit Ciudad Guayana; Ciudad Guayana a fost ulterior legată de Caracas
printr-o autostradă importantă;
 Llanos-ul şi regiunea Guyana au fost legate rutier în 1967 odată cu
finalizarea unui pod lung de o milă care traversează Orinoco la Ciudad Bolivar;
 în Podişul Guyanelor sistemul de drumuri şi şosele este limitat şi parţial
asfaltat; cele câteva mii de mile de drumuri asfaltate sunt în principal în regiunea de
ţărm; interiorul este deservit de puţine căi rutiere;
 căile ferate atât pentru pasageri cât şi pentru mărfuri sunt relativ
neimportante; căi ferate private, scurte şi puţine deservesc industria siderurgică legând
minele din regiunea Guiana Highlands cu Ciudad Guayana;
 prima cale ferată a Americii de Sud a fost construită în 1848 pe ţărmul
Guyanei;
 o linie pentru mărfuri conectează minele de mangan de la Matthews Ridge cu
portul Kaituma pe râul Kaituma şi alta transportă bauxită între Ituni şi Linden;
 transportul aerian furnizează zboruri interne şi internaţionale programate;
principalele aeroporturi internaţionale sunt: Timehri-înfiinţat în 1968 şi localizat la 25
mile de Georgetown; aeroportul de la Zandirij, Paramaribo, Cayenne;
 o bază de lansare a rachetelor de la Kourou este folosită de Agenţia Spaţială
Europeană;
 Orinoco şi afluenţii săi au servit mult timp ca vaste căi fluviale pentru
locuitorii indigeni din partea interioară a Venezuelei;
 în timpul revărsărilor din timpul anotimpului ploios, bărcile cu motor sunt
singurul mijloc de comunicaţie prin larga suprafaţă a bazinului;
 dragajul a permis vaselor oceanice de dimensiuni mari să navigheze pe
Orinoco de la gura de vărsare până la confluenţa cu râul Caroni, pe o distanţă de
aproape 225 mile, pentru a valorifica depozitele de minereuri de fier din Guiana
Highlands;
 şlepurile, vase de agrement şi bărcile mai mici sunt destinate pentru
transportul de pasageri şi produse agricole pe canalele de pe ţărm;

93
  un pod ponton ce traversează Râul Domerana a fost inaugurat în 1978 şi este
singurul care leagă segmente mari ale câmpiei litorale;
 principalele porturi maritime şi fluviale sunt: Paramaribo, Cayenne,
Georgetown, Puerto la Cruz, Degrad des Cannes, Larivot, Saint-Laurent du Moroni şi
Kourau;
 unele râuri sunt navigabile de către mici vase oceanice, dar cea mai mare
parte sunt navigate doar de vase cu pescaj mic.

5. CÎMPIA AMAZONIEI

Caracteristici geologice şi geomorfologice

 Delta Amazonului s-a instalat într-o depresiune a soclului cu direcţie E-V, delimitată
de falii N-NE şi care se găseşte pînă la o adîncime de 2500-4000m
 dezvoltarea pediplenelor joase, în prezent acoperite de o deasă pădure
semperviriscentă,s-a realizat în Neogen
 în sectorul andin alimentarea nivală joacă un rol important în cadrul regimului său,
regim care însă se modifică foarte rapid
 în cadrul cîmpiei Iquitos avem de-a face cu un maxim echinocţial. Aproape de ocean
fluviul confluează cu Rio Tocantins în cadrul unei zone de subsidenţă comune; este
vorba de un dublu estuar delimitat de-o parte de insula Marajo
 valea propriu-zisă are o lăţime de 12-13km în aval şi o adîncime de 100m acolo unde
aceasta se îngustează
 aproape de ocean fluviul confluează cu Rio Tocantins în cadrul unei zone de
subsidenţă comune; este vorba de un dublu estuar delimitat de-o parte de insula
Marajo

Caracteristici climatice

 Câmpia Amazonului se caracterizează printr-un climat ecuatorial umed, unde

temperaturile medii anuale au valori ridicate (22-250 C), amplitudinile anuale sunt reduse,
iar precipitaţiile sunt foarte abundente (peste 2000 mm/an), se produc zilnic şi au două
maxime echinocţiale. În partea orientală a bazinului, în aval de Manaus, dar şi pe coasta
atlantică anotimpul secetos durează trei luni (august-octombrie). Diminuarea
precipitaţiilor se datorează transgresiunii alizeului meridional subsident care trece de
Ecuator fără să-şi schimbe direcţia , pentru că forţa Coriolis este contrabalansată de
existenţa centrilor de presiune minimă cvasipermanenţi din interiorul continentului.
 Temperaturile ridicate şi umezeala abundentă determină puternice mişcări
termoconvective ale aerului, care asigură permanenţa unor minime de presiune. Este zona
calmelor ecuatoriale, în care vânturile dominante de suprafaţă lipsesc.
 Pe coasta pacifică a Americii de Sud, cantităţile medii anuale de precipitaţii înregistrează,
în cuprinsul zonei ecuatoriale, scăderi considerabile de la nord spre sud, sub influenţa
curentului rece al Perului. Ele totalizează 7155 mm la Buenaventura în Columbia (3 057
latitudine nordică), 988 mm la Guayaquil în Ecuador (2 020 latitudine sudică) şi numai 27
mm la Callao în Peru (120 latitudine sudică).

Caracteristici hidrografice

94
 Bazinul Amazonului prezintă o formă de pară, lărgindu-se către amonte unde se formează
câmpia piemontului andin. Afluenţii de pe partea stângă sunt mai puţin dezvoltaţi decât
cei de pe malul drept, deoarece aceştia din urmă urmează panta lină a Amazonului, în timp
ce primii sunt limitaţi prin înălţarea bruscă a podişului Guyanei.
 Amazonul (în portugheză Rio Amazonas) se formează prin unirea celor două râuri
Maranon şi Ucayali, fiind cel mai mare fluviu al Americii de Sud, dar şi cel mai lung din
lume (7025 km). Izvorăşte, prin afluentul său Ucayali şi respectiv Apurimac din masivul
Nevada Mismi (5597 m altitudine) din Anzii Peruvieni. Are o suprafaţă bazinală de circa
7 milioane kmp şi un debit care ajunge la 120.000 m3/sec. Colectează numeroşi afluenţi pe
ambele părţi cum sunt Rio Negro, Japura, Napo, Ica-Putumayo, pe stânga, şi Jur, Purus,
Madeira, Tapajos, Xingu pe dreapta. Străbate Brazilia, Columbia, Ecuador, Peru şi
Bolivia, iar cea mai mare parte a cursului se desfăşoară între Ecuator şi 5 0 latitudine
sudică, cu consecinţe vizibile în clima regiunii şi pentru regimul de scurgere al fluviului.
 Regimul de scurgere este uniform tot timpul anului. În timpul verii boreale râurile de pe
partea stângă aduc ape bogate, iar în vara australă cele de pe dreapta.Cu toate acestea,
datorită numărului mare de afluenţi din emisfera australă, în august-septembrie, când
râurile de aici au apă mai puţină, se înregistrează ape scăzute pe Amazon. Apar şi situaţii
izolate, când apele mari din cele două emisfere se suprapun producând inundaţii
catastrofale. În interiorul bazinului sunt afluenţi care aduc ape încărcate cu aluviuni
galbene numite rios brancos şi râuri cu ape negre drenate din mlaştini numite rios negros.

Caracteristici biogeografice

 arealul pădurii tropicale umede sud-americane (denumită local selvas, hyleas sau
bosanes) are cea mai mare extensiune în Podişul Guyanelor şi Bazinul Amazonului,
extinzîndu-se până pe versantul occidental al Anzilor columbieni şi ecuadorieni (provincia
pacifică);
 se dezvoltă pe soluri cu vârste foarte mari, uneori terţiare (cu excepţia solurilor
vulcanice tinere şi a aluviunilor); solurile sunt acide (pH= 4,5 – 5,5), sãrace în substanţe
nutritive, deoarece întreaga rezervã de substanţe nutritive necesare pãdurii se aflã stocatã
în fitomasa suprateranã; circuitul rapid al substanţelor nutritive (resturile vegetale moarte
sunt rapid mineralizate, substanţele nutritive puse în libertate fiind reabsorbite iomediat de
rãdãcini) permite menţinerea şi perpetuarea pãdurii virgine pe acelaşi sol, timp de milenii.
 luxurianţa şi exuberanţa caracterizeazã aceastã pãdure înaltã, fermã, cu o lizierã adesea
tranşantã, brutalã şi cu un model arhitectural complex;
 biodiversitatea ridicatã a selvas-ului amazonian este determinatã de existenţa a peste 2500
de specii de arbori mari;
 modelul arhitectural este caracterizat de prezenţa urmãtoarelor straturi de vegetaţie:
1. stratul ierbaceu, cel mai slab dezvoltat, discontinuu, edificat de asociaţii vegetale
ombrofile, din familia Graminee, Rubiaceae sau Ciperaceae;
2. stratul arbustiv, format din specii de arbuşti ombrofili de talie micã, cu frunze puţine;
3. stratul arborescent inferior, edificat de arbori cu înãlţimi de 8-10 m, ombrofili şi cu
creştere lentã;
4. stratul arborescent mediu, alcãtuit din arbori cu înãlţimi de 10-30 m, cu coronament
fusiform, rezultat al competiţiei pentru luminã cu arborii din stratul superior;
5. stratul arborescent superior, edificat de arbori cu înãlţimi cuprinse între 40-50 m, cu
trunchiuri drepte şi un diametru care poate depãşi adesea 2 m; baza trunchiurilor este întãritã
de contraforturi, uneori prelungite prin aşa-numite rãdãcini-palete, care şerpuiesc la suprafaţa
solului, pe distanţe de câţiva metri; arborii sunt invadaţi de numeroase specii de liane (scara
maimuţelor - Bauhinia sp.), epifite din familia Bromeliaceae şi Orhidaceae (Nidularium

