Editura Offsetcolor

Râmnicu Vâlcea
Octombrie 2004

1
 Volumul IV cuprinde comunicări şi referate susţinute în SESIUNEA ŞTIINŢIFICĂ
A SIMPOZIONULUI "GEOGRAFIA TEORETICĂ ŞI APLICATĂ A JUDEŢULUI
VÂLCEA", 1998-2003, Rm. Vâlcea.

Coordonatorul volumului:
- Procopie Ghiţă

Referenţi ştiinţifici:
- Traian Naum
- Carmen Sofia Dragotă
- Elena Matei
- Marian Ene

Colectivul de redacţie:
- Aurel Iagăr
- Ion Stănoiu
- Tamara Simon
- Victor Voicu-Vedea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

PROCOPIE, Ghiţă (coord.)
Geografia Judeţului Vâlcea - teorie şi practică (****) / Procopie Ghiţă -
Rm. Vâlcea: Editura Offsetcolor, 2004

ISBN: 973-7743-08-3

Coperta:
- Ion Năstăsoiu
- Mirela Văcaru
Tehnoredactare:
- Mihai Fârtat
- Mirela Văcaru
Culegere computerizată:
- Mirela Văcaru

Tipar: S.C. Tipografia Offsetcolor S.R.L. Rm. Vâlcea

Str. Calea lui Traian Nr. 47, tel. 0250/732522

Fotografiile (pag.: 4, 6, 8, 25, 37, 51, 58, 107, 130, 143, 149, 161, 167, 172, 185, 201,
204, 213, 244, 263, 287) sunt realizate de Procopie Ghiţă.

Volumul IV "GEOGRAFIA JUDEŢULUI VÂLCEA - TEORIE ŞI PRACTICĂ"

apare sub egida Inspectoratului Şcolar al Judeţului Vâlcea, Casei Corpului Didactic Vâlcea,
Institutului de Geografie al Academiei, Societăţii Române de Geografie - Filiala Vâlcea,
Fundaţiei pentru Tineret Vâlcea, Fundaţiei Cultural-Ştiinţifice "Niphargus" Rm. Vâlcea.

2
 CUPRINS

1.Gheorghe Vieru - În loc de prefaţă.....................................................................................pag. 7

2.Ion Stănoiu - Problematica Pânzei de Severin din Carpaţii Meridionali............................pag. 9
3.Ion Stănoiu, Procopie Ghiţă - Implicaţiile geomorfologice, paleogeografice şi seismologice
rezultate în urma unei noi ipoteze asupra geodinamicii curburilor carpato-balcanice, cu
referiri la regiunea din nordul Olteniei.............................................................................pag. 17
4.Ion Stănoiu, Mircea Ţicleanu, Procopie Ghiţă, Vasile Popescu, Nicolae Lazăr - Implicaţiile
geomorfologice ale prezenţei tectogenezei valahe în Subcarpaţii Meridionali (la vest de Valea
Dâmboviţei)......................................................................................................................pag. 26
5. Ion Stănoiu, Procopie Ghiţă, Paul Constantin, Toma Barus - Semnificaţia morfogenetică şi
tectogenetică a ciclicităţii litostratigrafice şi a majorităţii termenilor detritici grosieri din
avanfosa carpatică de pe versantul sudic al Munţilor Făgăraşului şi Căpăţânii...............pag. 29
6.Ion Stănoiu, O nouă ipoteză asupra geodinamicii orogenului carpatic..............................pag. 38
7.Traian Uţă - Depresiunea Jiblea-Berislăveşti. Evoluţia paleogeografică şi constituţia
geologică...........................................................................................................................pag. 47
8.Horia Nichiforescu, Aura Cehlarov - Acumulările de minerale grele ale depozitelor arenitice
Pliocen-cuaternare din sectorul vâlcean al Depresiunii Getice.........................................pag. 52
9.Toma Barus - Caracteristicile chimico-tehnologice şi petrografice ale cărbunilor din judeţul
Vâlcea...............................................................................................................................pag. 59
10.Alexandru Măruţă, Elena Rizoiu - Zona Râmnicu Vâlcea - centru energetic de
excepţie.............................................................................................................................pag. 71
11.Nicolae Popescu, Florina Folea, Marian Ene - Depresiunea Jiblea. Dinamica reliefului şi
potenţialul de habitat.........................................................................................................pag. 78
12.Procopie Ghiţă, Traian Naum, Nicolae Daneş - Trovanţii - imnuri de piatră închinate
perfecţiunii şi armoniei naturii .........................................................................................pag. 86
13.Alexandru Nedelea, Marian Ene - Influenţa activităţilor antropice asupra dinamicii versanţilor
pe văile Capra şi Buda (Munţii Făgăraş)........................................................................pag. 109
14.Liviu Săraru - Analiza regimului termic al anotimpului de vară la Râmnicu Vâlcea.....pag. 114
15.Carmen Sofia Dragotă, Elena Mateescu - Modalităţi de utilizare a potenţialului termic al
judeţului Vâlcea în agricultură........................................................................................pag. 120
16.Felicia Vasenciuc, Carmen Sofia Dragotă - Mai 2003 - anomalie climatică în regimul
temperaturii aerului în România, cu privire specială asupra staţiei Râmnicu Vâlcea....pag. 126
17.Elena Mateescu, Carmen Sofia Dragotă, Rodica Oprişescu - Cercetări privind regimul
precipitaţiilor eficiente pentru agricultură în judeţul Vâlcea..........................................pag. 131
18.Maria Moise - Diferenţieri climatice în repartiţia precipitaţiilor atmosferice în depresiunile
subcarpatice din nordul Olteniei......................................................................................pag.136
19.Traian Breza, Mădălina Baciu - Calculul probabilităţii de producere a intensităţilor ploilor
torenţiale, utilizând distribuţii ale valorilor extreme, în zona municipiului Râmnicu
Vâlcea.............................................................................................................................pag. 144
20.Carmen Sofia Dragotă, Felicia Vasenciuc - Regimul nebulozităţii totale atmosferice pe
teritoriul judeţului Vâlcea...............................................................................................pag. 150
21.Elena Mateescu, Rodica Oprişescu - Caracterizarea fenomenului de furtună, statistica
evenimentelor în judeţul Vâlcea şi impactul producerii acestora asupra agriculturii.....pag. 158
22.Elena Soare, Gheorghe Călinescu - Implicaţiile meteorologice ale modificărilor antropice ale
cadrului natural al zonei oraşului Râmnicu Vâlcea........................................................pag. 162
23.Ioan Raliţă, Ancuţa Manea - Rolul reţelei meteorologice naţionale în protecţia meteorologică
a activităţilor turistice.....................................................................................................pag. 168

3
24.Daniel Constantin Diaconu - Analiza impactului construcţiilor hidroenergetice asupra
regimului hidrologic al râului Olt în cadrul secţiunii Râmnicu Vâlcea..........................pag. 173
25. Nicoliţa Camelia Răducu - Apele subterane din bazinul hidrografic al râului Mamu...pag. 177
26.Mircea Ţicleanu, Radu Nicolescu - Denumirile vâlcene ce reflectă faciesul salifer al
Miocenului mediu în context toponimic regional...........................................................pag. 180
27.Victor Voicu-Vedea - Valea Oltului - axă de legătură între Sibiu şi Vâlcea....................pag. 186
28.Victor Voicu-Vedea - Munţi de pe teritoriul judeţului Vâlcea în care vărează oile mărginenilor
sibieni..............................................................................................................................pag. 190
29.Gheorghe Stanciu, Octaviana Stanciu - Munţii Lotrului - punte de legătură între românii
aşezaţi pe ambii versanţi.................................................................................................pag. 193
30.Octavian Mândruţ - Regiuni istorico-geografice şi "ţări" (Probleme şi aspecte
preliminare).....................................................................................................................pag. 197
31.Ion Gava - Simboluri ale statorniciei româneşti..............................................................pag. 202
32.Emilian Ionescu, Lucian Marinescu - Colonia Rudari - o comunitate plină de tradiţii...pag. 205
33.Marian Ene, Marian Marin, Alina Ene - Oraşul Brezoi. Aspecte de geografie
umană..............................................................................................................................pag. 209
34.Constantin Buican, Nicolae Daneş - Populaţia şi aşezările omeneşti din Ţara
Loviştei...........................................................................................................................pag. 214
35.Alina Natalia Dumitraşcu, Mirela Văcaru - Populaţia oraşului Bălceşti........................pag. 228
36.Iulia Diaconu - Comuna Oteşani - aspecte demografice................................................pag. 235
37.Elena Matei - Consideraţii privind dezvoltarea durabilă a turismului în judeţul Vâlcea. Analiză
şi strategii........................................................................................................................pag. 239
38.Ana Maria Mureanu, Cristian Drăghici - Consideraţii privind baza de cazare şi tratament în
staţiunea Băile Olăneşti..................................................................................................pag. 245
39.Tamara Simon, Mădălina Andrei - Evoluţia forţei de muncă ocupată în turism în judeţul
Vâlcea în perioada 1995 - 2001......................................................................................pag. 251
40.Tamara Simon - Premisele dezvoltării turismului rural în judeţul Vâlcea......................pag. 257
41.Gheorghe Mosor - Dezvoltarea agroturismului pe cursul inferior al Lotrului................pag. 264
42.Mirela Văcaru - Depozitul de cenuşă al C.E.T. Govora - sursă de poluare....................pag. 271
43.Lorin Popescu - Cunoaşterea geonaturală a orizontului local prin cercetarea de teren - aspecte
metodice -.......................................................................................................................pag. 278
44.Maria Ionela Răduţoiu - Importanţa zoogeografică a rezervaţiilor naturale din
România..........................................................................................................................pag. 283
45.Iulian Oprescu - Educaţia ecologică - problemă a Terrei................................................pag. 288

Poiana de Piatră (Munţii Buila-Vânturariţa)

4
 LISTA AUTORILOR

1.Andrei Mădălina - asistent univ., drd., Facultatea de Geografie - Universitatea "Spiru

Haret" Bucureşti;
2.Baciu Mădălina - cercet. şt., C.N. "I.N.M.H.G.A." S.A. Bucureşti;
3.Barus Toma - cercet. şt. dr., Facultatea de Geologie şi Geofizică - Universitatea Bucureşti;
4.Breza Traian - cercet. şt. pr. III, C.N. "I.N.M.H.G.A." S.A. Bucureşti;
5.Buican Constantin - prof., definitivat, Şcoala cu cls. I-VIII, Perişani, judeţul Vâlcea;
6.Călinescu Gheorghe - cercet. şt. pr. III, C.N. "I.N.M.H.G.A." S.A. Bucureşti;
7.Cehlarov Aura - geolog, S.C. "Prospecţiuni" S.A. Bucureşti;
8.Constantin Paul - cercet. şt. pr. I, dr., Institutul Geologic al României;
9.Cristea Marius - doctor, Facultatea de Geografie - Universitatea Bucureşti;
10.Daneş Nicolae - prof. gr. I, C.N. "Al. Lahovari", Rm. Vâlcea;
11.Diaconu Daniel Constantin - lector univ. dr., Facultatea de Geografie - Universitatea
Bucureşti;
12.Diaconu Iulia - prof. gr. II, Şcoala cu clasele I-VIII "Take Ionescu", Rm. Vâlcea;
13.Dragotă Carmen Sofia - cercet. şt. pr. I, dr., C.N. "I.N.M.H.G.A." S.A. Bucureşti;
14.Drăghici Cristian - prep. univ., Facultatea de Geografie - Universitatea Bucureşti;
15.Dumitraşcu Alina Natalia - prof. gr. II, Gr. Şc. "Petrache Poenaru", Bălceşti, judeţul Vâlcea;
16.Ene Alina - geograf, Agenţia Marshal Turism, Bucureşti;
17.Ene Marian - lector univ. dr., Facultatea de Geografie - Universitatea Bucureşti;
18.Fârtat Mihai - prof. gr. I, inspector şcolar de specialitate, Inspectoratul Şcolar al Judeţului
Vâlcea;
19.Folea Florina - asistent univ., drd., Facultatea de Geografie - Universitatea Bucureşti;
20.Gava Ion - prof. gr. I, Liceul "Matei Basarab", Rm. Vâlcea;
21.Ghiţă Procopie - prof. gr. I, drd., inspector şcolar de specialitate - Inspectoratul Şcolar al
Judeţului Vâlcea;
22.Iagăr Aurel - prof. gr. I, director Casa Corpului Didactic Vâlcea;
23.Ionescu Emilian - prof., definitivat, Şcoala cu cls. I-VIII "Nicolae Bălcescu", Drăgăşani;
24.Lazăr Nicolae - prof. gr. I, Curtea de Argeş;
25.Manea Ancuţa - meteorolog, C.N. "I.N.M.H.G.A." S.A. Bucureşti;
26.Marin Marian - lector univ., drd., Facultatea de Geografie - Universitatea Bucureşti;
27.Marinescu Lucian - prof., definitivat, C.N. "Gib Mihăescu", Drăgăşani;
28.Matei Elena - lector univ. dr., Facultatea de Geografie - Universitatea Bucureşti;
29.Mateescu Elena - cercet. şt. pr. II, dr., C.N. "I.N.M.H.G.A." S.A. Bucureşti;
30.Măruţă Alexandru - prof. univ. dr., inginer, Universitatea Ecologică Bucureşti;
31.Mândruţ Octavian - cercet. şt. pr. I, dr., Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Bucureşti;
32.Moise Maria - meteorolog, drd., Şef serviciu meteorologic Rm. Vâlcea;
33.Mosor Gheorghe - prof. gr. I, Liceul Teoretic Brezoi, judeţul Vâlcea;
34.Mureanu Ana Maria - prep. univ., Facultatea de Geografie - Universitatea Bucureşti;
35.Naum Traian - prof. univ. dr., Facultatea de Geografie - Universitatea Bucureşti:
36.Nedelea Alexandru - lector univ., drd., Facultatea de Geografie - Universitatea Bucureşti;
37.Nichiforescu Horia - geolog, "Arcom" S.A. Bucureşti;
38.Nicolescu Radu - cercet. şt. pr. III, C.N. "I.N.M.H.G.A." S.A. Bucureşti;
39.Oprescu Iulian - prof. gr. I, Gr. Şc. "Oltchim", Rm. Vâlcea;
40.Oprişescu Rodica - cercet. şt. pr. III, C.N. "I.N.M.H.G.A." S.A. Bucureşti;
41.Popescu Lorin - prof. gr. I, Gr. Şc. Economic, Rm. Vâlcea;
42.Popescu Nicolae - prof. univ. dr., Facultatea de Geografie - Universitatea Bucureşti;
43.Popescu Vasile - prof. gr. I, Săcele, judeţul Gorj;

5
44.Raliţă Ioan - meteorolog, C.N. "I.N.M.H.G.A." S.A. Bucureşti;
44.Răducu Nicoliţa Camelia - prof. gr. II, Şcoala cu cls. I-VIII "Nicolae Bălcescu", Drăgăşani;
45.Răduţoiu Maria Ionela - prof., defitivat, drd., Liceul "Matei Basarab", Rm. Vâlcea;
46.Rizoiu Elena - economist, Fundaţia AMBIENTA Grupul de Studii Vâlcea;
47.Săraru Liviu - cercet. şt. pr., C.N. "I.N.M.H.G.A." S.A. Bucureşti;
48.Simon Tamara - conf. univ. dr., Facultatea de Geografie - Universitatea "Spiru Haret"
Bucureşti;
49.Soare Elena - cercet. şt. pr. III, C.N. "I.N.M.H.G.A." S.A. Bucureşti;
50.Stanciu Gheorghe - prof. gr. I, Şcoala cu cls. I-VIII Voineasa, judeţul Vâlcea;
51.Stanciu Octaviana - înv. gr. I, Şcoala cu cls. I-VIII Voineasa, judeţul Vâlcea;
52.Stănoiu Ion - cercet. şt. pr. I, dr., Institutul Geologic al României;
53.Ţicleanu Mircea - cercet. şt. pr. I, dr., Institutul Geologic al României;
54.Uţă Traian - prof. gr. I, Gr. Şc. "Antim Ivireanul", Rm. Vâlcea;
55.Vasenciuc Felicia - cercet. şt. pr. I, dr., C.N. "I.N.M.H.G.A." S.A. Bucureşti;
56.Văcaru Mirela - prof., definitivat, Gr. Şc. Energetic, Rm. Vâlcea;
57.Vieru Gheorghe - prof. gr. I, inspector şcolar general - Inspectoratul Şcolar al Judeţului
Vâlcea;
58.Voicu-Vedea Victor - conf. univ. dr., Facultatea de Ştiinţe - Universitatea "Lucian Blaga"
Sibiu.

Petrimanu (Valea Latoriţei) - un viitor punct de odihnă şi recreere?!

6
 În loc de prefaţă,

Prin 1982, prof. univ. dr. Marcian Bleahu - preşedintele Comisiei Centrale de Speologie,
la ediţia a III-a a Festivalului Naţional "Speologia - ştiinţă, artă, pasiune", repeta o vorbă din
bătrâni: "orice minune ţine trei zile!". Şi, nu a fost să fie aşa, festivalul cu pricina s-a desfăşurat
timp de 20 de ani (20 de ediţii; după 1989 festivalul a avut şi participare internaţională - Anglia,
Franţa, Grecia, Austria, Republica Moldova, Federaţia Rusă -).
Iată-ne în octombrie 2004, când, în paralel cu lansarea vol. IV "Geografia Judeţului
Vâlcea - teorie şi practică", se desfăşoară Simpozionul "Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea", ediţia a IX-a. Vâlcenii neagă vorba bătrânească "minunea nu ţine trei zile, ci
cât se poate!".
Dacă paginile ce urmează vor contribui, măcar cu un pic, la evoluţia geografiei vâlcene,
osteneala noastră - a tuturor celor ce n-au obosit studiind meleagurile Vâlcii - nu va fi fost de
prisos.
Fiecare lucrare, indiferent dacă este semnată de un geograf tânăr, începător în ale
cercetării sau de un geograf matur, cu experienţă în cercetarea geografică, trădează nu numai
pasiunea cu care s-au consacrat cercetătorii, dar şi profunzimea gândirii geografice.
Vâlcea - areal în vastul complex geografic carpato-danubiano-pontic, cu atribute clare de
individualitate geografică (şi nu numai) - reprezintă unul dintre judeţele României cu implicaţii
deosebite în cunoaşterea mediului natural şi antropic al ţării noastre.
Elaborarea şi publicarea studiilor (de speologie, de geografie, de climă etc.) asupra unui
judeţ - Vâlcea -, reprezintă nu numai o încununare a cercetărilor, dar şi o încercare, recunosc
reuşită, de abordare a Carpaţilor Meridionali, Subcarpaţilor şi Podişului Getic, adică a celui mai
religios spaţiu românesc.
Având în vedere intenţia colectivului de redacţie şi a celor sub egida cărora apare seria
"Geografia Judeţului Vâlcea - teorie şi practică", aceea de a oferi şi vol. IV, în primul rând,
cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar, dar nu numai, scopul considerăm că este atins
pe deplin.
Sunt puţine judeţe în ţară, care oferă specialiştilor din domeniul geografiei, anual, câte o
astfel de manifestare ştiinţifică - "Geografia Teoretică şi Aplicată a Judeţului Vâlcea" - şi câte un
volum "Geografia Judeţului Vâlcea - teorie şi practică" cu lucrări ştiinţifice.
De asemenea, este demnă de toate aprecierile, colaborarea de zeci de ani pentru
cunoaşterea geografiei judeţului Vâlcea, între cadre universitare, cercetători, profesori din
învăţământul preuniversitar - toţi membri ai Societăţii Române de Geografie, care sub streaşina
Carpaţilor Meridionali participă la zămislirea interesantelor manifestări geografice.
Salut şi sprijin astfel de iniţiative privind organizarea unor simpozioane şi apariţia unor
tipărituri geografice - toate pentru împlinirea sufletului, pentru educarea şi instruirea noastră a
tuturor.
În încheiere, regretăm dispariţia din rândul cercetătorilor pasionaţi de teritoriul vâlcean -
prof. univ. dr. doc Ion Preda (2003) şi prof. univ. dr. Nicolae Popescu (2004) - din cadrul
Facultăţii de Geologie şi, respectiv, de la Facultatea de Geografie - Univ. Bucureşti; vă doresc
tuturor sănătate, reuşită deplină în organizarea acţiunilor geografice şi în tipărirea volumelor de
"Geografia Judeţului Vâlcea - teorie şi practică", cât şi a altor materiale!.

Inspector Şcolar General,

prof. Gheorghe Vieru

7
8
 PROBLEMATICA PÂNZEI DE SEVERIN DIN CARPAŢII MERIDIONALI*

ION STĂNOIU

S-au făcut o serie de consideraţii asupra problematicii aspectelor tectonice, paleogeografice,

litostratigrafice şi paleontologice referitoare la Pânza de Severin (Codarcea, 1940) din Carpaţii Meridionali,
inclusiv de pe teritoriul judeţului Vâlcea, insistându-se asupra corelărilor cu Carpaţii Orientali.

Din analiza informaţiilor actuale reiese că geodinamica mezozoică, specifică Orogenului

Carpatic, a controlat (fig. 1) formarea, în cadrul edificiului geostructural al Lanţului Carpatic, a
două megastructuri mezozoice importante, şariate în bloc, evidente la scară regională, în cadrul
cărora au luat naştere numeroase structuri şariate (digitaţii = ? pânze), locale, secundare, de
diferite ranguri, dimensiuni şi amplori, necorelabile la scară regională: Megastructura Austrică şi
Megastructura Laramică ce a indus numeroase structuri şariate importante (Pânzele Danubiene)
în cadrul Danubianului. Megastructura Austrică (precizată de Al. Codarcea, în 1940, ca Pânza
Getică faza a I-a, din Carpaţii Meridionali, corelabilă cu Pânza Bucovinică s.l., din Carpaţii
Orientali, definită de V. Uhlig, în 1907) are mai multe subunităţi = digitaţii (Bucovinică s.s.,
Sadova-Gârbova, Subbucovinică, Infrabucovinice, Borăscu, Godeanu, Sasca-Gornjak), iar
Megastructura Laramică (precizată de Al. Codarcea, în 1940, ca Pânza Getică faza a II-a) este
alcătuită (la partea superioară) din succesiunea stratigrafică a Megastructurii Austrice şi (la partea
inferioară) din succesiunea stratigrafică a Unităţii („Pânzei?”) de Severin (din Carpaţii
Meridionali) corelabilă cu succesiunea stratigrafică a Unităţii („Pânzei”) de Ceahlău s.l. (din
Carpaţii Orientali). Se constată că, în cadrul Unităţii de Severin („Pânzei?” de Severin:
Codarcea, 1940) şi a unităţii de Ceahlău s.l. (denumită Pânza de Ceahlău de către Dumitrescu et.
al., 1962), există numeroase structuri şariate = digitaţii (Flişului Negru ?; Baraolt; Ceahlău s.s.,
sensu Săndulescu,1984; Ciuc; Bratocea; Comarnic; Bodoc etc. în Carpaţii Orientali şi Ceahlău
s.s.; Obârşia; Paharnicu; Măgura etc. în Carpaţii Meridionali) austrice, induse de şariajul
Megastructurii Austrice de deasupra, majoritatea locale (în afara Unităţii = Digitaţiei de Ceahlău
s.s.), de diferite ranguri, dimensiuni şi amplori, ceea ce face foarte dificilă efectuarea unor
corelări, clasificări şi ierarhizări acceptabile ale acestora. Nu există argumente convingătoare care
să demonstreze că Unităţile de Severin şi de Ceahlău s.l. ar reprezenta structuri tectonice şariate
aparte, austrice sau laramice (informaţiile actuale arată numai că „Pânza” de Severin reprezită o
unitate situată la partea inferioară a Megastructurii Laramice, deasupra planului de şariaj al
acestuia din urmă); numai prezenţa, în cadrul acestora, a unor structuri şariate austrice ar putea
sugera ? că Unităţile de Severin şi de Ceahlău s.l. ar fi reprezentat nişte structuri şariate austrice
individualizate incipiente, induse de şariajul Megastructurii Austrice de deasupra, reluate şi
amplificate puternic în Tectogeneza Laramică, o dată cu formarea Megastructurii Laramice.
Existenţa, în Podişul Mehedinţi, a Digitaţiilor de Ceahlău s.s. şi de Obârşia (implicit a contactului
tectonic dintre Unităţile de Ceahlău s.s. şi de Obârşia) a fost argumentată (Stănoiu, 1984; din
Stănoiu,1997) prin prezenţa, la limita dintre ele, a lambourilor lenticulare, alcătuite din rocile
Cristalinului de Severin, placate de rocile liasice ale Formaţiunii de Balabanu peste care se aşează
rocile Stratelor de Azuga.
Digitaţia de Ceahlău s.s. din Podişul Mehedinţi este constituită (Codarcea, 1940, Stănoiu,
1997) dintr-un fundament cristalin (Cristalinul de Severin, de tip Getic), din succesiunea
stratigrafică a Bazinului ? Balabanu (Liasic detritic argilos cărbunos cu palinomorfe liasic –
aaleniene şi calcare ? bazinale argumentate pe baza fragmentelor de calcare cu Sacoccoma sp.
remaniate în Formaţiunea de Valea Verde) şi din succesiunea stratigrafică a Bazinului Severin
________________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2003, Rm. Vâlcea.

9
 Fig. 1 – Harta geologică a regiunii Obârşia Cloşani-Isverna-Balta-Ponoarele.
I – Cuaternar. II – Oligocen-Miocen inferior. III – Megastructura Laramică (Pânza Getică faza a II-a).
A – Megastructura Austrică (Pânza Getică faza a I-a) cu Digitaţiile (Pânzele) Borăscu, Godeanu,
Sasca- Gornjak etc. B – Unitatea („Pânza” ?) de Severin. a – Pânza de Ceahlău s.s.: 1 – Stratele
de Comarnic, Stratele de Sinaia, Stratele de Lăpuşnic; 2 – Stratele de Azuga; 3 – Stratele
(Formaţiunea) de Valea Verde; 4 – Formaţiunea de Balabanu (Liasic detritic-argilos, cărbunos cu
palinomorfe liasic-aaleniene); 5 – Cristalinul de Severin. b – Unitatea („Pânza” ?) de Obârşia
(complex ofiolitic): 6 – Unitatea („Pânza” ?) de Paharnicu (ultramafite); 7 – Unitatea („Pânza” ?)
de Măgura (predominant dolerit-bazalte cu argilite şi silicolite cu radiolari oxfordieni). IV – Pânza
de Coşuştea (Danubian). V – Zona Cerna (sensu Codarcea, 1940). VI – Limita litostratigrafică. VII
– Linie de falie. VIII – Linie de încălecare: a – austrică, b – laramică. IX – Localitate. X – Grabenul
Baia de Aramă. XI – Semifereastra Buseşti. XII – Pânza de Cerna.

10
(fosa de subducţie tithonic superior-cretacic inferioară). S-a arătat (Stănoiu, 1997) că marginea
internă a Bazinului Severin (definit de Codarcea, 1940) se sprijinea pe Domeniul Getic (definit
de Murgoci, 1905) de tip litosferă continentală, iar marginea externă se suprapunea peste
Domeniul de Obârşia (definit de Stănoiu, 1997) de tip litosferă oceanică. N-ar fi exclus ca rocile
Cristalinului de Severin şi Formaţiunii de Balabanu să aparţină unei unităţi tectonice şi
paleogeografice aparte (Unitatea = Pânza de Balabanu), probabil danubiene.
Succesiunea stratigrafică bazinal-turbiditică (Stănoiu, 1997), corespuzătoare Bazinului
Severin, are un facies de tip prefliş la partea inferioară (Stratele = Formaţiunea de Azuga: gresii
cuarţoase, argilite satinate cenuşii-verzui-roşcate, calcarenite cu micaşisturi, marnocalcare adesea
recristalizate, jaspuri roşii şi verzi, bazalte) şi un facies de fliş (Codarcea, 1940) la partea
superioară (Stratele = Formaţiunea de Comarnic şi Stratele = Formaţiunile de Sinaia, care are la
partea bazală Stratele = Membrul de Lăpuşnic – Stănoiu, 1978 – cu silicolite).
Unitatea de Obârşia este constituită dintr-un complex ofiolitic (Complexul de Obârşia:
Stănoiu, în Pop et. al., 1975 şi în Bercia et. al., 1977) reprezentat printr-un amestec haotic
(melanj tectonic) de corpuri litologice cu dimensiuni foarte diferite (până la ordinul kilometrilor),
intens tectonizate (milotinizare, foliaţie) şi foarte slab metamorfozate. Majoritatea covârşitoare a
acestor corpuri litologice sunt constituite din roci de tip litosferă oceanică (gabrouri, ultrabazite,
dolerit-bazalte, argilite cenuşiu-maronii negricioase cu radiolari, jaspuri şi radiolarite violaceu-
verzui cu oxizi de Fe şi Mn şi cu radiolari ce indică – Dumitrică, Stănoiu, 1984 – partea
inferioară a Oxfordianului). Printre cercetătorii care s-au ocupat cu studiul rocilor magmatice,
demonstrând pe baze de analize (chimice şi spectrale) caracterul de tip litosferă oceanică, se
remarcă Drăghici (1962, 1965), Drăghici, Drăghici (1964), Mărunţiu et. al. (1978), Ciaflica et.
al.(1980, 1981), Popescu et. al. (1985), Savu (1985, 1986), Savu et. al. (1985, 1987), Mărunţiu
(1983, 1987). Rocile sedimentare au fost studiate mai ales de Stănoiu (1982,1997,1999).
Aranjamentul spaţial al rocilor în cadrul Unităţii de Obârşia indică (Stănoiu,1982,1990) o
succesiune inversă a litosferei oceanice: la partea inferioară predomină net rocile Formaţiunii de
Măgura (bazalt-dolerite, argilite cu radiolari, jaspuri şi radiolarite; fără roci detritice şi calcare),
care alcătuiau, probabil (înaintea tectonizării intense), Subunitatea („Digitaţia” austrică) de
Măgura, iar la partea superioară sunt net dominante gabrourile şi ultrabazitele, care alcătuiau
Subunitatea („Digitaţia” austrică) de Paharnicu.
Faciesul, precum şi absenţa rocilor detritice, a calcarelor şi a fosilelor calcaroase,
demonstrează (Stănoiu, 1997) că sedimentele, care au generat asociaţia litologică a Formaţiunii
de Măgura, s-au depus la adâncimi mari, de peste 5000 m, sub limita de compensaţie a calcitului.
Cele arătate sugerează (Stănoiu, 1984: din Stănoiu, 1997) că unitatea Complexului de
Obârşia ar putea reprezenta un complex de "subducţie" (supraducţie) care a participat (împreună
cu rocile Digitaţiei de Ceahlău s.s.) la formarea Prismei de Acreţie Severinidice dintre Domeniile
Getic şi Obârşia. Complexul de Obârşia a fost obdus (Stănoiu, 1982) peste Danubian, în baza
Pânzei Getice faza a II-a (Codarcea, 1940), în timpul Tectogenezei (Subducţiei = Supraducţiei)
Laramice.
Melanjul de Obârşia nu include roci cretacic superioare şi evidenţiază o tectonică şi un
metamorfism mai intense faţă de rocile Cretacicului superior de dedesubt, ale Danubianului. Cele
menţionate sugerează că metamorfismul şi tectonica intensă ale Complexului de Obârşia s-au
produs (într-o primă fază) înaintea Cretacicului superior (în timpul Cretacicului inferior), pe
planul de supraducţie dintre Domeniul Getic şi Domeniul de Obârşia (Stănoiu,1997,1999).
Se constată (Stănoiu,1997,1999) că, o dată cu migrarea fosei de "subducţie" (supraducţie), a
suferit o migrare spaţio-temporală, în acelaşi sens (de la interior spre exterior şi de la vechi la
nou) şi faciesul formaţiunilor. Astfel, succesiunile stratigrafice corespunzătoare celor două fose
de "subducţie" = supraducţie (Fosa de Severin, cretacic inferioară şi Fosa Danubiană, cretacic
superioară) debutează printr-un facies de prefliş (Stratele de Azuga, Tithonic superior –

11
Berriasian inferior pro-parte) în Bazinul de Severin sau printr-un facies pelagic (Formaţiunea de
Nadanova, Albian ? – Cenomanian – Turonian ? mediu) în Bazinul Fosei Danubiene. În Bazinul
de Severin, peste faciesul de prefliş al Stratelor de Azuga, urmează faciesul de fliş bazinal-
turbiditic Berriasian inferior pro-parte – Apţian pro-parte al Stratelor de Sinaia-Comarnic. În
Bazinul Fosei Danubiene, peste faciesul pelagic al Formaţiunii de Nadanova, se dispune faciesul
turbiditic-catastrofic, de fliş şi olistotromă, Turonian ? mediu pro parte – Mastrictian inferior pro
parte, din Pânzele Danubiene. Faciesul bazinal, de prefliş, al Stratelor de Azuga şi faciesul
pelagic al Formaţiunii de Nodanova, sugerează perioade (Tithonic superior-Berriasian inferior
pro parte şi Albian ? – Cenomanian-Turonian ? mediu) de calm tectonic, iar faciesul de fliş,
bazinal-turbiditic, al Stratelor de Sinaia-Comarnic şi faciesul de fliş-olistostromă, catastrofic-
turbiditic, din Bazinul Fosei Danubiene, sugerează perioade (Berriasian inferior pro-parte –
Apţian pro-parte şi Turonian ? mediu – Mastrictian inferior) de agitaţie tectonică corespunzătoare
paroxismelor fenomenului de "supraducţie".
Pachetul Pânzelor Danubiene ar putea fi interpretat ca „Pseudoprisma de Acreţie
Danubiană” a supraducţiei cretacic superioare.
În cadrul entităţii litostratigrafice superioare (Membrul de Titileşti: Stănoiu, 1999) a
Formaţiunii de Mehedinţi (proprii Zonei Cerna: sensu Codarcea, 1940), cretacic superioară
(probabil maastricţiană), din Podişul Mehedinţi, apar fragmente, klippe şi olistolite,
insedimentate, constituite din roci ale unităţilor tectonice mai interne, reprezentate prin asociaţii
litologice fosilifere de tipul Stratelor de Sinaia, Stratelor de Azuga şi Formaţiunii Vulcano-
Sedimentare (inclusiv roci bazaltice şi trahitice) din cadrul Pânzei de Arjana.
Mai ales în partea sud-vestică a Carpaţilor Meridionali se conturează (Stănoiu, 1999) două
importante sisteme tectonice longitudinale terţiare care afectează pachetul de pânze laramice:
Sistemul Bahna-Godeanu, plicativ, paleogen (probabil pirinean), alcătuit din cute largi, sinclinale
(Sinclinalele Porţile de Fier, Bahna, Godeanu, Râu Lung-Sirinia, Slatina Timiş) şi anticlinale
(Anticlinalele Baia de Aramă, Vârfu lui Stan, Râu Alb-Cherbelezu, Muntele Mic) şi Sistemul
Cerna-Baia de Aramă-Rudăria, disjunctiv, cu următoarele aliniamente transcendente dextre (cu
translaţii pe orizontală de 35-40 km evidente la Aliniamentele Cerna şi Baia de Aramă), foarte
importante: Bala, Baia de Aramă, Cerna, Rudăria, Oraviţa. Structurile tectonice anticlinale au
favorizat aparitia la suprafaţă a formaţiunilor vechi şi a pânzelor inferioare. Structurile sinclinale
au înlesnit conservarea formaţiunilor mai noi şi a pânzelor superioare. Structurile disjunctive au
facilitat apariţia la suprafaţă a apelor termo-minerale de la Bala, Băile Herculane şi Mehadica şi
au controlat formarea bazinelor, care sunt evidenţiate prin formaţiunile terţiare de la Orşova-
Bahna, Bahna-Baia de Aramă, Cerna Sat, Petroşani, Obârşia Lotrului, Liubcova - Bozovici,
Orăştie, Caraşova, Colţan etc.
Aliniamentul (Grabenul) Baia de Aramă, din Podişul Mehedinţi, separă două
compartimente în care succesiunile stratigrafice şi structurile tectonice şariate (pânzele) sunt
deosebite. În compartimentul estic sunt larg dezvoltate rocile Pânzei de Ceahlău s.s şi ale Pânzei
de Coşuştea, lipsind rocile Unităţii de Obârşia. În compartimentul vestic lipsesc rocile Pânzei de
Coşuştea, sunt slab dezvoltate rocile Pânzei de Ceahlău s.s. şi au o răspândire foarte mare rocile
Unităţii de Obârşia. Se mai constată că, unităţile litostratigrafice şi structurile tectonice şariate
(pânzele), inclusiv Pânza de Coşuştea, din compartimentul estic al aliniamentului Baia de Aramă
sunt identice celor care apar pe versantul sudic al Munţilor Vâlcan-Parâng. Cele arătate sugerează
caracterul transcurent dextru al aliniamentului Baia de Aramă, cu deplasări pe orizontală de 30-
40 km, similare celor evidenţiate (Stănoiu: 1973, 1978, 1999) la Aliniamentul Cerna şi la
Sistemul Cerna-Baia de Aramă-Rudăria.
Pânza de Ceahlău s.s. evidenţiază succesiuni stratigrafice diferite în cele două compartimente ale
Aliniamentului Baia de Aramă din Podişul Mehedinţi. În baza Stratelor de Sinaia din
compartimentul estic apar rocile Membrului de Lăpuşnic (Stănoiu, 1978), cu silicolite, care nu a

12
 Planşa I
fig. 1-Globochaete alpina, x 150; fig. 2-Globochaete alpina, x 200;
fig. 3-Clypeina jurasica, x 25; fig. 4-Calpionella alpina, x 125;
fig. 5-Calpionella alpina, x 100; fig. 6-Cylindroporella arabica.

13
 Planşa II
fig. 1-Clypeina sp. C. cf. nigra; fig. 2-Crassicollaria brevis, x 120;
fig. 3, 4, 5 piese de Saccocoma sp, x 5

14
fost semnalat în compartimentul vestic. Stratelor de Azuga din compartimentul estic, în
compartimentul vestic le corespunde Formaţiunea de Valea Verde (Stănoiu, 1984; din Stănoiu,
1997) sincronă dar cu o litologie diferită.
Formaţiunea de Valea Verde apare în partea bazală a Pânzei de Ceahlău s.s. (sub Stratele de
Sinaia, foarte slab metamorfozate, cu Calpionella alpina Lorenz şi peste rocile Unităţii de
Obârşia), în regiunea dintre Valea Verde la N şi vârful Ciolanu Mare la S. Între Complexul de
Obârşia şi Formaţiunea de Valea Verde, de deasupra apar corpuri lenticulare de micaşisturi şi
paragnaise, foarte transformate (retromorfozate şi intens tectonizate; milonitizate), care ar putea
aparţine Cristalinului de Severin.
Formaţiunea de Valea Verde are o grosime de circa 50-100 m şi evidenţiază procese de
transformare (metamorfism foarte slab şi tectonizare: foliaţie, microcutare, laminare). Această
unitate litostratigrafică este reprezentată prin gresii cuarţo-feldspatice cenuşii (asemănătoare celor
liasice), foarte micacee; brecii cu elemente de micaşisturi şi paragnaise; calcarenite cu elemente
de şisturi cristaline; argilite, siltite şi marne satinate cenuşii-verzui-roşcate; fără bazalte.
Formaţiunea de Valea Verde, discordantă ? (ca şi Formaţiunea de Azuga), a fost atribuită
(Stănoiu, 1999) intervalului cronostratigrafic Tithonic superior-Berriasian inferior pro-parte pe
baza mai multor criterii: superpoziţie (cantonată în partea bazală a Formaţiuniii de Sinaia, care
debutează în Berriasian inferior pro-parte: Stănoiu, 1978); paralelizare cu Formaţiunea de Azuga
atribuită intervalului cronostratigrafic Tithonic superior-Berriasian inferior pro-parte (Stănoiu,
1978); identificarea unei asociaţii paleontologice (pl. I şi II) care indică intervalul
cronostratigrafic Tithonic superior - Berriasian inferior: Globocheate alpina Lombard, Clypeina
Jurassica (Favre), C. sp., C. cf. nigra Conrad (specia determinată de prof. O. Dragastan),
Cylindroporella arabica Eliot (specia determinată de prof. O. Dragastan), Crassicollaria brevis
Remane, C. parvula Romane, C. cf. masutiniana (Colom.), Calpionella alpina Lorenz,
Sacoccoma sp. (evident remaniate).
Formaţiunea de Valea Verde ar putea reprezenta un facies mai intern, sincron, al
Formaţiunii de Azuga şi, eventual, al unei unităţi tectonice (digitaţii) diferite faţă de succesiunea
stratigrafică a Pânzei de Ceahlău s.s. din compartimentul extern al Aliniamentului Baia de
Aramă.