95
innocenti, Cattleja citrina, Vanda sanderiana), care creeazã adevãrate gradini suspendate;
unele epifite heliofile şi xerofile dispun de dispozitive prin care îşi procurã apa din picãturile
de rouã (de exemplu, specii din familia Bromeliaceaelor, ale cãror teci constituie medii de
viaţã pentru o bogatã faunã de nevertebrate - larve de insecte, crustacee, planarii etc. - şi
vertebrate - mici batracieni, salamandre etc.);
 elementele floristice reprezentative pentru pãdurea amazoniană aparţin urmãtoarelor
familii: Palmae (palmierul de vin Mauritia vinifera, palmierul de fibre textile Astrocaryon
vulgare, palmierul de cocos Cocos nucifera etc.); Euphorbiaceae (arborele de cauciuc
Hevea brasiliensis, endemic pentru aceastã formaţie vegetalã); Sterculiaceae (arborele de
cacao Theobroma cacao); cei mai mulţi arbori prezintã importanţã economicã deosebitã:
castanul de Para (Bertholletia excelsa), nuca paradisului (Lecythis paraensis), cu seminţe
uleioase, arborele-capoc (Ceiba pentandra), utilizat la confecţionarea butoaielor,
mahagonul (Swietenia mahagoni), arboraşul de coca (Erythroxylon coca), arborele de
cauciuc, palmierul de vin, cocotierul etc.
 în funcţie de gradul de inundabilitate, în cadrul selvas-ului amazonian au fost
individualizate trei faciesuri:
1. pãdurea constant inundatã (“igapo“) este specificã zonelor depresionare, fiind edificatã
de palmieri de talie micã (Iriartea sp., Astrocaryum sp.), cu rãdãcini sub formã de arcuri de
susţinere; în Amazonia, pãdurile inundate însoţesc cursurile de apã, în principal pe cel al
Amazonului, dincolo de confluenţa sa cu Madeira; ele reprezintã cca. 2% din suprafaţa totalã
a Amazoniei
2. pãdurea temporar inundatã (“varzea“) de revãrsãrile fluviului şi ale afluenţilor acestuia
este edificatã de specii de palmieri, dicotiledonate înalte (Hevea brasiliensis), liane, epifite,
ferigi etc.; varzea corespunde suprafeţelor mlãştinoase, în care preponderentã este
sedimentarea organicã;
3. pãdurea neinundatã (“ete“ sau terra firme) se desfãşoarã pe terenurile bine drenate şi pe
versanţi, pânã la 900 - 1300 m altitudine; elementele floristice sunt foarte diversificate,
principalele specii de arbori cu valoare economicã fiind adaptate acestui tip de habitat.
 lumea animală este diferenţiată pe cele două tipuri principale de habitate: arboricol şi
tericol;
 fauna arboricolă este reprezentată de: specii de maimuţe inferioare din genurile Mycetes,
Alouatta, Hapale; leneşi (Bradypus didactylus, Bradypus tridactylus), furnicari arboricoli,
specii de lilieci etc.; lumea păsărilor cuprinde harpii (pasăre rapace, care se hrăneşte cu
maimuţe, leneşi etc.), tucani, papagali, păsări colibri etc.
 fauna tericolă este mai redusă, incluzând câteva specii de ierbivore şi carnivore, precum:
tapirul american (Tapirus terrestris), cerbul virginian (Odocoeilus virginianus), porcul
pecari (Tayassus pecari), tatu-ul mare (Priodontes maximus), şobolanul marsupial
(Chironectes minimus), jaguarul (Felis onca), puma (Felis concolor), tigrul gato (Felis
pardalis), skonksul sud-american sau zorrino (Conepatus semestriatus), ursul spălător
(Procyon cancrivorus), ursul cu nas sau coati (Nasua rufa); parterul pădurii reprezintă loc
de habitat pentru o herpetofaună reprezentată prin specii de şerpi uriaşi constrictori:
şarpele boa (Boa constrictor), şarpele regal idol (Constrictor constrictor), şarpele
anaconda sau kamuti (Eunectes murinus).

96
Caracteristici pedologice

 vegetaţia forestieră vastă a Amazoniei are un aspect destul de luxuriant, conducând la

concluzia eronată că solul pe care stă trebuie să fie extrem de fertil; în realitate nutrienţii
din sistem sunt blocaţi în vegetaţie, inclusiv rădăcini şi litieră, fiind continuu reciclaţi prin
căderea frunzelor;
 în general solurile de deasupra nivelului de inundaţie sunt bine drenate, poroase şi cu
o structură variabilă; deseori sunt nisipoase şi cu o fertilitate naturală scăzută. datorită
sărăcirei în fosfaţi, nitrogen, potasiu şi acidităţii mari;
 mici suprafeţe au în bază roci bazaltice şi diabaze cu soluri roşietice terra-rossa cu o
fertilitate naturală ridicată;
 Terra preta dos Indios („pământul negru al indienilor”) este un alt tip de sol superior
local;
 potenţialul agricol al arealului varzea supus anual inundaţiilor este mare; solurile lor
nu duc lipsă de nutrienţi datorită faptului că sunt reânoite în fiecare an de către depozitele
de mâluri fertile, pe care le lasă apele în urma retragerilor; cu toate acestea practicarea
agriculturii este limitată de inundaţiile periodice; se estimează că aceste soluri fertile
ocupă 25 000 mile pătrate (83 000 km2).

Oraşele importante

Belem
- oraş port, capitala statului Pará, nordul Braziliei, la Guajara Bay, în zona deltei
Amazonului;
- fortificaţie din 1616, până la sfârşitul secolului al-XVII-lea important în comerţul cu
trestie de zahăr, apoi centru de export al cauciucului (boom în perioada 1910-1912);
construcţii de nave
- poartă a Amazoniei prin care se exportă: piper negru, nuci, cassava, iută, lemn,
aluminiu; după 1930 vin aici imigranţi japonezi; are circa 760 000 locuitori.

Manaus
- oraş (1,16 milioane locuitori), capitala statului Amazon (nord-vestul Braziliei), pe
Rio Negro;
- centru comercial şi cultural din regiunea superioară a Amazonului;
- important port fluvial, fondat în 1669, ce creşte încet până la sfârşitul secolului al-
XIX-lea când cauciucul determină o puternică dezvoltare; în ultimii ani îşi recâştigă
importanţa prin descoperirea petrolului;
- centru industrial (prelucrarea petrolului, electronică, produse chimice, construcţii
nave fluviale, prelucrarea lemnului), de transport (port liber, aeroport internaţional)
şi comercial (se exportă cauciuc, iută, produse tropicale, lemn, etc.).

Pôrto Velho
- oraş (288 000 locuitori), capitala statului Rondộnia, nord-vestul Braziliei, pe râul
Madeira;
- punct terminus de cale ferată şi de navigare pe râu; economie bazată pe exploatarea
produselor forestiere (cauciuc) şi a staniului.

Iquitos
- situat în nord-estul Perului, pe râul Amazon, la 3700 km de gura acestuia;

97
 - capătă importanţă la începutul secolului al-XX-lea datorită exploatării cauciucului, dar
decade ulterior (căderea pieţei);
- funcţie industrială (prelucrarea petrolului, lemnului, textile);
- în regiune se produce: cafea, bumbac, lemn, cauciuc (orientate spre Atlantic);
- a fost fondat în 1862 şi are circa 166 mii locuitori.

Rio Branco
- capitala statului Acre, vestul Braziliei, pe malul vestic al râului Acre;
- centru comercial şi de distribuţie; se exportă: cauciuc, metale, plante medicinale,
lemn; legat rutier de Brasilia şi Manaus; are circa 145 mii locuitori.

Santarem
- oraş în statul Para, pe malul drept al râului Tapajos, lângă confluenţa cu Amazon;
- fondat în 1661 (misiune iezuită pe un loc al indienilor Tapajo); este cel mai
important oraş al Amazoniei între Belem şi Manaus;
- activităţi industriale (automobile, echipament electric, aluminiu); are peste 100 mii
locuitori.

Resursele naturale

 resursele de hidrocarburi sunt sărace şi constau din petrol exploatat la Nova Olinda;
producţia de cărbune este concentrată în Santa Caterina;
 exploatarea complexului mineral deosebit de bogat în aria Sierra dos Carajas din
vestul oraşului Maraba pe râul Tocantins a fost foarte profitabilă, dar a avut de
asemenea efecte distructive asupra mediului; locul unuia dintre cele mai mari şi mai
bogate depozite de minereuri de fier din lume, districtul produce de asemenea aur,
cupru, nichel, mangan la Sierra do Navio, cositor, staniu la Porto Velho şi bauxită;
 planuri pentru topirea pe plan local a minereului de fier ar putea cere defrişarea a
490.000 acri (200.000 ha) de pădure anual pentru furnizarea cărbunelui;
 zinc şi grafit se găsesc în cantităţi extrem de mari de-a lungul unei centuri în sudul
râului Amazon;
 exploatarea aurului a atins apogeul în anii ’80, stimulată de preţul mondial al
preţiosului metal; goana după aur a făcut ca jumătate de milion de mineri
(garimpeiros) să caute minereul în depozitele aluviale ale văii Tocantins la Serra
Peluda; pe râul Madeira echipe de muncitori au extras din albie sedimente aurifere;
producţia anuală a Braziliei a înregistrat cea mai mare valoare în 1987 (de aproape 9
tone), suferind un declin după această perioadă;
 mercurul utilizat în extracţia aurului a poluat apele, care a dus la o scădere calitativă a
vieţuitoarelor atât de importantă în hrana locală;
 bauxita se exploatează atât la Carajas cât şi pe Trombetas River din nordul
Amazonului;
 resursele biologice sunt reprezentate de întinsele păduri bogate în esenţe valoroase:
mahon (Swietenia macrophylla şi Swietenia humilis), cedrul amazonian (Cedrela
odorata), trandafirul brazilian (Dalbergia nigra), arborele de cauciuc şi multe alte
specii;
 arbori cum sunt cóumarou sau tonka bean (Dipteryx odorata) produc parfumuri,
esenţe şi ingrediente farmaceutice;
 din râul Amazon şi afluenţii săi se pescuiesc mari cantităţi de peşte.

98
Industria

 cererile de energie electrică pentru dezvoltarea oraşului Carajas şi a oraşului

Belem sunt satisfăcute de uriaşa uzină hidroelectrică de la Tocatins, cu o putere
instalată de 7.260 MW (a cincea hidrocentrală ca putere din lume); o uzină mult mai
modestă pe un mic râu din nordul oraşului Manaus alimentează oraşul cu acelaşi
nume cu energie electrică;
 dezvoltarea industriei petroliere în Amazonia este de mici proporţii; rafinării
de petrol sunt la: Nova Olinda, Manaus, Iquitos, Aguas Calientes; în 1987 şi-a început
producţia prima companie comercială de petrol în Amazonul Brazilian, cam la 450 de
mile sud-vest de Manais;
 industria cauciucului s-a dezvoltat în centre ca: Manaus, Belem, Iquitos
(Peru); arborele de cauciuc a fost unul din cele mai importante obiective în penetrarea
şi exploatarea pădurii; a dat naştere unei perioade de mare dar temporară creştere
economică, în special pentru oraşul Manaus;
 industria siderurgică şi a construcţiilor de maşini are ca principale centre
oraşele Belem şi Macapa; şantiere navale sunt la Belem şi Manaus; automobile se
construiesc la Santarem;
 echipamente electronice şi electrotehnice, produse chimice şi farmaceutice se
produc la Manaus şi Santarem;
 o amploare mare a luat industria de prelucrare a lemnului, obţinându-se
cherestea de calitate superioară din lemnul de mahon la Manaus, Iquitos, Rio Branco
etc.;
 industria textilă foloseşte materia primă din import dar şi bumbac autohton
(Iquitos); industria alimentară produce zahăr la Belem.

Agricultura

 orezul, maniocul şi pe o suprafaţă mai mică porumbul reprezintă principalele

produse ale agriculturii practicate în mici ferme;
 iuta şi guarana (Paullemia cupana-destinat pentru o băutură răcoritoare
braziliană foarte apreciată) sunt plante comerciale minore; piperul negru introdus din
Asia de sud-est, a devenit o cultură specifică coloniştilor japonezi; se mai cultivă
plante comerciale de export (soia, citrice, bumbac, grâu);
 păşunile domină de departe utilizarea terenurilor în partea defrişată a
Bazinului Amazonian, atât în arii ocupate de întinse ferme ca în partea de sud a
statului Para şi Mato Grosso, cât şi în arii iniţial exploatate de mici ferme pentru
culturi anuale ca cele de-a lungul Şoselei Transamazoniene;
 păşunile sunt net dominante în arii ca Rondônia, unde programe
guvernamentale au promovat şi cultivarea arborilor de cacao, cafea, alune braziliene şi
alte plante perene pentru care există deja o piaţă cu desfacere imediată şi obţinere de
bani „cash”; se cresc vite din rasa Braham;
 operaţiunile de exploatare a pădurilor de către corporaţiile de fermieri, ca:
Forlandia, Belterra şi Jari din estul Braziliei şi Tournaviste din Peru au avut un succes
redus; intreprinderea Jari de exemplu a fost preluată de un consorţiu de investitori
brazilieni şi de guvern în anul 1982; corporaţii transnaţionale investitoare în operaţiuni
de creştere a animalelor mai ales în Para de Sud şi Mato Grosso includeau firme ca:
Volkswagen AG, Swift Eckrich Inc., King Ranch Inc. şi Liquigas Italiana care şi-au
încetat activitatea.

99
Transporturile

 au început să se dezvolte la mijlocul anilor ’50 când a fost luată decizia de a

reorienta deschiderea Bazinului Amazon către interior prin construirea unei noi
capitale interne a Braziliei-Brasilia;
 consecinţa acestei decizii a fost iniţierea unui program uriaş de construcţie a
drumurilor, care a ajutat la integrarea părţii de nord a bazinului (constituit din statele
Amazonas, Acre, Pará şi teritoriile Rondônia şi Amapa) cu restul Braziliei;
 o autostradă lungă de 110 mile ce leagă Brasilia cu Belem (centrul comercial
de la gura Amazonului) a fost terminată în 1964; împreună cu şi mai ambiţioasa
Autostradă Transamazoniană de 3400 de mile de la portul Atlantic Recife spre
Cruzeiro do Sul de la graniţa peruviană, cu extensie în nord la Manaus (mai târziu
până la graniţa venezueleană) şi spre sud către Cuiabá, Mato Grosso şi Porto Velho
(Rondônia), trebuiau să furnizeze o parte a şoselelor pentru o reţea de aproape 20.000
de mile de autostrăzi şi care să surclaseze tradiţionalul sistem de transport fluvial;
 construirea autostrăzii Cuiaba-Pôrto Velho în 1970 a facilitat deplasarea
între Mato Grosso şi Rondônia de-a lungul graniţei boliviano-braziliene (cu solurile
terra rossa mai fertile) şi care a avut în consecinţă un mare flux de emigranţi;
 căile ferate au o importanţă redusă în raport cu celelalte mijloace de
transport; sunt legate prin căi ferate oraşele Belem cu Braganca, Porto Velho cu
Guajara Mirim;
 transportul aerian leagă zonele greu accesibile pentru transportul terestru;
principalul aeroport internaţional este localizat la Manaus;
 transportul fluvial se realizează pe Amazon şi pe afluenţii săi; port fluvial
este Porto Velho;
 cele două porturi principale amazoniene sunt Belem la gura râului şi Manaus
la 1000 mile în interior; portul maritim Belem reprezintă o adevărată poartă a
Amazoniei prin care se exportă: piper negru, nuci, manioc, iută, lemn, aluminiu etc.;
 acestea şi alte porturi mai mici sunt importante centre de comerţ.

6. CÎMPIA CHACO ŞI PAMPAS

Caracteristici geologice şi geomorfologice

 avem de-a face cu o cîmpie de acumulare care creşte altitudinal de la 0-40 m în sud la
400 m către Anzi şi către nord în Bolivia.
 ocupă o fosă unde soclul precambrian se află la cîţiva km adîncime, toată cuvertura sa
fiind orizontală; o parte a acestei fose de subsidenţă a funcţionat o perioadă
îndelungată
 există inegalităţi ale reliefului care se distribuie în benzi paralele
 la suprafaţă loessurile abundă, în special în Pampas şi Chaco de Nord
 nisipul este abundent peste tot în partea nordică a regiunii Chaco şi pe marginile
occidentale ale Pampasului; în mijlocul acestor depozite eoliene predominante, aportul
fluviatil din Anzi se limitează la cîteva văi divagante care traversează cîmpia

100
Caracteristici climatice

 masele de aer pacific sunt efectiv blocate de Cordilira Andină, la această latitudine, iar
ariditatea este accentuată de prezenţa Sierrelor Pampeene, care împiedică pătrunderea
umezelii, a maselor de aer subtropicale dinspre nord est.
 în Gran Chaco clima este tropicală în nord, şi subtropicală în sud, cu nuanţe de tranziţie,
vara devenind o regiune foarte uscată şi secetoasă. Ariditatea din aceaată regiune se
datorează dinamicii subsidenţei anticiclonice, influenţei orografice, la care se adaugă
continentalismul
 O caracteristică importantă o constituie agitaţia atmosferică, ceea ce permite alternarea
furtunilor uscate venite dinspre nord, însoţite şi de o creştere a temperaturii cu 10 0C, cu
valuri de aer rece, care sunt destul de frecvente, astfel încât temperatura medie a lunii iulie
nu depăşeşte 110C, faţă de 280C în ianuarie.
 precipitaţiile, concentrate în perioada noiembrie-aprilie, sunt cuprinse între450 şi 850
mm/an fiind asociate cu depresiunea barică aflată deasupra regiunii Gran Chaco. În timpul
verii au caracter torenţial şi sunt concentrate într-un număr mic de zile, fiind sporadice şi
variabile de la un an la altul.
 temperaturile zilnice şi anuale au variaţii importante, minima scăzând sub 00C, umezeala
relativă este în medie de 40-60 %
 relieful local contribuie la modificarea direcţiei vânturilor de sud-est, ocazional luând
naştere un vânt cald şi uscat numit zonda, care coboară dinspre Anzi, fiind însoţit de
furtuni de nisip
 în Pampas climatul este subtropical în nord, cu veri calde, dar cu ploi (500 mm/an) aduse
de masele de aer atlantice, şi temperat în sud, către Patagonia.
 La sud de Mendoza există o zonă de tradiţie caracterizată de precipitaţii de iarnă şi un
regim eolian vestic cu origini în Patagonia, în timp ce în regiunea Monte apar mari
variaţii în cadrul condiţiilor microclimatice, acestea fiind rezultatul contrastelor
topografice extreme

Caracteristici hidrologice

 Principalele râuri ce străbat această regiune sunt Pilcomayo (L= 1600 km), Bermejo (L=
1300 km) şi Paraguay (L= 2400 km).
 Sistemul Parana-Paraguayîşi datorează debitul, în cea mai mare parte fluviului Parana,
care primeşte, pe platoul brazilian, o rată medie de 1500 mm. Cursul său superior are un
regim austral simplu, cu un maxim din ianuarie până în februarie-martie. O mare parte din
apele primite în timpul verii din Mato Grosso se evaporă în Pantanal. În plus, acesta din
urmă funcţionează ca un rezervor imens şi din cauza scurgerii lente, maximul de debit
înregistrându-se în iulie.
 în regiunea Monte curgerea este în cea mai mare parte endoreică, fiind caracterizată de văi
cu caracter efemer, pânze freatice, râuri cu originea în Anzi, care se alimentează din
topirea zăpezilor şi din gheţari şi care dau naştere unor suprafeţe mlăştinoase denumite
banados (apar în perioadele cu ape mari)

Caracteristici biogeografice

 în partea de nord a regiunii Gran-Chaco, către Podişul Braziliei, în condiţiile unui climat
tropical cu veri fierbinţi, cu precipitaţii bogate (cca. 2000 mm/an), distribuite neuniform
pe parcursul anului (apare un sezon secetos prelungit), se dezvoltă o pădure tropicală