BIBLIOGRAFIE

1.Bercia I., Bercia Elvira, Năstăseanu S., Berza T., Iancu Viorica, Stănoiu I., Hârtopanu I., 1977, Harta
geologică a R.S.R., sc.1:50.000, foaia Obârşia Cloşani. An.Inst.Geol.Bucureşti;
2.Cioflica Gr., Lupu M., Nicolae I., Vlad Ş., 1980, Alpine Ophiolites of Romania: Tectonic Sitting, Magmatism
and Metallogenesis. An. Inst.Geol. Geofiz.,LVI,Bucureşti;
3.Cioflica Gr., Lupu M., Nicolae I., Vlad Ş., 1980, Alpine Ophiolitic Complexes in South Crapathians and
South Apuseni Mountains. Carp.-Balk.Geol: Assoc.,XII Congr., Bucharest-Romania;
4.Codarcea Al., 1940, Vues Nouvelles sur la tectonique du Banat et du Plateau de Mehedinţi. An. Inst. Geol.
Roum., XX, Bucureşti;
5.Codarcea Al., Năstăseanu S., Mercus D., 1961, Consideraţii asupra Stratelor de Sinaia din regiunea Porţile
de Fier-Vârciovora, Com. Acad. RPR, XI/11, Bucureşti;
6.Drăghici C., 1962, Structura geologică a Platoului Mehedinţi între Isverna-Cloşani-Padeş-Baia de Aramă,
D. S. Inst. Geol., XLVIII, Bucureşti;
7.Drăghici C., Drăghici O., 1964, Contribuţii la cunoaşterea formaţiunilor sedimentare dintre Ponoarele şi
Călugăreni. D. S.Inst. Geol. Rom., L/II, Bucureşti;
8.Drăghici C., 1965, Sedimentarul autohton dintre Cloşani şi Obârşia Godeanu, D. S. Inst. Geol. Rom., LI/1,
Bucureşti;
9.Dumitrescu I., Săndulescu M., Lăzărescu V., Mirăuţă O., Pauliuc S., Georgescu C., 1962, Memoire de la
Carte Tectonique de la Roumanie, An. Com. Geolog., XXXII, Bucureşti;

15
 10.Dumitrică P., Stănoiu I., 1997, Prezenţa unei asociaţii de radiolari oxfordieni în silicolitele complexului
ofiolitic din Pânza de Obârşia (Podişul Mehedinţi). Primul Simp.Naţional de Pal., 1997, Abstracte, Univ. Buc.,
Acad. Rom., Bucureşti;
11.Mărunţiu M., Udrescu C., Vanghelie I., Stănoiu I., 1978, Raport. Arh. IGR, Bucureşti;
12.Mărunţiu M., 1983, Contributions to the petrology of ophiolitic peridotites and related rocks of the
Mehedinţi Monts (South Carpathians). An. Inst. Geol. Geofiz., LXI, Bucureşti;
13.Mărunţiu M., 1987, Studiul geologic complex al rocilor ultrabazice din Carpaţii Meridionali. Teza de
doctorat. Univ. Bucureşti;
14.Murgoci-Munteanu Gh., 1905 b, Sur l'existence d'une grande nappe de recouvrement dans les Carpathes
Meridionales. C.R. Acad. Paris; Bul. Soc. Şt.,1907, XVI, Bucureşti;
15.Pop Gr., Berza T., Marinescu Fl., Stănoiu I., 1975, Harta geologică a R. S. România, sc.1:50.000, foaia
Tismana. Inst. Geol. Geofiz., Bucureşti;
16 Popescu G., Măldărăscu I., Şeclăman N., Mărunţiu M., Matyasi I, 1985, Mineralizaţia de sulfuri masive de
la Vârful Cornetului – Câmpul metalogenetic Baia de Aramă, St. Cerc. Geol. Geofiz. Geogr., Geol.30, Acad. R.S.R.,
Bucureşti;
17.Savu H., 1985, Tectonic position and origine of alpine ophiolites in the Mehedinţi Plateau (South
Carpathians) with special regard to those in the Podeni-Isverna-Nadanova region. D. S. Inst. Geol. Geofiz., LXIX/5,
Bucureşti;
18.Savu H.,.Udrescu C., Neacşu V., 1985 b, Petrology and geochemistry of ultramafic rocks and ophiolitic
melange oblistolits in the olistostrome of the Severin nappe between Godeanu and Baia de Aramă (South
Carpathians). Rev. Roum. Geol. Geophzs. Geograph., Geologie, 29, Edit. Acad. R.S.R., Bucureşti;
19.Savu H., Udrescu C., Neacşu V., Bratosin I., Stoian M., 1985 a, Origin, geochemistry and tectonic position
of the alpine aphiolites in the Severin nappe (Mehedinţi Plateau, Romania). Ofioliţi;
20.Savu H., Udrescu C., Lemme M., Romanescu O., Stoian M., Neacşu V., 1987, Island arc volcanics related
to the wildflysch on the outer margein of the Danubian Autochton (Southern Carpathians) and their geotectonic
implications. Rev. Roum. Geol. Geophis. Geograph., Geologie, 31, Edit. Acad. R.S.R., Bucureşti;
21.Savu H., 1996, Petrology, Geochemistry and Origin within the Obârşia Cloşani-Baia de Aramă region.
(Mehedinţi Plateau). D. S. Inst. Geol. Geofiz., 70,71%1, Bucureşti;
22.Săndulescu M., 1975, Essai de synthese structurale des Carpathes. Bull. Soc. Geol. France, (7), XVII/3,
Paris;
23.Săndulescu M., 1984, Geotectonica României, Edit.Tehnică, Bucureşti;
24.Stănoiu I., 1973, Consideraţii asupra formaţiunilor paleozoice din regiunea Vârful lui Stan – Piatra
Cloşani (Carpaţii Meridionali). D. S. Inst. Geol., LIX/5, Bucureşti;
25.Stănoiu I., 1978, Calpionelele Stratelor de Sinaia din regiunea situată între văile Motru şi Coşuştea
(Carpaţii Meridionali). D. S. Inst. Geol. Geofiz. LXIV/4, Bucureşti;
26.Stănoiu I., 1982 b, Orizontarea formaţiunii neocretacice de tip olistostromă din partea nord-vestică a
Podişului Mehedinţi. D. S. Inst. Geol. Geofiz., LXVII/5, Bucureşti;
27.Stănoiu I., 1996, The Coşuştea Nappe – a new Laramic Tectonic Unit in the Mehedinţi Plateau (South
Carpathians). Anal. Univ., Ser.Geol., XLV, Bucureşti;
28.Stănoiu I., 1996-1997, Stratigraphic and tectonic explanation about the Mehedinţi Plateau-Vâlcan
Mountains (South Carpathians). Anal. Şt. Univ. "Al.I.Cuza" Iaşi, Geologie, XLII-XLIII;
29.Stănoiu I.,1997 a, Jurasic-Cretaceous techtonic explanation about the Mehedinţi plateau-Vâlcan
Mountains(South Carpathians). Int.Symp.Geology of the Danube Gorges, Jugoslavia and Romania, Belgrade-
Bucharest;
30.Stănoiu I.,1997 b, The Mehedinţi Plateau Stratigraphy. Int. Symp. Geology of the Danube Gorges,
Jugoslavia and Romania, Belgrade-Bucharest;
31.Stănoiu I., 1999, Studiul geologic al Autohtonului Danubian din cursul superior al văii Motru, în contextul
general al Danubianului Extern, Teză de doctorat susţinută la Fac. de Geol. şi Geofiz. a Universităţii Bucureşti;
32.Uhlig V., 1907, Űber die Tektonic der Karpathen, Sitzungsber. d. Kaiserl. Akad. d. Wissenschoften in
Wien, Bd. XCVI-Wien.

16
 IMPLICAŢIILE GEOMORFOLOGICE, PALEOGEOGRAFICE ŞI SEISMOLOGICE
REZULTATE ÎN URMA UNEI NOI IPOTEZE ASUPRA GEODINAMICII
CURBURILOR CARPATO-BALCANICE, CU REFERIRI LA REGIUNEA DIN
NORDUL OLTENIEI*

ION STĂNOIU, PROCOPIE GHIŢĂ

S-a elaborat o nouă ipoteză asupra geodinamicii curburilor carpatice cu implicaţii geomorfologice,
paleogeografice şi seismologice regionale şi locale referitoare şi la regiunea din nordul Olteniei.

1. Introducere
Săndulescu (1984) admite că mişcările faliilor Sudtransilvană, Peceneaga-Camena şi
Intramoesică au determinat formarea curburilor carpatice şi a curburii Peribihorene, care nu s-au
mai accentuat de la sfârşitul Cretacicului şi că în timpul tectogenezelor moldavice unele dintre
curburile preexistente („curbura” Maramureşeană) au fost accentuate. Săndulescu (1988 b)
pledează pentru o amplificare a curburii Maramureşene în Paleogen. Mariana Mărunţeanu ne-a
pus la dispoziţie câteva schiţe din care reiese o amplificare a curburii Lanţului Carpatic în timpul
Neogenului. Numeroşi cercetători români (Săndulescu M., Aioanei V., Berza T., Bădescu D.,
Bedelean H., Constantin P., Diaconescu V., Gârbacea R., Han H., Mogoş P., Seghedi I.,
Strusievicz R., Szakas A. etc.) au adus contribuţii valoroase la elucidarea geodinamicii curburilor
carpato-balcanice. Lucrări importante au elaborat: Stille (1953), Dewey (1973), Stănoiu (1973),
Demelmas et. al. (1980), Kovacs (1982), Horvath (1983), Roiden et. al. (1982), Debelmas,
Săndulescu (1987), Săndulescu (1988 a), Pichon et. al. (1988), Săndulescu (1989), Csontos et. al.
(1991), Morley (1993), Ratsehbaker et. al. (1993), Săndulescu (1994), Hyppolite, Săndulescu
(1996). Numeroase lucrări au fost elaborate în 1998: Kovacs et. al., Aioanei, Mason et. al.,
Linzen et. al., Schmidt et. al., Rakus et. al., Roiden, Baldi. Trebuie, de asemenea, remarcată şi
lucrarea lui Hyppolite et. al. (1999). Din majoritatea lucrărilor amintite reiese că amplificarea
curburilor carpato-balcanice s-a produs în Mezozoic (Cretacic) şi/sau Terţiar, evidenţiindu-se
rolul eforturilor tectonice dirijate de la interior spre exterior şi prăbuşirea zonelor interne.

2. Aspecte geodinamice
Hărţile geologice sugerează că aliniamentul Periadriatic, la intrarea în Depresiunea
Panonică, se ramifică într-un fascicul divergent de falii (majoritatea de tipul decroşărilor dextre)
şi că falia Sudtransilvană (definită de Săndulescu, 1984) este situată în prelungirea faliei
Periadriatice (ambele cu caracter de decroşare dextră, cu deplasări pe orizontală de peste 100
km), formând aliniamentul Periadriatic-Sudtransilvan.
Faliile fasciculului divergent menţionat, situate la nord de aliniamentul Periadriatic-
Sudtransilvan, orientate NE-SW, formează sistemul disjunctiv Nordtransilvan, iar faliile
fasciculului divergent, situate la sud de aliniamentul Periadriatic-Sudtransilvan, cu o orientare
generală NW-SE, pot fi grupate în sistemul Sava-Vardar.
Structura tectonică a aliniamentului Periadriatic-Sudtransilvan a contribuit, alături de
structurile tectonice ale sistemului Nordtransilvan, la formarea şi amplificarea curburii Vrâncene
şi implicit a celei Mehedinţene, printr-o transpoziţie a unităţilor stratigrafice, palogeografice şi
tectonice din Orogenul Carpatic.
Informaţiile paleogeografice, stratigrafice şi tectonice, evidenţiază unele discontinuităţi
majore (multe sesizate de cercetătorii anteriori, mai ales de Săndulescu, 1984) în special la
nivelul aliniamentelor Periadriatic-Sudtransilvan şi Nordtransilvan, care sugerează rolul
________________________

17
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2002, Rm. Vâlcea.
important jucat de aceste structuri tectonice în geodinamica curburilor carpato-balcanice.
Astfel, Stănoiu (1973) a arătat că evoluţia geodinamică a Carpaţilor Meridionali a fost
„mai scurtă şi mai spectaculoasă faţă de cea a Carpaţilor Orientali… Aici, zona flişului şi-a
încheiat activitatea la sfârşitul Cretacicului inferior. A fost favorizată astfel apariţia
formaţiunilor de molasă mult mai devreme decât în Carpaţii Orientali… Dacă în Carpaţii
Meridionali, stilul tectonic major a fost definitivat în timpul diastrofismului laramic, în Carpaţii
Orientali activitatea tectonică intensă s-a prelungit până la sfârşitul Neozoicului. Zona flişului
din Carpaţii Orientali îşi găseşte un echivalent, în Carpaţii Meridionali numai prin partea sa cea
mai internă (Zona de Ceahlău)”. Tot în acest sens, Săndulescu (1984) a remarcat că „Domeniul
Supragetic devine, la sud de Carpaţii Meridionali, avanfosa Dacidelor încă din Paleogen”. De
fapt, succesiunea stratigrafică neocretacic-miocenă, situată peste Getidele din versantul sudic al
Munţilor Făgăraşului – Căpăţânii, reprezintă faciesuri sincrone, mai interne, de tip molasă, ale
formaţiunilor neocretacice, în facies de fliş şi olistostromă, din Bazinul Fosei Danubiene şi ale
formaţiunilor terţiare, în facies de fliş, din cadrul Moldavidelor (care în „Depresiunea Getică” se
efilează rapid, de la E la W, până la dispariţie).
De asemenea, se constată că magmatitele terţiate din Carpaţii Orientali, Carpaţii
Occidentali şi Depresiunea Panonică apar numai în compartimentul nordic al aliniamnetului
Periadriatic-Sudtransilvan. Dacidele Marginale (Danubienidele), care sunt bine dezvoltate în
Carpaţii Meridionali (în nordul şi vestul Olteniei şi în Banat) şi Balcani, dispar brusc spre N, în
Carpaţii Orientali. Dacidele Externe (Severinidele), foarte larg dezvoltate în Carpaţii Orientali,
dispar brusc spre W, la limita cu Carpaţii Meridionali, pentru a reapare numai sub forma unor
iviri reduse şi foarte laminate în nordul (Polovragi şi Vălari) şi în vestul (Podişul Mehedinţi)
Olteniei. Moldavidele, care aflorează pe o suprafaţă foarte mare în Carpaţii Orientali, dispar
brusc, pentru totdeauna, spre W, în „Depresiunea Getică”, printr-o efilare rapidă. Tectogeneza
moldavă este foarte evidentă numai în curbura Vrânceană (la E de localitatea Tg. Jiu şi la S de
Valea Siretului) având dezvoltarea cea mai mare mai ales în Carpaţii Orientali care reprezintă
segmentul de orogen cel mai solicitat prin efectul împingerii spre E a compartimentului nordic al
aliniamentului Periadriatic-Sudtransilvan. De asemenea, tectogeneza mezocretacică (care a
generat prisma de acreţie Severinidică a Pânzei de Severin; pânza – digitaţia de Obârşia, situată la
partea inferioară a Pânzei de Severin, reprezentând probabil complexul de subducţie intens
laminat şi demantelat în baza Pânzei Getice, faza a II-a), foarte intensă în cadrul segmentului de
orogen al curburii Vrâncene (Carpaţii Meridionali şi Orientali) este slab reprezentată în Alpi şi
Balcani. Efectele tectogenezei laramice, care sunt foarte intense în Carpaţii Meridionali şi
Orientali (zona curburii Vrâncene), nu sunt prea evidente în Alpi şi sunt relativ slab reprezentate
în Balcani.
Referitor la aliniamentul Nordtransilvan, definit de Săndulescu (1984), se constată o
deplasare semnificativă spre NE a compartimentului nordic, ce justifică implicarea în geneza
„curburii” Maramureşene (Săndulescu, 1984) din cadrul suturii tethysiene, în formarea Pânzei
de Măgura-Petrova (megastructura stirică veche internă) şi în geodinamica curburii Vrâncene.
Acest aliniament întrerupe brusc continuitatea spre N a Transilvanidelor şi continuitatea spre S a
Pieninelor, explicând astfel şi deosebirile stratigrafice şi tectonice (vergenţa şariajelor
tectogenezei stirice noi a Pieninelor fiind indusă de deplasarea spre NE a compartimentului
nordic) existente între cele „două” suturi ofiolitice.
Printre argumentele care demonstrează rolul principal jucat de aliniamentul Periadriatic-
Sudtransilvan în geodinamica curburilor carpato-balcanice se numără şi faptul că unităţile
litostratigrafice, paleogeografice şi tectonice ale Orogenului Carpato-Balcanic evidenţiază, în
sectorul de intersecţie cu această structură tectonică, o deformare, la scară regională, absolut

18
identică cu deformările flexurilor şi cutelor-falii. În acest caz, segmentul de orogen al Carpaţilor
Meridionali ar reprezenta compartimentul sudic al aliniamnetului Periadriatic-Sudtransilvan,
împins puternic spre E cu 100 km, arcuit (curbat) la 1800, rotit şi mulat pe „falie”, ceea ce
implică o solicitare tectonică din ce în ce mai mare de la V spre E, fapt confirmat de geologia
regiunii. Astfel, în regiunea curburii Vrâncene, intensitatea proceselor tectonice terţiare scade
brusc de la E la V: în nordul Olteniei şi Munteniei, formaţiunile mio-pliocene sunt, cutate în
tectogeneza valahă până la Valea Jiului, pentru ca mai la vest de această vale, în jumătatea
vestică a Olteniei şi în Balcani, aceste unităţi litostratigrafice să nu mai fie afectate de
tectogeneza plicativă. De asemenea, structurile tectonice şariate cretacice, cu amploare foarte
mare, din Carpaţii Meridionali (aşa cum sunt şi pânzele din nordul şi nord-vestul Olteniei), trec la
aliniamente disjunctive verticale şi subverticale, în Balcani. Tot în acest sens, Transilvanidele din
partea sudică a Munţilor Apuseni şi Depresiunii Transilvaniei ar reprezenta segmentul de orogen
din compartimentul nordic al aliniamentului Periadriatic-Sudtransilvan, mulat pe „falie”, împins,
spre E, contorsionat, redresat aproape la verticală şi laminat (au fost laminate, până la dispariţie,
Transilvanidele triasice care sunt prezente mai la N, în Carpaţii Orientali şi mai la S, în zona
Vardar).
Argumentele menţionate sugerează că procesele de formare a curburilor carpato-
balcanice, din timpul Cretacicului (tectogenezele austrică, pregossau, laramică), s-au continuat cu
intensitate foarte mare în Terţiar (în timpul tectogenezelor stirică veche, stirică nouă, moldavă),
până în Cuaternar inclusiv: tectogeneza valahă din exteriorul curburii vrâncene (Hyppolite,
Săndulescu, 1996), care se evidenţiază spre W, în nordul Olteniei, până la Valea Jiului (Stănoiu,
2001).
Informaţiile menţionate sugerează că rolul decisiv în geodinamica curburilor carpato-
balcanice l-a avut fenomenul de supraîmpingere (împingerea orogenului peste vorland). Astfel,
existenţa unei tranziţii directe, fără scurtări de scoarţă, între Balcanide şi Platforma Moesică,
precum şi faptul că structurile tectonice cretacice şariate, care în Carpaţii Meridionali au o
amploare foarte mare, se continuă în Balcani cu structuri disjunctive verticale şi subverticale, sunt
argumente care nu permit să se atribuie, subîmpingerii „Pintenului Valah” (Stille, 1953), rolul
principal în geneza curburii Mehedinţene cretacice. De asemenea, lipsa magmatitelor terţiare în
Carpaţii Meridionali, prezenţa scurtărilor de scoarţă, precum şi a cutărilor terţiare (inclusiv
cuaternare) mai ales în Carpaţii Orientali (unde au amploare foarte mare) şi în partea estică a
Carpaţilor Meridionali (în nordul Olteniei şi Munteniei, la E de Valea Jiului; cu amploare mult
mai mică, progresiv diminuate de la E la W), sugerează că subîmpingerea "Pintenului Valah" nu
a avut aproape nici un rol în formarea curburii Mehedinţene terţiare şi că geodinamica curburii
Vrâncene terţiare a fost determinată în mod decisiv de supraîmpingerea indusă de deplasarea spre
E a compartimentului nordic al aliniamentului Periadriatic-Sudtransilvan; fenomenul de
subîmpingere ar fi generat o curbură Vrânceană cu concavitatea spre interior, spre vorland, în
condiţiile în care nu poate fi argumentat rolul subîmpingerii în geodinamica curburii
Mehedinţene. Tot ca un argument în favoarea supraîmpingerii trebuie menţionat şi faptul că
principalele aliniamente (Periadriatic-Sudtransilvan şi Nordtransilvan), implicate în fenomenul de
supraîmpingere, sunt evident înregistrate în alura elementelor orogenului, pe când aliniamentele
din cadrul vorlandului, care s-a presupus că au fost implicate în procesul de subîmpingere, nu
sunt înregistrate în alura acestor elemente.
În concluzie, se constată că imensul efort tectonic, al cărui rezultat a fost împingerea spre
E, cu peste 100 km, a compartimentului nordic al aliniamentului Periadriatic-Sudtransilvan, a fost
amortizat treptat, de la W la E, prin ramificare (la intrarea dinspre W, în Depresiunea Panonică)
aliniamentului menţionat într-un fascicul divergent de falii şi prin consumarea acestui efort
pentru formarea curburilor carpato-balcanice. Astfel, la W de Depresiunea Panonică, aliniamentul
Periadriatic – (Sudtransilvan) este evidenţiat brutal printr-o structură tectonică rupturală majoră

19
(transcurentă, dextră) care delimitează spre sud teritoriile Orogenului Alpin. Imediat la E de
Depresiunea Panonică, aliniamentul (Periadriatic) – Sudtransilvan aduce în contact vertical
Dacidele Mediane (Getidele) din Carpaţii Meridionali cu Transilvanidele din Carpaţii Apuseni şi
Depresiunea Transilvaniei, pe care le deformează prin laminare, curbare şi rotire. Mai la E, în
partea externă a curburii Vrâncene (regiunea Braşov-Vrancea), aliniamentul Periadriatic-
Sudtransilvan este înregistrat în cadrul unităţilor paleogeografice şi tectonice ale orogenului
numai printr-o deformare plastică (curbare şi rotire) fără o deformare rupturală majoră evidentă:
chiar şi în această regiune, partea vestică a traseului acestui aliniament se suprapune cu o
structură tectonică rupturală evidenţiată (falia Dealu Mare; Săndulescu, 1984), pe când pe traseul
părţii estice nu a fost sesizată nici o structură tectonică rupturală.
Ca rezultat al eforturilor de curbare şi rotire ale compartimentelor aliniamentului
Periadriatic-Sudtransilvan au luat naştere o serie de forţe care au fost direcţionate de la exterior
spre interior în cadrul Dacidelor Interne şi Transilvanidelor (rezultând vergenţele aberante, de la
exterior spre interior, ale şariajelor cretacice din cadrul acestor unităţi) şi de la interior apre
exterior din cadrul Dacidelor Mediane, Externe şi Marginale din Carpaţii Meridionali (rezultând
vergenţele de la interior spre exterior ale şariajelor cretacice din unităţile respective).
Amploarea deformărilor prin curbare şi rotire ale compartimentelor aliniamentului
Periadriatic-Sudtransilvan a fost mult mai mare în regiunile interne („curbura” Peribihoreană)
ale curburii Vrâncene, unde acest aliniament s-a manifestat pregnant, şi ruptural, ceea ce a
determinat ca forţele rezultate prin aceste deformări (direcţionate de la exterior spre interior) să
fie mult mai mari. În regiunile externe ale curburii Vrâncene, unde efectul ruptural al
aliniamentului Periadriatic-Sudtransilvan este minim sau lipseşte şi unde curbarea este cea mai
largă, aceste forţe, orientate de la exterior spre interior, rezultate prin deformările amintite au avut
o intensitate mult mai mică, determinând probabil formarea retroşariajelor cu frecvenţă şi
amploare reduse.
Acţiunea forţelor tectonice, orientate transversal (de la interior spre exterior), cantonate în
segmentul de orogen al Carpaţilor Meridionali, care au rezultat ca efect al curbărilor şi rotirilor
induse prin fenomenul de deplasare spre E a compartimentului nordic al aliniamentului
Periadriatic-Sudtransilvan, a avut o intensitate mult mai mică în Terţiar (în comparaţie cu
Cretacicul), prin diminuarea intensităţii fenomenelor de curbare şi rotire datorită faptului că
segmentul de orogen respectiv fusese adus într-o poziţie aproape paralelă cu aliniamentul
menţionat. În Terţiar, aceste forţe au acţionat aici cu o intensitate din ce în ce mai slabă de la E la
W, proporţională cu intensitatea fenomenelor de curbare şi rotire repartizată de-a lungul
segmentului de ororgen al Carpaţilor Meridionali.
Cele arătate explică, printr-o nouă ipoteză (ca reprezentând efectele proceselor
geodinamice desfăşurate de-a lungul aliniamentului Periadriatic-Sudtransilvan şi a faliilor
aferente), de ce Carpaţii Meridionali şi-au încheiat în mare, tectogeneza principală la sfârşitul
Cretacicului, pe când în Carpaţii Orientali procesele tectogenetice majore au continuat (cu o
intensitate mai mică şi în partea estică a Carpaţilor Meridionali din Muntenia şi estul Olteniei)
până la sfârşitul Terţiarului, inclusiv în Cuaternar.
Moldavidele, unitatea de fliş foarte tectonizat, Cretacic – Terţiar, care a generat „prisma
de acreţie” Moldavă (rezultatul „subducţiei” ce a controlat formarea magmatitelor terţiare
cantonate aproape exclusiv în compartimentul nordic al aliniamentului Periadriatic-Sudtransilvan
din partea internă a curburii Vrâncene), apar numai în curbura Vrânceană (între Viena şi Tg. Jiu).
Această mare unitate paleogeografică şi tectonică are dezvoltarea cea mai amplă şi cea mai
completă pe segmentul de orogen (între Nistru şi Vrancea) care sugerează intensitatea maximă a
forţelor ce au cauzat deplasarea spre E a compartimentului nordic al aliniamentului Periadriatic-
Sudtransilvan. În acest caz apare evident că „subducţia”, care a declanşat formarea magmatitelor
terţiare menţionate, nu a fost controlată de subîmpingerea vorlandului (acest fenomen ar fi

20
generat o curbură Vrânceană cu concavitatea spre exterior), ea fiind determinată de un fenomen
de supraîmpingere (împingerea orogenului spre vorland) generat de nişte forţe orientate E-W şi
SW-NE, cantonate mai ales la nord de aliniamnetul Periadriatic-Sudtransilvan, legate de
deplasarea pe orizontală a compartimentului nordic al acestui aliniament şi al faliilor sistemului
Nordtransilvan. În acest caz, procesul determinat de supraîmpingerea orogenului peste vorland şi
care a controlat magmatismul terţiar menţionat, ar putea fi denumit supraducţie, termenul de
subducţie fiind impropriu.
Se deduce că direcţia traseului iniţial al Geosinclinalului Alpin este cel mai fidel
reprezentată de Alpi şi Balcani, traseul actual al Carpaţilor fiind complet diferit faţă de traseul
iniţial al geosinclinalului datorită proceselor geodinamice induse de deplasarea puternică spre E a
compartimentului nordic al aliniamentului Periadriatic-Sudtransilvan şi al faliilor sistemului
Nordtransilvan, care au determinat formarea curburilor carpato-balcanice.
Eforturile tectonice terţiare, induse de deplasarea spre exterior a compartimentului nordic
al aliniamentului Periadriatic-Sudtransilvan, au contribuit şi la formarea, curbarea şi accentuarea
caracterului de decroşare dextră (aliniamnetele Cerna şi Baia de Aramă evidenţiază o deplasare
spre E a compartimentului nordic de 30-40 km) a structurilor tectonice din cadrul sistemului
disjunctiv Cerna – Baia de Aramă – Rudăria. Faliile Obârşia – Brebina şi Isverna – Ponoarele,
pireneene (nu afectează aliniamentele Cerna şi Baia de Aramă, dar afectează pachetul de pânze
laramice), de tipul decroşărilor dextre, orientate E-W, au fost generate tot de eforturile tectonice
menţionate, încadrându-se toate în marele sistem disjunctiv al aliniamentului Periadriatic-
Sudtransilvan, cu orientare E-W.
În afara celor menţionate, traseul liniilor de şariaj şi conturul pânzelor Dacidelor Interne
din Munţii Apuseni, au fost determinate şi de existenţa unui bombament (brahianticlinalul Bihor)
care a afectat întregul pachet de pânze cretacice şi care, prin efectul de eroziune, a determinat
formarea unei (unor) semiferestre (semifereastră Bihorului) având „autohtonul” de Bihor în zona
centrală. Brahianticlinalul Bihorului reprezintă o ondulaţie postcretacică ce a fost controlată de
eforturile tectonice, orientate pe o direcţie perpendiculară, induse de deplasările
compartimentelor aliniamentului Periadriatic-Sudtransilvan şi ale faliilor sistemului
Nordtransilvan.
La curbarea segmentului de Orogen al Carpaţilor Meridionali au contribuit (printr-o
transpoziţie tectonică) şi accidentele tectonice disjunctive (aliniamente, falii) cu caracter de
decroşare dextră impus de caracterul similar al aliniamentului Periadriatic-Sudtransilvan şi al
sistemelor rupturale aferente acestora.
Se pare că există aliniamente disjunctive, importante, transcurente, profunde (Periadriatic-
Sudtransilvan), care în anumite perioade şi pe unele areale (mai ales în zonele geosinclinale
mobile), nu s-au impus ruptural şi în păturile superficiale (îndeosebi sedimentare), mai plastice;
aici ele (sunt ezitante) fiind evidenţiate cu precădere printr-o deformare (flexurare, curbare, rotire,
laminare) a unităţilor litostratigrafice, palogeografice şi tectonice.
Aliniamentul Periadriatic-Sudtransilvan reprezintă probabil o transformantă, aşa cum s-a
presupus de numeroşi cercetători (şi prin aliniamentul Nordtransilvan), ce a debutat în Triasic,
eventual moştenită de la geosinclinalul hercinic. Se întrevede o implicare a structurii amintite în
configuraţia Orogenului Alpin din vestul Europei, precum şi în geodinamica curburii Euxinice a
Orogenului Norddobrogean, prin prelungirea sa estică situată probabil între Platforma Scitică şi
Orogenul Norddobrogean.
Prezenţa sistemului disjunctiv Nordtransilvan, în Depresiunea Transilvaniei, este sugerată
de traseele văilor Olt, Mureş, Târnava Mare, Târnava Mică şi de unii afluenţi din bazinul
Someşului. Paul Constantin, de la Institutul Geologic al României (informaţie verbală) are
argumente în sprijinul existenţei unor falii orientate NE-SW, în Bazinul Transilvaniei.

21
 În cadrul sistemului disjunctiv Periadriatic-Sudtransilvan, dextru, orientat E-W, care a
contribuit la formarea şi amplificarea curburilor carpato-balcanice, se încadrează şi aliniamentul
Bistra-Strei (studiat de Ratschbacher et. al. 1993), precum şi cele două falii (mai vechi decât
aliniamentele Cerna şi Baia de Aramă, pe care nu le afectează) probabil pireneene, orientate E-W,
din Podişul Mehedinţi, al căror caracter de decroşări dextre a fost pus de Stănoiu (1973 )pe seama
eforturilor tectonice care au generat curbura Carpaţilor.
Zăcămintele de ape termominerale de la Timişoara, Călacea, Arad, Oradea, 1 Mai,
Tămăşeni, Marghita, Săcuieni, Carei şi Satu Mare sugerează existenţa unui important sistem
disjunctiv terţiar (sistemul Timişoara-Oradea-Satu Mare), suprapus grabenului senonian
(Săndulescu, 1988), reprezentat prin mai multe aliniamente formate din falii profunde, orientate
NNE-SSW, care au contribuit la scufundarea Bazinului Panonic şi la delimitarea vestică a
imensului monadnok (horst) al Apusenilor .
Tot pe marginea vestică a Munţilor Apuseni este foarte evident sistemul disjunctiv
Vestapusenidic, orientat NW-SE, terţiar, format din mai multe aliniamente (cele mai importante
sunt: 1 Mai-Geoagiu şi Tinca-Moneasa-Vaţa de Jos-Geoagiu) care au facilitat prezenţa rocilor
eruptive terţiare, apariţia zăcămintelor de ape termominerale din localităţile menţionate, precum
şi compartimentarea monadnokului Apusenilor într-o serie de horsturi şi grabene secundare.
S. Bordea şi G. Mantea de la Institutul Geologic al României, figurează faliile sistemului
Vestapusenidic din Bazinul Beiuş. O parte a aliniamentului sistemului Vestapusenidic sunt
figurate şi de alţi cercetători: Săndulescu (1988), Kovacs et. al. (1998) etc.
Pe rama vestică a Carpaţilor Meridionali, sistemul disjunctiv Timişoara-Oradea-Satu
Mare este materializat prin cel puţin două aliniamente: aliniamentrul Gătaia-Buziaş-Lucareţ-
Lipova, care a înlesnit apariţia la suprafaţă a apelor termominerale de la Buziaş şi Lipova şi a
bazaltelor de la Lucareţ şi aliniamentrul Surducu Mare-Lugoj. Tot aici, sistemul disjunctiv
Vestapusenidic pare să fie reprezentat prin aliniamentul Gătaia-Surducu Mare şi prin
aliniamentele care au favorizat formarea horstului insulei de cristalin din partea nord-vestică a
Dealurilor Buziaşului şi au contribuit la delimitarea spre SW a Bazinului (Depresiunii)
Caransebeş.
Informaţiile actuale sugerează existenţa sistemului disjunctiv Caransebeş-Mehadia,
orientat N-S, probabil cel mai nou, reprezentat prin aliniamentele Caransebeş-Mehadia (din
România), Danubian şi Tisa (din Bazinul Panonic) etc.
Faliile sistemelor Nordtransilvan şi Sava-Vardar au fost active în Paleogen şi mai ales în
Neogen, unele reprezentând probabil şi reactivări ale structurilor tectonice disjunctive mezozoice.
Faliile sistemului Vestapusenidic au fost foarte active în timpul Karpatian-Badenianului şi
ulterior (Kovac et. al., 1988). Faliile sistemului Caransebeş-Mehadia par să fie cele mai noi
(Badenian-Pliocene).
Tectonica alpină a Orogenului Carpatic evidenţiază cel puţin şase megastructuri majore,
foarte evidente, bine conturate şi corelabile la scară regională, şariate în bloc, cu caracter de
pânze de şariaj foarte importante, ce corespund principalelor faze tectogenetice mezozoice şi
terţiare: megastructura (blocul) austrică (Pânza Getică faza I), megastructura (blocul) pregossau
(„pânza„ Dacidelor interne), megastructura (blocul) laramică (Pânza Getică faza a II-a),
megastructura (blocul) stirică veche internă (Pânza de Măgura-Petrova), megastructura (blocul)
stirică veche externă (Pânza de Tarcău, inclusiv pânza cutelor marginale) şi megastructura
(blocul) moldavă (Pânza Subcarpatică). În cadrul megastructurilor sunt evidente numeroase
structuri (subunităţi) şariate, sincrone, în releu, care pot fi considerate ca digitaţii de diferite
ranguri, cu sărituri totale foarte variabile, extrem de greu corelabile sau necorelabile. Unele dintre
aceste digitaţii pot căpăta o amploare foarte mare, individualizându-se ca megastructuri aparte
(megastructura stirică veche internă). Alteori, şariajul megastructurilor (megastructura laramică)
poate induce în cadrul unităţilor subiacente (Danubianul), structuri tectonice şariate

22
(Danubienidele), sincrone, cu sărituri totale de amploare mare. Pânza de Ciovârnoşani (Stănoiu,
1984), care ar reprezenta încălecarea în bloc a edificiului geostructural laramic al Carpaţilor
Meridionali (plus unii echivalenţi ai Moldavidelor) peste o parte a corespondenţilor Moldavidelor
(plus Platforma Moesică şi eventual unii echivalenţi ai avanfosei), ar putea fi considerată probabil
ca echivalentul (cu amploare mult mai mică, progresiv diminuată de la W la E), în Carpaţii
Meridionali, al uneia dintre megastructurile stirice (probabil stirică veche externă) din Carpaţii
Orientali.
Caracterul polifazic al tectogenezelor alpine din Orogenul Carpatic sugerează că şi
fenomenul de deplasare pe orizontală, indus de aliniamentul Periadriatic-Sudtransilvan şi de
structurile aferente (sistemul Nordtransilvan), care s-au implicat profund în geodinamica
curburilor carpato-balcanice, a fost şi el intermitent.

3. Implicaţii geomorfologice şi paleogeografice

Faliile sistemelor Nordtransilvan şi Sava-Vardar din zonele centrale (interne) carpato-
balcano-dinarice, aferente aliniamentului Periadriatic-Sudtransilvan, au produs fragmentarea
(spargerea) edificiului geostructural mezozoic al zonelor interne carpato-dinarice, într-o serie de
blocuri (horsturi şi grabene) de formă triunghiulară, cu baza spre vorland (spre exterior) şi cu
vârful spre hinterland (spre interior). Deplasarea spre exterior a acestor blocuri, determinată de
caracterul de decroşare al faliilor menţionate, a facilitat instalarea unui regim tectonic
distensional care a favorizat prăbuşirea zonelor interne carpato-balcano-dinarice, conducând la
formarea marelui sistem bazinal Panono-Transilvan (cu Bazinul Panonic Neogen, Bazinul
Transilvaniei Paleogen şi Bazinul Transilvaniei Neogen) şi a unor unităţi geomorfologice
regionale actuale cunoscute sub numele de Depresiunea (Câmpia) Panonică şi Depresiunea
(Podişul) Transilvaniei. Cele trei „microplăci” neozoice (Alkapa, Tisa-Dacia, Adria) separate
anterior, numeroasele masive montane (Mecsek, Bukk, Villany, Bacony, Verteş, Buday, Papuk
etc.) izolate în interiorul Depresiunii Panonice, precum şi conturarea unor unităţi paleogeografice
(bazine) şi geomorfologice (depresiuni) în această regiune (Vienei, Styrian, Zala, Novohrad,
Transdanubian, Graz, Transilvaniei) sunt tot rezultatul acestei compartimentări intense detaliate
la care au participat şi celelalte sisteme disjunctive din regiune. Masivele montane menţionate ar
putea fi considerate ca resturile unor monadnokuri mixte, tectonice şi litologice (horsturi intens
fragmentate) pe suprafeţele unor peneplene vechi (postpaleogene, eventual? şi laramice)
prăbuşite şi colmatate cu sedimente neogene. Munţii Apuseni ar putea fi consideraţi ca cel mai
mare dintre aceste monadnokuri (restul unui horst intens compartimentat şi fragmentat), curbat,
rotit în sensul acelor de ceasornic şi împins puternic spre E, împreună cu compartimentul nordic
al aliniamentului Periadriatic-Sudtransilvan, în interiorul curburii Vrâncene, între Carpaţii
Orientali şi Carpaţii Meridionali, cu care n-au nici o afinitate structurală, stratigrafică şi
geomorfologică.
Importantul sistem disjunctiv Nordtransilvan, orientat NE-SW, care s-a impus decisiv
asupra geodinamicii postcretacice a teritoriilor interne ale Carpaţilor (rigidizate în timpul
Cretacicului prin finalizarea tectogenezei principale), a determinat ca unităţile paleogeografice şi
tectonice terţiare, din aceste teritorii să împrumute o orientare identică (NE-SW), transversală pe
direcţia unităţilor preterţiare, longitudinale, din fundament şi pe direcţia unităţilor, de asemenea
longitudinale, cu tectogeneză terţiară, din partea externă a Carpaţilor.
Prezenţa tectogenezei valahe în regiunea din nordul Olteniei, precum şi poziţia
discordantă a teraselor văilor subcarpatice peste formaţiunile pliocene cutate din Depresiunea
Subcarpatică olteană situată la E de Valea Jiului, demonstrează vârsta cuaternară a traseelor
(teraselor) extracarpatice ale văilor din Oltenia şi Muntenia, precum şi caracterul epigenetic al
acestor văi faţă de structurile valahe respective (Stănoiu, 2001).

23
 Treptele hipsometrice la care aflorează (Stănoiu, 2001) formaţiunile pliocene cu
nanoplancton marin evidenţiază că ridicarea suferită de Lanţul Carpatic, în Cuaternar, a avut
amploarea cea mai mare în zona de apex a curburii Vrâncene, situată pe traseul aliniamentului
Periadriatic-Sudtransilvan, acolo unde s-a produs cea mai mare îngroşare de scoarţă, prin cutare
şi şariaj, ca efect al împingerii spre E al compartimentului nordic al aliniamentului menţionat.