101
 densă, aproape virgina, asemănătoare selvas-ului amazonian, dar mult mai săracă în
specii; speciile cu valoare economica sunt reprezentate de acaju, lapacho si yerba mate;
 în partea centrală a regiunii, până la valea fluviului Paraguay, în condiţiile unor precipitaţii
care scad la aproximativ 1000mm/an, se dezvoltă o vegetaţie de tip campos, edificată de
arbori distanţaţi, arbuşti sclerofili şi tufărişuri; in timp istoric, in partea centrală, până la
valea fluviului Paraguay, vegetatia spontana a fost inlocuita cu culturi cerealiere si pajisti
secundare, destinate cresterii animalelor;
 în partea de vest, între valea fluviului Paraguay şi piemonturile andine, se dezvoltă o
vegetaţie de plante xerofile si desisuri arbustive;
 în valea fluviului Paraguay, endemicitatea vegetaţiei este datorată pădurii de quebracho,
plantă cu continut ridicat de tanin, care apare in asociatie cu alte specii endemice
arborescente.
 lumea animala are un caracter tipic tropical ; speciile caracteristice sunt : jaguarul, puma,
tapirul, porcul pecari, porcul de apă, nutria, furnicarul, tatu-ul, specii de papagali, tucani,
iar in apa, caimani;

 pampasul aparţine formaţiunilor vegetale deschise, denumirea sa fiind dată de către

indienii Quichna;
 se desfăşoară între 320 şi 380 latitudine sudică, acoperind o suprafaţă de cca. 500000 km 2,
pe teritoriile statelor Argentina şi Uruguay; ocupă suprafeţe extinse în câmpia aluvială a
fluviului Rio de la Plata şi în regiunea platourilor patagoneze, până la golful Saint Jorge;
 prin fizionomie şi condiţii ecologice, reprezintã varianta australã a preriei nord-americane
şi a stepei eurasiatice;
 spre deosebire de formaţiunile de stepă din emisfera nordică, vegetaţia ierboasă specifică
pampasului se întinde până pe coastele Oceanului Atlantic ;
 la sosirea lor pe continentul sud - american, europenii au găsit în pampas o imensă câmpie
înierbată, traversată de puţine galerii de pădure, desfăşurate în lungul rarelor artere
fluviale; flora indigenă, foarte bogată, cuprindea cca. 300 de specii, aproape toate din
familia Gramineelor, cu înălţimi între 60 şi 100 cm (în general ierburi dure, cu frunzele
dese şi înguste, din genurile Stipa şi Andropogon; ciclul vegetativ al acestor plante se
desfăşoară de primăvara până toamna, cu o scurtă pauză estivală, marcată de îngălbenirea
frunzelor şi încetarea înmuguririi, datorată secetei;
 vegetaţia iniţială a pampas-ului se mai păstrează doar insular; pe terenurile păşunate,
gramineele europene apar mai frecvent decât cele autohtone, datorită preferinţei
animalelor din rasele europene, pentru cele dintâi;
 vegetaţia iniţială din nord-estul mai umed al pampas-ului era dominată de asociaţia de
stepa cu colilie şi bărboasă, Stipa neesiana - Bothriochloa laguroides, alcătuită din cca. 23
de graminee şi 46 de dicotiledonate;
 pe terenurile cu pânza freatică mai apropiată de suprafaţă, apar desişuri de Paspalum
quadrifolium (specie mai puţin xerofilă, care aparţine unui gen tropical), care, pe măsura
ridicării nivelului freatic şi sărăturării solurilor, sunt înlocuite cu pajişti de graminee din
genul Distichlis;
 pampasul uscat, sud-vestic, cuprindea iniţial pajişti de graminee sub formă de tufe cu
aspect de mănunchiuri, numite “tussock“; formaţiunile de tip tussock lipsesc în emisfera
nordică, fiind foarte răspândite în emisfera sudică cu ierni blânde; mănunchiurile, de
culoare gălbuie, pot atinge înălţimi de peste 1m, fiind formate din frunze bătrâne, rigide,
printre care se află cele tinere; speciile dominante din cadrul formaţiunii de “tussock“
sunt: Stipa brachycheta, S. tenuis, S. paposa, Poa lanigera, P. ligularis, Melica

102
 brasiliana, Paspalum dilatatum, Panicum bergii; aceste graminee au valoare furajeră
redusă, motiv pentru care se încearcă defrişarea lor şi înlocuirea cu graminee europene;
 spre vest, în condiţiile unor precipitaţii ce scad sub 500 mm/an, concentrate mai ales în
timpul verii, vegetaţia de pampas este edificată de specia ierboasă Stipa tenuissima şi de
unele specii lemnoase xerofile, dominate de Prosopis caldenia;
 lumea animală este caracteristică formaţiunilor ierboase;
 dintre speciile caracteristice pentru pampas, pot fi menţionate: nandu-ul sau struţul de
pampas (Rhea americana), cucuveaua de pampas (Speotypo cunicularia), cerbul de
pampas (Odocoileus besoarcticus), viscaşa (Lagostoma maximus), mara (Dolichotis
australis), tuco-tucos (Ctenomys magellanicus); carnivorele sunt reprezentate prin pisica
pampasurilor (Felis geoffroyi) şi specii de nevăstuici marsupiale (Didelphis azarae,
Monodelphis fosteri, Marmosa pusilla); dintre insecte, specifică este lăcusta Schistocerca
paranensis.

Caracteristici pedologice

 în regiunea Chaco se întâlnesc numeroase tipuri de soluri de la cele nisipoase până la

cele argiloase;
 solurile din partea estică care este cea mai umedă, au mai mult material organic şi
prezintă mai multe subtipuri de soluri lateritice; în vest solurile conţin mai puţin material
organic în partea superioară a profilului de sol, aici predominând subtipurile calcaroase;
 factorul local determinant este drenajul indiferent de varietatea de textură a solurilor
sau de variaţia reliefului;
 uneori diferenţele în înălţime mai mici de 3 picioare (10m) se reflecă asupra diferitelor
tipuri de soluri;
 terenurilor ierboase sau savanelor sunt specifice solurile nisipoase;
 pe terenurile acoperite de tufişuri sunt specifice soluri argiloase slab drenate, iar pe
terenurile forestiere se întâlnesc soluri argiloase mai bine drenate;
 în multe cazuri marea concentrare de săruri dizolvate în apele subterane creează
condiţii pentru formarea ariilor mlăştinoase (improprii dezvoltării majorităţii plantelor)
ceea ce imprimă un aspect arid, chiar şi în multe arii unde apa se găseşte din abundenţă.

Oraşele importante

Buenos Aires
- mare centru urban situat pe malul drept al estuarului La Plata;
- 2,9 milioane loc (11,3 mil. aria metropolitană);
- cel mai mare centru industrial al Argentinei (peste 1/3 din volumul producţiei
industriale) : petrochimie, siderurgie, construcţii de maşini (automobile), pielărie-
încălţăminte, sticlă, celuloză şi hârtie, textilă, alimentară;
- mare centru de transport : 18 magistrale feroviare, cel mai mare port al ţării, aeroport
internaţional, metrou;
- centru cultural şi de învăţământ (Universidad de Buenos Aires, 1821).

Montevideo
- oraş situat la estuarul La Plata (Uruguay);
- 1,4 mil. loc (1996)
- oraşul este întemeiat în 1726 de Bruno Mauricio de Zabala, guvernatorul Buenos
Airesului, ca un avanpost împotriva expansiunii portugheze spre sud;

103
 - cel mai important centru economic al ţării, cu o industrie diversificată, asigurând 75%
din producţie: prelucrarea petrolului, nave, textile, celuloză-hârtie;
- primul centru financiar, comercial (90 % din comerţul exterior) şi principalul nod de
comunicaţii; aeroport interaţional (Carrasco).

Cordoba
- situat pe râul Primero (amenajat hidroenergetic şi pentru irigaţii), la poalele Sierrei de
Cordoba;
- în împrejurimi se cultivă cereale, pomi fructiferi, viţă de vie; 
- construcţii de maşini (autovehicule), tutun, materiale de construcţie, produse chimice
şi textile;
- important centru de transport (nod feroviar şi rutier) : legat rutier şi feroviar de San
Miguel de Tucuman (nord), San Juan - Mendoza (vest) şi Rosario - Buenos Aires
(sud-est);
- fondat în 1573 şi prosperă ca centru comercial pe drumul spre Chile; 1,2 milioane
locuitori;
- centru cultural şi de învăţământ (Universitate din 1613).

Rosario
- oraş (1,2 milioane locuitori), al 3 lea oraş al Argentinei, port important pe râul Parana
şi centru feroviar;
- metalurgie (siderurgie, neferoase), prelucrarea petrolului, industrie alimentară, a
lemnului, pielărie-încălţăminte, important centru de transport (nod feroviar şi rutier).

Mendoza
- oraş cu 775 mii locuitori fondat în 1561;
- înconjurat de terenuri fertile, irigate de râul Mendoza-grădina Anzilor; piaţă agricolă şi
centru de vinificaţie;
- activităţi industriale (prelucrarea petrolului şi produselor alimentare, materiale de
construcţie, textile), de transport (capăt terminus al Transandine Railway-Mendoza
şi Valparaiso-traversează Anzii peste Pasul Uspalleta, ajungând la 3200 m).

La Plata
- capitala provinciei Buenos Aires (estul Argentinei); 
- la 8,1 km se află portul său Ensenada;
- activităţi industriale (siderurgie, prelucrarea petrolului, industrie alimentară, produse
chimice); centru cultural;
- a fost fondat în 1882 şi are 640 mii locuitori.

Tucuman (San Miguel de Tucuman)

- oraş, capitala provinciei Tucuman, situat în nord-vestul Argentinei;
- centru comercial (zahăr, legume, lămâi, tutun) şi important centru de transport
- a fost fondat în 1565 şi are circa 580 mii locuitori.

Asunción
- situat în sudul statului Paraguay, pe malul stâng al râului cu acelaşi nume, având circa
500 mii locuitori;
- activitate portuară, industrie alimentară (alimentară-carne, produse petroliere,
construcţii navale, mobilă, încălţănminte, textile, ţigări);
- principalul centru financiar-bancar şi comercial al Paraguayului (3/5 din comerţ);

104
 - fondat în 1535 de Juan de Salazar şi Gonzalo de Mendoza (unul din vechile oraşe ale
Americii de Sud); oraşul propriu-zis ia fiinţă în 1541 când se stabilesc aici colonişti
refugiaţi după distrugerea Buenos Airesului; aspect colonial;
- vechi centru de tranzit spre Peru; aeroport internaţional.

Mar del Plata

- oraş situat în provincia Buenos Aires, fondat în 1874;
- activitate turistică (staţiune, 8 km de plaje, cazinouri);
- materiale de construcţie, textile, prelucrarea peştelui-port pescăresc;
- legat feroviar şi rutier de Buenos Aires;
- are circa 407 mii locuitori.

Salta
- oraş situat în nord-vestul Argentinei, în valea râului Lerma (irigată);
- fondat în 1582 şi are circa 370 mii locuitori;
- mare centru de transport feroviar şi rutier (căi ferate spre : Antofagasta, Oruro-La Paz,
Santa Cruz de la Sierra, San Miguel de Tucuman, Resistencia);
- centru comercial, prelucrarea petrolului, industria lemnului;
- în regiune se cultivă porumb, tutun, viţă de vie şi se cresc animale.

Santa Cruz de la Sierra

- situat în partea centrală a Boliviei, pe râul Piray;
- centru de comercializare şi prelucrare a zahărului, orezului, bumbacului, fructelor,
porumbului;
- resurse de hidrocarburi-rafinarea petrolului;
- important centru de transport: cale ferată şi şosea spre Atlantic (prin Brazilia, spre São
Paulo-Santos) şi cale ferată spre Salta (Argentina), de unde se ramifică spre
Antofagasta (Chile) şi diverse centre din Argentina (San Miguel de Tucuman,
Resistencia);
- centru misionar iezuit din secolul XVI; are circa 700 mii locuitori.