4. Implicaţii seismologice
Se constată că perimetrul de maximă seismicitate din regiunea Vrancea este situat la
exteriorul curburii Vrâncene, în cadrul vorlandului, pe traseul prelungirii estice a aliniamentului
Periadriatic-Sudtransilvan, într-un nod tectonic foarte important, unde se întâlnesc, pe o suprafaţă
extrem de redusă, cinci unităţi litosferice regionale majore ale scoarţei terestre (Platforma
Europei Orientale, Platforma Moesică, Orogenul Norddobrogean, Orogenul Alpin, Platforma
Panono-Transilvană), unde se intersectează şapte importante fracturi profunde majore
(aliniamentul Periadriatic-Sudtransilvan, falia Peceneaga-Camena, falia Trotuşului, falia Bistriţei,
falia Vasluiului, falia Siretului şi? falia Solca) şi unde se evidenţiază cea mai spectaculoasă
subsidenţă terţiară din România. De asemenea, se constată că cele mai importante epicentre
active sunt situate pe traseul faliilor majore menţionate sau la intersecţia acestora: Armăşeşti este
situat la intersecţia dintre Valea Siretului şi falia Vasluiului; Bârlad este amplasat la intersecţia
dintre falia Bistriţei şi prelungirea sudică a faliei Siretului; Tecuci este situat la intersecţia dintre
falia Trotuşului şi prelungirea sudică a faliei Siretului; Focşani este amplasat pe prelungirea
nordică a faliei Peceneaga-Camena, iar Tudor Vladimirescu este situat în imediata vecinătate a
prelungirii nordice a faliei Pecineaga-Camena.
Cele arătate sugerează că seismicitatea din Vrancea este legată, cel puţin în parte, de
evenimente induse de mişcările compartimentelor structurilor tectonice disjunctive majore
amintite, mai ales ale aliniamentului Periadriatic-Sudtransilvan a cărui activitate a continuat din
Triasic până în Cuaternar inclusiv.
Tectogeneza valahă din regiunea curburii Vrâncene (până la Valea Jiului, în nordul
Olteniei), grosimea foarte mare a depozitelor cuaternare din Depresiunea Focşani (depozitele
pliocene şi cuaternare depăşesc 5000 m grosime), deformarea teraselor (aşezate discordant peste
formaţiunile mio-pliocene cutate în tectogeneza valahă), Zonei Subcarpatice dintre Dâmboviţa şi
Trotuş, seismicitatea ridicată din regiunea Vrancea, precum şi localizarea, tot în acest sector, a
amplorii maxime a ridicării cuaternare a Lanţului Carpatic, sugerează că fenomenul de
amplificare a curburii Vrâncene şi de ridicare a Carpaţilor s-a manifestat în tot Cuaternarul,
continuând şi în prezent (cel puţin în acest sector).
Sectorul cu cea mai mare grosime a scoarţei terestre din România (Visarion, Roşca,
1996), situat în zona Braşovului, este localizat tot pe traseul Periadriatic-Sudtransilvan. Aceasta
sugerează că cele mai importante dedublări tectonice, prin cutare şi şariaj, s-au produs în regiunea
apexului curburii Vrâncene, acolo unde eforturile tectonice, generate de deplasarea spre E a
compartimentului nordic al aliniamentului menţionat, au avut intensitate maximă.

BIBLIOGRAFIE
1.Aioanei V., 1998, Interpretarea evoluţiei tectonice a curburii interne a Carpaţilor pe baza analizei de
paleostres, An. Inst. Geol. Rom., 70, Bucureşti;
2.Balintoni I., 1997, Geotectonica terenurilor metamorfice din România, Edit. Carpatica, Cluj Napoca;
3.Debelmas J., Săndulescu M., 1987, Transformate nord-peninique et problems de corelation
palinspatique entre les Alpes et les Carpathes, Bull. Soc. Geol. France, 8, III, 2, Paris;
4.Hyppolite J.C., Săndulescu M., 1996, Paleostress characterization of the „Wallachian phase” in its type
area (Souttheastern Carpathians, Roumania). Tectonophysics 263, 1993, 235-248;

24
 5.Hyppolite J.C., Bădescu D., Constantin P, 1999, Evolution of the transport direction of the Carpathian
belt during its collision with the European Platform, tectonics, 18/6;
6.Kovacs M., Nagymorosy A., Osczypjo N., Csontos L., Slaczka A., Mărunţeanu M., Matenco L., Marton
E., 1998, Palinspatic reconstruction of the Carpathian-Panonian regim durimg the Miocene, Geodin. Dev. of the
Western Carpathians, Geol. Surv. of Slovak Republic, Dioniz Stur Publishers, Bratislava;
7.Mason P., Segedi I., Azakos A., Downws H., 1998, Magmatic constrains on geodinamic models og
subduction in the East Carpathians, Romania, Tectonophysics, 297;
8.Ratschbacher L., Linzer H., Moser F., Strusievicz R., Bedelean H., Har N., Mogoş P., 1993, Cretaceous
to Miocene thrusting and wrenching along the Central South Carpathians due to a corner effect during collision and
orochine formation, Tectonics, 12/4;
9.Rădulescu D., Săndulescu M., 1973, The Plate Tectonics and the Geological Structure of the
Carpathians, Tectonophysics, 16, Amsterdam;
10.Rădulescu D., Cornea I., Săndulescu M., Constantinescu P., Rădulescu F., Pompilian Al., 1976,
Structure de la croute terrestre en roumanie-essei d’interpretation de etudes seismiques profonds, An. Inst. Geol.
Geofiz., L, Bucureşti;
11.Săndulescu M., 1984, Geotectonica României, Edit. Tehnică, Bucureşti;
12.Săndulescu M., 1988, Les problems tectoniques de la curbure interne des Carpathes Roumaines, D.S.
Inst. Geol. Geofiz., 72-73/5, Bucureşti;
13.Săndulescu M., 1988,Cenozoic Tectonic Hitory of the Carpathians, A.A.P.G. Mem., 45;
14.Săndulescu M., 1989, Structure and Tectonic History of the Northen Margin of the Tethys between the
Alps and the Caucasus, Mem. Soc. Geol. Fr., Nouv. Ser., 154, Paris;
15.Săndulescu M., 1994, Overview on Roumanien Geology, Rom. Journ. Tect. Reg. Geol., 75, supl. 2,
Bucureşti;
16.Schmidt S., Berza T., Diaconescu V., Froitzhein B., 1998, Orogen parallel extesion in the Southern
Carpathians, tectonophysics, 297;
17.Stănoiu I., 1973, Zona Mehedinţi-Retezat, o unitate paleogeografică şi tectonică distinctă în Carpaţii
Meridionali, D.S. Inst. Geol. Geofiz., LIX/5, Bucureşti;
18.Stănoiu I., 2001, Noi aspecte ale problematicii suprafeţelor de nivelare din Carpaţii Meridionali,
Comunicări de geografie, 5, Univ. Bucureşti;
19.Stille H., 1953, Der Geotectonische Werdegang der Karpaten, Beith Geol., Jb., 8, Hanover;
20.Visarion M., Săndulescu M., 1979, Structura subansamentului Depresiunii Panonice în România, St.
Cerc. Geol. Geofiz. Geogr., Ser. Geofiz., 17/2, Bucureşti;
21.Visarion M., Roşca V., 1996, Contribuţii geofizice la cunoaşterea geologiei României, An. Inst. Geol.
Rom., II, p. 462-476, Bucureşti;
22.Visarion M., Săndulescu M., Stănică D., Atanasiu L., 1988, An improved geotectonic model of the East
Carpathians, rev. Roum. Geol. Geogr., Ser. Gephys., 32, Bucharest.

Torentul Brădişor (Valea Lotrului)

25
IMPLICAŢIILE GEOMORFOLOGICE ALE PREZENŢEI TECTOGENEZEI VALAHE
ÎN SUBCARPAŢII MERIDIONALI
(LA VEST DE VALEA DÂMBOVIŢEI)*

ION STĂNOIU, MIRCEA ŢICLEANU, PROCOPIE GHIŢĂ, VASILE POPESCU, NICOLAE LAZĂR

Tectogeneza Valahă din Subcarpaţii Meridionali a impus nivelarea Platformei Gornoviţa în timpul
Cuaternarului; a contribuit la controlul formării Piemontului Getic; a determinat vârsta cuaternară a
reliefului Subcarpaţilor Meridionali; a controlat parţial evoluţia divergentă a principalelor văi extracarpatice
şi a formaţiunilor fluviale aferente; a impus orientarea unităţii morfografice a Subcarpaţilor, orientarea
predominant longitudinală a formelor de relief subcarpatice, precum şi orientarea parţială a văilor din
această regiune; a contribuit la diminuarea progresivă, de la est la vest, a lăţimii Subcarpaţilor, a energiei de
relief, precum şi a dimensiunii şi altitudinii formelor de relief subcarpatice.

1. Introducere
La vest de Valea Dâmboviţei, în regiunea cuprinsă între văile Motru şi Dâmboviţa
formaţiunile mio-pliocene (cutate împreună în timpul Tectogenezei Valahe) din cadrul
Subunităţii Cutate a Avanfosei Dacice, sunt acoperite discordant de Formaţiunea de Cândeşti,
pleistocen inferioară, necutată, din cadrul Subunităţii Marginale Externe a Avanfosei Dacice.
Această conjunctură stratigrafică şi tectonică a fost sesizată de Munteanu-Murgoci (1917), care,
însă, admitea că la vest de Valea Dâmboviţei formaţiunile miocene cutate sunt acoperite de
formaţiunile pliocene necutate. Popescu-Voiteşti (1935) atribuia o extindere regională,
extracarpatică, “cutărilor postpliocene” provocate de “criza orogenetică de la finele
Pliocenului”. În ultimul timp, s-a considerat însă că Faza Tectogenetică Valahă nu s-a manifestat
la vest de Falia Intramoesică. Stănoiu (2002 a, c; 2003 a-c; 2004 a,b) a arătat că la vest de Valea
Dâmboviţei, în regiunea cuprinsă între văile Motru şi Dâmboviţa, formaţiunile miocene şi
pliocene (cutate împreună în timpul Fazei Tectogenetice Valahe), din cadrul Subunităţii Cutate a
Avanfosei Dacice, sunt acoperite discordant (numai parţial), de către Formaţiunea de Cândeşti,
pleistocen inferioară, necutată, din cadrul Subunităţii Marginale Externe a Avanfosei Dacice;
constatându-se că cele menţionate sunt evidente, mai ales, în Zona Argeşană a avanfosei (peste
care s-a suprapus Sectorul Argeşan al Subcarpaţilor) dintre văile Dâmboviţa şi Topolog, unde
continuarea spre vest a formaţiunilor mio-pliocene (cutate), din Zona Cutelor Diapire, este
complet acoperită discordant de Formaţiunea de Cândeşti necutată. Astfel, s-a impus concluzia
(Stănoiu, 2003 a-d, 2004 a,b) că efectele Tectogenezei Valahe, progresiv diminuate spre nord şi
vest, sunt evidente, mai ales, în apexul Curburii Vrâncene, în cadrul formaţiunilor Avanfosei
Dacice dintre Valea Motrului şi Valea Trotuşului, şi că marea unitate morfografică a
Subcarpaţilor se suprapune, în general, peste Subunitatea Cutată a Avanfosei Dacice; numai în
sectorul Argeşan (unde rocile mio-pliocene cutate sunt acoperite discordant de Formaţiunea de
Cândesti, necutată) şi în Sectorul Mehedinţean (unde formaţiunile Avanfosei Dacice sunt
necutate), Subcarpaţii, cu o lăţime mult diminuată, sunt suprapuşi formaţiunilor Avanfosei
Dacice necutate. De asemenea, s-a constatat că, relieful Subcarpaţilor a fost controlat litologic şi,
mai ales, tectonic de către structurile tectonice valahe din cadrul Subunitaţii Cutate a Avanfosei
Dacice, concluzionându-se că Tectogeneza Valahă a impus nivelarea Platformei Gornoviţa în
Cuaternar; a determinat vârsta cuaternară a reliefului Subcarpaţilor Meridionali; a controlat
parţial evoluţia divergentă a principalelor văi extracarpatice şi a formaţiunilor fluviale aferente; a
impus orientarea unităţii morfografice a Subcarpaţilor, orientarea predominant longitudinală a
formelor de relief subcarpatice, precum şi orientarea parţială a văilor din acest areal; a contribuit
________________________

26
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2002, Rm. Vâlcea.
la controlul formării Piemontului Getic; a controlat diminuarea progresivă, de la est la vest, a
lăţimii Subcarpaţilor, a energiei de relief, precum şi a dimensiunii şi altitudinii formelor de relief
subcarpatice.

2. Controlul tectogenezei valahe asupra geomorfologiei Subcarpaţilor

Din argumentarea prezenţei Tectogenezei Valahe, în cadrul succesiunii stratigrafice a
Avanfosei Dacice dintre văile Motru şi Trotuş, a reieşit că, la sfârşitul Pliocenului, teritoriile
Subunităţii Cutate a Avanfosei Dacice, de la poalele Carpaţilor, au fost cutate, ridicate şi
exondate, luând naştere unitatea morfologică a Subcarpaţilor, caracterizată printr-un relief
deluros-colinar presărat cu numeroase depresiuni.
Totodată, s-a impus concluzia că, relieful Subcarpaţilor Meridionali s-a format la sfârşitul
Pliocenului, acesta fiind conturat în timpul Ciclului (morfogenetic) Valah.
Cutarea, ridicarea şi exondarea arealului Subcarpaţilor, la sfâşitul Pliocenului, a
reprezentat una dintre cauzele care au impus evoluţia divergentă a principalelor văi extracarpatice
şi a formaţiunilor asociate acestora (Stănoiu, 2003 d, 2004 b). Astfel, traseele şi formele de relief
fluviale aferente (terase, umeri, lunci) ale principalelor văi extracarpatice şi transcarpatice
(Dunărea, Oltul), evidenţiază o evoluţie spaţio-temporală divergentă, din ce în ce mai noi din
avale spre amonte pe arealul carpatic, şi din ce în ce mai noi din amonte spre avale pe arealul
situat la exteriorul Carpaţilor. Evoluţia din arealul carpatic a fost controlată prin procesul
eroziunii regresive, impusă de dezechilibrarea profilului longitudinal, ca efect mai ales al ridicării
Carpaţilor (ce a debutat în Dacian-Romanian, cu apogeul în Pleistocen) şi al coborârii nivelului
de bază (o dată cu retragerea ţărmului Bazinului Dacic), iar evoluţia din arealul situat la
exteriorul Carpaţilor a fost determinată de retragerea ţărmului Bazinului Dacic. Cele menţionate
au sugerat concluzia că terasele înalte din arealul carpatic (cele mai vechi de pe întregul traseu)
s-au putut, eventual, forma în Pliocenul superior; terasele superioare din arealul carpatic s-ar
corela cu Formaţiunea de Cândesti, pleistocen inferioară, din Piemontul (Podişul) Getic şi cu o
parte a depozitelor Câmpiei Române; terasele mediane, probabil pleistocen mediu-inferioare, din
arealul carpatic, s-ar corela cu terasele superioare din Piemontul (Podişul) Getic şi cu o parte a
depozitelor Câmpiei Române; terasele inferioare din arealul carpatic, holocene, eventual, şi
pleistocen superioare, s-ar corela cu terasele inferioare din Piemontul (Podişul) Getic şi cu o parte
a depozitelor Câmpiei Române.
Prin aportul adus la orientarea E-V a Subunităţii Cutate a Avanfosei Dacice şi a
principalelor structuri tectonice din cadrul acesteia, Tectogeneza Valahă a impus o orientare
similară a Subcarpaţilor Meridionali, precum şi a principalelor unităţi morfografice (dealuri,
coline, depresiuni) şi a unor văi din cadrul acestora.
Cutarea, ridicarea şi exondarea teritoriului Subcarpaţilor, de la finele Pliocenului, alături
de importanta ridicare a teritoriului Carpaţilor, pot fi incluse printre procesele care au contribuit
la controlul formării Piemontului (Podişul) Getic.
Caracterul progresiv diminuat, de la est la vest, al Tectogenezei Valahe, ca de altfel al
tuturor tectogenezelor neozoice din Avanfosa Meridională, a contribuit la reducerea amplorii
Subunităţii Cutate a Avanfosei Carpatice şi, implicit, la diminuarea, în acelaşi sens, a lăţimii,
hipsometriei şi a energiei de relief din Cadrul Subcarpaţilor Meridionali.

Concluzii
Tectogeneza Valahă din Subcarpaţii Meridionali a impus formarea Platformei Gornoviţa
în Cuaternar; a determinat vârsta predominant cuaternară a reliefului Subcarpaţilor Meridionali; a
controlat parţial evoluţia divergentă a principalelor văi extracarpatice şi a formaţiunilor fluviale

27
(terase, lunci) aferente; a contribuit la controlul formării Piemontului Getic; a impus orientarea
generală a unităţii morfografice a Subcarpaţilor, orientarea predominant longitudinală a formelor
de relief subcarpatice, precum şi orientarea parţială a văilor din această regiune; a contribuit la
diminuarea progresivă, de la est la vest, a lăţimii Subcarpaţilor Meridionali, a energiei de relief,
precum şi a dimensiunii şi altitudinilor formelor de relief subcarpatice.

BIBLIOGRAFIE
1.Badea L., 1963, Depresiunea Subcarpatică dintre Bistriţa Vâlcii şi Olt, Prob. de geogr., Bucureşti;
2.Badea L., 1967, Subcarpaţii dintre Cerna Olteţului şi Gilort, Edit. Acad. R.S.R., Bucureşti;
3.Coteţ P., 1976, Geomorfologia României, Edit. Tehnică, Bucureşti;
4.Dragoş V., 1953, Cercetări geologice asupra regiunii dintre Topolog şi Olt, D.S. Com. Geol., XXXVII;
5.Dragoş V., 1955, Asupra structurii geologice a regiunii dintre râul Topolog şi Valea Olănesti; D.S. Com.
Geol., XXXIX;
6.Filipescu G. M., 1942, Recherches geologiques sur le NO de l’Oltenie, Bul. Soc.Rom. Geol., V, Bucureşti;
7.Huică I., 1977, Studiul geologic al depozitelor miocene şi pliocene dintre Valea Sohodol şi Valea Bistriţa,
judeţul Gorj (Depresiunea Getică), An. Inst. Geol. Geofiz., LI, Bucureşti;
8.Mrazec L ., 1900, Contribution a l’etude de la depresion subcarpatique, Bul. Soc., IX/6, Bucureşti;
9.Murgoci-Munteanu Gh., 1907, Terţiarul din Oltenia, An. Inst. Geol. Rom., I/1, Bucureşti;
10.Papaianopol I., Jipa D., Marinescu F., Ţicleanu N., Macaleţ R., 1995, Upper Neogene from the Dacic Basin.,
Roum. Journ. For Startigraphy, 76/1, Geol. Inst.Roum., Bucharest;
11.Popescu-Voiteşti I., 1935, Evoluţia geologică a pământului românesc, Muz. Geol.-Min. Univ. din Cluj, V/2,
Cluj;
12.Popescu Gr., 1954, Cercetări geologice în regiunea Govora-Rm. Vâlcea-Olăneşti, D.S Com. Geol., XXXVIII;
13.Posea Gr., 2002, Geomorfologia României, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti;
14.Roşu Al., 1980, Geografia fizică a României, Edit. Didactică, Bucureşti;
15.Saulea E., 1956, Miocenul din Subcarpaţii Munteniei, An. Com. Geol., 29;
16.Săndulescu M., 1984, Geotectonica României, Edit. Tehnică, Bucureşti;
17.Stănoiu I., 2002 a, Implicaţile controlului geologic asupra evoluţiei geomorfologice a teritoriului Judeţului
Vâlcea, analizate în contextul general regional, "Geografia Judeţului Vâlcea – teorie şi practică", Rm. Vâlcea;
18.Stănoiu I., 2002 c, Controlul geodinamic asupra morfodinamicii şi morfografiei Carpaţilor Meridionali, în
context general, regional, Com. Geogr., VI, Fac. de Geogr., Univ. Bucureşti;
19.Stănoiu I., 2003 a, O nouă ipoteză asupra geodinamicii curburilor carpatice cu implicaţii morfodinamice,
morfogenetice, morfometrice şi seismologice, Bul. ştiinţ., 2-3/2003, Univ. din Piteşti, Facultatea de Stiinţe;
20.Stănoiu I., 2003 b, Subcarpaţii şi Avanfosa Carpatică, Bul. Ştiinţ., 2-3/2003, Univ. din Piteşti, Facultaea de
Ştiinţe;
21.Stănoiu I., 2004 a, Aspecte generale ale controlului tectogenetic asupra morfogenezei teritoriilor suprapuse
Orogenului Carpatic, Geotop, Publicaţia Fundaţiei “Ion Atanasiu”, Bucureşti;
22.Stănoiu I., 2004 b, Evoluţia spaţio-temporală divergentă a principalelor văi extracarpatice evidenţiată de
controlul geologic asupra geomorfologiei Subcarpaţilor,Geotop, Publicaţia Fundaţiei “Ion Atanasiu”, Bucureşti;
23.* * *, Hărţile geologice ale României, sc. 1:200.000, Redactate şi publicate de Inst. Geol. Rom.,Bucureşti;
24.* * *, Hărţile geologice ale României, sc. 1:50.000, Redactate şi publicate de Inst. Geol. Rom., Bucureşti;
25.* * *, 1960, Monografia Geografică a R.P.R., I, Edit. Acad., Bucureşti;
26.* * *, 1983, Geografia României. Geografia fizică (coord. L . Badea), Edit. Acad. Rom., Bucureşti;
27.* * *, 1992, Geografia României - regiunile Subcarpatice (coord. L . Badea), Edit. Acad. Rom., Bucureşti.

28
 SEMNIFICAŢIA MORFOGENETICĂ ŞI TECTOGENETICĂ A CICLICITĂŢII
LITOSTRATIGRAFICE ŞI A MAJORITĂŢII TERMENILOR DETRITICI GROSIERI
DIN AVANFOSA CARPATICĂ DE PE VERSANTUL SUDIC AL MUNŢILOR
FĂGĂRAŞULUI ŞI CĂPĂŢÂNII*

ION STĂNOIU, PROCOPIE GHIŢĂ, PAUL CONSTANTIN, TOMA BARUS

S-a arătat că ciclicitatea litostratigrafică evidenţiată de Avansfera Carpatică din regiunea versantului
sudic al Munţilor Făgăraşului şi Căpăţânii se suprapune cu ciclicitatea paleogeografică şi cu cea orogenetică
(tectogenetică şi morfogenetică), toate fiind controlate de geodinamica particulară a Orogenului Carpatic.
Majoritatea covârşitoare a termenilor dentritici grosieri, cu care debutează aproape toate ciclurile şi
subciclurile, au fost impuşi de activarea eroziunii controlată, în principal, de ridicarea lanţului muntos şi de
coborârea teritoriului Avanfosei Carpatice, mai ales la începutul ciclurilor şi subciclurilor.

1. Introducere
Ciclicitatea şi termenii detritici grosieri din Avansfera Carpatică de pe versantul sudic al
Munţilor Făgăraşului şi Căpăţânii au fost strict controlate de orogeneza (tectogeneza şi
morfogeneza) neozoică specifică regiunilor suprapuse Orogenului Carpatic. În consecinţă, s-a
impus necesitatea unei corelări generale între procesele tectogenetice şi procesele morfogenetice
neozoice din arealul Orogenului Carpatic.
Astfel, ca urmare a unei tentative de corelare a proceselor orogenetice (tectogenetice şi
morfogenetice) bazate pe informaţiile actuale, s-a apreciat (Stănoiu, 2004) că, în cadrul A-
Orogenezei Alpine Neozoice din Orogenul Carpatic se poate distinge (fig.1), în mod cu totul
general, la scară regională, o succesiune intermitentă, ciclică, divizată în cinci cicluri orogenetice
mai importante (A1-Ciclul Orogenetic Laramic, A2-Ciclul Orogenetic Styric Vechi, A3-Ciclul
Orogenetic Styric Nou, A4-Ciclul Orogenetic Moldav, A5-Ciclul Orogenetic Valah) alcătuite,
fiecare, dintr-o fază tectogenetică (A1a-Faza Tectogenetică Laramică, A2a-Faza Tectogenetică
Styrică Veche, A3a-Faza Tectogenetică Styrică Nouă, A4a-Faza Tectogenetică Moldavă, A5a-
Faza Tectogenetică Valahă), ”foarte scurtă”, definită prin principalele deformări, urmată de o
perioadă morfogenetică (A1b-Perioada Morfogenetică Laramică, A2b-Perioada Morfogenetică
Styrică Veche, A3b-Perioada Morfogenetică Styrică Nouă, A4b-Perioda Morfogenetică Moldavă,
A5b-Perioda Morfogenetică Valahă), mult mai lungă, ce reprezintă morfogeneza s.l. caracterizată
prin formarea reliefului. Perioadele morfogenetice, echivalentele cronostratigrafice ale ciclurilor
morfogenetice, sunt susceptibile de a fi divizate, ca şi ciclurile morfogenetice, în câte două stadii:
un stadiu morfogentic (B1a – Stadiu Morfologic Laramic, B2a – Stadiul Morfogenetic Styric
Vechi, B3a – Stadiul Morfogenetic Styric Nou, B4a – Stadiul Morfogenetic Moldav, B5a –
Stadiul Morfogenetic Valah), corespunzător morfogenezei s.s., caracterizat, în principal, de
formarea macroreliefului iniţial (unităţile morfografice montane şi depresionare importante) prin
ridicări ale crustei terestre asociate şi/sau succedate “imediat” de prăbuşiri; urmat de un stadiu
gliptogenetic (B1b – Stadiul Gliptogenetic Laramic, B2b – Stadiul Gliptogenetic Styric Vechi,
B3b – Stadiul Gliptogenetic Styric Nou, B4b – Stadiul Gliptogenetic Moldav, B5b – Stadiul
Gliptogenetic Valah), caracterizat de tendinţa generală de nivelare a reliefului prin procesele de
eroziune (proprii arealelor ridicate) şi acumulare (proprii arealelor coborâte), perturbat (întrerupt)
adesea de apariţia subciclurilor şi epiciclurilor morfogenetice, care repetă evoluţia stadială
definitorie ciclurilor.
Intensitatea proceselor de eroziune, care s-au manifestat predominant pe arealele ridicate
(cu altitudini mari), porneşte de la valori minime (chiar nule) la începutul stadiilor morfogenetice
________________________

29
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2003, Rm. Vâlcea.
(sincron primelor deformări din cadrul fazelor tectogenetice), atinge “foarte repede” valori
maxime la sfârşitul stadiilor morfogenetice şi în prima parte a stadiilor gliptogenetice (sincron şi
“imediat” ulterior apogeului deformărilor din cadrul fazelor tectogenetice, când s-au produs
ridicările şi prăbuşirile importante ale crustei terestre) şi descreşte lent, într-o perioadă mult mai
îndelungată, în timpul stadiilor gliptogentetice, conducând în situaţiile ideale la o nivelare
(peneplenizare) cvasitotală. Intensitatea proceselor de acumulare, care s-au produs, mai ales, pe
arealele cu altitudini mici (predominant depresionare), porneşte de la valori minime (chiar nule),
la începutul stadiilor morfogenetice (sincron primelor deformări, ridicări şi exondări), creşte lent
până în timpul ridicărilor (contemporane apogeului deformărilor tectogenetice) şi prăbuşirilor
principale (simultane sau “imediat” consecutive ridicărilor), de unde înregistrează o creştere
până la sfârşitul ciclului sau subciclului morfogenetic următor când, în cazurile clasice, se
realizează o nivelare (peneplenizare) cvasitotală. Fazele tectogenetice au fost dominate de un
regim tectonic compresional, care a controlat fenomenele de ridicare (însoţite frecvent de
exondare) produse predominant ca urmare a îngroşarii crustei terestre, mai ales prin cutare şi
şariaj, iar perioadele morfogenetice au fost caracterizate, în general, printr-un regim tectonic
distensional. Ridicările cele mai importante, contemporane apogeului tectogenezelor principale,
au fost responsabile de formarea macroreliefuli iniţial montan, pe când prăbuşirile (prin
compartimentare) pe linii de falie, sincrone sau (majoritatea) “imediat” consecutive ridicărilor
menţionate, au controlat apariţia unităţilor morfografice depresionare aferente, componente şi ele
ale macroreliefului iniţial, simultan stadiilor morfogenetice (morfogenezei s.s.). De remarcat
caracterul arbitrar, diacron, al limitei dintre fazele tectogenetice şi perioadele morfogenetice,
impus de faptul că procesele de ridicare şi exondare, prin care s-a declanşat formarea reliefului
subaerian, au debutat sincron proceselor tectogenetice de cutare şi şariaj (care le-au controlat), cât
şi aspectul ezitant al limitei dintre stadiile morfogenetice şi stadiile gliptogenetice, cauzat de
faptul că nivelarea reliefului, înfăptuită cu ajutorul proceselor de eroziune şi de acumulare, a
început practic, foarte timid, o dată cu primele ridicări şi exondări, care au avut ca rezultat
formarea primului relief subaerian din cadrul ciclului sau subciclului respectiv. De asemenea, tot
din tentativa de corelare (menţionată) a proceselor orogenetice (tectogenetice şi morfogenetice), a
reieşit că în cadrul evoluţiei morfogenetice spaţio-temporale (morfodinamica) a unităţilor
morfografice actuale, suprapuse total (Sistemul Carpatic, Sistemul Depresionar Intern) sau parţial
(Subcarpatii) Orogenului Carpatic (fig. 1), se poate distinge B–Megaciclul Morfogenetic
Neozoic, alcătuit din cinci cicluri morfogenetice (B1 – Ciclul Morfogenetic Laramic, B2 – Ciclul
Morfogenetic Styric Vechi, B3 – Ciclul Morfogenetic Styric Nou, B4 – Ciclul Morfogenetic
Moldav, B5 – Ciclul Mofogenetic Valah; perturbate = întrerupte de subcicluri şi epicicluri)
sincrone perioadelor morfogenetice (morfogenezei s.l. caracterizată de formarea reliefului prin
ridicările crustei terestre asociate sau “imediat” urmate de prăbuşiri, prin eroziune, prin
acumulare şi prin vulcanism) cu denumiri identice, divizate, fiecare, în câte două subdiviziuni
(stadii): un stadiu morfogenetic (morfogeneza s.s) şi un stadiu gliptogenetic, toate menţionate şi
descrise la începutul acestui capitol. În prezent, teritoriile suprapuse Orogenului Carpatic s-ar
situa spre sfârşitul evoluţiei Megaciclului Morfogenetic Neozoic care, probabil, se va termina
printr-o nivelare (peneplenizare) cvasitotală şi prin ataşarea regiunii Orogenului Alpin la actualul
areal nivelat şi coborât al vorlandului.
Evoluţia morfogenetică prezentată în această lucrare a fost respectată de Lanţul Carpatic,
de Subcarpaţi şi, într-o oarecare măsură, de Munţii Apuseni, pe când evoluţia marilor unităţi
morfografice ale Sistemului Depresionar Intern a fost practic întreruptă o dată cu prăbuşirea
teritoriilor respective, moment când arealele acestor imense depresiuni submerse au intrat într-un
stadiu de gliptogeneză prelungită: acest moment este precizat la începutul Paleogenului, o dată cu

30
debutul Stadiului Gliptogenetic Laramic, pentru Bazinul (Depresiunea) Transilvaniei Paleogen şi
la începutul Miocenului, probabil o dată cu debutul Stadiului Gliptogenetic Styric Vechi, pentru
Bazinul (Depresiunea) Panonic (Neogen-Cuaternar) şi pentru Bazinul (Depresiunea)
Transilvaniei Neogen-Cuaternar.
În urma celor arătate, se poate aprecia că, în cadrul evoluţiei morfogenetice spaţio-
temporale (morfodinamicii) Depresiunii Panonice, se conturează un singur ciclu morfogenetic
(Ciclul Neogen-Cuaternar), divizat în subcicluri şi epicicluri, cu o fază morfogenetică situată la
începutul Miocenului, care reprezintă Faza Morfogenetică Styrică Veche, proprie regiunilor
suprapuse Orogenului Carpatic şi o fază gliptogenetică foarte îndelungată (Faza Gliptogenetică

Fig. 1. Tabelul corelării proceselor morfogenetice cu procesele

orogenetice şi tectogenetice neozoice din arealul Orogenului Carpatic românesc
A – Orogeneza Alpină Neozoică: A1 – Ciclul Orogenetic Laramic (A1a – Faza Tectogenetică
Laramică; A1b – Perioada Morfogenetică-morfogeneza s.l. – Laramică); A2 – Ciclul Orogenetic
Styric Vechi (A2a – Faza Tectogenetică Styrică Veche; A2b – Perioada Morfogenetică-morfogeneza
s.l.-Styrică Veche); A3 – Ciclul Orogenetic Styric Nou (A3a – Faza Tectogenetică Styrică Nouă;
A3b – Perioada Morfogenetică – morfogeneza s.l.-Styrică Nouă); A4 – Ciclul Orogenetic Moldav
(A4a – Faza Tectogenetică Moldavă; A4b – Perioada Morfogenetică – morfogeneza s.l.-Moldavă);
A5 – Ciclul Orogenetic Valah (A5a – Faza Tectogenetică Valahă; A5b – Perioada Morfogenetică –
morfogeneza s.l.-Valahă). B – Megaciclul Morfogenetic Neozoic: B1 – Ciclul Morfogenetic Laramic
(B1a – Stadiul Morfogenetic – morfogeneza s.s. – Laramic; B1b – Stadiul Gliptogenetic Laramic);
B2 – Ciclul Morfogenetic Styric Vechi (B2a – Stadiul Morfogenetic – morfogeneza s.s.-Styric
Vechi; B2b – Stadiul Gliptogenetic Styric Vechi); B3 – Ciclul Morfogenetic Styric Nou (B3a –
Stadiul Morfogenetic – morfogeneza s.s.-Styric Nou; B3b – Stadiul Gliptogenetic Styric Nou); B4 –
Ciclul Morfogenetic Moldav (B4a – Stadiul Morfogenetic – morfogeneza s.s.-Moldav; B4b – Stadiul
Gliptogenetic Moldav); B5 – Ciclul Morfogenetic Valah (B5a – Stadiul Morfogenetic –
morfogeneza s.s.-Valah; B5b – Stadiul Gliptogenetic Valah). C – Neozoic (C1 – Paleogen-

31
 Burdigalian inf.; C2 – Burdigalian sup.-Badenian inf.; C3 – Badenian sup.-Sarmaţian inf.; C4 –
Sarmaţian sup.-Pliocen sup.; C5 – Cuaternar).

Miocen-Cuaternară), ce se continuă şi în prezent, caracterizată prin nivelarea reliefului cu ajutorul

proceselor de eroziune (pe arealele ridicate) şi de acumulare (pe arealele coborâte) intensă. În
cadrul evoluţiei morfogenetice a Depresiunii Transilvaniei s-ar putea deosebi un Ciclu
Morfogenetic Laramic (cu dauă faze evidente: Faza Morfogenetică Laramică şi Faza
Gliptogenetică Laramică), ce a dirijat evoluţia morfogenetică a Bazinului Transilvaniei Paleogen
şi un Ciclu Morfogenetic Neogen-Cuaternar, care a controlat şi mai controlează încă evoluţia
morfogenetică a Bazinului Transilvaniei Neogen-Cuaternar, perturbate de mai multe subcicluri în
general corespondente ciclurilor morfogenetice caracteristice regiunilor suprapuse Orogenului
Carpatic; Ciclurile Paleogen şi Neogen-Cuaternar ar mai putea, eventual, să fie interpretate ca
două subcicluri ale unui singur Ciclu Paleogen-Cuaternar, mai cuprinzător, echivalent
Megaciclului Neozoic, care a controlat formarea şi evoluţia Bazinului (Depresiunii) Transilvaniei
Neozoice.
Din cele arătate, se constată că evoluţia morfogenetică prezentată în acest articol, etapizată
în cinci cicluri, este valabilă pentru teritoriul suprapus Orogenului Carpatic în ansamblu;
diferitele unităţi morfografice evidenţiind evoluţii morfogenetice mai mult sau mai puţin
deosebite. Astfel, în timp ce pe arealele ridicate a predominat eroziunea, pe arealele coborâte a
dominat acumularea. Această diferenţiere a fost impusă de particularităţile tectonice,
paleogeografice, litostratigrafice şi morfografice regionale, care au controlat puternic (alături de
alţi factori: climatici, hidrologici etc.) morfogeneza. În ultimul timp, s-au făcut (Stănoiu, 2002 a,
b, 2003 a-b, 2004 a, b) o serie de precizări referitoare la mofogeneza şi la morfodinamica
(evoluţia morfogenetică în timp şi spaţiu) Ansamblului Morfografic Românesc, insistându-se
asupra controlului geologic. Astfel, s-a arătat că morfogeneza şi morfodinamica marilor unităţi
morfografice românesti, suprapuse Orogenului Carpatic, s-au format şi au evoluat în Neozoic, în
timpul Megaciclului (morfogenetic) Neozoic, divizat în cinci cicluri morfogenetice principale
(Laramic, Styric Vechi, Styric Nou, Moldav şi Valah); spectaculoasele Tectogeneze Austriacă şi
Laramică estompând şi distrugând aproape complet aspectele morfografice şi morfometrice
preneozoice care erau total diferite faţă de cele actuale. De asemenea, s-a admis că în cadrul
Avanfosei Carpatice, alcatuită din două subdiviziuni suprapuse (Avanfosa Getică = Paleogenă şi
Avanfosa Dacică = Miocen-Cuaternară), se conturează trei subdiviziuni juxtapuse longitudinale
(Subunitatea Cutată, Subunitatea Marginală Externă şi Subunitatea Marginală Internă) şi cinci
subdiviziuni juxtapuse transversale (Zona Moldavă, Zona Cutelor Diapire, Zona Argeşeană, Zona
Olteană şi Zona Mehedinţeană). În cadrul Sectorului Meridional al Orogenului Carpatic,
Subunitatea Cutată a Avanfosei Carpatice este suprapusă depresiunii submerse (Depresiunea
Getică) formate în proximitatea externă a Frontului Laramic; Subunitatea Marginală Externă,
necutată, este situată deasupra Platformei Moesice lipsită de deformări neozoice majore;
Subunitatea Marginală Internă, necutată, homoclinală, se suprapune peste Megastrucura
Laramică fără deformări neozoice importante.
Pe arealul din versantul sudic al Munţilor Făgăraş şi Căpăţânii, Piemontul (Podişul) Getic,
este suprapus Formaţiunii de Cândeşti, pleistocen inferioară, care aparţine Subunitaţii Marginale
Eexterne a Avanfosei Dacice; Subcarpaţii s-au suprapus, în cea mai mare parte Subunităţii,
Cutate a Avanfosei Dacice (numai la vest de Topolog), marginii sudice a Subunităţii Marginale
Interne a Avanfosei Dacice şi bordurii nordice o Formaţiunii de Cândeşti din cadrul Subunitaţii
Marginale Interne a Avanfosei Dacice;,Carpaţii Meridionali sunt suprapuşi Megastructurii
Laramice (formată din Dacidele Mediane = Getide; Dacidele Externe = Severinide şi Dacidele
Marginale = Danubienide) şi părţii nordice a Subunităţii Marginale Externe a Avanfosei
Carpatice.

32
 2. Relaţiile dintre litostratigrafie, tectogeneză şi morfogeneză
În regiunea versantului sudic al Munţilor Făgăraş şi Căpăţânii, pe teritoriul judeţelor Argeş
şi Vâlcea, aflorează cea mai completă şi cea mai reprezentativă succesiune stratigrafică a
Avanfosei Carpatice (fig. 2).
Din punct de vedere geologic, rocile Avanfosei Carpatice de pe versantul sudic al Munţilor
Făgăraş şi Căpăţânii aparţin celor două mari diviziuni suprapuse (Avanfosa Getică şi Avanfosa
Dacică) ale acesteia şi se încadrează în toate cele trei subdiviziuni juxtapuse longitudinale
(Subunitatea Cutată, Subunitatea Marginală Internă şi Subunitatea Marginală Externă) şi în două
dintre subdiviziunile juxtapuse transversale (Zona Argeşană şi Zona Olteană).
Din punct de vedere geomorfologic, succesiunea stratigrafică a Avanfosei Carpatice din
versantul sudic al Munţilor Făgăraş şi Căpăţânii se situează pe teritoriul mai multor unităţi
morfografice majore: rocile Subunităţii Marginale Interne apar în cea mai mare parte pe arealul
Carpaţilor Meridionali şi numai parţial (extremitatea sudică) pe arealul Subcarpaţilor; rocile
Subunităţii Cutate aflorează pe teritoriul Subcarpaţilor; rocile Formaţiunii de Cândeşti din cadrul
Subunităţii Marginale Externe se găsesc pe arealul Piemontului (Podişului) Getic: numai
extremitatea nordică a acestora situându-se pe teritoriul Subcarpaţilor.
Trebuie specificat că, la Vest de Valea Dâmboviţei, în Sectorul Argeşan al Subcarpaţilor
dintre Topolog şi Dâmboviţa, rocile pliocene şi miocene, cutate împreună în timpul Fazei
Tectogenetice Valahe, sunt complet acoperite de către Formaţiunea de Cândeşti (Pleistocen
inferior) discordantă şi necutată. Această conjunctură stratigrafică, sesizată de Gh. Munteanu-
Murgoci încă din 1917 (care, însă, admitea că formaţiunile miocene cutate sunt acoperite de
formaţiunile pliocene necutate), a determinat că Subcarpaţii (controlaţi tectonic şi litologic, în cea
mai mare parte, de Subunitatea Cutată a Avanfosei Dacice) din Sectorul Argeşan să aibe aici o
laţime mică şi să se suprapună marginii sudice a Subunităţii Marginale Interne a Avanfosei
Dacice şi bordurii nordice a Formaţiunii de Cândeşti din Subunitatea Marginală Externă a
Avanfosei Dacice. În Sectorul Argeşan, Piemontul Getic (Muscelele) se extinde spre nord până la
limita cu Carpaţii Meridionali, Subcarpaţii având o lăţime redusă ca şi în Sectorul Mehedinţean
unde, de asemenea, Subunitatea Cutată a Avanfosei Dacice lipseşte datorită diminuării progresive
şi rapide, de la est la vest, pâna la dispariţie, a tectogenezelor neozoice din Subcarpaţii
Meridonali.
Ansamblul litostratigrafic evidenţiat de Subunitatea Marginală Internă a Avanfosei
Carpatice, care aflorează pe suprafeţe extinse în versantul sudic al Munţilor Făgăraş şi Căpăţânii,
sugerează (Stănoiu, 2003 a, c, d; 2004 a, b) sistemul depoziţional aluvial, reprezentat prin
faciesurile distale ale evantaielor aluviale deltaice (fan deltas) ce debuşau în zona de ţărm marin a
Bazinului Avanfosei Dacice; influenţa fluvială fiind reliefată prin aportul important de sedimente
detritice grosiere.
Teoretic, ciclicitatea litostratigrafică si termenii detritici grosieri din cadrul Avanfosei
Carpatice au fost controlate mai ales tectonic, eventual eustatic şi climatic. În cazul succesiunii
stratigrafice evidenţiate de Avanfosa Carpatică din regiunea versantului sudic al Muntilor Fagaraş
şi Căpăţânii, ca de altfel în toată avanfosa, se constată o perfectă corelare temporală a ciclurilor
litostratigrafice (care debutează aproape întotdeauna, prin roci detritice grosiere) cu ciclicităţile
tectogenetice paleogeografice şi morfogenetice.
Informaţiile geologice evidenţiază (fig. 2) că în cadrul succesiunii stratigrafice a Avanfosei
Carpatice din regiunea versantului sudic al Munţilor Făgăraş şi Căpăţânii, se conturează cinci
cicluri litostratigrafice (Ciclul Laramic, Ciclul Styric Vechi, Ciclul Styric Nou, Ciclul Moldav şi

33
Ciclul Valah), divizate în subcicluri, ce debutează, aproape întotdeauna, prin roci detritice
grosiere; toate fiind argumentate prin repetarea intermitentă a unor termeni litologici.
De la această regulă face excepţie numai Ciclul Styric Nou care debutează prin apariţia unor
roci (Şisturile cu Radiolari şi Marnele cu Spirialis) în facies marin, peste roci în facies lagunar
(Formaţiunea Evaporitică). Ciclurile litostratigrafice menţionate pot fi grupate într-un singur
supraciclu (Megaciclul Neozoic) şi se suprapun ciclurilor orogenetice, tectogenetice,
paleogeografice, morfogenetice etc.

Fig. 2 – Poziţia terminilor detritici grosieri din Avanfosa Carpatică de pe versantul sudic al Munţilor
Făgăraşului şi Căpăţânii, în cadrul ciclicităţii morfogenetice (Litostratigrafia după hărţile geologice, sc.
1:50.000 şi 1:200.000, editate de Institutul Geologic al României, cu completări)
B – Megaciclul Neozoic. B1 – Ciclul Laramic (Eocen-Burdigalian pro-parte). B1a – Stadiul Morfogenetic Laramic. B1b –
Stadiul Gliptogenetic Laramic. C – Subciclul Laramic s.s. (Eocen) D – Subciclul Pirinean (Oligocen Burdigalian pro parte). B2 –
Ciclul Styric Vechi (Burdigalian pro parte – Langhian). B2a – Stadiul Morfogenetic Styric Vechi. B2b – Stadiul Gliptogenetic
StyricVechi. B3 – Ciclul Styric Nou (Kossovian-Bessarabian inf.). B3a – Stadiul Morfogenetic Styric Nou. B3b – Stadiul
Gliptogenetic Styric Nou. B4 – Ciclul Moldav (Bessarabian sup-Dacian). B4a – Stadiul Morfogenetic Moldav. B4b – Stadiul
Gliptogenetic Moldav. B5 – Ciclul Valah (Pleistocen-Actual inclusiv). B5a – Stadiul Morfogenetic Valah. B5b – Stadiul
Gliptogenetic Valah. C – Subciclul (Epiciclul) Laramic s.s. D – Subciclul (Epiciclul) Pirinean. E – Conglomeratele de Călimăneşti
(Luteţian-Jpresian): conglomerate, brecii, nisipuri. 2 – Marnele de Olăneşti (Priabonian-Luteţian): alternanţă de marne şi gresii cu
intercalaţii de pietrişuri şi conglomerate. 3 – Conglomeratele de Cheia (Oligocen): Conglomerate cu nisipuri şi argile. 4 – Marnele
de tip Pucioasa (Oligocen-Miocen inf.): argile negre filtice, marnocalcare, nisipuri, sferosiderite, cu conglomerate şi nisipuri
grosiere şi cu marne cu blocuri. 5 – Gresiile de Muereasca (Miocen inf.): gresii grosiere cu intercalaţii de marne. 6 – Faciesul
Marnos (Miocen inf.): marne cu intercalaţii de nisip. 7 – Stratele de Gura Văii (Miocen inf. - ? Burdigalian): alternanţă de marne
siltice, nisipuri şi gresii, cu gipsuri şi tufuri. 8 – Conglomeratele de Măţău (Burdigalian): conglomerate şi nisipuri. 9 – Miocen
mediu-inf.: nisipuri şi argile roşii şi cenuşii, cu tufuri. 10 – Miocen mediu-inf.: pietrişuri şi nisipuri. 11 – Langhian: marne,

34
nisipuri şi tufuri, cu globigerine. 12 – Kossovian: Şisturi cu Radiolari, Marne cu Spirialis. 13 – Sare. 14 – Volhinian – Bessarabian
inf.: marne, argile, nisipuri, cu tufuri. 15 – Formaţiunea de Crasna (Bessarabian sup.): pietrişuri şi nisipuri cu concreţiuni, cu
tufuri. 16 – Meoţian: nisipuri, pietrişuri,argile. 17 – Ponţian: argile, marne, siltite, nisipuri, siltite cărbunoase. 18 – Dacian-
Romanian: nisipuri, argile, siltite, pietrişuri, cu cărbuni. 19 – Formaţiunea de Cândeşti = Formaţiunea de Frăteşti (Pleistocen inf.):
pietrişuri, nisipuri, argile, aluviale. 20 – Pleistocen mediu – Holocen: Depozite loessoide. 21 – Pleistocen mediu – Holocen:
pietrişuri, nisipuri, argile, fluviale.
Termenii detritici grosieri cu care debutează ciclurile litostratigrafice se situează la nivelul
cronostratigrafic al stadiilor morfogenetice (morfogenezele s.s.) definite prin ridicările şi
exondările zonelor montane (declanşate încă din timpul fazelor tectogenetice), asociate şi
“imediat” urmate de prăbuşirile zonelor depresionare, asigurând controlul tectonic decisiv asupra
ciclicităţii intermitente menţionate. Se poate, deci, aprecia că faciesul detritic grosier, care
marchează debutul ciclurilor şi epiciclurilor, a fost impus de activarea eroziunii pe arealul
carpatic (mai ales ca efect al ridicării lanţului muntos) şi de invazia domeniului acvatic marin în
Depresiunea Getică unde s-au depus sedimentele ce au generat formaţiunile de molasă ale
Avanfosei Carpatice.
Cele menţionate impun constatarea că Formaţiunea de Călimaneşti, detritică grosieră,
luteţian-ypresiană, evident discordantă, alcătuită din nisipuri şi conglomerate, corespunde
Stadiului Morfogenetic Laramic al ciclului morfogenetic cu acelaşi nume, care a debutat prin
ridicările şi exondările controlate mai ales de fenomenele de cutare şi şariaj sincrone Fazei
Tectogenetice Laramice.
Ciclul Laramic este perturbat (întrerupt) de Subciclul (probabil Epiciclul) Pirinean, care a
debutat tot printr-un termen detritic grosier (Formaţiunea de Cheia, oligogenă), discontinuu, mai
slab dezvoltat faţă de precedentul, reprezentat, de asemenea, prin nisipuri şi conglomerate.
Epiciclul Pirinean a fost motivat de Formaţiunea de Cheia (detritică grosieră), fiind argumentat
de prezenţa unei evidente Tectogeneze Pirineene, disjunctive şi plicative, în partea vestică a
Sectorului Meridional al Orogenului Carpatic (Stănoiu, 1999) şi în Balcani.
Debutul Ciclului Morfogenetic Styric Vechi este înregistrat, în cadrul succesiunii
stratigrafice din regiunea versantului sudic al Munţilor Făgăraş şi Căpăţânii, tot printr-un termen
detritic grosier (Formaţiunea de Măţău, burdigaliană) constituit din nisipuri şi conglomerate.
Echivalentele cronostratigrafice şi litostratigrafice ale Formaţiunii de Măţău sunt destul de bine
reprezentate în toată avanfosa, ca şi în restul unităţilor paleogeografice şi morfografice suprapuse
Orogenului Carpatic, demonstrând rolul important pe care l-a avut Faza Tectogenetică Styrică
Veche în deformările acestor terenuri, reprezentate mai ales prin Megastructura Styrică Veche
Externă şi prin Megastructura Styrică Veche Internă, şariate în bloc.
Debutul Ciclului Morfogenetic Styric Nou este marcat, în cadrul succesiunii litostratigrafice
a Avanfosei Carpatice din regiunea versantului sudic al Munţilor Făgăraşului şi Căpăţânii, prin
prezenţa rocilor în facies marin (Şisturile cu Radiolari şi Marnele cu Spirialis) peste roci în facies
lagunar (Formaţiunea Evaporitică). Rocile detritice grosiere badeniene sunt abundente numai în
extremitatea vestică a Avanfosei Carpatice, în judeţul Mehedinţi.
Faptul că, în cele mai multe cazuri, Ciclul Morfogenetic Styric Nou nu debutează prin roci
detritice grosiere ar putea sugera amploarea mică a ridicării Lanţului Carpatic în timpul şi imediat
consecutiv Fazei Tectogenetice Styrice Noi.
Debutul Ciclului Morfogenetic Moldav este înregistrat în succesiunea litostratigrafică a
Avanfosei Carpatice din judeţele Argeş şi Vâlcea printr-o altă unitate litostratigrafică detritică
grosieră (Formaţiunea de Crasna), uneori discordantă, reprezentată prin pietrişuri şi nisipuri.
Toate formaţiunile menţionate aparţin Subunităţii Marginale Interne a Avanfosei Carpatice.
Începutul Ciclului Morfogenetic Valah este marcat printr-o entitate litostratigrafică
predominant detritică grosieră (Formaţiunea de Cândeşti), de vârstă pleistocen inferioară,
necutată, reprezentată prin pietrişuri, nisipuri şi argile, care în regiunea dintre văile Dâmboviţa şi
Motru aparţine Subunităţii Marginale Externe a Avanfosei Dacice şi se dispune discordant peste

35
formaţiunile miocen-pliocene (din cadrul Subunităţii Cutate a Avanfosei Dacice) deformate
împreună (plicativ şi disjunctiv) în timpul Fazei Tectogenetice Valahe.

Concluzii
Se constată că ciclicitatea intermitentă neozoică, orogenetică (tectogenetică, morfogenetică)
şi paleogeografică, evidenţiată de Orogenul Carpatic, este fidel înregistrată în cadrul succesiunii
stratigrafice a avanfosei din regiunea versantului sudic al Munţilor Făgăraş şi Căpăţânii prin
existenţa a cinci cicluri litostratigrafice (Ciclul Laramic, Ciclul Styric Vechi, Ciclul Styric Nou,
Ciclul Moldav, Ciclul Valah), caracteristice unităţilor paleogeografice şi morfografice ale
Orogenului Alpin Carpatic, divizate în epicicluri, toate debutând aproape întotdeauna cu termeni
detritici grosieri. Aceşti termeni detritici grosieri marchează stadiile morfogenetice
(morfogenezele s.s.), care corespund începutului ciclurilor morfogenetice, iar termenii superiori,
mai fini, marchează stadiile gliptogenetice (gliptogenezele), care corespund sfârşitului ciclurilor
morfogenetice. Cele cinci cicluri orogenetice (tectogenetice, morfogenetice), paleogeografice şi
litostratigrafice evidenţiate de Avanfosa Carpatică din regiunea versantului sudic al Munţilor
Făgăraş şi Căpăţânii, au fost intim controlate, mai ales tectonic, de principalele faze
tectogenetice (Faza Laramică, Faza Styrică Veche, Faza Styrică Nouă, Faza Moldavă, Faza
Valahă), care au deformat Orogenul Carpatic în timpul Neozoicului. Ciclicitatea menţionată şi-a
pus amprenta, mai mult sau mai puţin, asupra teritoriului întregului Orogen Carpatic.

BIBLIOGRAFIE
1.Badea L., 1963, Depresiunea Subcarpatică dintre Bistriţa VâlcIi şi Olt, Probl. de Geogr., XI, Bucureşti;
2.Badea L., 1967, Subcarpaţii dintre Cerna Olteţului şi Gilort, Edit. Acad. R.S.R., Bucureşti;
3.Coteţ P., 1976, Geomorfologia României, Edit.Tehnică, Bucureşti;
4.Filipescu G. M., ,1942, Recherches geologiques sur le NO de l'Oltenie, Bul. Soc. Rom. Geol., V, Bucureşti;
5.Huică I., 1977, Studiul geologic al depozitelor miocene şi pliocene dintre Valea Sohodol şi Valea Bistriţa,
judeţul Gorj (Depresiunea Getică), An. Inst. Geol. Geofiz., LI, Bucureşti;
6.Jipa D., 1997, Late Neogene-Quaternary evolution of the Dacian Basin (Romania), An analisys of
sediment thickness patern, Geo-Eco-Marina, 2/1997, Nat. Inst. Marine Geol. and Geo-Ecology, Bucureşti;
7.Jipa D., 2000, Evoluţia sedimento-genetică a Bazinului Dacic (Ponţian-Pleistocen), Simp. Naţ. 100 de ani
de hidrogeol. modernă în România, Asoc. Hidrogeol. din România;
8.Marinescu F., Ghenea C., Papaianopol I., 1981, Stratigraphy of the Neogene and the Pleistocene
Boundary, Carp. - Balk. Assoc., XII Congr., Guide to Excursion A6, Bucharest – Romania, 1981, Publ. Inst. Geol.
Geophys., Bucharest;
9.Mrazec L., 1900, Contribution a l'etude de la depression subcarpatique, Bul. soc. Şt., IX/6, Bucureşti;
10.Murgoci-Munteanu Gh., 1907, Terţiarul din Oltenia, An. Inst. Geol. Rom., I/1, Bucureşti;
11.Papaianopol I, Jipa D., Marinescu F., Ţicleanu N., Macaleţ R., 1995, Upper Neogene from the Dacic
Basin, Roum. Journ. for Stratigraphy, 76/1, Geol. Inst. Roum., Bucharest;
12.Popescu-Voiteşti I., 1935, Evoluţia geologică a pământului românesc, Muz. Geol.-Min. al Univ. din Cluj,
V/2, Cluj;
13.Posea Gr., 2002, Geomorfologia României, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti;
14.Săndulescu M., 1984, Geotectonica României, Edit. Tehnică, Bucureşti;
15.Stănoiu I, 1999, Studiul geologic al Autohtonului Danubian din cursul superior al Văii Motru în contextul
general al Danubianului Extern, Teză de doctorat, Fac. Geol. Geofiz., Univ. Bucureşti;
16.Stănoiu I., 2002 a, Implicaţiile controlului geologic asupra evoluţiei geomorfologice a teritoriului judeţului
Vâlcea, analizate în contextul general regional, "Geografia Judeţului Vâlcea - teorie şi practică", Rm.Vâlcea;
17.Stănoiu I., 2002 b, O nouă ipoteză asupra geodinamicii curburilor carpatice, rezumat, Prima Ses. a
Fundaţiei “Ion Atanasiu”, 30.11.2002, Bucuresti;
18.Stănoiu I., 2002 c, Controlul geodinamic asupra morfodinamicii şi morfografiei Carpaţilor Meridionali, în
context general, regional, Com. Geogr., VI, Fac. Geogr., Univ. Bucureşti;

36
 19.Stănoiu I., 2003 a, O nouă ipoteză asupra geodinamicii curburilor carpatice cu implicaţii morfodinamice,
morfogenetice, morfometrice şi seismologice, Bul. Ştiinţ., 2-3/2003, Univ. din Piteşti, Facultatea de Ştiinţe;
20.Stănoiu I., 2003 b, Subcarpaţii şi Avanfosa Carpatică, Bul. Ştiinţ., 2-3/2003, Univ. din Piteşti, Facultatea
de Ştiinţe;
21.Stănoiu I., 2004 a, Aspecte generale ale controlului tectogenetic asupra morfogenezei teritoriilor
suprapuse Orogenului Carpatic, Geotop, 1, Publicaţia Fundaţiei “Ion Atanasiu”, Bucureşti;
22.Stănoiu I., 2004 b, Evoluţia spaţio-temporală divergentă a principalelor văi extracarpatice evidenţiată de
controlul geologic asupra geomorfologiei Subcarpaţilor, Geotop, 1, Publicaţia Fundaţiei “Ion Atanasiu”, Bucureşti;
23.* * *, Hărţile geologice ale României, sc. 1:200.000, redactate şi publicate de Inst. Geol. Rom., Bucureşti;
24.* * *, Hărţile geologice ale României, sc. 1:50.000, redactate şi publicate de Inst. Geol. Rom., Bucureşti;
25.* * * , 1960, Monografia Geografică a R.P.R., I, Edit. Acad. Bucureşti;
26.* * *, 1983, Geografia României, Geografia fizică (coord. L. Badea, G. Gâştescu, V. Velcea), Edit. Acad.
Rom., Bucureşti;
27.* * *, 1992, Geografia României, Regiunile Subcarpatice (coord. L. Badea), Edit. Acad. Rom., Bucureşti.

Arnota (Munţii Buila-Vânturariţa) - cariera de calcar

37
 O NOUĂ IPOTEZĂ ASUPRA GEODINAMICII
OROGENULUI CARPATIC*
ION STĂNOIU

S-a prezentat o nouă ipoteză asupra geodinamicii Orogenului Carpatic cu implicaţii majore asupra
tectonicii, paleogeografiei, stratigrafiei, geomorfologiei şi genezei curburilor carpatice.

1. Introducere
Numeroşi cercetători români (Săndulescu M., Aioanei V., Berza T., Bădescu D., Bedelean
H., Constantin P., Diaconescu V., Gîrbacea R, Han H., Mogoş P., Seghedi I., Strusievicz R.,
Szakas A. etc.) au adus contribuţii valoroase la elucidarea geodinamicii curburilor carpato-
balcanice, prin redactarea unor lucrări importante: Săndulescu (1984; 1988 a,b; 1989), Aioanei
(1998), Debelmas et. al. (1980), Hyppolite et. al. (1999), Hyppolite, Săndulescu (1996), Kovac et.
al. (1998), Mason et. al. (1998), Linzen et. al. (1998), Ratschbacher et. al. (1993), Schmidt et. al.
(1998). Trebuie, de asemenea, remarcate contribuţiile valoroase aduse de Csontos et. al. (1991),
Debelmas, Săndulescu (1987), Dewey (1973), Horvath (1983), Kovacs (1982), Kovacs et. al.
(1998), le Pichon et. al. (1988), Morley (1993), Rakus (1998), Rakus et al. (1998), Roiden, Baldi
(1998), Roiden et. al. (1982), Săndulescu (1988a, 1989, 1994), Stănoiu (1973), Stille (1953) etc.
Din majoritatea lucrărilor amintite reiese că amplificarea curburilor carpato-balcanice s-a produs
în Mezozoic (Cretacic) şi/sau Terţiar, evidenţiindu-se rolul eforturilor tectonice dirijate de la
interior spre exterior şi prăbuşirea zonelor interne.

2. Aspecte geodinamice şi implicaţiile lor

Conform unei noi ipoteze (Stănoiu, 2002 a, 2003), informaţiile existente sugerează că
Aliniamentul Periadriatic (transcurent, dextru, cu translaţii pe orizontală de peste 300 km) se
continuă spre E cu Aliniamentul Sudtransilvan (definit de Săndulescu, 1984) ce evidenţiază
caractere identice, formând Aliniamentul Periadriatic -Sudtransilvan. La "intrarea", dinspre V, în
Depresiunea Panonică, Aliniamentul Periadriatic-Sudtransilvan se ramifică într-un fascicul
divergent de falii în virgaţie, grupate în două sisteme principale: Sistemul Nordtransilvan,
orientat în general NE-SV, situat la N de aliniamentul menţionat şi Sistemul Sava-Vardar, orientat
în general NV-SE, cantonat la S de aliniamentul amintit (fig. 1 a).
Mecanismul geodinamic de formare a curburilor carpatice este conceput (fig.1) ca
rezultatul unei transpoziţii tectonice realizate prin însumarea efectelor a numeroase deformări,
(decroşări, flexuri, laminări, îndoiri, curbări, rotiri), cu dimensiuni foarte diferite (milimetrice-
kilometrice), produse la intersecţia dintre unităţile litostratigrafice, paleogeografice şi tectonice
ale orogenului (mai plastice = incompetente faţă de cele ale vorlandului) cu numeroasele structuri
tectonice rupturale: mai ales cele ale Sistemului (în principal Aliniamentul) Periadriatic
Sudtransilvan orientat E-V, cele ale Sistemului Nordtransilvan şi cele ale Sistemului Cerna - Baia
de Aramă - Rudăria (orientat predominant NE - SV în partea vestică a Carpatilor Meridionali şi E
- V în partea estică) etc.
Informaţiile existente evidenţiază că, la intersecţia cu Aliniamentul Periadriatic
Sudtransilvan, unităţile litostratigrafice şi tectonice ale Orogenului Carpatic descriu, în plan
orizontal, o deformare gigantică (Megastructura Timişoara - Braşov - Focşani) de tip flexură -
cută falie: segmentul de orogen al Carpaţilor Orientali - Podişului Transilvaniei -Carpaţilor

38
Apuseni, situat la nord de aliniamentul menţionat, a fost puternic împins spre exterior
________________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2003, Rm. Vâlcea.
(odată cu compartimentul nordic al aliniamentului amintit), curbat, rotit dextru şi deformat intens
prin cutare şi şariaje cu vergenţe net predominante externe, rezultând Curbura Vrânceană,
mai strânsă în regiunile interne (în Apuseni) şi mai largă în cele externe (în Orientali), iar
segmentul de orogen al Carpaţilor Meridionali, din compartimentul sudic al aliniamentului
menţionat, a fost, de asemenea, curbat, rotit dextru, îndoit şi împins puternic spre E (pe "falie"),
mai ales în extremitatea estică, rezultând Curbura Mehedinţeană. Deformările menţionate,
cauzate în mod principal de deplasarea spre E, cu circa 300 km, a compartimentului nordic al
Aliniamentului Periadriatic-Sudtransilvan, au indus (în afara efortului principal, orientat
predominant de la vest spre est, cantonat în compartimentul nordic amintit) şi o serie de eforturi
transversale, orientate de la interior spre exterior, în Carpaţii Meridionali (argumentând scurtarea
de scoarţă prin cutări şi şariaje, mai ales cretacice, formarea magmatitelor banatitice prin
supraîmpingere =supraducţie, vergenţele externe ale cutelor şi şariajelor) şi de la exterior spre
interior, în Carpaţii Apuseni (explicând vergenţa internă a şariajelor Transilvanidelor) şi în
Carpaţii Orientali (justificând retroşariajele) (fig. 1 b).
În Neozoic, prin aducerea segmentului de orogen al Carpaţilor Meridionali într-o poziţie
aproape paralelă cu Aliniamentul Periadriatic-Sudtransilvan, eforturile tectonice de curbare şi
rotire, manifestate aici, s-au micşorat foarte mult, determinând încheierea activităţii tectonice
intense (şariaje şi cutări de amploare) în timpul Tectogenezei Laramice şi apariţia Avanfosei
Getice = Paleogene. Această afirmaţie este argumentată de intensitatea slabă a tectogenezelor
neozoice (progresiv şi rapid diminuate de la E la V) din avanfosa Carpaţilor Meridionali, de
îngustarea, până la dispariţie spre V, a Moldavidelor şi, în continuare, a avanfosei, de apariţia, în
Avanfosa Getică, a formaţiunilor de molasă încă din Paleogen, cât şi de faptul că, în Carpaţii
Meridionali, tectogeneza principală s-a încheiat la sfârşitul Cretacicului. Avanfosa Dacică
(Miocen-Cuaternară), care evidenţiază cea mai largă dezvoltare şi cea mai intensă tectonizare în
apexul Curburii Vrâncene, motivează şi argumentează o puternică amplificare a acestei curburi în
intervalul Miocen-Cuaternar, până în Actual inclusiv.
Vergenţele încălecărilor evidenţiate de structurile tectonice disjunctive din Depresiunea
Focşani (Tărăpoancă et. al. 2003) sugerează o repartizare a eforturilor tectonice conformă
mecanismului geodinamic amintit, impus mai ales de deplasarea spre est a compartimentului
nordic al Aliniamentului Periadriatic - Sudtransilvan.
Traseul curbiliniu (încadrat în alura Curburii Mehedinţene), evidenţiat de structurile
plicative (Anticlinalul Vârful lui Stan, Sinclinalul Bahna, Sinclinalul Godeanu, Sinclinalul Porţile
de Fier) paleogene, probabil pirineene, ale Sistemului Bahna - Godeanu (Stănoiu, 1999) şi de
structurile disjunctive (mai ales ale Aliniamentului Cerna), transcurente, dextre, paleogen -
miocene, din cadrul Sistemului Cerna - Baia de Aramă - Rudăria (Stănoiu, 1999), demonstrează
că structurile tectonice, plicative şi disjunctive, menţionate, s-au format sincron cu amplificarea
neozoică a Curburii Mehedinţene (implicit şi a Curburii Vrâncene) şi că structurile tectonice ale
Sistemului Cerna - Baia de Aramă - Rudăria au contribuit, mai ales cu ajutorul importantelor
deplasări pe orizontală ale compartimentelor (în jur de 30 - 40 km: Stănoiu, 1973, 1978, 1999;
Berza, Drăgănescu, 1988), la formarea şi amplificarea, prin transpoziţie tectonică, a curburilor
carpatice, alături de structurile tectonice ale Sistemelor Nordtransilvan şi mai ales Periadriatic -
Sudtransilvan, orientat aproximativ E – V. Din cadrul Sistemului Periadriatic – Sudtransilvan fac
parte Aliniamentul Periadriatic - Sudtransilvan, transcurent dextru, mezozoic - neozoic;
Aliniamentul Bistra - Strei (Studiat de Ratschbacher et. al., 1993), transcurent dextru, cu o
deplasare pe orizontală de cel puţin 100 km, mezozoic (anterior şi eventual sincron Jurasic -

39
Cretacicului inferior) - paleogen - miocen şi cele două decroşări dextre (paleogene, probabil
pirineene), transversale, din Podişul Mehedinţi, orientate E - V, considerate ca implicate în
procesul de geneză a curburilor carpatice (Stănoiu, 1973, 1999, 2003). Vârsta mezozoică a
Aliniamentului Bistra - Strei este motivată de faciesurile relativ diferite, ale Bazinului Reşiţa -
Haţeg - Codlea (Jurasic - Cretacic Inferior), din Zona Reşiţa, din regiunea Haţegului şi din
regiunea Codlea -Vulcan.
În afara celor semnalate există şi alte argumente care infirmă rolul predominant al
subîmpingerii (subducţiei) „Pintenului Valah" în formarea curburilor carpatice şi, implicit, în
geodinamica specifică Orogenului Carpatic, care arată că în timpul Neozoicului a fost amplificată
mai ales Curbura Vrânceană şi care demonstrează că deformările, responsabile de geodinamica
particulară carpatică, au fost impuse mai ales de deplasarea spre E, cu circa 300 km, a
compartimentului nordic al Aliniamentului Periadriatic - Sudtransilvan şi de translaţiile pe
orizontală suferite de compartimentele structurilor tectonice disjunctive ale Sistemelor
Periadriatic - Sudtransilvan, Nordtransilvan şi Cerna - Baia de Aramă -Rudăria, având ca rezultat
combinat o împingere diferenţiată şi intermitentă, predominantă spre exterior, a orogenului peste
vorland, cu toate consecinţele geodinamice (tectonice, paleogeografice) şi litostratigrafice. Printre
argumentele menţionate, care infirmă rolul predominant al subîmpingerii (subducţiei)
„Pintenului Valah” în geodinamica specifică Orogenului Carpatic şi implicit în geneza curburilor
carpatice, se remarcă: tranziţia directă, fără scurtări de scoarţă, între Prebalcani şi Platforma
Moesică; neînregistrarea structurilor tectonice disjunctive ale vorlandului (care erau considerate
responsabile de deformarea orogenului prin intermediul fenomenului de subducţie) în cadrul
unităţilor litostratigrafice, paleogeografice şi tectonice ale orogenului (în cadrul acestor unităţi
sunt evidenţiate numai structurile tectonice disjunctive din cadrul orogenului); localizarea
tectogenezelor, principale, mezozoice şi neozoice, din cadrul orogenului şi avanfosei (structurile
tectonice şariate, de mare amploare, cretacice, sunt cantonate aproape în exclusivitate la nord de
Dunăre, în Carpaţi; Tectogenezele Styrice, evidenţiate în Carpaţi şi Subcarpaţi, nu se cunosc la
sud de Dunăre, în Balcani; Tectogeneza Moldavă este evidenţiată între Motru şi Premysl;
Tectogeneza Valahă apare între văile Motru şi Trotuş; argumente pentru o Tectogenză Pasadenă
sunt evidente numai în avanfosa din regiunea Vrancea, în apexul Curburii Vrâncene); repartizarea
spaţio-temporală a intensităţii tectogenezelor alpine importante, în cadrul orogenului şi avanfosei
(aproape toate structurile tectonice cretacice, şariate, de mare amploare, caracteristice Carpaţilor,
se continuă în Balcani cu structuri tectonice disjunctive verticale si subverticale; Tectogenezele
Styrice evdenţiază intensitatea maximă în Carpaţii Orientali şi Vestici şi sunt progresiv diminuate
de la E la V, până la dispariţie între Dâmboviţa şi Dunăre; Tectogenză Moldavă a avut
intensitatea maximă în Carpaţii Orientali şi s-a diminuat treptat, de la E la V, în Avanfosa
Meridională, până la Valea Motrului; Tectogeneza Valahă etalează o intensitate maximă în
apexul Curburii Vrâncene, progresiv diminuată spre V până la Valea Motrului şi spre N până la
Valea Trotuşului) etc. Trebuie menţionat că în condiţiile (argumentate în acest paragraf) lipsei
dovezilor care să susţină rolul subîmpingerii („Pintenului Valah") în formarea Curburii
Mehedinţene, deplasările compartimetelor structurilor tectonice disjunctive din cadrul
vorlandului ar fi generat o Curbură Vrânceană orientată invers (cu convexitatea spre interior) faţă
de cea actuală, în cazul unei geodinamici controlate mai ales de subîmpingere.
Cele arătate au impus concluzia că magmatitele neozoice din Carpaţii Orientali şi din
Carpaţii Vestici, prezente numai la N de Aliniamentul Periadriatic - Sudtransilvan, între Braşov
şi Viena, nu sunt rezultatul decisiv al subîmpingerii (subducţiei) vorlandului, formarea lor fiind
controlată predominant de supraîmpingerea (supraducţia) orogenului peste vorland, indusă mai
ales de deplasarea spre E, cu circa 300 km, a comparitmentului nordic al aliniamentului amintit şi
de deplasările compartimentelor structurilor tectonice ale Sistemelor Nordtransilvan şi
Periadriatic-Sudtransilvan, concomitent cu consumarea, în parte, a Pseudoprismei de Acreţie

40
Moldave reprezentată prin flişul paleogen-miocen al Moldavidelor.
Încadrarea reapartizării areale actuale a faciesurilor foarte asemănătoare ale formaţiunilor
paleogen - miocen inferioare, cu cărbuni, din Depresiunea Transilvaniei şi din bazinele
intramontane ale Carpaţilor Meridionali şi Balcanilor, în contextul geodinamic carpatic prezentat

Fig. 1: a – Mecanismul geodinamic general de formare a Subsistemului Bazinal Panono-transilvan (R-areal cu regim tectonic predominant
distensional, favorabil prăbuşirii crustei terestre prin horsturi şi mai ales prin grabene); b – Mecanismul geodinamic general de formare a
curburilor carpatice şi a structurilor cutate şi şariate din Orogenul Carpatic OND – Orogenul Norddobrogean. DI – Dacide Interne. V – Vardaride.
T – Transilvanide. P – Piennide. M – A – Dacide Mediane – Dacide Externe – Dacide Marginale – Moldavide – Avanfosă (Subunitatea Marginală
Internă şi Subunitatea Cutată). F – Vorlandul Carpatic. P – ST – Aliniamentul Periadriatic-Sudtransilvan. NT – Aliniamentul Nordtransilvan. B –
Aliniamentul Balaton. BV – Aliniamentul Bogdan-Vodă. 1 – aliniamentele Sistemului Norttransilvan. 2 – aliniamentele Sistemului Sava-Vardar.
3 – Aliniamenul Cerna. 4 – Aliniamentul Bistra-Strei. 5 – Aliniamentul Baia de Aramă. 6 – Falia Obârşia-Brbina. 7 – Falia Isverna-Ponoarele. 8 –
Aliniamentele disjunctive din cadrul Vorlandului. 9 – eforturi tectonice de curbare şi rotire. 10 – eforturi tectonice transversale induse de curbarea
şi rotirea segmentului de orogen situat la nord de Aliniamentul Periadriatic-Sudtransilvan. 11 – eforturi tectonice transversale induse de curbarea

41
şi rotire segmentului de orogen situat la sud de Aliniamentul Periariatic-Sudtransilvan. 12 – efortul tectonic principal, regional, rezultat ca efect al
deplasării spre est, cu 300km, a compartimentului nordic al Aliniamentului Periadriatic-Sudtransilvan.a – Tectogeneza Styrică. b – Tectogeneza
Moldavă. c – Tectogeneza Valahă. d – Tectogeneza Pasadena. e – Efort tectonic rezultat din translaţiile pe orizontală ale structurilor tectonice
disjunctive din cadrul Orogenului Carpatic. f – Efortul tectonic rezultat din subîmpingerea vorlandului.

în această lucrare (deplasarea spre E, cu circa 300 km, a compartimentului nordic al

Aliniamentului Periadriatic - Sudtransilvan; translaţiile dextre ale compartimentelor
aliniamentelor Sistemelor Periadriatic - Sudtransilvan şi Cerna - Baia de Aramă - Rudăria;
translaţiile compartimentelor aliniamentelor Sistemului Nordtransilvan, etc.) demonstrează că în
timpul Paleogen - Miocenului inferior, teritoriile actuale ale Bazinului Transilvaniei şi Carpaţilor
Meridionali aparţineau unui areal depoziţional unitar, comun cu cel al Balcanilor şi Depresiunii
Panonice, caracterizat prin Faciesul Intracarpatic = Panonic - Saulea, 1967 - (diferit faţă de
Faciesul Extracarpatic), situat mult mai la V faţă de Actual şi că în intervalul Paleogen - Actual,
teritoriile Carpaţilor Meridionali (în special partea estică) şi mai ales cele ale Bazinului
Transilvaniei, au fost puternic împinse spre exterior (predominant spre E) şi rotite dextru,
concomitent cu amplificarea importantă a curburilor carpatice, cu deformările impuse în principal
de Tectogenezele (Styrică Veche, Styrică Nouă, Moldavă şi Valahă) neozoice, cu formarea
magmatitelor neozoice din Carpaţii Orientali etc.
Există şi alte informaţii care sugerează că cea mai mare mobilitate a crustei terestre din
România s-a situat şi se situează în apexul Curburii Vrâncene, pe traseul Aliniamentului
Periadriatic - Sudtransilvan, argumentând continuarea şi în prezent a amplificării acestei curburi:
cea mai groasă crustă terestră din România, realizată probabil prin cutare şi şariaj, este situată în
regiunea Braşovului; perimetrul cu cea mai mare deformare a teraselor fluviale din România este
situat în regiunea proximal extracarpatică dintre Trotuş şi Dâmboviţa; cea mai mare ridicare
cuaternară a Carpaţilor s-a realizat în sectorul Curburii Vrâncene; Depresiunea Focşani
evidenţiază cea mai mare subsidenţă neogen-cuaternară din România; cea mai ridicată rată a
coborârii actuale a crustei terestre din România se realizează în perimetrul Ploieşti-Râmnicu
Sărat; perimetrul de maximă seismicitate actuală din România este situat în regiunea Focşani; în
Subcarpaţii Vrancei sunt argumente pentru o Tectogeneză Pasadenă, intracuaternară.
În concluzie, perimetrul seismic din regiunea Focşani este cantonat în arealul cu cea mai
mare mobilitate a crustei terestre din România, situat la exteriorul apexului Curburii Vrâncene
(care se amplifică şi în prezent), pe prelungirea estică a Aliniamentului Periadriatic-
Sudtransilvan, unde se întâlnesc cinci unităţi regionale majore ale crustei terestre (Orogenul
Carpatic, Orogenul Norddobrogean, Platforma Europei Orientale, Platforma Scitică, Platforma
Moesică) şi unde se intersectează şapte aliniamente tectonice disjunctive majore profunde
(Aliniamentul Perioadriatic - Sudtransilvan, "Falia" Peceneaga Camena, "Falia" Trotuşului,
„Falia" Bistriţei, "Falia" Vasluiului, "Falia" Şiretului, "Falia" Solca). Se constată că toate
epicentrele active (figurate de Atanasiu, 1961) sunt situate pe traseul (dar mai ales la intersecţia)
aliniamentelor menţionate, ceea ce confirmă constatarea majorităţii cercetătorilor (inclusiv
Atanasiu, 1961) că aceste structuri tectonice reprezintă aliniamente importante de sensibilitate
seismică. Repartizarea spaţială a hipocentrelor cutremurelor sugerează că acestea sunt cuprinse
într-un plan puternic înclinat spre V (aşa cum s-a arătat de alţi cercetători), situat în cadrul
vorlandului, care ar putea fi rezultatul eforturilor (manifestate şi în prezent) de supraîmpingere a
Orogenului Carpatic peste vorland, cantonate mai ales în apexul Curburii Vrâncene.
Cutremurele din apexul Curburii Vrâncene (pentru care am arătat că există argumente în
favoarea unei amplificări prelungite până în Actual inclusiv) pot fi explicate prin coborârea crustei
din Depresiunea Focşani (a Avanfosei Dacice), controlată de geodinamica Aliniamentului
Periadriatic - Sudtransilvan, la care se adaugă şi deplasările compartimentelor structurilor
tectonice rupturale din cadrul Vorlandului Carpatic, ce au impus aducerea rocilor din păturile
inferioare ale litosferei, la adâncimi mari (adâncimea majorităţii hipocentrelor Cutremurelor

42
Vrâncene a fost estimată între 50 şi 150 km), determinând, prin creşterea treptată a presiunii şi
temperaturii, realizarea unor transformări fizico-chimice bruşte, probabil de tipul schimbărilor de
fază, cu degajări importante de energie.
Informaţiile existente sugerează că mişcările intermitente ale compartimentelor
structurilor tectonice menţionate (Sistemul Periadriatic-Sudtransilvan, Sistemul Nordtransilvan,
Sistemul Cerna - Baia de Aramă - Rudăria), în perioada Cretacic-Cuaternar, au generat curburile
carpatice şi au produs structuri tectonice cutate şi şariate. În cadrul Orogenului Carpatic se
remarcă şapte megastructuri importante (cu numeroase digitaţii în releu, necorelabile), şariate în
bloc, ale căror fronturi sunt corelabile la scară regională: Megastructura Austrică (Pânza Getică
Austrică); Megastructurile Subhercinice (Internă=Pânza? Dacidelor Interne şi Externă=Pânza
Supragetică) Megastructura Laramică (Pânza Getică Laramică=Pânza Bucovinică) ce a indus
şariaje importante în cadrul unităţilor subjacente (Pânzele Danubiene); Megastructura Styrică
Veche Internă (Pânza de Măgura - Petrova); Megastructura Styrică Veche Externă (Pânza de
Audia - Cernahora - Dukla); Megastructura Styrică Nouă (Pânza de Tarcău - Skiba - Skole) şi
Megastructura Moldavă (Pânza Subcarpatică - Strebnic).
Brachianticlinalul Bihorului, sincron deformărilor postcretacice de curbare şi rotire dextră
din partea internă (Curbura Peribihoreană: Sănduleascu, 1984), mai strânsă, a curburii Vrâncene,
explică formarea Semiferestrei Bihorului (cu "Autohtonul" de Bihor în zona centrală) şi a
„vergenţelor aberante" ale şariajelor Dacidelor Interne din Apuseni.
Din cele menţionate se deduce că direcţia traseului iniţial al Geosinclinalului Carpatic, în
timpul Triasicului, este reprezentată, cel mai fidel, de direcţia aliniamentului Alpilor şi Balcanilor;
traseul actual, foarte deformat, al Orogenului Carpatic, fiind rezultatul mai ales al deplasării
puternice spre exterior a compartimentului nordic al Aliniamentului Periadriatic- Sudtransilvan şi
al translaţiilor compartimentelor aliniamentelor Sistemelor Periadriatic - Sudtransilvan,
Nordtransilvan şi Cerna- Baia de Aramă - Rudăria, în intervalul Cretacic-Actual.
Se pare că există structuri tectonice importante, profunde, mai ales transcurente
(aliniamente ezitante, aşa cum este Aliniamentul Periadriatic - Sudtransilvan), care în unele
perioade şi în anumite unităţi (mai ales zonele geosinclinale mobile), nu s-au impus ruptural şi în
păturile superficiale sedimentare, mai incompetente, aici ele fiind evidenţiate predominant prin
deformări plastice, afirmaţie susţinută şi de experienţele efectuate de R.W. Brown (1928; din L.U.
de Sitter, 1969) asupra falierii de decroşare, prin care s-a constatat că „falia de rupere nu
pătrunde şi într-un strat deosebit de incompetent". Cele mai multe dintre structurile tectonice
menţionate reprezintă probabil nişte transformante, ca şi Aliniamentul Periadriatic -
Sudtransilvan care sugerează o implicare în configuraţia Orogenului Alpin din vestul Europei şi
în geodinamica Curburii Euxinice a Orogenului Norddobrogean.
Deosebirile litostratigrafice, paleogeografice, tectonice şi cele referitoare la intensitatea
metamorfismului alpin, existente între segmentul de Orogen Alpin şi segmentul de Orogen
Carpatic, pot fi puse pe seama faptului că geodinamica Orogenului Alpin a fost controlată de
fenomenul de subîmpingere (subducţie), pe când în geodinamica segmentului de Orogen Carpatic
s-a implicat în mod hotărâtor fenomenul de supraîmpingere (supraducţie) ca rezultat mai ales al
deplasării spre E, cu circa 300 km, a compartimentului nordic al Aliniamentului Periadriatic-
Sudtransilvan), care a impus o evoluţie deosebită (şi faţă de segmentul de Orogen Balcanic) cu
rezultate geologice, geofizice şi geomorfologice diferite, justificând denumirea de Orogen
Carpatic.
Structurile tectonice rupturale ale Sistemelor Timişoara-Oradea-Satu Mare (orientat NNE-
SSV şi denumit Grabenul Senonian de către Săndulescu, 1984), Vestapusenidic (orientat NNV-
SSE), Bogdan Vodă (orientat E-V şi definit de Săndulescu, 1984) şi Periadriatic-Sudtransilvan,
au contribuit (alături de structurile tectonice ale sistemelor disjunctive menţionate), în timpul
Neozoicului, la formarea, compartimentarea, conturarea şi delimitarea Depresiunii Panonice,