Resistencia
- oraş (capitala provinciei Chaco) situat în nord-estul Argentinei, pe malul drept al
fluviului Parana (unit cu Paraguay);
- are circa 260 mii locuitori; 
- acivităţile economice sunt legate de cultura şi prelucrarea unor produse din
împrejurimi: bumbac, trestie de zahăr, creşterea vitelor, cherestea, quebracho (pentru
tanin) ; metalurgie neferoasă;
- comunică cu oraşul Corrientes cu ajutorul unui pod peste Parana.

Bahia Blanca
- oraş (circa 260 mii locuitori) situat la Golful Blanca, provincia Buenos Aires (sud-est);
fortăreaţă în 1828;
- important centru de transport : port major, numeroase magistrale feroviare şi rutiere;
- centru comercial, construcţii de nave, complex petrochimic, port pescăresc;
- pe aici se exportă : grâne, carne, fructe, produse petrochimice (din sud-vestul
Pampasului şi nordul Patagoniei).

La Rioja
- capitala provinciei La Rioja (Argentina), circa 70 mii locuitori;

105
 - situat în nord-vest, pe râul La Rioja, la piciorul Muntelui Valesco;
- fondat în 1519 de căutătorii de Au şi Ag;
- activităţi comerciale şi industriale legate de cultura pomilor fructiferi: struguri (vin),
măsline, mere, pere;
- barajul de pe La Rioja este sursă pentru irigaţii.

Salto
- situat în partea nord-vestică, pe malul stâng al râului Uruguay;
- al doilea oraş ca mărime din Uruguay (81 mii locuitori);
- portul său deserveşte nord-vestul ţării şi o partea a statului brazilian Rio Grande do
Sul;
- şantiere navale (în suburbia Pueblo Nuevo);
- în regiune se cresc animale (păşuni bogate) şi se cultivă portocali, mandarini (sucuri),
viţă-de-vie (vin) şi cereale.

Paysandu
- situat în partea vestică a statului Uruguay, pe râul cu acelaşi nume;
- fondat în 1772 de preotul Policarpo Sandu şi 12 familii de indigeni creştinaţi;
- numele vine de la pay-spaniolul padre (tată);
- al 3 lea oraş al Uruguayului, cu industrie variată (tăbăcării, textile, distilării, produse
din carne), port activ;
- pod construit spre Colon (Argentina) în 1970; legat feroviar şi rutier cu Montevideo
- circa 76 mii locuitori.

Resursele naturale

 cele două resurse principale de energie electrică sunt reprezentate de petrol şi

hidroenergie;
 depozitele de petrol se găsesc localizate în provinciile Jujuy (Campo Duran),
Salta, Mendoza (Lujan de Cujo) din Argentina;
 dezvoltarea resurselor de petrol din Bolivia datează din 1920, când
Compania Standard Oil din New Jersey a obţinut concesia de exploatare a zonei
piemontane a Anzilor în sud-estul Boliviei; o serie de mici câmpuri petrolifere au fost
descoperite (Sanandita, Villa Montes, Cainiri, Sucre, Santa Cruz), dar Standard Oil a
fost expropriată în 1937 pentru a forma compania naţionalizată Yacimientos
Petroliferos Fiscales Bolivianos (YPFB); la mijlocul anilor ’50 companiile din SUA au
fost din nou încurajate să reânceapă operaţiunile şi în 1950 Compania Boliviană a
Petrolului din Golf (o ramură a Gulf Oil Corporation) a început o decadă de succes de
exploatări de gaze naturale şi petrol în regiunea Santa Cruz; incertitudinile politice au
dezbinat această industrie şi în 1969 Bolivia a naţionalizat Gulf Oil;
 principalele câmpuri de gaze naturale sunt în nord-vest lângă Campo Duram
(Provincia Salta), Mendoza şi regiunea Santa Cruz;
 în timp ce cea mai mare parte a energiei electrice provenea din petrol, s-a pus
accent pe nevoia dezvoltării şi altor surse de energie; energia electrică provenind din
proiectele de hidroenergie a crescut până în anii ’70 şi s-au realizat mai multe planuri
pentru realizarea mai multor proiecte;
 cea mai mare cantitate de energie era obţinută din uzinele termoelectrice pe
bază de lemn şi petrol, aşa cum era în Asuncion (Paraguay), până când uzina
hidroelectrică Acaray a început să funcţioneze din 1968;

106
 un eveniment economic de mare anvergură în istoria Paraguaylui a fost
construcţia în parteneriat cu Brazilia a unui proiect hidroelectric la Itaipu pe Parana,
cam la 10 mile nord de Podul Prieteniei la Ciudad del Este; sub tratatul din 1973 o
mare parte a cheltuielilor au fost suportate de Brazilia; acumularea de apă creată de
baraj acoperea 870 mile pătrate din teritoriul Paraguay şi Braziliei; până în 1990 uzina
funcţiona la 60% din capacitatea sa; ultima dintre cele 18 turbine a fost terminată în
1991; hidrocentrala este una dintre cele mai mari din lume şi are o capacitate de
12.600 MW (una dintre cele mai mari capacităţi generatoare planificate);
 proiectul hidroelectric Paraguayano-Argentinian din insulele Yacyreta-Apipe
din Parana este mai mic, cu capacitate planificată de 2700 MW; deoarece cererile
interne absorb doar 5% din producţia combinată a uzinelor hidroelectrice Itaipu şi
Yacyneta, Paraguay a devenit unul dintre cei mai mari exportatori de electricitate;
 instalaţii hidroelectrice s-au construit şi de-a lungul râurilor Rio Negro
(Uruguay) şi Uruguay, care au început să producă la capacităţi maxime la începutul
anilor ’80;
 asemenea planuri implică de asemenea şi producţia de energie nucleară,
făcând din Argentina, cu câteva uzine nucleare, un lider în America Latina;
 cea mai mare parte a depozitelor minerale se întâlnesc în estul râului
Paraguay şi spre Sierrele Pampeene;
 manganul este localizat lângă Emboscada, Urucum, San Miguel de
Tucuman; malachit şi azurit (minereuri de cupru) lângă Caapucu, Encarnacian, San
Miguel (Paraguay), Sierra Famatina (Argentina); feldspaţi şi mică lângă Concepcion;
talc la Caapucu şi San Miguel; ocru se întâlneşte în regiunea Cordilliera; de asemenea
puţină turbă se găseşte lângă Pilar; fier se exploatează în provinciile Salta şi Jujuy;
depozitele de sare sunt localizate pe marginile vestice şi sud-vestice de Pampas;
materiale ca argila, calcar, granit şi marmură aprovizionează industria construcţiilor.

Industria

 industria de rafinare a petrolului asociată cu complexe petrochimice şi

chimice s-a dezvoltat de-a lungul coastei atlantice în Buenos Aires, La Plata,
Montevideo, Bahia Blanca, Rosario, Santa Fe, Cordoba, Lujan de Cujo, Corrientes,
apoi spre nordul regiunii la Salta, Campo Duran, Sanandita, Villa Montes, Cainiri,
Santa Cruz procesând resursele de pe teritoriul Boliviei şi Argentinei de nord;
regiunea Buenos Aires este alimentată de către tancurile petroliere care aduc petrol
nerafinat din Venezuela, dar şi prin conducte ce vin dinspre Comodoro Rivadavia;
 industria siderurgică a început în anii ’40 şi s-a dezvoltat greu în deceniile
următoare; unităţi siderurgice reprezentative se află la: Palpala, Rosario (una dintre
cele mai mari), Zapla, San Nicolas de los Arroyos, La Plata, Buenos Aires, Zarate;
 industria construcţiilor de maşini este localizată în centre din apropierea
siderurgiilor: Cordoba (aviaţie), Buenos Aires, La Plata (nave maritime), Rosario,
Montevideo, Tucuman etc.;
 industria zahărului este localizată la Tucuman, dar câteva fabrici
funcţionează şi în Salta şi Jujuy;
 regiunea Mendoza este un centru important la productia de ulei de măsline şi
la îmbutelierea vinurilor; transporturile de vin dinspre Argentina spre alte ţări din
America de Nord şi America de Sud au devenit obişnuite, bazate pe o îmbunătăţire
constantă a reputaţiei;

107
  produsul care a iniţializat industrializarea în regiunea Pampasului şi Gran
Chaco a fost carnea de vită; acest succes se datorează în mare parte tehnicii de
refrigerare care după 1876 a făcut posibilă depozitarea şi transportul cu vaporul al
cărnii în stare proaspătă; până la sfârşitul anilor ’20 fabricile de ambalare a cărnii
refrigerate erau localizate în câteva puncte, dintre care cele mai multe dintre ele se
aflau în regiunea Buenos Aires; ulterior transporturile plecau şi din Rosario, La Plata
şi Bahia Blanca;
 creşterea producţiei de carne de vită în Câmpia Chaco şi Pampasul
Argentinian a dat naştere unui lanţ de industrii asociate, incluzând pe acelea care
produc şi produse din piele; regiunea Chaco aprovizionează cu taninul necesar
industria pielăriei şi încălţămintei, fiind o mare producătoare a acestuia; procesarea
pielii se face local şi hainele din piele se obţin cu amănuntul în oraşe; centre
importante sunt întâlnite la Santa Fe, Rosario, Buenos Aires, Montevideo, La Plata
etc.;
 industria de morărit şi panificaţie s-a dezvoltat în oraşe care au construit
silozuri de păstrare a produselor agricole de dimensiuni mari; făina de grâu produsă în
morile din apropierea silozurilor este consumată local; anumite tipuri de industrii
bazate pe făină de grâu şi variate tipuri de paste făinoase au fost amplasate pe litoralul
Atlantic; activităţi mai mici, dar similare emerg în interiorul regiunii peste tot unde
există cereale;
 producţia de textile s-a dezvoltat de asemenea pe baza produselor agricole:
lână şi bumbac; este concentrată în oraşele din Pampa unde se întâlnesc şi cele mai
mari pieţe de desfacere a produselor (Mendoza, Tucuman etc).