43
Depresiunii Transilvaniei, Carpaţilor Orientali, Carpaţilor Meridionali şi a Carpaţilor Apuseni. În
Depresiunea Panonică, Sistemul Timişoara - Oradea - Satu Mare mai este reprezentat prin
Aliniamentele Gătaia-Buziaş-Lucareţ-Lipova şi Surducu Mare-Lugoj, iar Sistemul
Vestapusenidic pare să fie reprezentat prin Aliniamentul Gătaia-Surducu Mare şi prin
Aliniamentul Dealurilor Buziaşului, care au contribuit la delimitarea spre SV a Bazinului
(Depresiunii) Caransebeş. Sistemul Caransebeş-Mehadia, orientat N-S, este reprezentat prin
Aliniamentele Caransebeş-Mehadia (din România), Danubian şi Tisa (din Ungaria). Sistemele
Periadriatic-Sudtransilvan, Nordtransilvan, Sava-Vardar şi Timişoara-Oradea-Satu Mare au fost
active în Paleogen şi Neogen, cu debuturi în Mezozoic. Sistemul Vestapusenidic a fost foarte activ
în Karpatian-Badenian şi ulterior (Kovak et al., 1988). Sistemul Caransebeş-Mehadia pare să fie
cel mai nou, Badenian - Pliocen. Structurile Aliniamentelor Timişoara - Oradea - Satu Mare şi
Vestapusenidic au facilitat apariţia la suprafaţă, sau cât mai aproape de suprafaţa terestră, a apelor
termo-minerale din regiunea Carpaţilor Apuseni şi de pe rama estică a Depresiunii Panonice.
Se constată că graniţa dintre stilul tectonic al Carpaţilor Orientali, caracterizat prin
structuri tectonice longitudinale disjunctive (Sistemul Giurgeu - Ciuc-Sfântu Gheorghe –Braşov -
Câmpulung, care a determinat formarea bazinelor şi depresiunilor intermontane, a favorizat
eruptia neozoică a magmelor, a înlesnit apariţia la suprafaţă a apelor minerale, a contribuit,
împreună cu structurile tectonice, la controlul sistemelor şi aliniamentelor morfografice
principale etc.) şi plicative, orientate predominant N - S şi stilul tectonic al Carpaţilor
Meridionali, caracterizat în partea estică (la contactul cu Carpaţii Orientali) prin structuri
tectonice longitudinale, disjunctive şi plicative, orientate E - V (care au controlat sistemele şi
aliniamentele morfografice principale), se realizează aproximativ la nivelul Aliniamentului
Holbav situat spre est de gnaisul cu acelaşi nume. Aliniamentul (disjunctiv) Giurgeu – Ciuc -
Sfântu Gheorghe - Braşov - Câmpulung, suprapus perfect - în extremitatea sudică -
aliniamentului de sensibilitate seismică figurat de Ion Atanasiu în anul 1961, a controlat şi
formarea Culoarului Câmpulung - Braşov, care reprezintă limita geomorfologică cea mai bine
argumentată dintre Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Orientali. Graniţa menţionată fost controlată
de geodinamica particulară a Orogenului Carpatic, dirijată mai ales de deplasarea spre est a
compartimentului nordic al Aliniamentului Periadriatic - Sudtransilvan, care a impus o
„decuplare” a segmentului de orogen al Carpaţilor Meridionali de segmentul de orogen al
Carpaţilor Orientali, cu evoluţii tectonice şi paleogeografice sensibil diferite ale celor două mari
unităţi geologice carpatice menţionate.
Faliile Sistemelor Nordtransilvan şi Sava-Vardar au produs compartimentarea regiunii
interne Carpato-Dinarice într-o serie de blocuri triunghiulare cu baza spre zonele externe.
Deplasarea spre exterior a acestor blocuri, determinată de caracterul de decroşare al faliilor
menţionate, a facilitat instalarea unui regim tectonic distensional care a favorizat prăbuşirea
zonelor interne carpato-balcano-dinarice (cu horsturi şi mai ales grabene), conducând la formarea
marelui Sistem Panono-Transilvan (bazinal) cu Bazinul Panonic (Neogen-Cuaternar), Bazinul
Transilvaniei Paleogen şi Bazinul Transilvaniei Neogen-Cuaternar, peste care s-au suprapus
unităţile morfografice regionale cunoscute sub numele de Depresiunea (Câmpia) Panonică şi
Depresiunea (Podişul) Transilvaniei (fig. 1 a). Cele trei "Microplăci" (Alkapa, Tisa-Dacia, Adria)
separate de cercetătorii anteriori, numeroasele "masive" montane (Mecseck, Buk, Villany,
Bacony, Verteş, Buday, Papuk, etc.) izolate în interiorul Depresiunii Panonice, precum şi
conturarea unor subunităţi paleogeografice ("bazine") şi morfografice ("depresiuni"), ca
"Bazinele" ("Depresiunile") Vienei, Styrian, Zala, Novohrad, Transdanubian, Graz etc. sunt tot
rezultatul acestei compartimentări intense detaliate la care au participat şi celelalte sisteme
disjunctive din regiune: Sistemul Caransebeş - Mehadia, Sistemul Vestapusenidic etc. Masivele
muntoase izolate menţionate ar putea fi considerate ca nişte monadnockuri (martori de eroziune)
mixte, tectonice şi litologice (resturile unor horsturi intens compartimentate şi fragmentate), pe

44
nişte suprafeţe nivelate (peneplene) postpaleogene, eventual şi laramice, acoperite cu sedimente
neozoice. Carpaţii Apuseni ar reprezenta (Stănoiu, 2002b) cel mai mare dintre aceste
monadnockuri, curbat, rotit dextru şi împins puternic spre E şi NE (prin mecanismul geodinamic
menţionat) în interiorul părţii interne a Curburii Vrâncene, între Carpaţii Orientali şi Carpaţii
Meridionali cu care nu evidenţiază afinităţi stratigrafice, tectonice şi geomorfologice importante.
Rotirile menţionate au fost sesizate de Săndulescu (1984) care arată că „Axa depresiunii
(Transilvaniei) a suferit o rotaţie de la direcţia N - S la cea NE -SV".

A new hypothesis on the geodynamic Carpathians Bends and the morphodynamic, morphogcnetic,
morphographic and seismologie implications.
Admitelly, the Periadriatic Alignment continues eastwards into the Southtransylvan Alignment, forming
together the Periadriatic-Southtransylvan Alignment. The bend area of the Carpathian Mountains are considered to
be the outcome of a tectonic transposition produced in the sum of deformations occurring at the crossing between the
lithostratigraphic units of the Orogene and the disjunctive tectonic structures (mainly of the Periadriatic South
Transylvanian Aiignment and of the North Transylavanian System). The horizontal movements of the compartments
of these structures, pushed unevenly and shapening the Orogene bend, as well as intermittently (especially during the
Austrian, Pregossan, Laramic, Old Styrian, New Styrian, Moldavian and Walachian Thectogenetic Phase) of the
orogen over the foreland. The result of this overthrusting was the emergence of the Carpathian bend areas (Vrancea
bend and Mehedinţi bend), of folded and overthrust structures, of banatites and Neozoic magmatites (situated only in
the northern compartment of the Periadriatic - South Transylvanian Alignment, suggesting a shifting to the outside
by over 100 km), the geodynamic longitudinal unevenness of the orogene, etc. Arguments in favour of the role
played by the underthrusting in the ermergence of the Mehedinţi Bend Formed maily during the Cretaceous are very
slim: under the conditions, underthrusting controlled by the tectonic structure of the Foreland would have shaped the
Vrancea Bend with the concavity towards the outside. The above tectonic structure inducing major discontinuities
within the Carpathian Orogene are missing from the Foreland. The stratigraphic, tectonic and paleogeographic units
of the Carpathian orogen reveal a regional deformation at the intersection with the Periadriatic - Southtransylvan
Alignment absolutely identical with the deformations characteristic of fault flexions and folds: in which case, the
Southern Carpathian orogen segment would reprezent the southern compartment of the above alignment, torsioned at
180° and moulded on the fault. This involves the highest WE tectonic stress, a reality also confirmed by geological
information. The displacements of the triangle - shaped (with the points toward the inside) compartment to the
outside (compartment lying in between the Northtransylvan System) have led to the built-up of a distensional
tectonic region within the internai areas of the Carpathian - Balkan - Dinaric Orogen. This tectonic region favoured
the formation of the Panonian - Transylvanian Basin System (Paleogene Transylvanian Basins and the Neogene
Transylvanian Basin) wich gave rise to the big depression with the same name. The isolated mountain massif
standing inside the Panonian Depression are remains of some strongly compatimenatated horsts (the case of the
Western Carpathians wich represent the remains of such a gigantic horst, pushed strongly eastwards inside the Bend
of the Vrancea mountains, simultaneously with the western compartment of the Periadriatc -Southtransylvanian
Alignment). The area bearing the thickest continental crust in România (in Braşov region), as well as the top seismic
perimeter from the Vrancea region (overlapping the area of highest Tertiary subsidence in this country, i.e. Focşani
region) lies along the Periadriatic - Southtransylvanyan Alignment. At the same time, the major active epicentres of
the Focşani perimeter are situated on the main fault lines or at the intersection of these lines. The enlargement of the
Crapathians bends and the horizontal shifting of the compartments belonging to the previously mentioned fault
system was an episodic phenomenon, synchrounes with the tectogenetic phases (Austrian, Pregossna, Laramic, Old
Styrian, New Styrian, Moldavian and Walachian) that had generated crust shrinkage through folding and
overthrusting. The Carpathian Orogen alpine tectonic reveales at least six major megastructures, very obviously and
well outlined, that can be corelated at regional scale, are block overthrust, appearing as very important overthrust
sheets corresponding to the main Mezozoic and tertiary tectogenetic phases: The Austrian Megastructure (Phase I
Getic Nappe); Pregossan (Internai) Megastructures (Internai Dacides Nappe); Laramic Megastructure (Phase II
Getic Nappe); Internai Old Styrian Megastructure (Măgura - Petrova Nappe); Externai Old Styrian Megastructure
(Tarcau Nappe inclussive of the Nappe of Marginal Folds) and Moldavian Megastructure (Subcarpathian Nappe).
Numerous synchronous, relay - like overthrust structures (subunits) are found within these megastructures. They
coul be viewed as various - rank digitations, with ?highly variable overall jumps, that can hardly, or not at all be
correlated. Some such digitations can become very large, kind of singular digiations (Internal Old Styrian
Megastructure). In other cases the megastructures overthrust (Laramic Megastructure) may produce major
synchronous overthrust tectonic structures (Danubianides) within the subjacent units (Danubian). The kinematics of
the Carpathian chain was controlled by a series of faults moving the main compartments towards east (more than 300
Km), of the Periadriatic - South Transylvanian compartment. This movement was possible due to an overthrust of

45
the chain, over the foreland, while the kinematics of the Alpine chain was controlled by subduction.

BIBLIOGRAFIE
1.Aioanei V., 1998, Interpretarea evoluţiei tectonice a curburii interne a Carpaţilor pe baza analizei de
paleostres, An. Inst. Geol. Rom., 70, Bucureşti;
2.Atanasiu I.,1961, Cutremurele de pământ din România, Edit. Academiei R.S.R., Bucureşti;
3.Balintoni I., 1997, Geotectonica terenurilor metamorfice din România, Edit. Carpatica, Cluj Napoca;
4.Debelmas J., Săndulescu M., 1987, Transformate nord-peninique et problems de corelation
palinspastique entre Ies Alpes et Ies Carpathes, Bull. Soc. Geol. France, 8, III, 2, Paris;
5.Debelmas J., Oberhauser R., Săndulescu M., Trumphy R., 1980, L'Arc Alpino-Carpatique, Mem.
B.R.G.M., 115, Orleans;
6.Hippolyte J-C., Săndulescu M., 1996 Paleostress characterization of the "Wallactian phase" in its
type area (southeastern Carpathians, Roumania). Tectonophysics 263 (1993) 235-248;
7.Hippolyte J., Bădescu D., Constantin P., 1999, Evolution of the transport direction of the Carpathian
belt during its collision with the European Platform, Tectonics, 18/6;
8.Kovac M., Nagymarosy A., Osczypko N., Csontos L., Slaczka A., Mărunţeanu M., Matenco L.,
Marton E., 1998, Palinspatic reconstruction of the Carpathian-Panonian region during the Miocene, Geodin.
Dev. Of the Western Carpathians., Geol. Surv. Of Slovak Republic, Dioniz Stur Publishers, Bratislava;
9.Mason P., Segedi L., Szakos A., Downes H., 1998, Magmatic constrains on geodynamic models of
subduction in the East Carpathians, România, Tectonophysics, 297;
10.Ratschbacher L., Linzer H., Moser F., Strusievicu R., Bedelean H., Har N., Mogoş P., 1993,
Cretaceous to Miocene thrusting and wrenching along the Central South Carpathians due to a corner effect during
collision and orochine formation, Tectonics, 12/4;
11.Săndulescu M., 1984, Geotectonica României, Edit. Tehnică, Bucureşti;
12.Săndulescu M., 1988a, Les problems tectoniques de la curbure interne des Carpathes Roumaines,
D.S. Inst. Geol. Geofiz., 72-73/5, Bucureşti;
13.Săndulescu M., 1988b, Cenozoic Tectonic History of the Carpathians, A.A.P.G. Mem., 45;
14.Săndulescu M., 1989, Structure and Tectonic history of the Northen Margin of Tethys between the
Alps and the Caucasus, Mem. Soc. Geol. Fr., Nouv. Ser., 154, Paris;
15.Săndulescu M., 1994, Overview on Roumanien Geology, Rom Journ. Tect. Reg. Geol., 75, supl. 2,
Bucureşti;
16.Schmidt S., Berza T., Diaconescu V., Froitzhein B., 1998, Orogen- parallel extesion in the Southern
Carpathians, Tectonophysics, 297;
17.Stănoiu I., 1973, Zona Mehedinţi-Retezat, o unitate paleogeografică şi tectonică distinctă în Carpaţii
Meridionali, D.S. Inst. Geol. Geofiz., LIX/5, Bucureşti;
18.Stănoiu I., 1997,Jurasic-Cretaceous tectonic of South Western Part of the Southern Carpathians,
International Symp., Geol. in the Danube Gorges, Iugoslavia and România, Donji Milanovak, Orşova, 23-26 IX
1997;
19.Stănoiu I., 1999, Studiul geologic al Autohtonului Danubian din cursul superior al văii Motru, în
contextul general al Danubianului Extern, Teză de doctorat, Fac. Geol. Geofiz., Univ. Bucureşti;
20.Stănoiu I., 2002a, O nouă ipoteză asupra geodinamicii curburilor carpatice, rezumat, Prima ses.
corn. a Fundaţiei "Ion Atanasiu", 30-11-2002, Bucureşti;
21.Stănoiu I., 2002b, Controlul geodinamic asupra morfodinamicii şi morfograficei Carpaţilor
Meridionali, în context general, regional, Corn. geogr., VII, Fac. Geogr., Univ. Bucureşti;
22.Stănoiu I., 2003, O nouă ipoteză asupra geodinamicii curburilor carpatice, cu implicaţii morfodinamice,
morfogenetice, morfometrice şi seismologice, Bul. Ştiinţ., 2 – 3/2003, Univ. din Piteşti;
23.Stille H., 1953, Der Geotectinische Werdegang der Karpaten., Beith. Geol., Jb., 8, Hanover;
24.Tărăpoancă M., Bertotti G., Maţenco L., Dinu C., Cloetingh S., 2003 Architecture of the Focşani
Depression:A13km deep basin in the Carpathians bend zone (Romania), Tectonics, 22/6;
25.Visarion M., Săndulescu M., 1979, Structura subansamentului Depresiunii Panonice în România, St.
Cerc. Geol. Geofiz. Geogr., Ser. Geofiz., 17/2, Bucureşti;
26.Visarion M., Roşca V., 1996, Contribuţii geofizice la cunoaşterea geologiei României, An. Inst.
Geol. Rom., II, p. 462-476, Bucureşti;
27.Visarion M., Săndulescu M., Stănică D., Atanasiu L., 1988, An improved geotectonic model of
the East Carpathians, Rev. Roum. Geol. Geogr., Ser. Geophys., 32, Bucharest.

46
 DEPRESIUNEA JIBLEA – BERISLĂVEŞTI
EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICĂ ŞI CONSTITUŢIA GEOLOGICĂ*
TRAIAN UŢĂ
Depresiunea Jiblea-Berislăveşti este o unitate geomorfologică care face parte din lanţul depresionar
subcarpatic intern, situată într-o zonă de legatură între cele două subdiviziuni ale lor: Subcarpaţii Argeşului
sau Muscelele Argeşului şi Subcarpaţii Olteniei, la poalele versantului sudic al Munţilor Cozia (fig. 1 –
Blocdiagrama Depresiunii Jiblea-Berislăveşti).

Fig. 1 - Blocdiagramă reprezentând poziţia Depresiunii Jiblea

sub versantul sudic al Coziei (după Badea L., 1960)

1. Geologia
Regiunea geologică în care se încadrează Depresiunea Jiblea-Berislăveşti, considerată din
culmea Coziei la nord, până către aliniamentul dat de localităţile Râmnicu Vâlcea-Giurgiuveni-
Tigveni, prezintă, în ansamblu, o puternică fragmentare. Aceasta se datorează în bună parte şi
marii varietăţi a rocilor care intră în constituţia regiunii: la nord, cristalinul Coziei cu gnaisul său
specific ocular, iar la sud sedimentarul terţiar cu alternanţe repetate de conglomerate, marne,
pietrişuri, argile, tufuri, nisipuri, oferind condiţii optime pentru dezvoltarea unui relief variat, în
cadrul căruia nota specifică locală este dată de înscrierea în acest relief a diferitelor formaţiuni
geologice.

___________________________________

47
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2002, Rm. Vâlcea.
Cercetările întreprinse la începutul secolului nostru în regiunea periferică de la sud de
Carpaţii Meridionali, pot fi găsite în lucrările lui L. Mrazec, Emm. de Martonne şi G. Murgoci, în
care sunt precizate o serie de probleme privitoare la geologia întregii regiuni subcarpatice getice.
Cercetările mai recente ale lui E. Hristescu, V. Mihăilescu, V. Dragoş şi Gr. Popescu, au avut
rolul de a aduce completări şi precizări de valoare pentru geologia acestei regiuni.
În timpul mişcărilor laramice s-a format o depresiune premontană - Depresiunea Getică -
care a preluat funcţia de zonă de sedimentare datorită ridicării regiunii cristaline cu învelişul său
sedimentar.
Această unitate care se află în faţa Carpaţilor Meridionali s-a individualizat ca depresiune
prin scufunadarea zonei de cristalin care ţinea de Carpaţi şi făcea legătura dintre aceştia şi Munţii
Balcani. Scufundarea fundamentului de cristalin getic s-a definitivat la începutul Senonianului.
Marea a pătruns în partea de est a Depresiunii Getice, ajungând la o extindere mai mare în
Senonianul inferior. Odată cu acesta, a început un mare ciclu de sedimentare care se va încheia la
începutul Cuaternarului, când întreaga arie de la sud de Carpaţi va deveni uscat.
Prelungirea existenţei regimului marin sau lacustru până în Cuaternar, cu înaintări şi
retrageri ale mării, în funcţie de mişcările scoarţei, s-a datorat scufundării treptate a Depresiunii
Getice în faţa Carpaţilor.
Astfel, în Depresiunea Jiblea-Berislăveşti, se constată de la nord la sud, aproape întreaga
succesiune a depozitelor sedimentare, începând cu cele mezozoice (senoniene) şi terminând cu
cele neozoice (cuaternare).
În intrândul dintre culmile Coziei şi Builei, peste cristalin şi calcare mezozoice vechi stau
transgresiv formaţiuni sedimentare mai noi (conglomerate, marne, calcare, calcare recifale, gresii,
nisipuri) care s-au depus cu unele întreruperi din Cretacicul superior până la sfârşitul Terţiarului
sau începutul Cuaternarului, în benzi aproape paralele cu marginea muntelui.
Benzile alcătuite din roci mai puţin rezistente la eroziune au permis modelarea culoarelor
depresionare aşa cum este şi cazul Depresiunii Jiblea-Berislăveşti de sub Cozia şi continuarea ei
spre est.
După Senonianul superior, Depresiunea Jiblea-Berislăveşti iese de sub apele mării, apoi în
Eocenul inferior apele acoperă din nou regiunea începând o nouă şi puternică fază de
sedimentare, care ţine tot timpul Eocenului şi Oligocenului. În acest nou ciclu de sedimentare se
depune un puternic orizont de conglomerate, care formează o bandă continuă de la vest de Valea
Oltului şi care se continuă prin dreptul Staţiei Calimăneşti pe o grosime de 300 m până la est de
Topolog, cu îngustări şi lărgiri succesive, fapt ce se reflectă în morfologia regiunii. Are o
dezvoltare maximă în dreptul satului Dângeşti ajungând la o grosime de până la 2500 m (V.
Dragoş). Poziţia stratigrafică a acestei mari lentile conglomeratice este identică cu Complexul
Corbi, situându-se la acelaşi nivel. De altfel, atât faciesul petrografic, cât şi cel paleontologic este
la fel ca în Complexul Corbi de la Sălătruc.
Printre elementele conglomeratice ale acestui complex se află numeroase blocuri rulate de
calcare cu numuliţi.
Conglomeratele au imprimat o puternică energie reliefului, iar văilor caractere de tinereţe,
profil în formă de V, versanţi abrupţi, cascade, repezişuri.
A doua parte a Eocenului este reprezentată printr-un orizont marno-argilos cu grosimi mai
mari decat ale celui conglomeratic de bază.
Astfel, în mijlocul depresiunii, la Rădăcineşti, grosimea acestui orizont trece de 3500 m şi
se îngustează treptat spre estul şi vestul depresiunii.

48
 Factorii principali care au dat nota specifică morfologiei regiunii au fost trecerea bruscă
de la orizontul inferior de conglomerate la cel superior, morno-argilos, delimitarea lor precisă
făcându-se şi în funcţie de comportarea diferită a rocilor la eroziune.
Conglomeratele mai rezistente la eroziune au dat naştere unui relief proeminent, în timp
ce marno-argilele, mai puţin rezistente la acţiunea erozivă a agenţilor exogeni, au permis
formarea ulucului depresionar subcarpatic pe marginea sudică a înălţimii constituite din cristalin
şi conglomerate de vârstă Eocen inferior; deci paralelismul dintre cele două orizoturi este bine
exprimat şi în relief.
Peste depozitele eocene se suprapun formaţiunile oligocene.Ele se caracterizează printr-o
mare varietate de facies atât în sens longitudinal, cât şi în cel transversal. Se consideră începutul
Oligocenului acolo unde apar marne cu început de menilitizare, asemănătoare marnelor albe din
Carpaţii Orientali.
Urmarind Oligocenul de la Berislăveşti spre vest observăm că aproape de partea lui
inferioară se dezvoltă un banc gros de conglomerate care alcătuiesc Dealul Lăstunului între Jiblea
şi Dăeşti, apoi, la vest de Olt aceste conglomerate capătă o dezvoltare mare alcătuind Dealul
Manga.
În seria care urmează deasupra acestor conglomerate se găsesc două straturi de tuf dacitic
care se continuă cu mici întreruperi din dreptul satului Berislăveşti spre sud, pe la Dăeşti, până la
Malul Vârtop.
Oligocenul se termină cu dese alternanţe de marne disodiliforme, nisipuri şi conglomerate
în general mărunte, în bancuri de 10-20 m.
Considerând Aquitanianul ultimul etaj din ciclul de sedimentare al Paleogenului, i se
atribuie în consecinţă numai depozitele lagunare.
La est de Berislăveşti, unde depozitele oligocene se subţiază, ele sunt acoperite
transgresiv de puternice bancuri de conglomerate burdigaliene, uşor cimentate şi puţin atacate de
eroziune, care au rămas în relief ca cele mai proeminente înălţimi subcarpatice dintre Olt şi
Topolog. Conglomeratele burdigaliene alcătuiesc ca o ghirlandă dealurile Robaia, Cârlige, care
domină cu 300-400 m ulucul depresionar şi formează limita sudică a acestuia.
Deasupra conglomeratelor burdigaliene urmează orizontul roşu al saliferului, alcătuit în
majoritate din marne ciocolatii şi din nisipuri şi pietrişuri mărunte. În Orizontul Roşu se găsesc
două straturi de tuf dacitic.
Formaţiunile geologice se succed treptat spre sud prin intermediul celor de vârstă pliocenă
reprezentate mai bine la est de Olt prin depozite ce aparţin Ponţianului şi Dacianului, până ce
ajung la cele de vârstă levantină şi cuaternară.
Emm. de Martonne a arătat că la est de Olt, sedimentarul urcă mult peste cristalin şi nu
mai este o delimitare clară a celor două unităţi geologice (cristalinul carpatic şi sedimentarul
Depresiunii Getice).
Levantinul este reprezentat prin orizontul pietrişurilor de Cândeşti.
Cuaternarul este cel mai extins în regiune. El este format din:
-depozite de pietrişuri şi bolovănişuri de terasă atât pleistocene medii cât şi
superioare;
-depozite de cuvertură, fine; acoperă atât depozitele de terasă menţionate, formand
soluri argilo-iluviale, puternic levigate, cât şi toate suprafeţele ceva mai orizontale neafectate de
eroziuni;
-eluvii, rezultate din dezagregare şi acumularea reziduală de materiale pe culmile
supuse eroziunii sau levigării;
-deluvii, rezultate din translocarea şi depunerea pe pantă a materialelor de
dezagreagare. Sunt în general slab solificate;

49
 -coluvii, depozite cu textură fină la baza versanţilor şi pe fundul văilor, în general
slab solificate;
-aluviuni, aduse de apele curgătoare care ocupă toată lunca Oltului şi a Coiscăi,
dar şi a afluenţilor lor. În ele predomină pietrişurile, bolovănişurile şi nisipurile.
2. Roci şi materiale parentale
Pentru studii pedologice şi ecologice contează în primul rând rocile de suprafaţă din care,
prin dezagregare, rezultă materialele parentale ale solului.
Rocile, din punct de vedere pedogenetic, se pot grupa în două categorii: roci compacte
(tari) şi roci afânate (moi).
Materialul parental al solurilor de pe rocile compacte prezintă fragmente grosiere de rocă
tare, amestecate cu material mai fin din aceeaşi rocă. Pe rocile compacte se formează soluri
superficiale cu o capacitate redusă de reţinere a apei. Între rocile compacte intră şisturile
cristaline, conglomeratele, gresiile şi marnele.
Între rocile afânate sunt nisipurile, marnele nisipoase, materialele fine de cuvertură etc.,
care formează soluri profunde şi cu un potenţial de fertilitate ridicat.
În cuprinsul Depresiunii Jiblea-Berislăveşti nu se poate face o separaţie netă între cele
două categorii de roci şi datorită faptului că cele compacte, prin alterare, dau materiale parentale
formate din material afânat în interstiţii sau chiar material afânat în totalitate
(ca gresiile sau marnele nisipoase dezagregate), iar materialele neconsolidate cuprind adesea o
cantitate mai mare de fragmente de roci tari (cazul aluviunilor şi depozitelor de terasă).
Rocile menţionate în descrierea formaţiunilor geologice au un rol major în formarea
solurilor, acolo unde ele apar la zi şi compun ele însele materialul parental.
De multe ori însă, materialul parental este format din elemente deplasate pe pantă (deluvii
sau coluvii) care remaniază la suprafaţa pantei depozitele mai vechi din părţile mai înalte ale
reliefului, dezagregate şi transportate pe pante Aproape orice versant oferă un întreg complex de
materiale parentale în partea lui superioară, materialele de cuvertură în parte eluviale, în parte
deluviale, apoi în râpi de desprindere apare chiar roca, iar mai jos un mozaic de materiale
parentale cu caracter deluvial, care acoperă roca. Aici se întâlnesc fie materiale frământate de
alunecări, foarte puţin diferite de roca parentală, fie material mai fin amestecat însă cu materialul
pornit pe pantă. La baza pantei întâlnim coluvii şi proluvii (care remaniază atât rocile parentale,
cât şi materialele parentale provenite din ele).
În soluri întâlnim frecvent fragmente de rocă, încă nealterate.
Pietrişurile de terasă au un rol neînsemnat ca roci parentale, solul teraselor fiind format
din materiale fine (în general luto-argiloase) de cuvertură.
Se disting în formaţiunile sedimentare două mari faciesuri: unul grezo-conglomeratic cu
eroziune reprezentată prin procese de pluviodenudare (ravenări) şi altul marno-argilos în care
alunecările de teren au o mare extindere.

Concluzii
Datorită faptului că în sectorul Olt–Topolog lipseşte sinclinalul subcarpatic, mişcările
tectonice din timpul Terţiarului au avut mai mult rolul de a înălţa regiunea şi de a imprima un
caracter de monoclinitate sedimentarului, întrerupt doar pe alocuri de câteva cute stabile în
apropierea imediată a contactului cu cristalinul.
Prin urmare, Depresiunea Jiblea-Berislăveşti nu are un caracter tectonic datorită lipsei
unei puternice linii tectonice, a unor accidente tectonice care să fi intervenit pentru a produce
deranjamente în dispunerea normală a straturilor geologice.
Deci, ea este rezultatul acţiunii agenţilor externi asupra unor formaţiuni geologice cu
constituţii litologice diferite.

50
 Totuşi, cu toate că regiunea nu prezintă o tectonică evident observabilă, nu putem totuşi
nega în totalitate existenta ei.
Astfel, în partea de est a depresiunii, spre Valea Topologului în complexul Corbi, apare un
anticlinal normal a cărui boltă este evidentă.

De asemenea, mai la vest, pe Valea Buneşti, la nord de Jiblea, în orizontul marnos al

Eocenului, apare un anticlinal cu flancul de sud faliat. La capetele liniei de fractură apar două
izvoare de apă sărată, iar la mijlocul liniei de fractură, în albia văii se află un izvor sulfuros cu
emanaţii gazoase.

BIBLIOGRAFIE
1.Badea L., 1960, Depresiunea Jiblea, caracterizare geomorfologică. Probleme de geografie, VII,
Bucureşti;
2. Murgoci G., 1910, Escursiune geologică în Valea Oltului, Bucureşti;
3. Mutihac V., 1974, Geologia României, Edit. Tehnică, Bucureşti;
4. Oncescu N., 1959, Geologia României, Edit. Tehnică, Bucureşti;
5.Popescu N., 1972, Valea Oltului între Turnu Roşu şi Cozia. Observaţii geomorfologice, Buletinul
Societăţii Române de Geografie, vol. II, Bucureşti;
6.Popescu-Voiteşti I., 1955, Evoluţia geografo-paleogeografică a pământului românesc, Rev. Muz. Geol.,
Universitate, vol. V, Bucureşti.

Ogaşe în satul Băiaşu, comuna Perişani-Vâlcea

51
 ACUMULĂRILE DE MINERALE GRELE ALE
DEPOZITELOR ARENITICE PLIOCEN-CUATERNARE
DIN SECTORUL VÂLCEAN AL DEPRESIUNII GETICE*

HORIA NICHIFORESCU, AURA CEHLAROV

În faciesurile nisipoase ale Meoţianului, Ponţianului, Dacianului şi Romanianului, precum şi în

aluviunile holocene ale unor văi din bazinul mijlociu al râului Olt au fost observate concentraţii remarcabile
de minerale grele. Asociaţia mineralogică a concentratelor realizate prin şaitrocare este dominată de minerale
opace (magnetit, ilmenit), alături de care au mai fost remarcate cantităţi importante de minerale de titan şi
zirconiu, elemente foarte căutate de industria modernă.

1. Mineralele grele prezente în zonă

Noţiunea de „minerale grele” este convenţională, înţelegându-se prin ea unii componenţi
ai depozitelor detritice care au greutatea specifică mai mare de 2,9 g/cm 3 (greutatea specifică a
bromoformului). Aceste minerale, datorită rezistenţei lor relativ mari la acţiunea agenţilor chimici
şi fizici rămân mai mult timp în constituţia rocilor, indicând aria lor de provenienţă şi permiţând o
zonare a depozitelor. Pe lângă rolul ştiinţific, elementele conţinute le conferă şi un mare interes
economic.
Printre cele mai frecvente minerale grele întâlnite în depozitele nisipoase din acest sector
al Depresiunii Getice, atât în roca „in situ” cât şi în concentraţie sunt: mineralele opace
(magnetitul – Fe2O3 · FeO şi ilmenitul FeO · TiO 2, granaţii alumo-silicaţi de Mg, Fe sau Mn,
precum şi calco-silicaţii de Al, Fe sau Cr), alte minerale de Ti (rutil, sfen, anatas, brookit – TiO 2,
leucoxen - TiO2 amorf), zirconul (ZrSiO4), epidotul – (Ca2FeAl2O·OH)(Si2O7)·(SiO4), staurolitul
(FeMg2)(AlFe)9O6(SiO4)4(O· OH)2, hornblenda verde – (NaK)Ca2 (Mg, Fe, Al)5 (Si6Al2O22) (OH ·
F)2, turmalina – Na (Mg, Fe, Mn, Li, Al)3Al6(Si6O18)·(BO3)(OH·F)4, actinotul – Ca2
(MgFe)5Si8O22 (OH·F)2, apatitul – (Ca5PO4)3FCl, cromitul – FeCrO4.
Ponderea acestora în masa materialului detritic iniţial sau concentrat s-a observat că este
strâns legată de vârsta depozitelor şi de aria-sursă a lor.
Zona în care se circumscrie judeţul Vâlcea cuprinde masive muntoase aparţinând
Carpaţilor Meridionali şi aria dealurilor cu înălţimi medii şi joase din Piemontul Getic. Astfel,
există roci-sursă identificate în şisturile cristaline cu grad mediu şi scăzut de metamorfism
(faciesul amfibolitelor cu gnaise, micaşisturi, paragnaise, respectiv cel al şisturilor verzi, cu
şisturi actinolitice, clorito-sericitice, amfibolice), în pegmatitele şi în unele roci magmatice
existente în cristalinul danubian şi getic care constituie cea mai mare parte a Munţilor Lotrului,
Căpăţânii şi Făgăraşului, cât şi în depozitele sedimentare tinere, pliocene sau cuaternare, unde
mineralele grele s-au acumulat şi conservat.
Principalul agent de transport l-a constituit paleoreţeaua hidrografică în care rolul
primordial revenea PaleoOltului, care în Pliocen îşi avea aria de debuşare între paralelele
localităţilor Rm. Vâlcea şi Lădeşti. Acesta, cu un curs din ce în ce mai lung pe măsură ce ţărmul
mării pliocene se retrăgea spre sud, meandra în apropiere de vărsare generând forme specifice de
structură şi textură ce se regăsesec azi în depozitele arenitice ale Pliocenului superior şi
Pleistocenului.
Afluenţii acestuia îşi aveau originea şi cursul în depozitele cu rol de sursă amintite şi
aveau un puternic regim de erodare în perioadele de tectogeneză, mai ales în cea attică şi valahă.

52
Unele minerale mai rezistente din grupa celor grele, ca turmalina sau zirconul, au fost rulate în
mai multe cicluri de sedimentare pentru a se regăsi azi în depozitele cele mai noi, actuale, care
________________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2000, Rm. Vâlcea.
sunt aluviunile.
Pentru a observa potenţialul economic reprezentat de depozitele cu acumulări de minerale
grele a fost nevoie de concentrarea acestora cu ajutorul şaitrocului. S-a obţinut astfel o asociaţie
de minerale cu greutate specifică mare, care a fost cântărită, raportată la greutatea materialului
brut şi studiată la microscop.
Studiile s-au executat în zona pliocen-cuaternară din sectorul vâlcean al Depresiunii
Getice, între văile Cernei şi Oltului şi au investigat arenitele din aflorimentele întâlnite pe văile
principale şi pe o serie de afluenţi. Rezultatele obţinute le prezentăm sub forma unor tabele (1 şi
2) în care se pot remarca relaţiile dintre vârsta depozitelor şi cantitatea de concentrate de minerale
grele, precum şi sub forma unor diagrame circulare (tabelul nr. 3), care indică sugestiv această
legătură.
Astfel, în bazinele văilor Cerna şi Luncavăţ, depozitele atribuite Romanianului mediu
(Pelendavian) şi superior (Valahian) se dezvoltă într-un facies predominant arenitic care pune în
evidenţă o structură tipic fluvio-lacustră. În masa nisipurilor apar frecvente lamine milimetrice
sau diseminări de minerale melanocrate, în cea mai mare parte din grupa mineralelor grele.
Conţinuturile lor în oxid de Ti este cuprins între 0,20 şi 1,15%, cu valori maxime în bancurile de
nisip ale Pelendavianului.
Prin concentrare, cantitatea mineralelor grele creşte în mod vizibil odată cu scăderea
vârstei depozitelor (tab. 1). Astfel, în Romanianul mediu, această cantitate este cuprinsă între
1,20 şi 3,66 kg/t, în Valahianul inferior între 1,50 şi 6,33 kg/t, iar în cel superior ajunge la 1,80-
10,38 kg/t. Creşterea se poate explica printr-o concentrare naturală realizată prin reluări în cicluri
succesive de sedimentare. Ponderea TiO2 în masa concentratelor se înscrie pentru întreaga stivă
de depozite pelendaviene între 2 şi 15%, cu o îngustare a limitelor spre partea superioară (5,70-
15,00%). Urmărind alura curbelor în acelaşi tabel, se observă că nivelele arenitice valahian
inferioare de pe văile Popii şi Tămaş şi cele pelendaviene de pe văile Sarule şi Miclea III au cele
mai mari conţinuturi în minerale grele, cu procente ridicate de TiO 2. Mineralele de titan
identificate la microscop sunt cele de ilmenit, sfen şi rutil, mai rar de anatas, leucoxen sau
brookit. De asemenea, se remarcă un conţinut ridicat în Zr, de 1,85% pentru întreaga suită de
nisipuri probate, dat de prezenţa cristalelor de zircon.
Alături de aceste minerale, interesante datorită elementelor conţinute, au mai fost
remarcate în proporţii diferite, staurolit, disten, hornblendă, zoizit, epidot, apatit, actinot şi
turmalină. Toată această asociaţie indică drept sursă principală de generare mezometamorfitele,
epimetamorfitele şi ankimetametamorfitele, precum şi pegmatitele domeniului getic, alături de
care cităm şi rocile cristaline cu diverse grade de metamorfozare regională şi granitele,
granitoidele şi serpentinitele domeniului danubian (tabelul nr. 4).
Pentru bazinele situate la est de Valea Luncavăţului, până în Valea Oltului, tabelul 2 arată
cu mare claritate creşterea conţinuturilor de minerale grele odată cu micşorarea vârstei
depozitelor arenitice. Intercalaţiile nisipoase din Meoţianul acestui sector al Depresiunii Getice
au conţinuturi scăzute în minerale grele şi, de aici şi în TiO 2. În stare naturală, conţinutul de
dioxid de titan este de numai 0,48%, iar în concentratul de minerale grele (1,06 kg/t) de 1,07%.
Conţinutul în TiO2 se păstrează aproximativ acelaşi şi în Ponţian şi Dacianul inferior, în schimb
creşte constant cantitatea mineralelor grele care ajunge la 6,3 kg/t. O adevărată explozie a
mineralelor grele prin concentrare şi, mai ales a procentelor de TiO 2, datorită frecvenţei
mineralelor diverse de Ti se observă în depozitele arenitice ale Romanianului. Acum, ponderea

53
concentratului de minerale grele creşte de la 4,17 kg/t în nisipurile pelendaviene, la 7,64 în cele
valahiene şi la 107,9 în aluviunile actuale ale unui afluent al râului Olt, cifră absolut
impresionantă. Pentru aceste concentrate, conţinuturile de TiO 2 sunt, de asemenea, remarcabile,
variind între 24,70 şi 30,50%. Aceasta, pe fondul unui conţinut ridicat de TiO 2 găsit şi în
nisipurile brute (0,80-1,26%). În tabelul 3 se poate urmări grafic conţinutul în minerale grele al
concentratelor realizate din nisipurile valahiene, care variază între 85,75% şi 98%, ca şi
compoziţia mineralogică a acestora. Cea mai mare parte este constituită din minerale opace
(magnetit şi mai puţin ilmenit) – 39-45%, apoi de granaţi (20-27%), uneori cuarţ, zircon (3,8-
7%), rutil (1,4-4,1%), sfen (1,8-2%), turmalină, disten, epidot, hornblendă, staurolit, zoizit,
rareori apatit, clorit, diopsid, brookit, anatas, leucoxen, glauconit. Dintre acestea, rutilul, sfenul,
ilmenitul, anatasul, brookitul şi leucoxenul sunt cele care prin ponderea lor dau procentul
remarcabil de TiO2 conţinut de nisipurile romaniene, brute sau concentrate din această zonă.
Prezenţa Zr (0,34-1,36%) se datorează frecvenţei cristalelor de zircon, care – pe Valea Fijba –
ajung la 7% din masa concentratului.