Agricultura

 regiunea este una dintre cele mai mari exportatoare ale lumii de soia, grâu şi
carne; este o mare producătoare de lână şi vin, cea mai mare parte a vinului fiind
destinat consumului intern;
 grâul este cereala cea mai cultivată şi este planta cea mai utilizată în creşterea
animalelor din La Pampas şi Buenos Aires;
 cultivarea porumbului a început simultan cu cea a grâului în Pampasul
nordic; cam jumătate din producţia de porumb este utilizată ca hrană pentru şeptel;
 suprafaţa totală din Pampas cultivată cu sorg şi soia a crescut din 1960, astfel
încât se situează după grâu şi porumb; aceste plante servesc în primul rând ca hrană
pentru animale şi sunt valoroase pentru export;
 o altă plantă a Pampasului nordic este inul;
 mari suprafeţe destinate producţiei de struguri de vin se află în provinciile
din partea de nord-vest, din Mendoza şi San Juan; plantaţii de struguri de masă sunt în
provincia La Rioja;
 mai călduroasele provincii nordice ale Tucumanului, Salta şi Jujuy reprezintă
zona de cultură a trestiei-de-zahăr; provinciile în care se cultivă trestie-de-zahăr au
introdus şi culturi de citrice din cauza pieţii de zahăr nesigure, iar Salta şi Jujuy cultivă
tutun;
 cea mai favorabilă regiune pentru creşterea bumbacului se întâlneşte în
special în vestul râului Parana, între râurile Bermejo şi Dulce; o mare parte a plantelor
este utilizată în industria textilă din Argentina şi Paraguay;

108
  în Mesopotamia yerba mate este cel mai important produs al provinciei
Misiones, deşi din 1940 au fost introduse şi cultivate plantaţii ale copacului tung, de
unde derivă uleiul de tung;
 sudul îndepărtat al Mesopotamiei aprovizionează Buenos Aires cu portocale,
grepfruit, mandarine şi numeroase legume;
 sursa cea mai valoroasă pentru export sunt bovinele care domină în Pampas;
majoritatea porcilor sunt crescuţi în Pampas, în principal pentru consumul intern;
 regiunea rece şi umedă din sud-estul regiunii Pampas, între Buenos Aires şi
oraşul Mar del Plata, este un important district al creşterii oilor şi al producţiei de
lapte;
 Corrientes şi Entre Rios rămân importante provincii la creşterea animalelor,
ocupând locul imediat următor regiunii Pampas;
 provincia Chaco era iniţial un teren de păşune pentru rasele de animale
autohtone; infuzia de rase superioare nu a dat rezultate, iar creşterea animalelor a
rămas în urmă;
 industria forestieră nu asigură întregile nevoi ale populaţiei din regiune; cea
mai mare parte a producţiei este destinată cherestelei, iar o mică parte ca lemn de foc;
 în Mesopotamia pinul de Parana este sursa pentru cherestea; aici sunt de
asemenea plantaţii de plop şi salcie;
 esenţe de lemn tare tropical cresc în pădurea de guebracho din Chaco;
 ţinuturile înalte din nord-vest produc pin şi cedru utilizate pentru hârtie şi
mobilă;
 industria pescuitului este comparativ mai mică datorită în parte preferinţei
covârşitoare a populaţiei locale pentru carnea de vită; cea mai mare parte a pescuitului
de coastă şi de larg se realizează în sectorul Buenos Aires, de la Rio de la Plata până la
Golful San Matias, în centre ca Mar del Plata şi Bahia Blanca; creveţii reprezintă
principalele capturi, aproape 3/4 fiind congelate sau preparate în ulei pentru export.

Transporturile

 în timpul perioadei colonialismului spaniol existau trei rute de transport

principale terestre:
- cea mai importantă cale de transport ducea de la Buenos Aires către bogatele
centre miniere din Peru, pe itinerarul nord-vestic: Cordoba, Santiago del
Estero, Tucuman şi Jujuy;
- a doua arteră de transport leagă Buenos Aires cu Chile spre vest către Vila
Maria, San Luis şi Mendoza;
- a treia cale de transport ducea către nord de la Buenos Aires la Santa Fe şi
Corrientes,
 aceste trasee şi altele de o mai mică importanţă erau folosite de către căruţe
uriaşe numite „carretas” şi de diligenţe trase de 6 sau 8 cai;
 transformarea acestor reţele de transporturi nu s-a realizat prin modernizarea
lor, ci mai degrabă prin introducerea liniilor de cale ferată în perioada imediat
următoare anului 1857;
 în mare majoritate cu capital străin (mai ales britanic) s-a realizat o reţea de
căi ferate care se îndreptau dinspre Buenos Aires spre alte direcţii; construirea de
drumuri şi căi ferate a continuat din acele timpuri până în secolul XX, extinzându-se
rapid pe teritoriul întregii Americi de Sud;

109
  până la sfârşitul secolului XX în această regiune exista cel mai dezvoltat
sistem de transporturi din America Latină; cea mai mare suprafaţă este deservită de
drumuri, urmată de transporturi fluviatile, conducte şi căi ferate;
 vase de capacitate redusă transportă pasageri şi mărfuri care deservesc
oraşele situate pe coasta Atlantică, de la Buenos Aires la Rio Gallegos spre sud şi la
Montevideo-Rochia-Porto Alegre spre nord; flota vaselor oceanice nu este totuşi bine
dezvoltată în raport cu comerţul exterior al Argentinei şi Uruguayului, aceste state
fiind nevoite să apeleze la companiile de profil ale altor ţări;
 transporturile aeriene realizează călătorii rapide atât în interiorul cât şi în
exteriorul regiunii; fiecare oraş mai mare are un aeroport dotat cu avioane de reacţie şi
chiar centrele mici au servicii de o calitate ridicată;
 aeroporturile internaţionale sunt localizate în cele mai mari oraşe:
- cel mai important fiind Ezeiza de lângă Buenos Aires;
- aeroportul internaţional de lângă plaja Carraso, la aproximativ 13 mile de
centrul Montevideo;
- la 9 mile de Asuncion există un aeroport modern internaţional numit Silvio
Pettirossi - a fost deschis în 1980.

ANEXĂ

Tabel nr. 4 - Principalele arii protejate din America de Sud

nr. denumire localizare suprafaţă/ anul elemente protejate

crt. categorie înfiin-
ţării
1. Amazonia Brazilia 1 mil.ha/ 1974 protejează pădurea tropicală
(Statul parc amazoniană care cuprinde peste 400 de
Rara) naţional specii de arbori uriaşi, precum şi fauna
ecosistemelor forestiere şi cea piscicolă
a fluviului Amazon (20000 de specii de
peşti, 1500 specii de batracieni, 6000
specii de reptile, 6700 specii de păsări,
450 specii de mamifere, unele pe cale
de disparitie: chinchilla, lutra ariranha,
nutria, puma, jaguarul, maimuţele
urlătoare etc.
2. Aparados da Brazilia 10500 1959 protejează canioane cu pereţi verticali,
Serra (Statul Rio ha/parc înălţaţi până la 400 m
Grande do naţional
Sul
3. Bella Vista Bolivia 1 mil. ha/ 1964 protejează bogata vegetaţie subtropicală
parc
naţional
4. Brasilia Brazilia (în 28 000 ha/ 1961 situat la o altitudine de 1200 m, pe un
centrul ţării, parc platou înalt, acoperit de păduri şi savană
lângă naţional de tip cerrado, protejează specii
capitală) faunistice ameninţate cu dispariţia:
tatuul uriaş, tatuul cu 6 brâie, maimuţa

110
 urlătoare, vulpea Dusicyon vetulus,
iepurele Sylvilagus brasiliensis, vulturul
pleşuv galben Cathartes urubutinga,
potârnichea Nothura maculosa, tucanul
uriaş (Ramphastos tuco), vipera
Bothrops jararaca, şarpele Pseudoboa
cloelia etc.
5. Cabo-de- Chile (prov. 63093ha/ 1945 este amplasat pe insula cea mai sudică a
Hornos Magallanes) parc Arhipelagului Tierra del Fuego;
naţional protejează flora dominată de specii de
fag austral (Nothofagus dombeyi, N.
Betuloides, N. Pumilo, N. Antarctica) şi
elemente faunistice: lama guanaco
(Lama huanachus), cerbii huem
(Hippocamelus bisculus), vulpile
albastre, specii de foci, rozătoare şi
păsări.
6. Cabo Orange Brazilia 620000 1980 este primul parc naţional brazilian care
ha/parc ocroteşte o zonă marină, extinsă de-a
naţional lungul a 200 km de coastă şi până la 10
km în largul mării; protejează o
diversitate de ecosisteme: păduri
tropicale umede, formaţiuni de savană
de tip cerrados, formaţiuni de mangrove,
plaje şi mediu marin.; parcul este
recunoscut pentru diversitatea lumii
animale, reprezentând loc de habitat
pentru două specii avifaunistice
ameninţate cu dispariţia: flamingo
(Phoenicopterus ruber) şi ibisul roşu
(Eudocimus ruber); alte specii ocrotite
sunt: broaştele ţestoase verzi şi pieloase
(Chelonia mydas şi Dermochelys
coriacea), lamantinul oceanic
(Trichecus manatus) şi lamantinul
amazonian (T. inunguis), jaguarul (Felis
onca) şi vidra uriaşă braziliană
(Pteronura brasiliensis).
7. Cabo Polonio Uruguay 14250 1966 este cel mai mare dintre cele 10 parcuri
ha/parc naţionale din Uruguay; protejează un
naţional peisaj de dune, o fostă rezervaţie
forestieră şi fostul parc Aquas Dulces.
8. Canaima Venezuela 1 mil. 1962 se înscrie în categoria celor mai mari
ha/parc parcuri sud-americane, fiind cel mai
naţional mare parc naţional de pe teritoriul
Venezuelei; include cascada Angel, cu
cea mai mare cădere a apelor din lume
(978 m); protejeză pădurea tropicală şi
vegetaţia de savană, precum speciile
faunistice care le populează: jaguari,