2. Originea mineralelor grele

Sursa care a furnizat mineralele grele din această zonă este diversă (tabelul nr. 4), de la
roci magmatice la şisturi cristaline, pegmatite şi roci sedimentare, unele actuale (aluviuni).
Majoritatea se regăsesc în constituţia litologică actuală a masivelor muntoase Lotru, Parâng,
Căpăţânii şi Făgăraş din care paleoreţeaua hidrografică a erodat şi a depus materialul detritic cu
acumulări de minerale grele.
În autohtonul danubian, restrâns la o parte din Munţii Parâng şi Căpăţânii, apar
mezometamorfite conţinând cuarţite cu granaţi, amfibolite, gnaise, ca şi epimetamorfite în
faciesul şisturilor verzi complexul amfibolitic de pe Latoriţa şi cel sericito-cloritos cu şisturi
amfibolice cu epidot. Tot aici se observă frecvente corpuri magmatice plutonice străbătute de roci
filoniene, cum sunt pegmatitele de la Obârşia Lotrului, sursa principală a majorităţii mineralelor
grele.
Domeniul getic are cea mai mare răspândire, formând în întregime Munţii Făgăraş şi cea
mai mare parte a Munţilor Lotru. În acest domeniu a fost recunoscută o serie cristalină
mezometamorfică (seria de Sebeş-Lotru) cuprinzând gnaise cu feldspat potasic, paragnaise,
micaşisturi cu staurolit şi disten sau granaţi şi una epimetamorfică în faciesul şisturilor verzi, cu
şisturi amfibolice, şisturi clorito-muscovitice cu magnetit, şisturi clorito-epidotice şi clorito-
albitice. În Munţii Făgăraş, pe arii foarte restrânse apar diorite, granodiorite şi granite, iar în
Munţii Lotrului, rare roci bazice sau ultrabazice lenticulare (tabelul nr. 4).
Paleoreţeaua hidrografică, dezvoltată într-o formă apropiată de cea actuală începând cu
Pliocenul, constituia bazinul PaleoOltului. Afluenţii acestuia îşi aveau obârşia în culmile
Munţilor Căpăţânii, Lotrului şi Făgăraşului. În perioadele de paroxism tectogenetic din timpul
orogenezelor principale şi mai ales în fazele savică, styrică, attică şi valahă s-a produs o intensă
erodare a depozitelor Pânzei Getice şi autohtonului din masivele menţionate. PaleoOltul şi
afluenţii săi principali din zonă, premergători ai actualelor râuri Cerna, Luncavăţ, Otăsău şi
Bistriţa cărau acest material detritic care îngloba şi minerale grele şi-l depuneau la începutul
Pliocenului într-o zonă litorală, apoi fluviatil-lacustră, la marginea Bazinului Dacic, în sectorul
cunoscut ca Depresiunea Getică. Prin exondările produse în timpul tectogenezelor amintite, ele
constituiau o nouă sursă pentru depozitele mai recente, până în actual, când formează aluviunile.
Astfel, s-a produs o concentrare progresivă, realizată în urma reluării în câteva cicluri de
sedimentare a mineralelor grele mai rezistente decât altele la agenţii chimici şi fizici.

3. Importanţa economică a mineralelor grele

54
 Dintre mineralele grele, cele mai importante economic sunt acelea de Ti şi Zr, elemente
foarte des utilizate în tehnologiile moderne. Astfel, titanul este un metal indispensabil aliajelor
actuale de oţeluri speciale cerute mai ales de industriile aeronautică, navală şi spaţială, datorită
punctului de topire ridicat (17000C), greutăţii specifice mici şi rezistenţei mecanice deosebit de

55
56
57
mari. De asemenea, mai este utilizat în industria vopselurilor, în ceramică şi pentru obţinerea
materialelor refractare.
Zirconul este prezent în cristalele de zircon în proporţie de 67,3%, restul este SiO 2.
Zirconul mai conţine de obicei dioxid de hafniu, pământuri rare, toriu sau uraniu. Zirconul este
un metal moale, ductil şi stabil la acţiunea majorităţii reactivilor chimici. Se întrebuinţează în
tehnica electronică datorită proprietăţii de a capta gazele, în neurochirurgie (plăci), în industria
materialelor refractare (cărămizi rezistente la 1600-19000C), a ceramicii (emailuri şi glazuri) şi în
metalurgie la obţinerea unor aliaje feroase sau neferoase. Industria nucleară, la rândul ei foloseşte
intens zirconul, rezistent la eroziunea apei fierbinţi din reactoare. Aliajul de Zr – pământuri rare –
Mg este foarte rezistent la temperaturi mari, fiind utilizat la fabricarea motoarelor cu reacţie.
În acest moment, se pare că extragerea mineralelor de Ti este rentabilă începând de la un
conţinut de 1% TiO2 în nisipurile brute. În judeţul Vâlcea, nisipurile titanifere cu conţinuturi mai
mari de 1% TiO2 se pot întâlni în depozitele Romanianului mediu şi superior de pe unii afluenţi ai
râului Otăsău şi Cerna, la rândul lor tributari ai râului Olt şi mai ales în aluviunile unui mic
afluent direct al acestuia. Valea cu aluviunile titanifere are un traseu scurt şi îşi dezvoltă bazinul
în depozitele Dacianului inferior. Acesta este constituit din strate groase de nisipuri (1-15 m)
medii sau fin granulare, cu rare lentile de pietrişuri mărunte, cu caracteristici de structură tipice
faciesului depoziţional fluviatil-lacustru. În masa lor, dispersate, dar mai frecvent sub forma unor
aglomerări lamelare au fost observate minerale grele. Prin concentrare cu şaitrocul acestea ajung
la 3,5 kg/t. În acest concentrat, mineralele de Ti (rutilul, sfenul, brookitul) sunt într-un procent de
circa 0,80%. Prin concentrarea lor naturală, în aluviunile văii se ajunge la aproape 108 kg/t, cu
3,50% TiO2.
Având în vedere existenţa acestor acumulări şi importanţa lor economică, se poate trage
concluzia că o exploatare a mineralelor grele cu Ti şi Zr din arenitele sectorului vâlcean al
Depresiunii Getice ar putea fi rentabilă şi utilă.

BIBLIOGRAFIE

1.Anastasiu N., 1977, Minerale şi roci sedimentare. Determinator, Edit. Tehnică, Bucureşti;
2.Brana V., 1958, Zăcămintele metalifere ale subsolului românesc, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti;
3.Brana V., Avramescu C., Călugăru I., 1986, Substanţe minerale nemetalifere, Edit. Tehnică, Bucureşti;
4.Lupei N., Brana V., 1971, Zestrea minerală a lumii, vol. I şi II, Edit. Tehnică, Bucureşti;
5.Mastacan Gh., Mastacan Iulia, 1976, Mineralogie, vol. I şi II, Edit. Tehnică, Bucureşti.

Arnota - Banda transportoare de calcar

58
 CARACTERISTICILE CHIMICO-TEHNOLOGICE ŞI PETROGRAFICE
ALE CĂRBUNILOR DIN JUDEŢUL VÂLCEA*

TOMA BARUS

Lucrarea prezintă pe scurt geologia judeţului Vâlcea şi principalele formaţiuni purtătoare de cărbuni
din judeţ: formaţiunea de Muiereasca (Aquitanian, aparţinând Grupului de Olt), formaţiunea de Vaideeni
(Sarmaţian), formaţiunea de Turceşti (Ponţian), formaţiunea de Berbeşti (Dacian inferior), formaţiunea de
Jiu-Motru (Dacian superior - Romanian inferior) şi formaţiunea de Cândeşti (Romanian mediu - Pleistocen
inferior), (Grupul de Horezu). După prezentarea ivirilor şi zăcămintelor de cărbuni, precum şi a tectonicii
regiunii, se caracterizează cărbunii cercetaţi din punct de vedere chimic (elemente majore şi elemente minore,
raţiile atomice C/H şi O/H), tehnologic (putere calorifică, cenuşă, umiditate, densitate etc.) şi petrografic. În
final se trag concluzii cu privire la paleomediile de formare ale acestor cărbuni, precum şi la posibilităţile de
valorificare superioară ale acestor resurse energetice naturale ale judeţului Vâlcea.

1. Introducere
Cercetările geologice efectuate de noi în judeţul Vâlcea ( B a r u s , 1 9 8 6 ) , au condus la
identificarea de noi iviri cu cărbuni, precum şi la o mai bună cunoaştere a geologiei formaţiunilor
purtătoare de cărbuni din judeţul Vâlcea. În lucrarea de faţă vom prezenta o încercare de
reconstituire a paleomediilor de formare a cărbunilor şi câteva din posibilităţile de valorificare
superioară a acestor cărbuni.
Amplasat între Valea Oltului la est şi Valea Olteţului la vest, judeţul Vâlcea oferă un
peisaj foarte divers, de la crestele muntoase ale Munţilor Căpăţânii (în nord) şi până la zona
colinară a Olteniei.
Din punct de vedere geologic, perimetrul cercetat se încadrează, în general, în partea
nordică a Depresiunii Getice, la sud de Carpaţii Meridionali.
Relieful regiunii este variat, cu altitudini cuprinse între 200-800 m, fiind caracterizat (de
la N la S ) de o alternanţă de zone colinare cu zone depresionare.
Hidrografia este reprezentată prin văi transversale, orientate N-S (Olt, Otăsău, Bistriţa,
Tărâia, Olteţ), văi oblice, orientate NV-SE (Cerna, Cernişoara, Luncavăţ), sau chiar văi
longitudinale, orientate V-E (Govora, Muiereasca).

2. Istoricul cercetărilor geologice

Primele cercetări geologice, efectuate pe teritoriul actual al judeţului Vâlcea, datează din
anul 1849 şi se datorează lui B i e l z , care revine apoi în 1864 cu o nouă lucrare. Au urmat: Gr.
Ştefănescu (1883), Fontannes (1886), Sabba Ştefănescu (1891), Redlich (1895), Murgoci (1908).
Este cazul să amintim aici că Murgoci (1908) este primul care sugerează  "posibilitatea
transformărilor ligniţilor în gazogen" şi face prima menţiune cu privire la prezenţa bitumenelor
în ligniţii de la Alunu (Olteţ). Au urmat lucrările elaborate de: Ionescu – Argetoaia (1918),
Grozescu (1923), Protescu (1932), Popescu-Voiteşti (1929-1935), Gherasi (1938), Hristescu
(1942), Gherman (1943), Fabian (1944), ), Joja (1945-1946), Oncescu (1945-1946), Ilie (1949),
I.C. Motaş (1951), Gr. Popescu (1951), I.Z. Barbu (1953), M. Chiriac (1955), Stoica şi Schovert
(1956), Marinescu et al. (1958-1960, 1978), Cârâc (1959), Viorica Popovici (1959), Angela
Sotirescu (1959), Nedelcu et al. (1962-1963), Zberea et al. (1962-1963, 1968-1970), Huică
(1962, 1977), Calangiu (1970), Pârvu (1970), Teodorina Stănescu et al. (1974-1975),
Nichiforescu et al. (1977), Smărăndiţa Răzeşu (1977-1979), Nicolaescu et al. (1978), Motaş et al.
(1979), Papaianopol et al. (1980, 1981), Pană et al. (1981), Pauliuc et al. (1981), Pauliuc şi
Barus (1982), Năstăseanu et al. (1982), Preda (1979), Preda et al. (1980-1994), Andreescu et al.
________________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2000, Rm. Vâlcea.

59
(1984, 1985), Moisescu (1985), Ţicleanu et al. (1985-1989), Barus (1983-1992), Ţicleanu (1992),
Ţicleanu et al. (1995-1999).
Începând cu anul 1950 s-au desfăşurat şi ample lucrări de explorare pentru cărbuni, cu
foraje şi lucrări miniere, efectuate de diferite întreprinderi de profil. Exploatarea ligniţilor în
judeţul Vâlcea a început în anul 1976, când a fost deschisă prima carieră de la Alunu, de
către întreprinderea locală Vâlcea, iar în prezent exploatarea cărbunilor este efectuată de E. M.
Horezu-Berbeşti.

3. Geologia regiunii (fig. 1 şi fig. 2)

3.1. Stratigrafia
În regiunea care face obiectul acestei lucrări peste fundamentul de şisturi cristaline se
dispun depozite sedimentare cretacice, paleogene şi neogene. Din punct de vedere litostratigrafic,
B a r u s ( 1 9 8 6 ) stabileşte 3 grupuri de formaţiuni: Grupul de Olt, Grupul de Vâlcea şi Grupul
de Horezu. Formaţiunile purtătoare de cărbuni aparţin Grupului de Olt şi Grupului de Horezu.
3.1.1. Grupul de Olt
Grupul de Olt este constituit din două formaţiuni: formaţiunea de
Muiereasca (M o i s e s c u , 1 9 8 5 ) , de vârstă Chattian-Aquitanian-Burdigalian inferior (marne de
tip Pucioasa, conglomerate cu intercalaţii de gresii, marno-argile cenuşii nisipoase şi gresii cu
intercalaţii disodiliforme cu cărbuni) şi formaţiunea de Gura Văii ( B a r u s , 1 9 8 6 ) –
Burdigalian inferior (marne nisipoase cu eflorescenţe saline şi tufuri în bază).
3.1.1.1. Formaţiunea de Muiereasca
După cum se observă, formaţiunea purtătoare de cărbuni este
formaţiunea de Muiereasca în care se cunosc, în partea superioară, în depozite Burdigalian
inferioare, în intercalaţiile disodiliforme – filme cărbunoase, fragmente de cărbune negru-lucios,
lentile de dimensiuni mici, dispuse paralel cu stratificaţia. Acestea se găsesc pe ambii versanţi ai
văii Muiereasca şi pe afluenţii acesteia. Două lentile mai mari apar pe pârâul Ursoaia, având
fiecare 3-4 m lungime şi 0,04 m grosime. Rezultă, deci, că aceşti cărbuni au numai o importanţă
ştiinţifică. Grosimea formaţiunii de Muiereasca este de 1665-2600 m.
3.1.2. Grupul de Vâlcea
Formaţiunile Grupului de Vâlcea sunt de vârstă Badeniană. Astfel, au fost
separate (B a r u s , 1 9 8 6 ) : formaţiunea de Govora (tufurile şi marnele cu Globigerine, 10-200 m
grosime), formaţiunea de Ocnele Mari (brecia sării şi sarea din localitatea care a dat numele
formaţiunii; grosimea formaţiunii este variabilă, de la câţiva metri la câteva zeci de metri) şi
formaţiunea de Bărbăteşti (şisturile cu radiolari şi marnele cu Spiratella, 160-210 m grosime).
3.1.3. Grupul de Horezu
În cadrul Grupului de Horezu au fost separate 13 formaţiuni: formaţiunea
de Urşani (Volhinian), formaţiunea de Vaideeni (Basarabian inferior), formaţiunea de Oteşani
(Volhinian-Basarabian inferior), formaţiunea de Recea (Basarabian superior), formaţiunea de
Negruleşti (Kersonian), formaţiunea de Tănăseşti (Basarabian superior-Kersonian), formaţiunea
de Şerbăneşti (Meoţian inferior), formaţiunea de Costeşti (Meoţian superior), formaţiunea de
Armăşeşti (Ponţian inferior-mediu), formaţiunea de Turceşti (Ponţian superior), formaţiunea de
Berbeşti (Dacian inferior), formaţiunea de Jiu-Motru (Dacian superior-Romanian inferior) şi
formaţiunea de Cândeşti (Romanian mediu-Pleistocen inferior). Dintre aceste formaţiuni numai
formaţiunea de Vaideeni, formaţiunea de Turceşti, formaţiunea de Berbeşti, formaţiunea de Jiu-
Motru şi formaţiunea de Cândeşti conţin cărbuni. Se exploatează numai ligniţii din formaţiunea
de Jiu-Motru.
3.1.3.1. Formaţiunea de Vaideeni
Această formaţiune este constituită din argile şi nisipuri cu cărbuni
şi reprezintă faciesul litoral salmastru al Sarmaţianului. Vârsta Basarabian inferior a acestor

60
depozite a putut fi stabilită pe baza faunei aparţinând biozonei NSM2 cu Cryptomactra pes-
anseris. B a r u s (1984) identifică un nivel cu cărbuni, pe care-l descrie în 1986. Acest nivel
cărbunos are o grosime de 1,5 m şi este constituit din nisipuri cenuşii vineţii, cu intercalaţii de
cărbuni de 2-10 cm grosime. Cărbunii prezintă un grad avansat de carbonificare, fiind de tipul
lignit-cărbune brun. Acest nivel a putut fi urmărit pe direcţie, pe o lungime de 3,5 km, între Valea
Recea şi Valea Râmeşti. Aflorimente cu cărbuni au fost identificate la nord de satul Recea, pe
Valea Luncavăţului, pe Valea Mercurea (la Vaideeni), pe pârâul Ciunget şi pe pârâul Ursului
(afluenţi pe stânga ai văii Urşani) şi pe Valea Râmeşti (în apropiere de Tănăseşti). Grosimea
formaţiunii de Vaideeni este de 325 m, din care nivelul nisipos argilos cu cărbuni are 40 m
grosime.
3.1.3.2. Formaţiunea de Turceşti
Depozitele formaţiunii de Turceşti se caracterizează prin nisipuri
cenuşii-gălbui, cu stratificaţie torenţială, cu intercalaţii de marne şi argile cenuşii-verzui, în care
Nichiforescu et al. (1977) identifică 4 strate de cărbuni (notate A, B, C şi D) şi argile
cărbunoase.
Macrofauna identificată în aceste depozite indică biozona NSM8b – cu Phyllocardium
planum planum. Stratele cu cărbuni au grosimi mici (0,10 - 0,50 m). Aceste strate se dispun pe o
grosime stratigrafică de 350 m, având între ele, în general, 100 m (cu excepţia intervalului dintre
stratul B şi C, care are doar 4-5 m grosime). Culcuşul şi acoperişul acestor strate este alcătuit din
marne, marne nisipoase sau nisipuri. Aflorimente se cunosc pe pârâul Vadului, Valea Cerbului,
vf. Pojogi etc. Grosimea formaţiunii de Turceşti atinge 350 m.
3.1.3.3. Formaţiunea de Berbeşti
Cuprinde depozite în general nisipoase, cu intercalaţii argilo-
marnoase cu strate discontinui de cărbuni. Vârsta Dacian inferior (Geţian) a acestor depozite este
dată de fauna biozonei NSM8c cu Pachydacna. Peste acestea, stau nisipurile de Alunu, baza
Dacianului superior (Parscovian).
În formaţiunea de Berbeşti se cunosc 2 strate de lignit, cu dezvoltare redusă în judeţul
Vâlcea, echivalente cu stratele III şi IV din zona Motru. Stratul III a fost pus în evidenţă pe Valea
Aninoasa de B a r u s ( î n Ţ i c l e a n u et al., 1985) şi este alcătuit din lignit foios, pe alocuri
compact, cu o grosime de 0,45 m, având în culcuş şi acoperiş argile sau argile nisipoase cenuşii-
vineţii. Stratul IV a fost semnalat prima dată de N i c h i f o r e s c u et al. (1977), care l-a denumit
“stratul 0”. B a r u s ( î n Ţ i c l e a n u et al., 1985) şi B a r u s (1986) arată că fauna din
acoperişul acestui strat se aseamănă cu aceea din acoperişul stratului IV din zona Jiu-Motru. Pe
teritoriul judeţului Vâlcea acest strat este cunoscut în bazinul văii Bistriţa şi Otăsău.
3.1.3.4. Formaţiunea de Jiu-Motru
Peste nisipurile de Alunu ale formaţiunii de Berbeşti, se dispun
argile şi siltite cenuşii cu 3 strate de lignit (stratele 1, 2 şi 3, în nomenclatura locală a stratelor).
Ele sunt echivalentul stratelor V, VI şi VII de la Lupoaia. Fauna este caracterizată de speciile :
Horiodacna rumana, Prosodacnomya sturi sturi, Prosodacnomya stenopleura, Limnodacna
rumana, Limnodacna gilletae, Zamphyridacna prezamphiri, Zamphyridacna paupera, Gilletella
dacica, Euxinicardium munteniae etc., care corespunde biozonei NSM9 Pachyprionopleura
haueri – P. neumayeri (Andreescu et al.,1981). Această faună este cantonată în culcuşul, stratului
1 (respectiv stratul V) de lignit şi formează un orizont reper foarte important. Urmează stratele 4,
5, şi 6 (în nomenclatura locală), respectiv stratele VIII-X de lignit de la Lupoaia. Peste stratul 6 se
găseşte un lumaşel cu faună ce caracterizează biozona NSM10 – Viviparus bifarcinatus la care se
adaugă unionide cu cochilia lină. Această faună este similară celei identificate în intercalaţiile de
steril ale stratului X din zona Lupoaia şi atestă vârsta Romanian inferior. Prin urmare,
formaţiunea de Jiu-Motru, principala formaţiune purtătoare de cărbuni din judeţul Vâlcea,
cuprinde depozite de vârstă Dacian superior-Romanian inferior. Stratele de cărbuni ale acestei

61
formaţiuni alcătuiesc 3 zăcăminte de lignit mai importante în judeţul de care ne ocupăm în
această lucrare: zăcământul Olteţ-Tărâia, zăcământul Tărâia-Cernişoara şi zăcământul
Cernişoara-Bistriţa. La est de Valea Bistriţei, în formaţiunea de Jiu-Motru, se cunosc numai 2
bancuri de lignit cu grosimi neexploatabile.

Fig. 1

Zăcământul Olteţ-Tărâia este situat în partea vestică a judeţului, fiind constituit din 7-9
strate de lignit cu grosimi ce variază între 0,2 – 7,70 m. Importanţă economică prezintă doar
primele 3 strate din bază. Ele se exploatează fie în carieră (Olteţ, Berbeşti–Vest, Berbeşti–Est),
fie în subteran (minele Alunu şi Berbeşti).

62
 Fig. 2

63
 Zăcământul Tărâia-Cernişoara reprezintă continuarea spre est a zăcământului Olteţ-
Tărâia şi este constituit dintr-un complex de argile, marne şi nisipuri, în care sunt intercalate
stratele 1-6 de lignit. Se exploatează numai stratele 1 şi 2 în carierele Panga şi Cerna, precum şi
în mina Cerna, iar stratul 3 este exploatabil numai în partea vestică a zăcământului, între Valea
Tărâia şi Valea Cerna. Spre est, grosimea stratelor se reduce foarte mult, apărând fenomene de
ramificare şi efilare a stratelor de lignit.
Zăcământul de Cernişoara-Bistriţa - se exploatează stratele 1 şi 2 în carierele
Cernişoara–Vest şi Oteşani, minele Armăşeşti-Vest, Armăşeşti-Est şi Cuceşti. Numai local, mai
ales în vestul zăcământului, apar şi stratele 3 şi 4, cu grosimi reduse, neexploatabile. În general,
în partea de est, peste stratul 2 (respectiv stratul VI) de lignit, se dispune transgresiv formaţiunea
de Cândeşti. Grosimea formaţiunii de Jiu-Motru variază de la 170 m în vest (pe Valea Tărâia) şi
250 m în est (pe Valea Bistriţei).
3.1.3.5. Formaţiunea de Cândeşti
Discordant peste depozitele formaţiunii de Jiu-Motru se dispun
nisipuri, siltite şi argile nisipoase. Local, aceste depozite conţin şi intercalaţii de lignit, care s-ar
echivala cu stratele XV-XVIII de la Lupoaia. Fauna acestor depozite corespunde biozonei
NSM11 – Rugunio lenticularis (A n d r e e s c u , 1981), caracterizată prin unionide cu cochilia
sculptată, atestând vârsta Romanian mediu-superior. Partea superioară a formaţiunii de Cândeşti
cuprinde depozite Pleistocen inferioare, şi ar reprezenta baza stratelor cu Unio apscheronicus
(biozona QM1, după A n d r e e s c u , 1981). În cadrul formaţiunii de Cândeşti, Ţi c l e a n u et al.
1985 separă complexul de Bălceşti, cu dezvoltare tipică în zona localităţii cu acelaşi nume. Acest
complex a fost interceptat în foraje şi cuprinde 4 strate de lignit, dintre care unul depăşeşte 2 m
grosime. În afloriment, B a r u s (1986) a identificat pe pârâul Voiculeasa (afluent drept al văii
Olteanca), în partea centrală a judeţului, 2 bancuri de lignit de câte 0,5 m grosime fiecare, cu o
intercalaţie de 0,2 m de argile cenuşii-vineţii. Grosimea formaţiunii de Cândeşti este de peste 400
m.
3.2. Tectonica
Din punct de vedere structural, regiunea cuprinsă între Valea Oltului şi Valea
Olteţului face parte din avanfosa Carpaţilor Meridionali, cunoscută în literatura geologică sub
numele de Depresiunea Getică (= zona Getică a Depresiunii Precarpatice, G r i g o r a ş , 1961).
Cea mai mare parte a judeţului Vâlcea face parte din flancul intern al avanfosei, este situat pe
interfluviul Olt-Olteţ, fiind delimitat la nord de rama depresiunii, iar la sud de falia Pericarpatică.
Pe baza datelor de foraj şi a lucrărilor geofizice s-a putut preciza caracterul intens deformat
(cutat, faliat şi şariat) al fundamentului carpatic şi continuitatea sa pe sub formaţiunile
sedimentare ale Depresiunii Getice.
În vederea descifrării tectonicii depozitelor principalelor formaţiuni purtătoare de cărbuni
din zonă, B a r u s (1986) elaborează o hartă structurală la limita dintre Dacian şi Ponţian.
Această hartă a stat la baza construirii hărţii geologice din fig. 1. Se poate observa că regiunea
studiată prezintă o tectonică plicativă şi o tectonică rupturală.

3.2.1. Tectonica plicativă

Au fost remarcate următoarele cute anticlinale: Colteşti-Alunu, Sineşti,
Grădiştea–Româneşti-Roieşti-Băbeni, Pârâieni, Olteanca. Dintre sinclinale menţionăm: Lăpuşata,
Pesceana, Valea Mare şi Zăvideni. S-a putut costata că, la acest nivel, cutele sunt consedimentare
şi în general normale.
3.2.2. Tectonica rupturală.
În perimetrul cercetat există două sisteme de falii: un sistem longitudinal,
mai vechi, orientat aproximativ V-E (în nordul regiunii) şi ENE-VSV (în sudul regiunii), sistem
care include şi falia Pericarpatică; al doilea sistem de falii este transversal, mai nou, orientat NV-

64
SE. Din cel de-al doilea sistem fac parte faliile: Grădişte-Valea Mare, Colteşti-Dejoiu-Mădulari-
Beica, Genuneni-Valea Oltului şi Urşi-Valea Oltului.
3.2.3. Evoluţia geologică a regiunii.
Evoluţia geologică a regiunii cercetate este legată de evoluţia celorlalte
unităţi tectonice majore învecinate şi se caracterizează prin 2 etape principale: etapa de formare şi
dezvoltare a Depresiunii Getice şi etapa finală.
În prima etapă, odată cu formarea Depresiunii Getice (în Cretacicul superior), în acest
bazin are loc depunerea unor stive groase de depozite cretacice, paleogene şi neogene cu caracter
molasic. Se pot distinge 6 cicluri de sedimentare (Cretacic superior, Paleogen, Aquitanian-
Burdigalian inferior, Burdigalian superior, Badenian inferior şi ciclul Badenian superior-
Basarabian inferior). Depozitele formate în aceste cicluri au fost afectate de următoarele faze de
cutare: faza subhercinică (Santonian-Campanian), faza laramică (Landenian-Ypresian), faza
savică (Aquitanian-Burdigalian inferior), faza stirică veche (Burdigalian inferior-Burdigalian
superior), faza stirică nouă (Badenian inferior-Badenian superior) şi faza attică (intrasarmaţiană).
Aspectul structural actual se definitivează în cea de-a doua etapă când, odată cu mişcările
attice are loc încălecarea Depresiunii Getice peste Platforma Moesică în lungul faliei
Pericarpatice. Depozitele cretacice, paleogene şi miocen-inferioare, care suferiseră o primă cutare
datorită mişcărilor stirice, vor fi supuse unor compresiuni unilaterale datorită subîmpingerii
Platformei Moesice, conducând astfel, la formarea unor cute deversate în sectorul sudic al
perimetrului cercetat. Ultimul ciclu de sedimentare, în evoluţia geologică a Depresiunii Getice,
este ciclul Basarabian superior-Romanian. La sfârşitul Pleistocenului inferior, arealul
perimetrului studiat se prezintă complet exondat, fiind delimitat la nord de relieful pregnant al
Carpaţilor Meridionali. O serie de pâraie, coborând spre sud, au contribuit la modelarea reliefului
în culmi paralele. Acţiunea de eroziune se accentuează în timpul Pleistocenului superior şi a
Holocenului, dând naştere unor terase majore.

4. Caracteristicile chimice şi tehnologice ale cărbunilor din judeţul Vâlcea

S-au efectuat analize chimice pe 90 de probe prelevate din cărbunii din judeţul Vâlcea din
formaţiunea de Vaideeni (Sarmaţian), formaţiunea de Turceşti (Ponţian), formaţiunea de Jiu-
Motru (Dacian superior-Romanian inferior) şi din formaţiunea de Cândeşti (Romanian mediu-
superior). Au fost analizate elementele chimice majore (C, H, O, N), elementele chimice minore,
au fost efectuate extracţii cu solvenţi organici (cloroform), probele de cărbune au fost supuse la
piroliză (distilare uscată sau semicocsificare în retorta Fischer), au fost determinate apoi
umiditatea, conţinutul în cenuşă, puterea calorifică, materiile volatile, reziduul de cocs şi
densitatea cărbunilor. Rezultatele acestor analize au demonstrat că raţiile atomice H/C şi O/C
prezintă valori minime în cărbunii sarmaţieni (1,1 şi respectiv 0,29) şi maxime în cărbunii
ponţieni (1,17 şi respectiv 0,43) şi din Romanianul mediu-seperior (1,16 şi respectiv 0,42).
Analizele spectrale pentru 20 de elemente minore efectuate pe cele 90 de probe au permis
lui B a r u s (1986) stabilirea a 3 categorii de elemente:
-Grupa elementelor cu prezenţă accidentală în cărbuni: Tl, Be, In şi As;
-Grupa elementelor prezente numai în anumiţi cărbuni: Zr, W, Cu, Ag, Sn, Ge, şi Ga;
-Grupa elementelor frecvente în cărbuni: Cr, Ni, Co, Mo, Pb, Zn şi Ti. Elementele acestei
grupe arareori lipsesc din cărbunii cercetaţi şi au fost separate 3 subgrupe:
- subgrupa elementelor biogenetice (Mn, Co şi Ti); acestea sunt elemente care se
concentrează în timpul vieţii plantelor ;
- subgrupa elementelor singenetice (Zn, Cr şi Mo); aceste elemente se fixează în
timpul înhumării materialului vegetal ;
- subgrupa elementelor diagenetice (Ni, V şi Pb), sunt elemente nocive pentru
viaţa plantelor, iar concentrarea lor se realizează numai după înhumarea masei vegetale.

65
 Prin distilare uscată, din cărbunii formaţiunii de Jiu-Motru, prezenţi pe teritoriul judeţului
Vâlcea, se pot obţine, în medie 7,65 % gudroane (maximum s-au obţinut 12,97 % în cariera
Berbeşti), 22,68 % gaze combustibile, 14,3 % apă caldă şi 58 % semicocs cu putere calorifică
mai mare decât cărbunele iniţial.
Umiditatea totală de referinţă a cărbunilor Dacian-Romanian este în medie de 41,10 %.
Conţinutul în cenuşă la anhidru este de 14,61 % în cărbunii sarmaţieni de la Vaideeni,
creşte la 35,80 % în cărbunii de la Berbeşti şi ajunge la 45 % în cărbunii romanieni de la
Olteanca.
În medie, puterea calorifică inferioară are cele mai mari valori la cărbunii sarmaţieni de la
Vaideeni (3660 cal/kg), iar cea mai scăzută o au cei romanieni de la Olteanca (1203 kcal/kg);
ligniţii dacieni au, în medie, 2340 kcal/kg.
Densitatea cărbunilor cercetaţi variază între 1,14-1,62.

5.Caracteristicile petrografice ale cărbunilor studiaţi

5.1.Caracteristicile petrografice ale cărbunilor din formaţiunea de
Muiereasca
Macroscopic, cărbunii aquitanieni din formaţiunea de Muiereasca se caracterizează
prin predominarea litotipului cărbune mat slab stratificat, care alternează cu benzi milimetrice,
lenticulare de cărbune lucios.
Microscopic, aceşti cărbuni sunt constituiţi preponderent din maceralele grupei huminit
(83%). Conţinutul ridicat în ulminit (29,64 %) şi gelinit (29,33 %), precum şi absenţa
textinitului indică un grad avansat de carbonificare. Componenţii minerali ajung la 15,44 %. Pe
baza acestor caractere pot fi încadraţi în clasa cărbuni bruni-maţi.
5.2.Caracteristicile petrografice ale cărbunilor din formaţiunea de Vaideeni
Cărbunii sarmaţieni se aseamănă, macroscopic, cu cei din Aquitanian. La
microscop, în secţiuni lustruite, se caracterizează însă, prin microlitotipul humit (77% huminit
şi 8,65 % liptinit). Componenţii minerali participă în proporţie de 13,8 %. Deşi gradul de
carbonificare este mai scăzut decât la cei din Aquitanian, pot fi totuşi încadraţi în clasa cărbuni
bruni maţi.
5.3.Caracteristicile petrografice ale cărbunilor din formaţiunea de Turceşti
Macroscopic, cărbunii ponţieni din formaţiunea de Turceşti sunt constituiţi din
litotipul cărbune mat-lemnos. Cercetările microscopice au evidenţiat microlitotipul
humoinertit (tabelul nr. 1). După cum se poate observă, aceşti cărbuni au un conţinut ridicat de
componenţi minerali (21,59 %). Se constată absenţa gelinitului şi conţinuturi extrem de mici de
textinit, dovedind un grad redus de carbonificare şi permiţând încadrarea lor în clasa ligniţi maţi.

5.4.Caracteristicile petrografice ale cărbunilor din formaţiunea de Jiu-Motru

Din punct de vedere macroscopic, cărbunii din formaţiunea de Jiu-Motru, care se
găsesc pe teritoriul judeţului Vâlcea, sunt alcătuiţi din diverşi litotipi cum ar fi : cărbune
detritic, cărbune slab xylitic, cărbune xylitic, xylit, cărbune argilos, argilă cărbunoasă, mai
rar cărbune gelitic, cărbune fusitic. Procentul de xylit variază între 0,5-20 %. Analizele
microscopice au pus în evidenţă faptul că aceşti cărbuni sunt constituiţi din microlitotipul humit
negelificat. Componenţii minerali ajung la 12,60%. B a r u s (1986) a determinat diferite tipuri
de spori în maceralul sporinit, iar prin cercetări microscopice în UV a evidenţiat, pentru prima
dată în România pe această cale, prezenţa bitumenelor primare şi secundare. Bitumenele
primare se dispun paralel cu planele de stratificaţie iar bitumenele secundare se găsesc insinuate
pe fisurile diferitelor macerale.

66
 Tabelul nr. 1 - Compoziţia macerală cantitativă a cărbunilor
din depozitele neogene din zona Olt - Olteţ

6. Reconstituirea paleomediilor de formare a cărbunilor

Cercetările petrografice (macroscopice şi microscopice) pot servi drept bază pentru
reconstituirea mediilor depoziţionale ale cărbunilor dintr-un perimetru cercetat. În lucrarea de
faţă, am utilizat rezultatele analizei microscopice efectuate asupra cărbunilor din judeţul Vâlcea.
Datele brute ale analizei petrografice au fost prelucrate matematic, s-a determinat conţinutul
procentual numai al maceralelor şi apoi s-au calculat cei doi parametri de bază pentru
reconstituirea mediilor depoziţionale ale cărbunilor: indicele de conservare a ţesuturilor
vegetale (TIP) şi indicele de gelificare (IG) cu ajutorul relaţiilor (1) şi (2):

TPI = Tx+Tu+S+F / Eu+Hc+Id (1)

în care: TPI = Indicele de conservare a ţesuturilor vegetale; Tx = Textinit; Tu = Texto-ulminit; S

= Semifusinit; F = Fusinit; Eu = Eu-ulminit; Hc = Humocolinit; Id = Inertodetrinit.

GI = Tx + Tu + Hd / I (2)

în care: GI = Indicele de Gelificare; Tx = Textinit; Tu = Texto-ulminit; Hd = Humodetrinit; I =

Inertinit.
Pe baza calculelor efectuate s-au obţinut următoarele rezultate: Pentru formaţiunea de
Muiereasca, TPI = 0,13 iar GI = 0. Pentru formaţiunea de Vaideeni TPI = 4,8, iar GI = 0,
formaţiunea de Turceşti se caracterizează prin TPI = 0,9 şi GI = 4,7. În sfârşit, cărbunii din
formaţiunea de Jiu-Motru au TPI = 0,82, iar GI = 13,4.
Valorile astfel obţinute ale TPI şi GI au fost proiectate pe diagrama din fig. 3, adaptată
după M a r c h o i n i (1980) şi D i e s s e l (1986), utilizată mai recent şi de P r a d i e r et al.
(1994). Pe această diagramă se pot observa 5 medii depoziţionale: terestru, pădure umedă, pădure
uscată, limnic şi mlaştină. Pe baza datelor petrografice obţinute de noi, proiectate pe diagramă, se
poate conchide că dacă paleomediul de formare al cărbunilor din Aquitanian (formaţiunea de
Muiereasca) şi din Sarmaţian (formaţiunea de Vaideeni) era un mediu terestru, în Ponţian,
cărbunii din formaţiunea de Turceşti au luat naştere într-un mediu depoziţional limnic (lacustru),

67
iar ligniţii din formaţiunea de Jiu-Motru, adică tocmai acei cărbuni care prezintă interes
economic, s-au format într-un mediu depoziţional mlăştinos, care s-a dovedit şi cel mai prielnic
dezvoltării turbăriilor din care s-au format mai târziu ligniţii.

Fig. 3 - Diagrama interpretativă a mediului depoziţional al cărbunilor

din judeţul Vâlcea, bazată pe analiza de macerale
(adaptată după Marchioni, 1980; Diesel, 1986; Pradier et. al., 1994)

7. Posibilităţile de valorificare superioară a cărbunilor

În urma cercetărilor efectuate în judeţul Vâlcea, apreciem că, în prezent, cărbunii nu sunt
valorificaţi în condiţii optime. Astfel, prin actuala metodă de ardere în termocentrale,
randamentul acestor instalaţii este de cca. 30 %, ceea ce face ca de fapt, factorul final de
recuperare al energiei termice existente într-un zăcământ de cărbune să fie de numai 15%,
rezultând o pierdere de 85%, ceea ce conduce la un preţ de cost şi, respectiv, la un preţ de
vânzare pe piaţă al energiei foarte ridicat.
De aceea, am încercat să stabilim direcţii de valorificare a cărbunilor, care să permită
creşterea factorului final de recuperare energetică a unui zăcământ de cărbune. Astfel, am apelat
la diagrama prezentată de germanul M o d e (1986), care pe baza analizelor petrografice
microscopice a determinat 3 clase de componenţi: clasa I este constituită din componenţi
nefavorabili unei valorificări superioare. Aceşti componenţi sunt gelinitul şi eu-ulminitul (la
care s-ar adăuga şi substanţele minerale, dar care aici sunt excluse/eliminate prin diferite
procedee). Clasa a II-a cuprinde componenţi favorabili şi aceştia sunt reprezentaţi de densinit şi
texto-ulminit. Cea de-a III-a clasă, include componenţi foarte favorabili valorificării superioare
şi aceştia sunt textinitul şi atrinitul.
Pe baza analizelor petrografice obţinute de noi asupra cărbunilor din judeţul Vâlcea şi
proiectate pe diagrama M o d e adaptată s-a obţinut imaginea din fig. 4. Se poate constata, cu
uşurinţă, că este recomandabil să utilizăm cărbunii aquitanieni din formaţiunea de Muiereasca
pentru ardere, cărbunii sarmaţieni din formaţiunea de Vaideeni pot fi utilizaţi pentru brichetare,
cărbunii ponţieni din formaţiunea de Turceşti pot fi gazeificaţi, iar ligniţii daciani şi romanieni

68
din formaţiunea de Jiu-Motru (singurii care se exploatează de fapt), pot fi arşi în termocentrale,
dar prezintă caracteristici apropiate de cei care pot fi gazeificaţi. Aceasta înseamnă, fie o
exploatare selectivă (anumite strate din anumite zone ar putea furniza cărbune pentru gazeificare,
alţii pentru pirogenare (obţinerea de semicocs cu putere calorifică ridicată şi gudroane ca sursă
pentru benzină sintetică) şi alţii pot fi arşi în termocentrale.