111
 tapiri, pecari, reptile şi păsări.
9. Caparao Brazilia 16194 ha/ 1961 în perimetrul său include cel mai înalt
(statele parc vârf al Braziliei, muntele Pico da
Espirito naţional Bandeira, 2890 m; protejează pădurile
Santo şi dense de pe versanţii acestuia, loc de
Minas habitat pentru numeroase specii de
Gerais) maimuţe, păsări, tatuu, pisici-tigru
(Felis wiedi) etc.
10. Cayapas Ecuador 50000 1968 ocupă versanţii occidentali ai Cordilierei
(prov. ha/rezer- Oriental; include ecosisteme unice,
Esmeraldas vaţie desfăşurate pe circa 50 km, începând de
şi Imbabura) naturală la cele ale pădurii umede tropicale şi
până la zăpezile veşnice.
11. Chirripo Venezuela parc 1970 cuprinde pădurile tropicale din zona
naţional montană înaltă, din partea de vest a ţării,
precum şi vf. Chirripo Grande (3820 m);
lumea animală protejată aici include
tapiri, porci spinoşi, căprioare.
12. Cutibireni Peru 259500 se desfăşoară în lungul râului cu acelaşi
(depart. ha/parc nume, în zona cordilierei andine
Junin) naţional Vilcabamba la o altitudine ce variază de
la 338 la 3660 m; considerat a fi unul
dintre cele mai interesante parcuri sud-
americane, acesta cuprinde canionul
impresionant al râului Cutibireni, pe
traseul căruia se succed un pod natural
de aproape 90 m înălţime şi 270 m
lăţime şi 24 de cascade (unele de peste
300 m înălţime); în perimetrul parcului,
vegetaţia se etajează începând cu
pădurea tropicală umedă şi până la
pajiştile alpine; elementele faunistice
ocrotite aici sunt: tapirul, jaguarul,
rozătorul aguti (Dasyprocta), ursul cu
nas (Nasua nasua), porcul pecari
(Tayassus pecari), maimuţa urlătoare
(Alouatta seniculus), nutria (Lutra
incarum).
13. Fray Jorge Chile (prov. 9960 1941 este situat în zona catenei muntoase de
Coquimbo) ha/parc coastă din nordul chilian; vegetaţia
naţional subtropicală conservă specii de
Aextoxicon punctatum, Myrceugenia
correaefolia, Azara borealis şi tufărişuri
de Berberis, Fuchsia, Baccharis
14. Galapagos Ecuador 750000 1959 cu altitudini cuprinse între 0 –200 m, se
ha/parc suprapune părţii de sud-vest a Insulei
naţional Santa Cruz, situată în partea centrală a
arhipelagului Galapagos (format din 300
de insule de origine vulcanică);
conservă specii de suculente uriaşe,

112
 arborescente din genurile Opuntia şi
Cereus, extinse de-a lungul ţărmului,
păduri umede, cu specii de Pisonia şi
Scalesia, muşchi şi ferigi; din punct de
vedere faunistic, parcul poate fi
considerat un adevărat laborator natural,
cu numeroase specii endemice: broaşte
ţestoase uriaşe (Geochelone
elephantopus porteri), lei de are
(Zalophus californianus), foci
(Monachus tropicalis), iguane terestre şi
marine, şopârle gigantice, de peste 1 m
lungime, 77 de specii de păsări
endemice (flamingi roz –
Phoenicopterus ruber, pelicani,
cormorani apteri, pinguini, fregate etc.
15. Henri Pittier Venezuela 90000 1937 ocroteşte flora şi fauna caracteristice
ha/parc zonelor de coastă ale Anzilor Cordilieri,
naţional inclusiv vegetaţia de mangrove cu
Rhizophora; specii faunistice protejate:
maimuţe, reptile şi peste 530 de specii
de păsări care se refugiază aici în
perioada migraţiilor
16. Huascaran Peru 80000 ha/ cuprinde cel mai înalt vârf al Anzilor
(depart. parc peruani, Cerro de Huascaran (6768);
Ancash) naţional conservă un peisaj glaciar, cu creste,
gheţari, lacuri glaciare (cele mai mari
fiind lacurile Paron şi Llanguanuco)
17. Iguacu Brazilia 180000 1939 reprezintă sectorul brazilian al parcului
(statul ha/parc transfrontalier braziliano-argentinian;
Parana) naţional protejează cascadele Iguaçu, precum şi
pădurile dese, seculare şi fauna
adăpostită de acestea
18. Iguazu Argentina 75820 ha/ 1909 cuprinde partea argentiniană a parcului
(prov. parc naţional bilateral cu Brazilia; ocroteşte
Misiones) naţional cascada Iguazu, de pe afluentul
omonim al Paranei, precum şi specii
subtropicale floristice şi faunistice
inedite.
19. Itatiaia Brazilia 12000 ha/ 1937 ocroteşte peste 100 de endemisme; se
parc suprapune unui masiv de provenienţă
naţional vulcanică (2787 m); defilee, văi, lacuri,
(cel mai păduri virgine, faună (tapiri, opossumi,
vechi) furnicari, leneşi etc.) şi vegetaţie
abundentă (cu specii de bambuşi,
palmieri, cedrii, arbori de balsam etc.)
etajată în munţii Sierra da Mantiqueira;
este cunoscut pentru cercetările
ştiinţifice efectuate aici, existând un
laborator pentru studii şi un muzeu

113
 regional
20. Jari Brazilia 2,3 mil. 1980 amplasat în lungul râurilor Negro, Jari şi
ha/parc Carabinani, este al doilea parc ca
naţional mărime din America Latină; posedă
mare diversitate vegetală (păduri umede
tropicale) şi o faună extrem de bogată,
cu numeroase specii rare sau ameninţate
cu dispariţia (caimanul negru, vidra
uriaşă, lamantinul amazonian)
21. Jaru Brazilia 268150 1979 situată în teritoriul naţional Rondonia;
ha/ protejează specii vegetale de mare
rezervaţie valoare economică: mogno, castanheira,
naturală cerejeira etc.; specii faunistice variate
22. Juan Chile 18300 ha/ 1935 amplasat în insula Mas-a-Tierra;
Fernandez parc ocroteşte specii floristice endemice
naţional (Santalum fernandezianum, Juania
australis), relicte paleoendemice (ferigi
arborescente), precum şi peştera şi
împrejurimile în care a locuit Alexander
Selkirk, de unde numele de Robinson
Crusoe sub care mai este cunoscută
insula.
23. Kaieteur Guyana 11700 1929 este localizat pe malul stâng al râului
(districtul ha/parc Potaro (afluent al lui Essequibo) – Pod.
Essequibo) naţional Guyanei; spectaculozitatea peisajului
este conferită de cascada Kaieteur (225
m), precum şi de numeroasele canioane,
săpate în culmile Merume; protejează
vegetaţia de pădure tropicală şi savană,
cu elemente faunistice inedite (ursuleţul
kinkaju, tapirul, capibara sau porcul de
apă)
24. Lanin Argentina 395000 1937 cuprinde vulcanul Lanin, înconjurat de
(provincia ha/ 25 de lacuri, păduri de Araucaria,
Neuquen) parc Nothofagus şi ferigi, precum şi zona
naţional umedă a pampasului; lumea animală
cuprinde puma, ratonul, condorul etc.
25. Los Alerces Argentina 300000 1937 este amplasat într-o regiune montană;
(provincia ha/ cuprinde numeroase formaţiuni glaciare
Chubut) parc şi păduri cu specii endemice de zadă
naţional (Fitzroya cupressoides) şi alte specii de
arbori uriaşi; lumea animală cuprinde
specii ca: puma, cerbii pudu, vulpile gri,
numeroase maimuţe.
27. Los Glaciares Argentina 600000 1937 aparţine zonei andine, dominată de
(prov. Santa ha/ munţi înalţi (peste 3000 m), cu gheţari,
Cruz) parc lacuri glaciare, păduri subtropicale
naţional (dominate de fagul antarctic), pampas şi
specii faunistice variate (cerbul chilian,
guanaco, cerbul de munte sau huemul,

114
 struţul nandu, struţul lui Darwin,
chinchilla
28. Manu Peru 1,5 mil. 1968 este cel mai mare parc din America de
(depart. ha/ Sud, ocupând versantul amazonian al
Cuzco şi parc Anzilor; protejează suprafeţe întinse de
Madre de naţional pădure tropială umedă, care acoperă un
Dios) relief andin foarte variat; pe văile
intraandine cresc specii de Podocarpus
glomeratus, Juglans neotropica, Alnus
joruilensis; pe versanţi cresc salcâmii
formaţiunii las colpas; fauna variată
include specii ca: ursul cu ochelari,
puma, cerbul, porcul spinos, broaşte
ţestoase etc.
29. Nahuelbuta Chile 5415 ha/ 1939 amplasat într-o regiune montană, cu
(provincia parc păduri de conifere (Araucaria araucana,
Malleco) naţional podocarpus, Dacrydium), precum şi
specii de Nothofagus (în est); fauna
cuprinde cerbul pudu, huemul, ursul cu
ochelari
30. Nahuel Huapi Argentina 785000 1922 la origine, este prima rezervaţie din
provinciile ha/ continentul sud-american (1902); parcul
Neuquen şi parc naţional se extinde în zona Anzilor
Rio Negro) naţional patagonezi, cuprinzând cel mai înalt vârf
al Patagoniei, Muntele Tronador (3554
m), de origine vulcanică, gheţari, lacuri
glaciare (L. Nahuel Huapi – 543 km2 ),
păduri dese de fag, cu faună alcătuită
din specii ca: puma, cerbul chilian,
condorul, lebăda cu gât negru etc.
31. Pampa Peru 65000 ha/ 1966 situată între limita pădurilor şi limita
Galeras rezervaţie zăpezilor permanente; a fost creată
naturală pentru protecţia şi salvarea unei specii
sălbatice de lama, vicuña (Lama
vicugna); ele sunt preţuite pentru lâna
lor mătăsoasă, foarte fină
32. Paulo Afonso Brazilia 16 980 1948 situat pe malurile fluviului São
(statele ha/parc Francisco; cascade, vegetaţie de
Alagoas, naţional caatinga (arbori butoi-Chorisia,
Pernambuco Cavanillesia, palmieri de ceară-
şi Bahia) Copernicia cerifeia, cactuşi
arborescenţi-Cereus, Opuntia,
Melocactus)
33. Pico da Brazilia 2,2 mil.ha/ 1979 parc frontalier cu Venezuele, împreună
Neblina (statul parc cu partea venezueleană (Cerro de la
Amazonas) naţional Neblina, de 1,36 mil.ha) formează unul
din cele mai mari compleze biologice
din lume; bogăţie şi varietate floristică şi
faunistică
34. Punta Tombo Argentina grup de sunt amplasate pe ţărmul atlantic, între