Fig. 4 - Posibilităţi de valorificare superioară a cărbunilor din judeţul Vâlcea.

Diagrama ternară după P. MODE (1986), cu modificări şi completări

Concluzii
Din cele prezentate rezultă câteva concluzii:
 În judeţul Vâlcea se cunosc cărbuni în Aquitanian, Sarmaţian, Ponţian,
Dacian şi Romanian;
 Caracteristicile chimico-tehnologice şi alcătuirea petrografică ale acestor
cărbuni sunt diferite;
 Aceste proprietăţi diferite se datorează unor medii depoziţionale diferite,
deci unor geneze diferite ale acestor cărbuni, de la medii depoziţionale terestre (cărbunii
aquitanieni şi sarmaţieni) la medii limnice (cărbunii ponţieni) sau mlăştinoase (ligniţii daciani şi
romanieni);
 Geneza diferită este cauza care face ca aceşti cărbuni să poată fi valorificaţi
în mod diferit, de la arderea în termocentrale (cărbunii aquitanieni) până la brichetare (cărbunii
sarmaţieni), gazeificare (cărbunii ponţieni) şi valorificare complexă (cărbunii dacieni şi
romanieni din formaţiunea de Jiu-Motru, care formează zăcămintele ce se exploatează în judeţul
Vâlcea);
 Din cele 12 direcţii de valorificare ale ligniţilor, în România se aplică doar
una singură (arderea în CET) şi a fost numai testată gazeificarea, faţă de alte ţări (SUA,
Germania etc.), în care valorificarea ligniţilor şi a cărbunilor este cu adevărat superioară (fig. 5).
De aici rezultă necesitatea dezvoltării acestui domeniu şi în România şi în judeţul Vâlcea.

69
 Fig. 5 - Principalele direcţii de valorificare a ligniţilor.
Procedeele de valorificare a ligniţilor pe plan mondial

BIBLIOGRAFIE
 
1.Andreescu I., Pană Ioana, Pauliuc S., Pelin M., Barus T., 1985, Stratigraphie des depots pliocenes a
charbons. Zone est d’Oltenie (secter Olt-Jiu). Analele Univ. Bucureşti, Geologie, 34, pg.87-96 ;
2.Barus T., 1983, Nouvelles donnees sur les caracteristiques geochimiques des lignites pliocenes de la
zone comprise entre les vallees d’Olteţ et de Cerna (Depression Getique). An. Univ. Bucureşti, 32;
3.Barus T., 1984, Asupra unor iviri de cărbuni din depozitele sarmaţiene din zona Recea-V.Râmeşti
(Depresiunea Getică). Comunicare verbală, Sesiunea ştiinţifică a Facultăţii de Geologie şi Geografie, Universitatea
Bucureşti ;
4.Barus T., 1986, Studiul geologic al depozitelor neogene din zona Olt-Olteţ, cu privire specială asupra
zăcămintelor de cărbuni. Teză de doctorat. Universitatea Bucureşti ;
5. Mode P.,1986, Kohleeinfluifactoren fur die Festbettdruckvergasung. W.T.I.J. 27. A3. Berlin ;
6.Pradier B., Nicolas G., Gepard J., 1974, L’analyse des milieux de depot des charbons, outil de
correlation dans le Brent de Mer du Nord. Bull. Centres Rech. Explor.-Prod. Elf Aquitaine, 18, Publ. Spec., p. 121-
133, Boussens ;
7.Preda I., Turculeţ I., Barus T., Androhovici Anca, 1993, Geologia zăcămintelor de cărbuni. Vol. I.
Introducere în geologia cărbunilor. Edit. Univ. Bucureşti;
8.Preda I., Turculeţ I., Barus T., Bădăluţă Aurelia, Androhovici Anca, 1994, Geologia zăcămintelor de
cărbuni. Vol. II. Răspândirea zăcămintelor de cărbuni pe Glob. Edit. Univ. Bucureşti;
9.Ţicleanu N., 1992, Studiul genetic al principalelor zăcăminte de cărbuni neogeni din România pe baza
paleofitocenozelor caracteristice, cu privire specială la Oltenia.Teză de doctorat, Universitatea Bucureşti ;
10.Ţicleanu N., 1995, Model genetique conceptuel des accumulation de de charbon au basin Dacique, In
Cronostratigraphie und Neostratotypen, IX, Dacien, p. 45-55;
11.Ţicleanu N., Scrădeanu D., Popa M., Milutinovici S., Popa Roxana, Preda I., Ţicleanu M., Savu C.,
Diaconiţă Dorina, Barus T., Petrescu I., Dinulescu Carmen, Maftei Raluca, 1999, The relation between the
lithotypes of Pliocene coals from Oltenia and theirmain quality characteristics.Vestnik Ceskeho geologickeho ustavu
74, 2, Praga.

70
 ZONA RÂMNICU VÂLCEA,
CENTRU ENERGETIC DE EXCEPŢIE*
ALEXANDRU MĂRUŢĂ, ELENA RIZOIU

Comunicarea prezintă efecte meteorologice zonale benefice, consecutive experimentelor efectuate în

zona Vâlcea, în toamna anului 1993, împreună cu un grup de cercetători din Austria condus de regretatul
biolog austriac Dr. Gernot Graefe, Laureat al Premiilor de Stat ale Austriei (+ ian. 1994) şi cu concursul d-lui
dr. ing. Gheorghe Condei, secretar ştiinţific la Staţiunea de Cercetări Viniviticole Drăgăşani, studii efectuate
cu sprijinul d-lui Iulian Comănescu, în acea vreme prefectul judeţului Vâlcea.
Efectele meteorologice descrise în lucrare au fost stimulate şi de existenţa în lungul Defileului Oltului
şi până spre Drăgăşani, a unei izolinii de anomalie magnetică nulă (izolinie care amplifică efectul benefic,
inclusiv pe cel curativ balneologic asupra sănătăţii oamenilor) şi care conduc la ideea de centru energetic de
excepţie a zonei. Evenimente ulterioare de factură astronomică, care vor fi prezentate în comunicare,
reliefează importanţa, nu numai zonală, a meleagurilor vâlcene.

1. Subiectul
În toamna anului 1993, un colectiv larg româno-austriac de cercetători, au realizat cu
sprijinul Prefecturii Judeţului Vâlcea, prefect la acea dată dl Iulian Comănescu, un prim
experiment privind acţiunea pozitivă agrometeorologică a unui humus realizat dintr-o fermentaţie
dirijată a reziduurilor de vinificaţie. Componentele metodei şi colectivul de lucru sunt înscrise pe
fig. 1. Aici vom descrie efectul neaşteptat al acesteia apărut în toamna acelui an, într-o
conjunctură în final favorabilă.

2. Ce s-a întâmplat atunci?

Blocat de o iarnă timpurie la Râmnicu Vâlcea, între 19-22 noiembrie a acelui an,
colectivul a avut ocazia să aplice humusul în anumite puncte, sub supravegherea dr. Gernot
Graefe (+ ianuarie 1994), conducătorul grupului austriac şi iniţiatorul metodei. La temerea
membrilor bucureşteni ai colectivului că nu vor putea ajunge în timp util la Bucureşti împreună
cu specialiştii austrieci, unde era deja programată o întâlnire cu reprezentanţii principalelor
institute de cercetări agricole din ţară şi o alta cu studenţii Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe
Cognitive a Universităţii Ecologice, drumul Râmnicu Vâlcea-Piteşti-Bucureşti fiind blocat, s-a
luat hotărârea de a ajunge la Bucureşti pe ruta Braşov-Ploieşti, circulabilă, dar unde meteorologii
anunţaseră deja căderi de zăpadă.

3. Nu va fi nici o ninsoare!
Comunicând vestea grupului de austrieci, dr. Graefe a spus că nu va fi nici o ninsoare. El
a remarcat faptul că zona Râmnicu Vâlcea reprezintă un centru energetic de excepţie şi că
informaţia pozitivă realizată prin experimentările făcute se va propaga, prin molecula lichidă
asigurată de stratul de zăpadă, pe o întindere care va cuprinde o mare parte din Europa şi va fi în
măsură să ducă la ameliorări ale condiţiilor atmosferice, ceea ce s-a resimţit de altfel pe teritoriul
ţării (încetarea ninsorilor, contrar previziunilor meteorologice, drumul Râmnicu Vâlcea-Braşov
derulându-se pe cer senin). Într-o convorbire telefonică ulterioară Bucureşti-Viena, la sfârşitul
lunii noiembrie, s-a stabilit că informaţia pozitivă ajunsese în vestul Europei, deja pe linia A – A 1
trasată pe harta din figura 2. Probabil că la aceasta a ajutat şi faptul că întreaga vale a Oltului este
traversată de o izolinie de anomalie magnetică nulă, motiv pentru care cei care vin la tratament în
această zonă capătă un surplus de sănătate în raport cu tratamentele balneare curente.

__________________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2002, Rm. Vâlcea.
4. Ziua de 3 decembrie 1993

71
 La această dată centrele de geofizică europene sesizaseră o furtună magnetică ieşită din
comun, ale cărei ravagii meteorologice s-au simţit din plin în vestul continentului, în Franţa,
Belgia, Olanda, Danemarca, o mare parte a Germaniei, partea de sud şi centrală a Marii Britanii.
Ce se întâmplase? Această aşa-zisă anomalie magnetică a avut o provocare terestră. Ea a fost
cauzată de o experienţă nucleară de natura fuziunii, scăpată de sub control, la Centrul de
Cercetări Nucleare din Lyon, accident ţinut în mare secret, dar pe care, prin facultăţile sale
extrasenzoriale, dr. Graefe o sesizase şi anunţase deja forurile de resort austriece. În propagarea
lor către est, ravagiile făcute de acest accident nuclear s-au atenuat practic pe linia A - A 1, iar
intensitatea vântului a scăzut repede către centrul Europei.

5. Întâmplare?
Poate că este o întâmplare, aşa cum întâmplări par a fi rezultatele consecutive obţinute în
judeţul Gorj în anul următor (judeţ recunoscut prin terenuri agricole slab productive), când, prin
aplicarea metodei, s-au obţinut producţii record la hectar (la grâu, porumb, struguri), mult peste
media pe ţară şi mult peste media multianuală a judeţului (cu valori de 140% - 160% mai mari
[1]).
Pauli şi Jung, ambii laureaţi ai Premiului Nobel, au definit principiul cauzalităţii, arătând
că întâmplările nu sunt întotdeauna acauzale, că unele coincidenţe pot folosi în diferite domenii
ale ştiinţei, de la fizica subatomică şi până la psihologia abisală, deşi relaţia cauzală dintre
evenimentele sincrone nu poate fi stabilită.
Şi atunci se pune întrebarea. Acest experiment ar fi fost posibil:
a. Dacă, pe vremea când dl. Ion Iliescu, preşedintele în exerciţiu al ţării, era
director la Editura Tehnică din Bucureşti acesta nu i-ar fi propus d-lui dr. fiz. Mihai
Constantinescu, la acea dată directorul Centrului Judeţean Vâlcea de Calcul Electronic, să se
ocupe de sinergetică [2,3]?
b. Dacă acesta, receptiv, nu ar fi organizat un colectiv compus dintr-un fizician şi
un matematician care să se ocupe de problemă?
c. Dacă, în acest scop nu ar fi căutat un şef de colectiv*) şi nu ar fi dat în consecinţă
„sfoară-n ţară” printre omologii săi din alte judeţe?
d. Dacă dl inginer Mihai Diaconescu, la acea dată directorul Centrului Judeţean
similar Gorj nu ar fi venit cu propunerea contactării în acest scop a unuia din autorii prezentei şi
dacă cel vizat nu ar fi acceptat propunerea?
e. Dacă, după evenimentele din 1989, dl. Mihai Constantinescu nu ar fi dat curs
ideii şefului de a organiza în zonă un simpozion de terapii complementare, susţinut de un
specialiat austriac în domeniu (dr. Alexander Fries Tersch, n.n.), care, la rândul său a venit cu
propunerea aplicării metodei?
f. Dacă nu s-ar fi găsit sprijin la instituţiile abilitate ale judeţului şi personal la dl.
prefect Iulian Comănescu?
Fără îndoială că nu. O singură verigă dacă ar fi lipsit din lanţ, experimentul şi cele ce au
urmat, nu ar fi fost posibil*).

6. Şi … mai departe
a. Dacă nu s-ar fi concretizat ideea Râmnicu Vâlcea, centru energetic de excepţie, şeful
nu ar fi exploatat-o, creionând în anul 1996 o elipsă cu centrul în Râmnicu Vâlcea, cu axa mare
___________________________
*)
expresia şef o vom folosi în continuare în text
*)
conform principiului minimului; dacă într-un sistem sinergetic o componentă nu se realizează, întregul sistem se
prăbuşeşete.
pe direcţia Arad – Râmnicu Vâlcea – Bucureşti şi cu axa mică Craiova – Râmnicu Vâlcea (fig. 3),

72
zonă în care a observat evenimente din timpuri memoriale şi până azi [4]).

73
 b. Dacă eclipsa totală de Soare din anul 1999 nu ar fi avut ca centru mondial Râmnicu
Vâlcea (mai exact pe un munte de sare, aflat la 5,2 km de centrul municipiului), cu linia centrală
pe axa Bucureşti – Râmnicu Vâlcea – Arad (la Arad o mică deviere), suprapunându-se perfect
peste elipsa din fig. 3, nu s-ar fi născut ideea, că aceasta (eclipsa) poate folosi la redescoperirea
României [5] toate cele găsite în interiorul elipsei regăsindu-se implicit şi pe banda de totalitate a
acesteia (fig. 4).

74
c. Dacă aceste elemente n-ar fi existat, fenomenul astronomic nu ar fi dus la ideea că el constituie
un al doilea avertisment [6], primul avertisment, avertismentul dacic, fiind deja semnalat încă din
anul 1996 [4].
d. Dacă cele de la pct. c nu s-ar fi concretizat ca idee, atunci prăbuşirea centrului mondial
al eclipsei (catastrofa din 12 septembrie 2001 de la Ocnele Mari, respectiv surparea minei de
sare, cu consecinţele respective), nu s-ar fi concretizat ca fiind un al treilea avertisment, pe care-l
comunicăm aici în premieră.
Avertismentul constă în aceea că este necesar ca noi, locuitori ai acestor meleaguri, să
facem de aşa natură ca România să poată ajunge în poziţia pe care o merită în istoria omenirii.

Fig. 3 - Traseul benzii de totalitate în dreptul României. Coincidenţa aproape perfectă

dintre linia centrală şi axa Arad – Râmnicu Vâlcea – Bucureşti
stabilită din studii anterioare

75
 Fig. 4 - Coloana culturii. Centrul mondial al elipsei. Semnificaţiile notaţiilor sunt date în text.
Zonele înnegrite reprezintă teritorii româneşti ocupate de URSS (zona N-NE) şi de Bulgaria
(zona SE) în anul 1940 şi nerecuperate după cel de-al doilea război mondial.

LEGENDA la figura 4

1. Localitatea Tetoiu (Bugiuleşti) judeţul Vâlcea, locul unde arheologul Dardu Nicolaescu Plopşor a descoperit vestigii umane datând
de circa 1,6-2 milioane ani, osemintele găsite atribuite unui hominid pe care l-a numit Australoantropos Olteniensis.
2. Gânditorul de la Hamangia, statuetă datând din mileniul IV a. C.
3. Plăcuţele de lut de la Tărtăria, reprezentând „scrierea dinaintea scrierii”, descoperite în anul 1961 de Nicolae Vlassa, cu o vechime
de circa 4 500 – 4 800 ani a. C., scriere considerată de valoroşi cercetători şi antropologi ruşi (V. Titov, A. Kifişin) şi de cercetătoarea americană
Marija Gimbutas ca fiind primul mesaj scris din istoria omenirii (cu 1000 de ani înaintea existenţei Sumerului).
4. Complexul astronomic de la Sarmisegetusa-Regia. Într-un studiu anterior arătam că sinteza cultului Soarelui la români este
reprezentată la nivel astronomic de axa potcoavei din calendarul mare al acestui admirabil complex astronomic, axă orientată spre direcţia
răsăritului soarelui la 22 decembrie. Această dată, prima zi după solstiţiul de iarnă, reprezenta la daci Anul Nou, momentul de la care începe să se
mărească ziua lumină, cu semnificaţia „Drumul spre Soare, drumul spre lumină” (fig. 5).
Într-un arc peste milenii, data de 22 decembrie are de acum 13 ani, o semnificaţie istorică aparte la români şi poate simboliza, sub
formă de avertisment ancestral, şansa unui viitor strălucit al României în istoria omenirii. O asemenea tendinţă, din păcate, nu a fost clar
evidenţiată în derularea evenimentelor consecutive. Am denumit această curioasă coincidenţă „Avertismentul dacic”.
Complexul astronomic de la Sarmisegetusa-Regia, prezentat în figura 5 este rezultatul ridicărilor topometrice făcute de către topometrii
militari în anul 1983 şi publicate pentru prima oară în Editura Militară în anul 1986.
Secretele sale n-au fost încă descifrate în totalitate. Pe lângă cele arătate (fig. 4), menţionăm triunghiul dreptunghic care leagă centrele
Calendarului mic, Cadranului solar de andezit şi al unei construcţii dreptunghiulare, având laturile de 23,30, 30,93 şi cu ipotenuza de 38,74 metri,
reprezentând un triunghi pitagorean de o exactitate impresionantă, adică având suma pătratelor laturilor egală cu pătratul ipotenuzei

23,302 + 30,932 = 38,742 = 1501

De aici am putut deduce măsura dacică pentru lungimi, cu valoarea de 1,94 metri, pe care am denumit-o Stânjenul dacic. Ea are o
abatere de circa 1-2% în raport cu unităţile de lungime folosite apoi în Europa continentală (Stânjenul lui Şerban Cantacuzino, Toaza franceză,
Tessa italiană, Klafterul austriac etc.). Împărţită la 2 această măsură are valoarea de 1, 97 metri, foarte aproape de metrul etalon actual.
5. Mănăstirea Hurezi, locul în care s-a petrecut varianta europeană a vestitei biblioteci de la Alexandria (arsă după cum se ştie la
decizia sultanului arab cuceritor, care a zis: „Dacă ceea ce scrie aici se găseşte în Coran, cunoaştem. Dacă nu, nu ne interesează. În ambele situaţii,
să fie arsă”. Varianta europeană este diferită. După ce, în înţelegere cu turcii, austriecii au ocupat Oltenia în anul 1714, biblioteca de aici, a lui
Constantin Brâncoveanu, a fost transportată la Viena într-un convoi de care, sub supraveghere princiară, constituind azi una din cele mai complete
colecţii de carte veche a Bibliotecii Centrale din Viena.
6, 7, 8. Toţi pionierii cuceririi aerului şi Cosmosului s-au născut pe traseul „coloanei”.
Traian Vuia [6], născut la Surducul Mic (localitate care azi îi poartă numele), realizatorul, cu puţine zile înaintea fraţilor Wright, a
zborului autonom al unei maşini de zburat (Paris 16 martie 1906); Henri Coandă, născut la Bucureşti, creatorul primului avion cu reacţie din lume

76
(1910), sărbătorit în anul 1956 la New York pentru această realizare; Herman Oberth, născut la Sibiu, creatorul bazelor teoretice ale astronauticii.
(Puţini ştiu că prima rachetă experimentală a zburat de pe aerodromul din Mediaş în anul 1935, localitate în care Oberth era profesor de fizică). El
a plecat din România în anul 1938, fiind numit profesor de fizică la Politehnica din Viena.
9. Constantin Brâncuşi, născut la Hobiţa, judeţul Gorj şi Coloana sa infinită de la Târgu Jiu.
10. Nicu D. Miloşescu, renumit om de cultură şi tipograf din Tg. Jiu, care a obţinut premiul pentru carte la Expoziţia Internaţională de
la Paris din anul 1900.
11. Sediul Centrului European de Învăţământ Superior, înfiinţat de UNESCO în anii ’70, ca o recunoaştere a calităţii învăţământului
superior din România.
12. În perioada postbelică, în România şi-au făcut studiile universitare numeroase personalităţi ale vieţii politice şi culturale din
străinătate, între care cea mai reprezentativă, figurată în medalion, este dl. Jan Ze Min, preşedintele (încă) în exerciţiu al Chinei.

Fig. 5 - Ansamblul astronomic de la Sarmisegetusa Regia

BIBLIOGRAFIE

1.Iliescu I., 1997, Prefaţă la Sinergetica, o nouă sinteză a ştiinţei, Edit. Tehnică, Bucureşti;
2.Măruţă Al., 1996, Avertismentul dacic, În rev. Vremea, mai, Bucureşti;
3.Măruţă Al., Rizoiu Elena, Fries-Tersch Al., Pap Al., 1997, A doua „descoperire” a viţei de vie, a 2-a
Sesiune Ştiinţifică cu participare internaţională „Progrese în cercetările de ecologie aplicată” CCTE, decembrie,
Bucureşti;
4.Măruţă Al., 1999, Eclipsa totală de Soare 1999 şi redescoperirea României, Edit. Anglo Azur-Rom,
Giurgiu;
5.Măruţă Al., 2000, Al doilea avertisment, Simpozionul de Geografie Teoretică şi Aplicată a Judeţului
Vâlcea, Rm. Vâlcea;
6.Măruţă Al., 2002, Ion Iliescu a introdus sinergetica în România (interviu), Rev. Lumea Misterelor, nr. 2,
Bucureşti.

77
 DEPRESIUNEA JIBLEA. DINAMICA RELIEFULUI
ŞI POTENŢIALUL DE HABITAT*

NICOLAE POPESCU, FLORINA FOLEA, MARIAN ENE

La poalele sudice ale masivului cristalin Cozia se întinde Depresiunea Jiblea, considerată a fi
depresiune de contact, de eroziune diferenţială, iar din punct de vedere structural este o depresiune
subsecventă.
Face parte din şirul depresiunilor submontane subcarpatice dintre Topolog şi Olt, Horezu - Olăneşti -
Muereasca - Călimăneşti - Berislăveşti (Jiblea) - Sălătruc ce aparţin Subcarpaţilor Vâlcii.
Este o depresiune care s-a format prin eroziune diferenţială la marginea unităţii montane meridionale
alcătuită din formaţiuni cristaline (Gnaisul de Cozia) şi formaţiunile paleogene ale Muscelelor Topologului.
Modelarea depresiunii s-a produs în formaţiunile sedimentare, mai precis la contactul dintre conglomeratele
mai rezistente şi formaţiunile mai friabile ale complexului marno-argilos cu intercalaţii de nisipuri. Înclinarea
generală spre sud a stratelor sedimentare, în care a fost sculptată depresiunea, şi orientarea acesteia pe
direcţie E-V, îi conferă caracter subsecvent, fiind mărginită, în partea sudică, de un front de cuestă, cu
altitudini de 871 m în Dealul Robaia. Aşadar, caracterul subsecvent impune asimetria reliefului în cadrul
Depresiunii Jiblea, de-o parte şi de alta a pârâului Coisca, fapt ce se reflectă şi în modul de utilizare a
terenurilor şi în potenţialul de habitat. Astfel, prin relieful domol, caracterul de adăpost la poalele muntelui,
ce îi conferă un climat relativ blând, şi legăturile lesnicioase pe care le are cu Valea Oltului (V) şi Valea
Topologului (E), Depresiunea Jiblea reprezintă o arie de străveche locuire.
Mobilitatea reliefului condiţionată de rocă, de indicatori climatici, dar şi de intervenţia antropică, a
impus locul şi modul de repartiţie a aşezărilor în cadrul teritoriului. Pentru a scoate în evidenţă raportul
dintre relief şi rocă, ca suport şi habitatul propriu-zis reprezentat de aşezările omeneşti, este necesară analiza
unor parametri ce cuprind spaţiul de locuit cum ar fi: hipsometria aşezărilor, densitatea gospodăriilor în
spaţiul de locuit, dar şi presiunea antropică asupra reliefului. Prin analiza formelor de relief, litologiei şi a
proceselor geomorfologice actuale, în corelaţie cu mărimea spaţiului locuit, se pune în evidenţă confortul de
habitat.

1. Roca şi relieful reprezintă cele mai importante componente naturale pentru stabilirea
spaţiului de habitat. Acestea impun gradul de suportabilitate la presiunea umană.
1.1. Alcătuirea litologică este cea care impune tipul formelor de relief şi
direcţionează dinamica acestora prin procese geomorfologice specifice. În arealul Depresiunii
Jiblea sunt prezente succesiuni de orizonturi geologice, cu alcătuiri litologice diferite, care au
impus fizionomia treptelor hipsometrice şi dinamica proceselor actuale:
- conglomerate dure, de vârstă Eocen inferior, care intră în alcătuirea
dealurilor ce formează o fâşie continuă înaltă la contactul depresiunii cu Munţii Cozia. Acestea se
menţin la altitudini medii de 900 m şi sunt considerate ca făcând parte din suprafaţa Gornoviţa
(Badea L., 1960); sunt, în general, stabile şi prezintă o mare capacitate de suport pentru aşezările
de culme şi de versant (ex. localităţile Şerbăneşti, Păteşti, Rădăcineşti de la poalele Munţilor
Cozia);
- marne şi argile (Eocen superior) sunt prezente de-o parte şi de alta a
pârâului Coisca şi formează treapta mai joasă a depresiunii. Prezenţa acestor formaţiuni
favorizează intensificarea proceselor de versant, fapt ce le conferă vulnerabilitate, în general, la
activităţile agricole şi impune o capacitate de suport redusă;
- alternanţe de conglomerate, nisipuri şi argile, în care predomină
conglomeratele (Oligocen-Burdigalian), se impun în meţinerea frontului de cuestă ce delimitează
Depresiunea Jiblea spre sud. Prezintă stabilitate relativ mare, dar menţin pante accentuate pe
flancul de cuestă, ceea ce determină un potenţial redus de utilizare. Intercalaţiile nisipo-argiloase
favorizează apariţia şi menţinerea alunecărilor de teren.
_______________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2003, Rm. Vâlcea.

78
 1.2. Relieful înfluenţat mult de litologie şi structură constituie suportul real al
aşezărilor omeneşti şi activităţilor agricole.
Structura monoclinală din spaţiul depresiunii a impus o netă asimetrie de ansamblu a
reliefului. Raportată la pârâul Coisca (axul hidrografic longitudinal), Depresiunea Jiblea este mult
mai dezvoltată pe partea dreaptă. Astfel, flancul nordic deţine cca. 70% din suprafaţa totală şi
corespunde suprafeţelor structurale cu pante reduse, orientate în general nord-sud şi care
favorizeză gruparea gospodăriilor. În acest sector se concentrează cea mai mare parte a aşezărilor
– Şerbăneşti, Păteşti, Seaca, Dângeşti, Rădăcineşti (fig. 1).

Fig . 1 - Depresiunea Jiblea (după Badea L., 1960, cu completări)

Flancul sudic corespunde frontului de cuestă cu pante de peste 20°, care au limitat
extinderea aşezărilor omeneşti. Excepţie face doar satul Robaia, care este situat într-un bazinet de
obârşie dezvoltat sub frontul de cuestă de sub dealul cu acelaşi nume.
În alcătuirea de ansamblu a reliefulu,i care păstrează asimetria generală impusă de
structură, se conturează forme cu potenţial de utilizare diferit:
- Culmile sunt reprezentate prin suprafeţe de nivelare de tipul glacisurilor de
eroziune ce coboară în trepte către axul depresiunii. Se conturează, mai clar, două trepte
altimetrice – una la 420-480 m, iar cealaltă la 500-600 m, şi au o extindere mai mare pe flancul
nordic al depresiunii. Este posibil ca această diferenţiere altimetrică să fie impusă şi de litologie.
Din punct de vedere al favorabilităţii pentru aşezări aceste culmi sunt stabile, motiv pentru care în
lungul lor, se grupează părţi importante ale satelor Şerbăneşti, Rădăcineşti, Ianculeşti şi
Berislăveşti;
- Văile sunt principalele axe în lungul cărora au fost construite căile de acces şi
totodată s-au grupat cele mai importante nuclee ale aşezărilor omeneşti.
Oltul reprezintă axa hidrografică transversală din partea vestică a
Depresiunii Jiblea, fapt ce a permis extinderea celei mai importante aşezări, respectiv, oraşul

79
Călimăneşti. Acesta este dezvoltat pe terasa joasă a Oltului şi pe conul de dejecţie al pârâului
Coisca, pătrunzând şi în interiorul depresiunii în lungul văilor Satului şi Jiblea.
Coisca drenează depresiunea de la est la vest şi primeşte o serie de afluenţi
importanţi, consecvenţi cu structura, de pe versantul drept – Păteşti, Brădişor, Tulburoasa etc. În
bazinele acestor văi a fost posibilă pătrunderea şi extinderea celor mai multe aşezări din
depresiune. Valea Coisca prezintă cea mai mare stabilitate şi posibilităţi mari de acces, fapt
pentru care este ocupată în întregime de localităţi.
- Versanţii deţin cea mai mare pondere din cuprinsul depresiunii şi principalele
forme de relief care intră în domeniul activităţilor agricole. Peste 60% din suprafaţa acestora au
pante sub 10°, ceea ce favorizează activităţile agricole şi chiar grupări mici de gospodării.
Asimetria reliefului depresiunii impune ca majoritatea versanţilor să aibă o orientare sudică şi
sud-vestică, cu suprafeţe însorite - 185-120 kcal/cm 2 (Vişan Gh., 1998) ce sunt favorabile
activităţilor agricole şi în special extinderii livezilor. Versanţii cu expunere nordică de pe frontul
de cuestă, cu suprafeţe semiînsorite – 60-85 kcal/cm 2 (Vişan Gh., 1998), dar şi cu pante mai
accentuate (15-20°), au un potenţial de habitat şi de utilizare agricolă mai scăzut.
1.3. Procesele geomorfologice actuale, prin tipuri şi extindere, exprimă gradul de
vulnerabilitate şi de capacitate de suport al terenurilor şi se constituie ca factori limitativi ai
spaţiului locuibil, ai dezvoltării şi modernizării reţelei de drumuri.
În Depresiunea Jiblea, prin constituţia predominant din argile şi marne şi prin intervenţia
substanţială a omului, sunt predominante alunecările de teren, ravenările şi torenţialitatea.
Alunecările de teren au apărut şi se menţin pe faciesurile argilo-marnoase ce aparţin
Eocenului superior şi Miocenului şi sunt predominante, în special, pe frontul de cuestă din sudul
depresiunii. Ele au limitat foarte mult extinderea pe versanţi a satelor Robaia, Şerbăneşti, Seaca,
Berislăveşti şi Rădăcineşti.
Ravenarea şi torenţialitatea sunt fenomene deosebit de agresive datorită, pe de o parte,
caracterului torenţial din intervalul iulie-august, iar pe de altă parte, friabilităţii rocilor
sedimentare pe care le intersectează. Viiturile prezintă un mare potenţial de degradare a spaţiului
locuit, îndeosebi pentru satele situate pe cursurile torenţiale neamenajate – Valea Seacă, Păteşti,
Brădişor şi Dângeşti.
Aceste tipuri de procese, prin ritmicitate şi intensitate, menţin o stare generală de
dezechilibru al versanţilor neamenajaţi, şi duc la o continuă degradare a terenurilor arabile, a
păşunilor şi livezilor.

2. Presiunea antropică este de fapt un important factor al apariţiei şi dinamicii

proceselor geomorfologice actuale. Intensitatea şi extinderea acestora este determinată de modul
necorespunzător de utilizare a terenurilor, extinderea aşezărilor omeneşti, dar şi de densitatea
gospodăriilor din cadrul vetrelor de sat.
2.1. Utilizarea terenurilor se analizează pentru evaluarea pretabilităţii terenurilor
şi pentru identificarea calităţii de suport şi se constituie ca factor de control care reglează
desfăşurarea proceselor geomorfologice, dar şi ca o componentă ce suportă agresivitatea acestora.
În cazul Depresiunii Jiblea, utilizarea terenurilor este alcătuită, predominant, din păşuni,
fâneţe, livezi, terenuri arabile şi păduri (tabelul nr. 1, fig. 2, fig. 3).

80
 Tabelul nr. 1 - Presiunea umană în funcţie de utilizarea terenurilor (ha∕loc)

Localitatea Arabil Păşuni şi Vii şi livezi Neproductiv

fâneţe
Călimăneşti 0,085 0,143 0,064 0,720
Sălătrucel 0,124 0,672 0,119 0,119
Berislăveşti 0,049 0,265 0,119 0,044

Presiunea umană în funcţie de utilizarea terenurilor (ha/loc)

pentru Depresiunea Jiblea

0.7
0.6
0.5
0.4
0.3
0.2
0.1
0
Arabil

Păşuni şi

Vii şi livezi

Păduri

Neproductiv
fâneţe

Fig. 2

Presiunea umană în funcţie de utilizarea terenurilor (ha/loc)

1
0.8
0.6
0.4
0.2
0
Calimanesti

Salatrucel

Berislavesti

Arabil Pasuni si fanete Vii si livezi Paduri Neproductiv

Fig. 3

Terenurile arabile au o pondere foarte redusă (sub 0,1 ha/loc), relieful şi procesele actuale
constituindu-se ca factori limitativi în ceea ce priveşte acest tip de folosinţă. Celelalte categorii de
utilizare, respectiv păşuni, fâneţe şi livezi, prezintă ponderea cea mai mare pe cap de locuitor
(0,36 ha/loc). Aceste categorii de folosinţe sunt doar parţial limitate de procesele geomorfologice
actuale, relieful, prin ponderea mare a pantelor sub 10°, neimplicându-se ca factor limitativ.

81
 Fondul forestier ce revine, în medie, unui locuitor este de 0,668 ha/loc, valoare ce
depăşeşte media de 0,3 ha/loc considerată ca necesară pentru menţinerea echilibrului peisajelor
geografice.
Raportul teren arabil – locuitor are o valoare medie de 0,546 ha/loc, situîndu-se sub media
pe ţară, care este de 0,68 ha/loc.
Ponderea importantă, pe care o deţin păşunile şi fâneţele, de 0,36 ha/loc şi livezile de 0,10
ha/loc., în raport cu terenurile arabile de 0,086 ha/loc, arată caracterul specific al tipului de
agricultură practicat în Depresiunea Jiblea.
2.2. Extinderea aşezărilor omeneşti a fost analizată prin altitudinea la care sunt
situate, amplitudinea hipsometrică pe care se desfăşoară şi prin suprafaţa construită (tabelul nr.
2).
În ceea ce priveşte repartiţia altitudinală a aşezărilor s-au constatat următoarele (fig. 4):
 între 260 şi 300 m sunt amplasate aşezările situate pe terasa de luncă a
Oltului şi a pârâului Coisca. Acestea sunt Jiblea Veche, Seaca-Olt,
Călimăneşti, toate aparţinând administrativ oraşului Călimăneşti;
 în intervalul hipsometric de 300-500 m satele sunt situate în lungul Văii
Coisca şi pe versanţii acesteia. Se remarcă satele Stoeneşti, Sălătrucu,
Berislăveşti, Brădişor, Scăueni şi Seaca);
 treapta hipsometrică cu valori între 500 şi 700 m corespunde dealurilor
înalte de la contactul cu Munţii Cozia şi cuestei de pe rama sudică a
depresiunii. În aceste areale sunt amplasate satele Rădăcineşti,
Dângeşti, Păteşti, Şerbăneşti, Robaia, Ianculeşti.
Amplitudinea hipsometrică de distribuire a gospodăriilor în vatra satului pune în evidenţă
trei categorii de sate (fig. 5):
 sate cu desfăşurare pe amplitudine hipsometrică mare, respectiv între
280 şi 320 m – localităţile Şerbăneşti, Rădăcineşti – cea mai mare parte a suprafeţei acestora fiind
situată între 500 şi 600 m;
 sate cu amplitudine hipsometrică medie, respectiv între 140 şi 220 m –
localităţile Scăueni, Dângeşti, Berislăveşti, Ianculeşti, Seaca, Robaia – toate situate la altitudini
de peste 400 m;
 sate cu amplitudine hipsometrică mică între 20 şi 120 m, sunt situate
sub 400 m altitudine – localităţile Jiblea Veche, Jiblea Nouă, Sălătrucel, Seaca-Olt, Călimăneşti,
Brădişor, Stoeneşti, Păteşti.
Concentrarea gospodăriilor din vatra satului, raportate la hectar, este diferită de la
o localitate la alta (fig. 6). Astfel, s-au determinat patru categorii ale densităţii gospodăriilor şi
anume:
 densitate foarte mare a gospodăriilor o prezintă oraşul Călimăneşti cu cca. 38
gospodării/ha;
 densitatete mare a gospodăriilor în vatra satului se întâlneşte în localităţile Jiblea
Nouă, Stoeneşti, unde valorile sunt cuprinse între 4 şi 6 gospodării/ha;
 densitatea medie, cu valori cuprinse între 1 şi 2 gospodării/ha, se atribuie unui
număr mare de localităţi – Jiblea Veche, Sălătrucel, Robaia, Şerbăneşti, Seaca-Olt, Berislăveşti,
Secuieni, Ianculeşti, Rădăcineşti, Dângeşti, Păteşti;
 valorile cele mai mici ale densităţii gospodăriilor în cadrul vetrelor de sat sunt în
localităţile Brădişor şi Seaca, unde există mai puţin de o gospodărie pe un hectar.

82
 Tabelul nr. 2 - Elemente morfologice şi de habitat ale aşezărilor din Depresiunea
Localitatea Alt. Alt. Alt. Ampl. S constr. Nr. S/gospod Densit. Forma de relief pe care s-a
Nr max . min . med. hipsom. (km2) gospod. (ha) gospod/ha dezvoltat vatra satului
crt (m) (m) (m) (m)

1 340 280 310 60 2 578 0,34 2,89 terasă, con de dejecţie

Jiblea Veche
2 Jiblea Nouă 280 260 270 20 0,5 240 0,20 4,80 terasă, con de dejecţie

3 Sălătrucel 360 300 330 60 1,5 399 0,37 2,66 terasă de luncă

4 Berislăveşti 540 360 450 180 1,87 220 0,85 1,17 culmi (glacisuri de eroziune) versanţi

5 Stoeneşti 400 360 380 40 0,15 78 0,19 5,20 terasă de luncă, con de dejecţie

6 Brădişor 500 380 440 120 0,71 32 2,21 0,45 terasă de luncă, versanţi

7 Scăueni 600 380 490 220 1,47 189 0,77 1,28 terasă de luncă, versanţi

8 Robaia 760 620 690 140 0,62 134 0,46 2,16 bazinet de obârşie

9 Ianculeşti 740 560 650 180 1,06 160 0,66 1,50 culme, versanţi
10 Rădăcineşti 780 460 620 320 2,1 345 0,60 1,64 versanti

11 Dângeşti 700 500 600 200 1,12 199 0,56 1,77 terasă de luncă, culme (glacis de
eroziune)

12 Seaca 520 360 440 160 0,87 69 1,26 0,79 versanţi

13 Păteşti 600 500 550 100 0,62 64 0,96 1,03 versanţi

14 Şerbăneşti 700 420 560 280 1,05 261 0,40 2,48 culme, versanţi

15 Seaca (Olt) 300 260 280 40 0,33 71 0,46 2,15 terasă

16 Călimăneşti 340 260 300 80 1,12 4246 0,02 37,91 terasă, con de dejecţie, versanţi

83
 Distribuţia aşezărilor pe trepte hipsometrice

600-700
trepte hipsometrice (m)

500-600

400-500

300-400

260-300

0 1 2 3 4 5
număr vetre

(m) Desfăşurarea pe altitudine a aşezărilor în Depresiunea Jiblea

Fig. 900
4
800
700
600
500
400
300
200
100
Alt.max Alt.min
0
Scăueni
Jiblea Nouă

Sălătrucel

Şerbăneşti
Seaca
Robia
Brădişor

Dângeşti

Ianculeşti

Rădăcineşti

Seaca (Olt)
Berislăveşti

Călimăneşti
Stoeneşti

Păteşti

84
 Fig. 5

Concentararea gospodăriilor în Depresiunea Jiblea

37.91
5.0-6.0
nr. gospodarii/ha

4.0-5.0
3.0-4.0
2.0-3.0
1.0-2.0
<1.0

0 1 2 3 4 5 6

număr aşezări

Fig. 6

Concluzii
Procesele geomorfologice actuale, în special ravenarea, alunecările de teren şi
dinamica albiilor torenţiale, se constituie ca factori limitativi în extinderea aşezărilor. Se
remarcă acest fapt îndeosebi pentru vetrele de sat situate pe versanţi şi în bazinele de obârşie,
care înregistrează şi densitate redusă a gospodăriilor în vatra satului, deci o dispersie mai mare
în teritoriu a acestora.
Terasele de luncă ale Oltului şi pârâului Coisca sunt foarte stabile sub raport
morfodinamic şi au permis formarea unor aşezări cu gospodării concentrate în vatra satului
fără dispersare mare a acestora pe versanţi (Jiblea Nouă, Stoeneşti, Călimăneşti, Jiblea Veche,
Sălătrucel, Seaca-Olt).