115
 (provincia rezervaţii, Golful San Jorge şi Peninsula Valdes;
Chubut) cu faună terestră, cu multe endemisme şi
suprafeţe faună marină (guanaco, tatuu păroşi şi
reduse cu platoşă, oposumi, delfini, foci,
(Punta pinguini, balene); vegetaţie de cactuşi şi
Tomba, P. tufişuri spinoase; la Punta Tombo există
Norte, P. o colonie de circa 1 mil. de pinguini
Lomâ) Magellan şi peste 10 mii cormorani
(regali, de stâncă şi guanay); la Punta
Lomâ sunt ocrotiţi elefanţii şi leii de
mare
35. Sangay Ecuador 277 000 unul dintre cele mai variate complexe
ha/parc ecologice din lume; este ocrotit vulcanul
naţional activ Sangay şi pădurile tropicale
umede, montane, care se etajează până
la 4000 m altitudine
36. Sierra de Columbia 1 131 000 1948 ocroteşte o pădure tropicală umedă,
Macarena (departamen ha/parc andină, cu floră (cactuşi, chiparoşi,
tul Meta) naţional mimoze, palmieri, bambuşi, foioase-
Quercus granatensis) şi faună variată
(urşi cu ochelari, tapiri, cerbi, mistreţi,
jaguari)
37. Sierra Nevada Venezuela 160 580 1952 cuprinde o parte a Anzilor venezueleni,
de Merida ha/parc cu altitudini care depăşesc 5000 m;
naţional lanţuri muntoase, creste, vârfuri alpine
acoperite cu zăpezi permanente, văi
adânci, lacuri glaciare, vegetaţie etajată
(vegetaţie de tip paramos-în etajul alpin,
păduri de conifere, păduri tropicale
umede-în vest) şi faună bogată (ursul cu
ochelari, cerbul chilian, opossumul)
38. Sooretama Brazilia 12 000 1943 include aproape 90% din speciile
(statul ha/rezerva braziliene; mare densitate de păsări
Espirito ţie colibri-fam. Trochilidae
Santo) biologică
39. Tierra del Argentina 63 000 1960 situat pe insula Grande, în extremitatea
Fuego teritoriul ha/parc sudică a continentului sud-american; a
naţional naţional fost înfiinţat pentru protecţia guanacului
Tierra del (Lama huanachus), huemului, pumei
Fuego) (Puma concolor), vulpii patagoneze etc;
sunt protejate numeroase păsări
migratoare: gîşte, lebede, flamingi, raţe,
ibişi, condori pleşuvi
40. Tijuca Brazilia 3200 ha/ 1961 situat în apropierea oraşului Rio de
(statul parc Janeiro, fiind alcătuită din 3 rezervaţi;
Guanabara) naţional cascada Taunay (Tijuca)
41. Tolhuaca Chile 3500 1935 protejează păduri endemice de conifere
(provincia ha/parc (Araucaria araucaria), iar pe pantele mai
Malleco) naţional joase numeroase fagacee (Nothofagus
obliqua, N. Pumilo, N. Procera); parcul

116
 este situat lângă băile termale Tolhuaca
42. Vicente Perez Chile (prov. 135 175 1926 amplasat într-un masiv muntos de până
Rosales Llanquihue) ha/parc la 3554 m, cu vulcani activi şi zăpezi
naţional persistente şi gheţari; cascade, păduri
fag veşnic verzi, conifere (Fitzroya
cupressoides)
43. Volcan de Columbia 14 000 1967 ocroteşte vulcanul activ Purace (4640
Purace ha/parc m); păşuni alpine (rododendron,
naţional mirtacee), asociaţii de paramos, păduri
umede subtropicale; faună ce cuprinde:
ursul cu ochelari, tapirul montan, cerbul
chilian

BIBLIOGRAFIE

1. Amat J.P., Dorize L., Ch.Le Coeur, (1996), Eléments de géographie physique, Breal.
2. Bader M.J. si colab., (1995), Images in weather forecasting, University Press,
Cambridge.
3. Battiau M. (1998), L’industrie. Definition et repartion mondiale, Sedes.
4. Benko G. B. (1991), Geographie de technopoles, Editura Masson, Paris.
5. Birot P. (1970), Les regions naturelles du globe, Paris.
6. Blondel J., (1995), Biogeographie-Approche ecologique et evolutive, Collection Ecologie
nr. 27, Masson Editeurs, Paris, France.
7. Braque Rene, (1988), Biogeographie des continents, Masson Editeurs, Paris, France.
8. Brown L. Coord. (1989-2000), Probleme globale ale omenirii, Editura Tehnică,
Bucureşti.
9. Canarache A. (1990), Fizica solurilor agricole, Editura Ceres, Bucureşti.
10. Cândea Melinda, Isbăşoiu C. (2000), Geografia agriculturii, Editura Universităţii,
Bucureşti.
11. Ciulache S. (1982), Harta climatica a lumii, sc.1:22000000, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti.
12. Ciulache S. (1985), Climatele Pamântului, Editura Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti.
13. Critchfield H.J. (1974), General climatology, McGraw-Hill BookCompany, New York.
14. Delobez A. (2000), Telecomunication. Images economiques du monde, SEDES, Paris.
15. Dima D., Pamfile Rodica, Procopie Roxana (2001), Mărfurile alimentare în comerţul
internaţional, Editura Economică, Bucureşti.
16. Drîmba O. (1985), Istoria culturii şi civilizaţiei, Vol. I, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
17. Durand-Datés F. (1995), Evolution de la concentration du gaz carbonic dans
l'atmosphére, Climats et sociétes nr.7031.
18. Gachelin Ch. (1997), La localisation des industries, PUF, Paris.

117
19. Georgescu G. (1995), Reforma economică şi dezvoltarea durabilă, Editura economică,
Bucureşti.
20. Gilbank G. (1984), Introduction a la geographie generale de l’agriculture, Editura
Mason, Paris.
21. Guilcher A. (1979), Précis d'hydrologie-marine et continentale, Editura Masson, Paris.
22. Hare K.F. (1982), Climate and desertification, W.M.D., Généve.
23. Harm T. de Blij, Peter a Müler (1988), Geography-regions and concepts, New York,
Brisbane, Toronto.
24. Horia C. Matei, Neguţ S., Nicolae I., Radu Caterina (2000), Enciclopedia Statelor
Lumii, Editura Meronia, Bucureşti.
25. Ianoş I. (2000), Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti.
26. Ionescu Mariana, Condurăţeanu Fesci Simona (1985), Parcuri şi rezervaţii naturale pe
Glob, Editura Albatros, Bucureşti.
27. Kendrew J. (1990), The climates of the Continents, E.D. Company, Chicago.
28. King Al., Schneider B. (1995), Prima revoluţie globală. O strategie pentru
supravieţuirea lumii, Editura Tehnică, Bucureşti.
29. Lehman H. (1973), Les civilisations precolombiennes, Presses, Univ. de France, Paris.
30. Leopold S., (1962), Le DESERT – Life le monde vivant, Collection Time.
31. Lerat S. (1990), Geographie de la metalurgie, Editura Genin, Paris.
32. Leroux M. (1996), La dinamique du temps et du climat, Editura Masson, Paris.
33. Lundkvist Artur (1963), Continentul Vulcanic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
34. Mahara Gh., (1979), Circulatia aerului pe glob, Editura Stiintifica si Enciclopedica.
35. Marin I. (1995), Continente, Geografie generală, Editura Universitatea Bucureşti,
Bucureşti.
36. Marin I., Nedelcu Al. (1995), Geografie mondială, Editura „Prahova” S.A., Ploieşti.
37. Mghidovici P. I. (1959), Etnografia continentelor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
38. Mghidovici P. I. (1959), Istoria descoperirilor geografice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
39. Mihăilescu N., Grigore I. Şt. (1978), Anzii şi ţările andine, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
40. Morariu T, Pisota I, Buta I. (1962), Hidrologie generala, Editura Didactica si
Pedagogica.
41. Negoescu B., Vlăsceanu Gh. (1998), Terra – Geografie economică, Editura Teora,
Bucureşti.
42. Negoescu B., Vlăsceanu Gh. (2001), Geografie economică – Resursele Terrei, Editura
Meteora Press, Bucureşti.
43. Parichi M. (1975), Solurile de la Pol la Ecuator, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
44. Parichi M. (1999), Pedogeografie cu noţiuni de pedologie, Editura Fundaţiei „România
de Mâine”, Bucureşti.
45. Pagney P., (1994), Les climats de la Terre, Editura Masson, Paris.
46. Posea Aurora (1999), Oceanografie, Editura Fundatiei “România de mâine”, Bucuresti.
47. Puiu Şt. (1980), Pedologie, Editura Ceres, Bucureşti.
48. Putnam E. (1996), The American Regions, Thomas Cladwell Company, New York.
49. Ramade F. (1984), Ecologie des ressources naturelles, Editura Mason, Paris.
50. Rădulescu I., (1975), America de Sud si Antarctica, Partea I-a – Geografie fizica,
C.M.U.B.
51. Santurette P., (1994), Eléments practique de méteorologie et de prevision synoptique,
Ecole Nationale de la Meteorologie, (Meteo France).
52. Shoumaker Bernadette (2000), Geographie de l’energie, Editura Nathan, Paris.
53. Stoian Rodica, (1973), Vânturile violente pe glob, Terra, nr.2, Bucuresti.

118
54. Tesse H., Wheelev, jr. Walter A. Shroeder (1969), Regional Geography of the World,
New York, London, Sydney.
55. Vespremeanu E. (1992), Oceanografie, vol I, partea I, Universitatea Bucuresti.
56. Viles H., Spencer T., (1995), Coastal Problems. Geomorphology, Ecology and Society at
the Coast, Edward Arnold-Hodder headline Group, London.
57. Waugh David (1984), North and South America, Edinburg, Brisbane Sidney.
58. Wilkowski N. (1991), L’etat des sciences et des techniques, Editura La Decouverte, Paris.

CUPRINS

PARTEA I-CARACTERE GENERALE

1. Istoricul descoperirii continentului (Vasile Popa)

2. Caracteristici geologice şi geomorfologice (Marian Marin)
3. Caracteristici climatice şi hidrologice (Adrian Tişcovschi)
4. Caracteristici biogeografice (Gabriela Vintilă-Manea)
5. Solurile
6. Populaţia şi aşezările umane (Vasile Popa)
7. Caracteristici economice (Radu Irimia)
8. Turismul (Vasile Popa)

PARTEA a-II-a REGIONAREA GEOGRAFICĂ

1. Munţii Anzi
2. Podişul Braziliei
3. Podişul Patagoniei
4. Podişul Guyanelor şi Câmpia Orinoco
5. Câmpia Amazoniei
6. Câmpiile Gran-Chaco şi Pampas

ANEXĂ-Arii protejate (Gabriela Vintilă-Manea, Vasile Popa)

BIBLIOGRAFIE

119