BIBLIOGRAFIE

85
 1.Badea L., 1960, Depresiunea Jiblea. Caracterizare geomorfologică, Probl. De Geogr., vol VII,
Bucureşti;
2.Dinu Mihaela, 1999, Subcarpaţii dintre Topolog şi Bistriţa Vâlcii. StudiuL proceselor actuale de
modelare a versanţilor, EdIt. AcademieI, Bucureşti;
3.Tufescu V., 1966, Subcarpaţii, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti;
4.Vişan Gh., 1998, Muscelele Argeşului. Studiu fizico-geografic, Edit. Univ. Bucureşti.

TROVANŢII - IMNURI DE PIATRĂ ÎNCHINATE

PERFECŢIUNII ŞI ARMONIEI NATURII*

PROCOPIE GHIŢĂ, TRAIAN NAUM, NICOLAE DANEŞ

Lucrarea prezintă concluziile la care am ajuns în urma cercetărilor întreprinse, timp de aproape
30 de ani, asupra unui subiect inedit, bizar, controversat, asupra unor "jocuri ale naturii" (Ludus
naturae), a unor statuete din gresie, asupra a ceea ce numim "TROVANŢI".
Comunicarea prezintă istoricul cercetărilor, date despre mărimea şi forma trovanţilor, situri, noi
ipoteze privind geneza acestora, cât şi un număr mare de fotografii cu astfel de "statuete de gresie".

1. Introducere
Trovanţii sunt microforme de relief caracteristice acumulărilor de nisipuri, dar mai
ales unor stratificaţii importante de gresii (de obicei bogate în carbonat de calciu/argilă).
Nisipul - rocă detritică, necimentată, cu o mare mobilitate şi permeabilitate
(proprietăţile ei specifice), cu granule de mărimi reduse (0,2 - 3,0 mm, în cazul celor grosiere
şi 20 - 200 microni, pentru cele fine), în majoritatea lor silicioase, provenite din distrugerea
altor roci mai mult aluviale decât sedimentare şi chiar eoliene (Gr. Posea şi colab., 1970; Tr.
Naum, Gr. Mihai, 1974).
Nisipurilor le sunt caracteristice formele de relief: franjuri mareice, nisipuri
curgătoare, piramide de pământ, ripple - marks-uri, rill - marks-uri şi trovanţi.
Gresia - rocă sedimentară ce apare ca urmare a cimentării naturale a nisipurilor; rocă
compactă, rezistentă, în general, eterogenă, fisurată şi permeabilă; cu mare varietate de facies.
În natură, întâlnim gresia dură, compactă, omogenă, bine cimentată cu silice şi puţin
diaclazată (gresia oligocenă); gresia friabilă, mai puţin cimentată, cu liant calcaros/argilos
(gresia ce participă la formarea "molasei" din bazinele de sedimentare prealpine), cu un
sistem complex de fisuri şi afectată de alunecări.
Bancurile grezoase sunt constituite, în mod obişnuit, din alternanţe de strate dure şi
friabile, intercalaţii argiloase/marnoase şi uneori conglomeratice.

2. Definiţii
-agregate minerale nodulare, sferoidale, elipsoidale, discoidale, cilindrice sau
dentritice, care apar în rocile sedimentare, prin concentrarea selectivă a anumitor substanţe
din soluţie; în compoziţia concreţiunilor intră o singură substanţă minerală, fie mai multe,
între care una joacă rolul principal (Gr. Posea şi colab., 1970; Tr. Naum, Gr. Mihai, 1974);
-aglomerări punctuale de substanţă iniţial dispersată, cu forme regulate şi
structură internă (D. Rădulescu, N. Anastasiu, 1979);

86
 -concreţiuni grezoase, sferice-ovoidale sau rezultate din contopirea mai multor
elemente dând forme cu aspect plăcut, unele ciudate, prezentând de fiecare dată suprafeţe
unduioase, armonioase, suave (I. Lazu, 1984);
-sfere puternic cimentate aflate în masa de nisipuri slab consolidate (M.
Ielenicz şi colab., 1999);
-aglomerări punctuale de substanţă minerală, cu structură masivă sau
concentrică, zonară, formate diagenetic prin creştere centrifugă (M. Ţicleanu, A. Popescu, N.
Ţicleanu, 1994, 2002).

3. Denumiri
Microformele de relief supuse atenţiei şi admiraţiei dumneavoastră poartă, de la o ţară
la alta şi, chiar, de la o provincie istorică la alta, diverse denumiri: trovant (importat din
literatura franceză de Gh. Munteanu-Murgoci, 1907;
_______________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2003, Rm. Vâlcea.
în Franţa trovant este şi nume de familie);bălătruci (utilizat în Transilvania şi întâlnit în
lucrările ştiinţifice semnate de Gr. Posea şi colab., 1970; Tr. Naum, Gr. Mihai, 1974 etc.);
gogoloanţe (utilizat în Subcarpaţii Getici - zona Horezu); copil găsit/copil al Pământului (în
literatura italiană).
Denumirilor de mai sus le sunt echivalenţi şi termenii: dogger (cap de câine), têtes de
chat (cap de pisică), hassocks şi standsteinconcretion - proprii literaturilor engleză,
franceză şi germană.

4. Materialul din care sunt alcătuiţi trovanţii, în majoritatea cazurilor - gresia (un
nisip cimentat natural, cel mai frecvent cu carbonat).
"Nu există nici o deosebire aparentă sau reală între natura materialului conţinut de
trovanţi şi natura materialului nisipos din jur" (M. Ţicleanu şi colab., 2002).
Nu de aceeaşi opinie sunt şi autorii comunicării de faţă, care susţin ipoteza lui M.
Ţicleanu (2002) numai pentru trovanţii proveniţi din stratificaţiile de gresie ("in situ"), iar
pentru cei cantonaţi în depozitele nisipoase, materialul din care sunt constituiţi diferă foarte
mult.

5. Dimensiuni
Dimensiunile trovanţilor oscilează între câţiva milimetri şi câţiva metri (peste un
metru - Gr. Posea şi colab., 1970; chiar un metru - Tr. Naum, Gr. Mihai, 1974; între câţiva
mm şi până la peste un metru - D. Rădulescu, N. Anastasiu, 1979; între câţiva mm şi un metru
- T. Gridan, 1983; se apropie de 2 m - I. Lazu, 1984; de la câţiva mm la metri - M. Ţicleanu şi
colab., 2002).

6. Istoricul cercetărilor privind geneza trovanţilor (ipoteze)

Ipotezele privind geneza trovanţilor pot fi clasificate în: ipoteze ştiinţifice şi ipoteze
neştiinţifice.
Literatura ştiinţifică de specialitate evidenţiază mai multe ipoteze privind modul de
formare a trovanţilor, dintre care amintim:
a. A. Koch (1898, 1900), analizând depozitele neozoice din Bazinul
Transilvaniei, considera că observaţiile din teren îl pot conduce la "concluzii precize în ceea
ce priveşte procesul de formare a concreţiunilor de gresie"; prin infiltrarea apelor calcaroase
a avut loc "separaţiunea cimentului calcaros în jurul unor puncte izolate", continuată "treptat
în creste sferoidale"; acestea s-ar datora "tendinţei mari spre cristalizare a carbonatului de
calciu", cât şi "densităţii granulelor de nisip în jurul centrelor" de separaţie. Pe parcurs
concreţiunile s-au mărit, "s-au atins şi s-au contopit, formând un strat continuu". Koch
admite că în timp a avut loc un proces "în sens invers", apele au dizolvat cimentul gresiei deja

87
formate, îndepărtându-l. Au apărut astfel "treptat sferule", care pe parcurs pot deveni "din ce
în ce mai mici şi mai regulate".
b. L. Mrazec (1927) consideră că "eroziunea eoliană, respectiv acţiunea
vântului şi deflaţia, ar duce la forme variate în unele strate de gresii, ajungându-se până la
forme sferice. Eroziunii eoliene, i s-ar adăuga, tot ca un agent extern, variaţiile de
temperatură".
c. V. C. Papiu (1960) apreciază că trovanţii fac parte din categoria mai largă a
concreţiunilor, ce s-au format în urma unor "procese de precipitare chimică şi biochimică",
fiind "forme texturale rezultate din diageneză".
d. D. Ciupagea, M. Paucă, Tr. Ichim (1970) menţionează că nu dispun de date
asupra genezei trovanţilor deoarece "nu s-au făcut cercetări în această direcţie". Autorii
consideră posibilă formarea lor "la scurt timp după depunerea sedimentelor, înainte ca
acestea să fie afectate de dislocaţii". Luând în consideraţie concreţiunile grezoase sarmaţiene
din Bazinul Transilvaniei se apreciază că "mediul salmastru al apelor sarmaţiene şi faza
continentală sarmaţian superioară ar fi avut un rol în condiţiile geochimice ale genezei
acestora, aceleaşi cu cele de la exteriorul Carpaţilor unde apar concreţiuni identice".
e. Gr. Posea, M. Grigore, N. Popescu (1970) susţin că infiltraţia apelor în
nisipuri ar determina, prin cimentare, formarea unor concreţiuni, mai ales în apropierea
pânzelor freatice. Concreţionarea ar determina formarea unor orizonturi cu duritate mai mare,
deseori discontinui sau care cuprind aglomerări sferice (trovanţi).
f. F. J. Pettijohn, P. E. Potter, R. Siever (1973) consideră structurile elipsoidale
sau pe cele de "pernă" ("pilow structure") ale structurilor de gresii ca rezultat al unor
deformări contemporane ale stratificaţiei. Astfel, nisipul s-ar fragmenta în mase "strâns
adunate" ce ar avea forme de minge (sferă) sau de pernă, forme cunoscute sub numele de
"hassocks" ("perniţe"), de pseudo-nodule sau de "flow rol" ("rulouri de curgere"). Forma
sferică este rară fiind comune formele elipsoidale şi reniforme. Aceste forme structurale "nu
sunt concreţiuni şi nici produse ale alterării sferoidale cunoscute în gresii". Nu ar fi formate
nici prin "prăbuşiri" (respectiv prin alunecări ale materialului nisipos pe pantă) cum se
consideră de regulă. Simetria şi orienatera lor ar fi efectul unor "mişcări pe verticală în jos",
deci nu a unor mişcări laterale. Autorii reliefează, citându-l pe Kuènen (1958), că forme de
farfurie sau rinichi pot fi produse experimental prin tasarea unui strat de nisip. Se admite
producerea bruscă/catastrofală a acestor concreţiuni. Între ele şi structurile numite "load
pockets" ("buzunare umplute") şi mai ales "load balls" ("mingii, sfere umplute") detaşate;
diferenţele ar consta numai în viteza diferită de formare a unora şi a celorlalte. "Load balls" -
protuziuni de materal nisipos apărute ca urmare a compactării inegale a unui mâl hidroplastic
situat sub stratul sau lentila de nisip şi care pătrunde în masa mâlului.
g. Tr. Naum, M. Grigore (1974) afirmă că "trovanţii s-ar forma prin cimentări
locale în masa nisipurilor".
h. Gr. Posea, N. Popescu, M. Ielenicz (1974) - prin eroziune diferenţiată, prin
nisipurile slab cimentate (predominant sarmaţiene) sunt degajate forme concreţionare
(trovanţi).
i. Procopie Ghiţă, I. Banu, N. Năulea (1977), ca urmare a cercetărilor de teren
întreprinse în zona Depresiunilor Ocnele Mari şi Păuşeşti Măglaşi (judeţul Vâlcea), au
evidenţiat faptul că "trovanţii, au apărut prin rostogolirea unor nuclee de marnă/tuf prin
nisipurile apelor sarmaţiene şi badeniene ce deţineau un procent ridicat de calciu. Trovanţii
au apărut în formele (sfere, figuri zoomorfe şi antropomorfe) pe care le întâlnim având la
bază - principiul bulgărelui de zăpadă".
j. D. Rădulescu, N. Anastasiu (1979) - trovanţii pot să cuprindă în interiorul
lor porţiuni din masa fundamnetală a rocii sau diverse elemente în jurul cărora s-a produs
acumularea de material. În sedimentele pelitice apar centrii de recristalizatre în jurul cărora
se formează concreţiuni.

88
 În sedimentele fine şi omogene din punct de vedere granulometric, dar cu compoziţie
variată şi distribuţie neuniformă a mineralelor, procesele metasomatice au tendinţa de
concentrare a aceloraşi faze minerale în zone cu energie liberă mai mică. Această tendinţă
satisface principiul lui Ramberg, conform căruia energia liberă a unor asemenea puncte de
concentrare este mai redusă - şi deci fazele mai stabile - decât dacă ele s-ar găsi răspândite
neuniform în toată masa sedimentului. Prin difuziune şi precipitare se pot individualiza
concreţiuni nodule, sferule. Asemenea formaţiuni se întâlnesc frecvent în nisipuri, gresii,
marne etc.
k. I. Lazu (1984) opinează că trovanţii s-ar forma prin cimentări locale în
masa nisipurilor, datorită circulaţiei unor soluţii bogate în carbonaţi. Modul de formare ar fi
următorul: în masa nisipurilor s-ar afla soluţii de carbonaţi care, în cantităţi insuficiente, ar
determina cimentări în jurul unor nuclee (bucăţi de marnă, fragmente de cochilii şi oase,
elemente de pietriş etc.), dacă ar exista o cantitate suficientă de soluţie cu carbonaţi s-ar
ajunge la cimentarea întregului pachet nisipos, deci s-ar ajunge la nivele de gresii. O viteză
mică de avansare a soluţiei ar determina distribuirea sferică a acestora în jurul nucleului
(după legile tensiunii superficiale); cimentarea ar începe de la "germenele central" şi s-ar
propaga concentric şi radiar spre exterior; o circulaţie rapidă ar duce la forme
hidrodinamice, soluţia dispunându-se după liniile de curent, în spatele nucleului. "Abaterile"
de la forma sferică (ideală) sunt date apoi şi de sensul curentului, atracţia gravitaţională,
neomogenitatea materialului nisipos, schimbări ale direcţiei de circulaţie a soluţiei. Toţi
aceşti factori ar asigura procesului de cimentare un anumit grad de simetrie. Protuberanţele
unor trovanţi mari s-ar dispune uneori în lungul unor linii de curent. Alte noi soluţii cu
carbonaţi s-ar ataşa cu prioritate concreţiunilor preexistente, drapându-le. Există şi trovanţi
care iau naştere prin coexistenţa unor forme sferice.
l. M. Ţicleanu, A. Popescu, N. Ţicleanu (1994, 2002) susţin ipoteza originii
mecanice (seismice) a trovanţilor, care ar rezulta ca efect al tasărilor specifice în masa unor
sedimente nisipoase ce conţin local soluţii cu carbonaţi, supuse unor şocuri seismice cu
intensităţi relativ mari. Ei motivează această idee printr-un experiment conform căruia într-o
cantitate de nisip umed aflat pe o sită supusă unor şocuri succesive se observă gruparea
particulelor în agregate sau aglomerări sferoidale.
Se consideră că formarea acestor agregate ar fi datorată tensiunii superficiale a apei,
amplificată în urma şocurilor imprimate sitei, iar prin analogie, formarea trovanţilor ar fi
consecinţa directă a unor cauze seismice, acestea amplificând tensiunea superficială a
soluţiilor de carbonaţi.
Formarea concreţiunilor este rezultatul unor procese de difuziune şi precipitare
(cu/fără substituţie) care se manifestă în toate etapele diagenezei. Procesul este controlat de
tendinţa de concreţionare a fazelor minerale disperse în jurul unor centre (puncte) în care
energia liberă a sistemului este minimă. Această tendinţă satisface principiul lui Ramberg,
conform căruia "energia liberă a unor asemenea locuri de concentrare este mai redusă şi în
care fazele minerale se află într-un echilibru mai stabil decât dacă s-ar găsi răspândite
neuniform în toată masa sedimentului" (Weeks, 1953; Hayes, Franks, 1970).
m.Teofil Gridan (1983). Cimentarea asigură litificarea, adică întărirea
sedimentelor. Uneori ea este legată (după Petreuş, 1977) şi de procese de levigare, când duce
la formarea de trovanţi şi concreţiuni. Concreţiunile sunt sferice/elipsoidale şi pot avea
structură concentrică/radiară, variind între câţiva mm şi un metru diametru. Se formează
prin acumularea materiei minerale în porii sedimentului în jurul unui centru/nucleu.
Din categoria ipotezelor neştiinţifice menţionăm "Cultul capetelor" (Ion Gheorghe,
1974): "Statuetele noastre de betoane arhaice depun mărturie definitivă asupra tezei după
care toate acele capete, fie dezgropate din necropole, fie consemnate în peisajul acestei ţări,
sunt aspecte majore ale cultului orphic, reprezintă monumente menite să ilustreze cea mai
veche doctrină europeană asupra Universului ca tot antropomorf.

89
 Betoanele noastre, arhaice construcţii tehnice, elaborate în rigorile filozofiei
mitologice originare, nu sunt nici ele, în ultimă analiză, altceva decât capete.
Pe de altă parte noi, care ne-am dedicat timp de mai mulţi ani acestor statuete de
betoane vechi, nu putem accepta ideea puerilă şi laşă, după care am fi pradă unei
supralicitări a unor jocuri ale naturii, nici măcar pentru bănuiala că această mult jucăuşă
natură nu poate să creeze în serii artizanale aceleaşi figuri umane şi animaliere pe stânca
deschisă precum şi-n malul de nisip, pe-un corp de câţiva centimentri, într-un spaţiu acoperit,
fără contact cu vântul şi intemperiile.
Faptul că toate aceste extraordinare corpuri elaborate de-o tehnică ce uluieşte sunt
înscrise, comprimate, în tiparele capului de om şi de animale, ce semnificaţie alta depune
aici, în spaţiul orphic al cultului capetelor, decât însăşi ideea de necontrazis că acestea sunt
produsul mentalităţii, şi religiei, şi construcţiei filozofice al lui Orpheu?
Acolo unde chintesenţa divinităţii însăşi, a totului se enunţă că Zeus este capul, ce altă
reprezentare figurativă, deplină şi în strictă natură a zeului însuşi se impunea decât capul?
Capetele şi cultul capetelor.
Urme încă nelichidate de timp şi credinţe păstrează cultului acesta prestigiul
nealterat.
Ne referim adică la dovezile ce ni le dau datinile ţărăneşti privind cultul morţilor,
într-acel aspect ce-l ia acesta prin ofranda de pâine, numită pomana de capete, ziua
capetelor, facerea capetelor.
Ritualul însuşi se numeşte cu obiectul datinei - a căpăta. A primi adică în împrejurări
sacre şi generoase, magice".
De asemenea, cercetătorul francez Serge Sandeau, 1993, susţine ipoteza extraterestră
a acestor entităţi (trovanţii), care confirmă această teorie printr-o "ploaie de meteoriţi ce au
lovit sistematic Marea Sarmatică care acoperea cândva teritoriul României". Meteoriţii,
printre altele, au adus spori conţinând informaţii de tip genetic, caracteristice unei forme de
viaţă extraterestre, fundamentată pe siliciu. Câteva lucruri se reliefează ca certitudini:
"aceste formaţiuni cresc (Growing stones/pietre care cresc), acumulând în structura lor
nisipul prezent în zonă, au influenţe de tip biomagnetic asupra unor oameni şi animale, sunt
influenţate de prezenţa apei, dezvoltarea lor urmează o axă clară (probabil una de tip
magnetic), sunt mult mai vechi decât majoritatea speciilor care populează lumea vie a
planetei Terra".
În literatura română de specialitate trovanţii au fost semnalaţi şi descrişi în numeroase
alte lucrări semnate de: Cobălcescu (1883), Ştefănescu (1894), Munteanu-Murgoci (1907),
Saulea Emilia (1925, 1956), Protescu şi Murgeanu (1929), Popp (1939), Ungureanu Larissa
(1952), Băncilă (1958), Ion D. Ilie (1960), Vancea (1960), Huică şi Dicea (1962), Andrăşanu
Alx., Panaiotu Cr. (1998).
De la început trebuie să subliniem faptul că "trovanţii s-au format în toate perioadele
geologice, inclusiv astăzi".
Cu cât planul înclinat al depozitelor de nisip, bogate în carbonaţi, este mai lung şi are
un unghi al pantei cuprins între 30-70 0 (nu abrupt/slab înclinat) şi în prezenţa ploilor
netorenţiale/dinamica apelor marine şi oceanice, cu atât trovanţii întrunesc condiţiile optime
de formare pe principiul "bulgărelui de zăpadă" (vezi panta de sub D.N. Rm. Vâlcea-Tg. Jiu
în Cariera de nisip Costeşti, în timpul unor ploi "mocăneşti").
Trovanţii sferici/cilindrici pot avea un nucleu greu de sesizat la prima vedere
(majoritatea)/cu nucleu foarte vizibil (cu formă bine definită/deformat) (foto 1-2). Nucleul
poate fi constituit din: fragmente de fosile, marnă, tuf vulcanic, galet de pietriş, un element
mai mare de nisip etc.

90
 Foto 1 Foto 2

Trovanţii, în majoritatea lor, sunt constituiţi din nisipuri cimentate (gresii), rar şi din
microconglomerate (foto 3-4). La baza abruptului principal al Carierei Costeşti au fost
identificate bile din marnă (cu diametrul cuprins între 10-30 cm), care datorită variaţiei
temperaturii, prin dezagregare, se distrug în câteva zile. Aceste bile, cantonate în nisipuri pot
constitui nuclee pentru formarea trovanţilor.

Foto 3 Foto 4

În majoritatea situaţiilor, trovanţii sunt cantonaţi în depozite nisipoase, dar nu este

obligatoriu să se fi format acolo, ei au fost aduşi de apele curgătoare/marine şi oceanice, şi
depozitaţi în aceste locuri (ex.: trovanţii de la Costeşti sunt depozitaţi în acumulările de
nisipuri meoţiene, iar cei de pe Valea Gresarea - comuna Oteşani - se formează acolo şi se
depun, în depozitele nisipoase, la confluenţa cu râul Luncavăţ).
Trovanţii se formează în diverse moduri, geneza lor este diferită, de la o zonă la alta şi
de la un timp la altul şi, chiar, în aceeaşi locaţie şi în acelaşi timp geologic.
Fenomenul de clivaj (caracteristic şi gresiilor din trovanţi - foto 5-6), filmelor de
marnă/argilă ce separă (vizibil) stratele grezoase - linii de-a lungul cărora trovanţii clivează/se
fragmentează (foto 7-8), îi determină pe autorii comunicării să susţină geneza acestora în
depozitele de gresii bogate în carbonaţi.

91
 Foto 5 Foto 6

Autorii comunicării susţin geneza trovanţilor cu forme deosebite conform principiului

"eroziunii şi dizolvării selective, preferenţiale a gresiilor".

7. Ocurenţe ale trovanţilor

7.1. Ocurenţe ale trovanţilor în România
În diverse unităţi structurale din lume şi România pot fi observate nivele nisipoase sau
grezoase ce cantonează trovanţi.

Foto 7 Foto 8

Pe Terra, trovanţii sunt cantonaţi în depozitele ce aparţin timpului geologic cuprins

între Permian şi Romanian (fig 1).
În ţara noastră, trovanţii sunt semnalaţi între Eocen şi Romanian (Cr. Panaiotu, Alx.
Andrăşanu, 1998) (fig 1):
-trovanţii eoceni sunt localizaţi în complexul gresiei de Tarcău (bazinul
Comăneşti), bazinul Cricovul Dulce - vf. Stârmina;
-trovanţii oligoceni sunt întâlniţi în arealul Pucioasa - Fusaru (adică la Bela şi
Miculeşti, între Ialomiţa şi Cricovul Dulce); în stratele de Cetate de la Treznea (judeţul Sălaj);
-trovanţii badenieni sunt semnalaţi la Bogdăneşti (pe malul drept al Oltului,
judeţul Vâlcea), la Cenade şi Şeica Mare;
-trovanţii sarmaţieni sunt figuraţi la Lespezi (pe Siret), Hălăreşti, Mirceşti,
Floreşti (lângă Tutova), D. Feleacului (Cluj), Gârbova de Jos, Gârboviţa, Teiuş, Gârda de Jos,
Lueta, Daia Săsească, Cornăţel, Sighişoara, Şeica Mare şi Odăile.
7.2. Ocurenţe ale trovanţilor în depozitele terţiare din Subcarpaţii dintre
Olt şi Bistriţa vâlceană
În diverse unităţi structurale de pe teritoriul ţării noastre, inclusiv în Subcarpaţii dintre
Olt şi Bistriţa vâlceană, pot fi întâlnite nivele nisipoase/grezoase ce se caracterizează prin
prezenţa trovanţilor. În Subcarpaţii dintre Olt şi Bistriţa vâlceană, trovanţii sunt cantonaţi/se
formează între Badenian şi Romanian.

92
 Trovanţii badenieni. Gh. Munteanu-Murgoci (1907) compara "faciesul marnos,
vânăt-cenuşiu cu al saliferului din Oltenia" cu "faciesul gresiilor şi nisipurilor cu trovanţi
sarmaţieni". Depozitele badeniene cu trovanţi sunt figurate pe o secţiune în malul Oltului la
Bogdăneşti.
Trovanţii sarmaţieni, cei mai cunoscuţi din ţară, inclusiv în Subcarpaţii dintre Olt şi
Bistriţa vâlceană, ajung frecvent la forme aproape sferice şi apar la zi pe arii întinse. Au în
general dimensiuni submetrice şi metrice. "Forma şi dimensiunile lor, cât şi prezenţa în
acelaşi nivel stratigrafic pe suprafeţe vaste indică seisme puternice al căror epicentru pare să
fi fost plasat aproximativ în zona centrală a ţării. Vârsta volhiniană a trovanţilor ne permite
să presupunem că aceste importante seisme au fost legate de faza preattică (de la finele
Volhinianului şi începutul Basarabianului)". (M. Ţicleanu şi colab., 1994, 2002).
Trovanţii volhinieni sunt prezenţi în cadrul depozitelor sarmaţiene din Subcarpaţii
Olteniei.
Gh. Munteanu-Murgoci (1907) vorbeşte despre "faciesul gresiilor şi nisipurilor cu
trovanţii sarmatici" din Oltenia. El a figurat trovanţi în secţiunile de pe Valea Olăneştilor
(Inoteşti).
Ludovic Mrazec (1927) prezintă, de asemenea, trovanţi de vârstă sarmaţiană din
Oltenia.
Protescu şi Murgeanu (1929) au notat prezenţa în cadrul nisipurilor sarmaţiene a unor
concreţiuni cu contururi foarte variate şi curioase.
Procopie Ghiţă (1977) evidenţiază prezenţa trovanţilor în depozitele sarmaţiene din
arealul Ocnele Mari - Teiuş (comuna Buneşti), Dealul Capela (Boul de Piatră) - Rm. Vâlcea.
Trovanţii meoţieni. Foarte cunoscuţi sunt trovanţii meoţieni de la Costeşti (judeţul
Vâlcea), în Subcarpaţii dintre Olt şi Bistriţa vâlceană; unde apar şi trovanţi de dimensiuni
mari, cu diametre de 2-3 m, deseori neseparaţi. Pe suprafaţa acestora pot fi observaţi frecvent
microtrovanţi centimetrici şi subcentimetrici (M. Ţicleanu şi colab., 1994, 2002; Cr.
Panaiotu, Alx. Andrăşanu, 1998; Procopie Ghiţă, 2003).

8. Forma
Pasionaţii de trovanţi au reliefat următoarele forme: sferice, elipsoidale, discoidale,
cilindrice, dendritice (Tr. Naum, M. Grigore, 1974):
-forme sferice sau cu numeroase alte aspecte (Gr. Posea, N. Popescu, M.
Ielenicz, 1970);
-forme sferice, elipsoidale, discoidale, cilindrice, dentritice (Tr. Naum, M.
Grigore, 1974);
-sferică sau elipsoidală, pot avea structură concentrică sau radiară (D.
Rădulescu, N. Anastasiu, 1979);
-formele variate, indică acţiunea, în diverse momente, a unor mişcări seismice
de naturi şi intensităţi diferite; forma trovanţilor ar reflecta în primul rând intensitatea
şocurilor seismice şi în al doilea rând durata acestora; forma trovanţilor ar putea depinde şi de
modul de distribuire a soluţiilor cu carbonaţi, iar secreţia neuniformă a cimentului conduce la
diferite forme ale acestora (M. Ţicleanu, A. Popescu, N. Ţicleanu, 1994, 2002).
Trovanţii au diverse forme; acestea sunt sferice - ovoidale sau rezultate din coexistenţa
mai multor forme de acest gen, oricât de diferite.
"Abaterile" de la forma sferică sunt date într-o măsură/alta de câţiva factori locali:
viteza de circulaţie, sensul curentului, atracţia gravitaţională, neomogenitatea materialului
nisipos/grezos, distanţa şi panta versantului, dizolvarea şi eroziunea selectivă a gresiilor,
cantitatea de soluţie existentă în nisipuri sau gresii.
8.1.Forma sferică (majoritatea), dură şi densă.
a.Forma sferică, ideală - are cele trei axe (a, b, c) egale (a=b=c)(foto
3-4 şi 9).

93
 Foto 9

b.Forma sferică cu galeţi - trovanţii în formarea lor, rostogolindu-se

pe un plan înclinat, s-au încărcat cu galeţi de pietriş/de marnă, resturi vegetale, fosile etc., ori
toate acestea au fost în straturi de gresie, fragmenetat şi prelucrat selectiv, preferenţial (foto
10-11).

Foto 10 Foto 11

c.Forma sferică cu ecuator (cu creastă) - difuziune mai largă a

soluţiei pe planul de porozitate maximă (I. Lazu, 1984),"martori de eroziune ce înconjoară
sfera" (Procopie Ghiţă şi colab., 2003) (foto 12).

Foto 12

d.Forma sferică cu două emisfere inegale. Una din emisfere este mai
mare decât cealaltă, deoarece a fost situată la partea inferioară a concreţiunii şi materialul s-a
adunat conform căderii gravitaţionale (I. Lazu, 1984)/a stat îngropată şi ferită de eroziune
(Procopie Ghiţă şi colab., 2003) (foto 13-16).

94
 Foto 13 Foto 14

Foto 15 Foto 16

e.Forma sferică cu butoni - trovanţi cu un "martor de eroziune" redus

la câţiva mm/cm (foto 17).

Foto 17

f.Forma sferică cu protuberanţe - concreţiunile vădesc câteva

protuberanţe ca nişte microtrovanţi peste care a trecut o concreţiune mult mai mare, care i-a
înglobat (foto 18-19).

95
 Foto 18 Foto 19

g.Forma sferică sau ovoidală cu ghinturi, care nu sunt distribuite la

întâmplare, ci sub forma unor şiraguri care le înconjoară ca nişte meridiane (converg la cei doi
poli), materializând astfel liniile de curent care au dat ocol concreţiunii mari şi au făcut să
adere la concreţionare fragmentele mai grosiere şi în zonele mai poroase din masa rocii
învecinate (foto 20-23).

Foto 20 Foto 21

Foto 22 Foto 23

8.2.Forma antropomorfă. Sfera are una sau mai multe adâncituri pe suprafaţa
sa (o piatră care strigă/zâmbeşte), sau, pur şi simplu, - piatra cu alveole -.
"Strigătul/zâmbetul" este dat de lipsa unor fragmente, de marnă/galeţi de pietriş, care au fost
îndepărtaţi de eroziune (foto 24-27), sau prin prelucrare gresia capătă diverse forme
antropomorfe (foto 28-55).

96
Foto 24 Foto 25

Foto 26 Foto 27

Foto 28 Foto 29

97
Foto 30 Foto 31 Foto 32

Foto 33 Foto 34 Foto 35

Foto 36 Foto 37 Foto 38

98
 Foto 39 Foto 40 Foto 41

Foto 42 Foto 43 Foto 44

Foto 45 Foto 46

99
Foto 47 Foto 48 Foto 49

Foto 50 Foto 51 Foto 52

Foto 53 Foto 54 Foto 55

100
 8.3.Forma zoomorfă - concreţiuni care datorită eroziunii/dizolvării
preferenţiale îmbracă diverse figuri de animale (foto 56-73).

Foto 56 Foto 57 Foto 58

Foto 59 Foto 60 Foto 61

Foto 62 Foto 63 Foto 64

101
 Foto 65 Foto 66 Foto 67

Foto 68 Foto 69 Foto 70

Foto 71 Foto 72 Foto 73

8.4.Forma discoidală (foto 74-75), prin comparaţie cu placa de lemn cu care

se antrenează sportivul.

102
 Foto 74 Foto 75

8.5.Forma ovoidă (foto 76-78) - sferă cu o axă mai lungă decât celelalte două
(în formă de ou).
8.6.Forme fuzionate, concrescute (de cele mai multe ori sferice) (foto 79-81).
Concrescute (care a crescut împreună cu altul, formând un tot). Aflate în acelaşi plan de
sedimentare şi de difuziune a soluţiei calcaroase, două/mai multe nuclee de cimentare vor
fuziona (se vor suda natural). Se nasc prin consolidarea a două ovoide concrescute. Ovoidele
pot fi aproximativ egale "Trebuie să înţelegem, spune Herman Weyl în lucrarea sa Simetria,
că organizarea naturii posedă această simetrie" (bilaterală n.n.)/inegale; două/sau mai multe.
Simetria simplă bilaterală se realizează prin difuzia soluţiei calcaroase faţă de un plan
de sedimentare pe care aceasta a circulat. Circulaţia s-a făcut pe o rocă cu porozitate ridicată.
Se obţin de regulă forme mai puţin regulate, alungite, cu "îngustări de curgere" şi cu căderi în
planul vertical, însoţite de forme semisferice, formate prin difuziune. Simetria trovanţilor mai
poate fi complicată şi de eventuale schimbări în direcţia de deplasare a soluţiei, schimbări ce
pot surveni o dată cu evenimente geologice.

Foto 76 Foto 77 Foto 78

103
 Foto 79 Foto 80 Foto 81

8.7.Forme înmugurite. Când centrele sunt suficient de apropiate, rezultă o

densitate şi diversitate de forme "înmugurite" (ciorchini) (foto 82-86).
8.8.Forme de basorelief. Lespezi de gresie prinse între depozite argiloase-
marnoase, care adesea, conservă mulajul unor neregularităţi date de valuri, curenţi, urme de
târâre sau de frecare existente pe patul peste care s-a depus lentila de nisip, la ţărm. Acestea
nu sunt altceva decât rezultatul cimentării preferenţiale a unor vârtejuri şi turbioane de nisip -
prinse între masa nisipurilor/nivelurilor de marnă/argilă. Cimentarea lor parţială, preferenţială,
este favorizată de porozitatea lor crescută (ex.: pâini împletite, şerpi etc.) (foto 87-100).
Toate concreţiunile se desfac pe planurile de sedimentare, unde apare un exces de
mică, reducând foarte mult coeziunea pe această direcţie.
Există numeroase plăci rezultate din "dezagregarea" (clivajul) gresiilor - rezultate din
alterarea concentrică, dinspre exterior a trovanţilor, care, într-o etapă ulterioară, s-a şi desfăcut
pe planele de minimă rezistenţă (foto 101-104).

Foto 82 Foto 83 Foto 84

Foto 85 Foto 86

Foto 87 Foto 88

104
Foto 89 Foto 90 Foto 91

Foto 92 Foto 93

Foto 94 Foto 95 Foto 96

Foto 97 Foto 98 Foto 99

105
 Foto 100 Foto 101 Foto 102

Foto 103 Foto 104

9. Utilizări:
-diversificarea şi înfrumuseţarea spaţiilor verzi din incinta caselor de cultură
(Costeşti-Vâlcea), unităţilor şcolare (Gr. Şc. Energetic-Rm. Vâlcea), muzeelor (Muzeul
Naţional de Geologie-Bucureşti, Culele de la Măldăreşti-Vâlcea), locuinţelor (Oteşani, Ocnele
Mari-Ocniţa, Rm. Vâlcea-jud. Vâlcea), fântânilor (Tomşani-Horezu, Titireciu-Ocnele Mari),
motelurilor şi hotelurilor (Topolog-Milcoiu, Stejari şi Saivan-Horezu, jud. Vâlcea);
-colecţii şi expoziţii cu trovanţi: Gr. Şc. Energetic-Rm. Vâlcea, Muzeul
Olteniei-Craiova, Muzeul Judeţean Bistriţa (jud. Bistriţa-Năsăud), Muzeul Naţional de
Geologie-Bucureşti, Muzeul Judeţean Vâlcea;
-subiect de comunicări ştiinţifice, conferinţe, albume, ilustrate, inspiraţie pentru
desenatori, pictori, sculptori etc.;
-crearea Muzeului "Trovantul de la Costeşti-Vâlcea";
-false influenţe energetice.

BIBLIOGRAFIE

1.Anastasiu N., Jipa D., 1983, Texturi şi structuri sedimentare, Edit. Tehnică, Bucureşti;
2.Anastasiu N., 1988, Petrologie sedimentară, Edit. Tehnică, Bucureşti;
3.Anastasiu N., Panaiotu Cr., 1995, Aplicaţii practice, Edit. Universităţii, Bucureşti;
4.Andrăşanu A., 1995, Geomemoria, nr. 5, 6, 7, Universitatea Bucureşti;
5.Andrăşanu A., 1998, Managementul ariilor geologice protejate, Universitatea Bucureşti;
6.Bleahu M., Brădescu V., Marinescu Fl., 1976, Rezervaţii naturale geologice din România, Edit.
Tehnică, Bucureşti;
7.Botar R., 1993, Trovanţii, aparente pietre care sunt de fapt forme de viaţă extraterestre, dezvoltate
atipic, în "România paranormală", Bucureşti;
8.Cayeux L., 1929, Les roches sedimentares de France. Roches siliceuses. Mem. carte geol. de France,
23, Paris;

106
 9.Cayeux L., 1935, Les roches sedimentares de France. Roches carbonatees, Masson et Cic, Paris;
10.Ciupagea D., Paucă M., Ichim Tr., 1970, Geologia Depresiunii Transilvania, Edit. Academia
R.S.R., Bucureşti;
11.Coteţ P., 1973, Geomorfologia României, Edit. Tehnică, Bucureşti;
12.Dinu Mihaela, 1999, Subcarpaţii dintre Topolog şi Bistriţa Vâlcii - studiul proceselor actuale de
modelare a versanţilor, Edit. Acad. Române, Bucureşti;
13.Ghiţă Procopie, Banu I., Năulea N., 1977, Aspecte din microrelieful Dep. Ocnele Mari, vol. Studii şi
opinii metodico-ştiinţifice ale cadrelor didactice, Casa Corpului Didactic, Rm. Vâlcea;
14.Ghiţă Procopie, 1994, Trovanţii – imnuri ale armoniei, Sesiunea ştiinţifică a cadrelor didactice,
Cluj Napoca;
15.Ghiţă Procopie, 2000, Ecoparcul Horezu cu privire specială asupra geotopului Cariera de nisip
Costeşti – Vâlcea (trovanţi);
16.Gridan Teofil, 1983, Petrologia – ştiinţă a rocilor, Edit. Albatros, Bucureşti;
17.Grigorescu D., Andrăşanu A., Avram E., 1998, Geotopes conservation in Romania, Univ. Bucureşti;
18.Huică Ilie, Dicea O., 1964, Geologia regiunii dintre Valea Buzăului şi Valea Zâmbroaia, cu privire
specială asupra vârstei sării, D.S. XXL, Bucureşti;
19.Ielenicz M., Comănescu L., Mihai Bg., Nedelea A., Oprea R., Pătru I., 1999, Dicţionar de geografie
fizică, Edit. Corint, Bucureşti;
20.Ion Gh., 1974, Cultul capetelor, Rev. Flacăra, Bucureşti;
21.Lazu I., 1984, Natura sculptează (album despre trovanţi), Edit. Sport-Turism, Bucureşti;
22.Lazu I., 1994, Megalitice sau Ludus naturae, Rev. Carpaţii României, anul I, nr. 4, Bucureşti;
23.Martinez Selles J., 1996, Concretion morphology, clasification and genesis, Earth – Science Reviews
41;
24.Martonne de Emm., 1948, Traite de geographie physique, Paris;
25.Middleton N.A., Neleson S.C., 1996, Origin and timing of siderite and calcite concretion in late
Paleogene non-to marginal – marine facies of the The Huiti Group, New Zeeland, Sedimentary Geology,
Departament of Earth Sciences, University of Waikato, New Zeeland;
26.Mohan Gh., Ardelean A., 1993, Rezervaţii şi monumente ale naturii din România, Edit. Scaiul,
Bucureşti;
27.Mozley P.S., 1995, The internal structure of carbonate concretion in mudrocke: a critical evolution
of conventional concentric model of concretion growth, Sedimentary Geology; Departament of Earth and
Environmetal Science, New Mexico – U.S.A.;
28.Mrazec L., 1927, Un cas de formation de lentilles de marnes argileuses dans des dépôts côtiers
sableux, C.R.S., VI (1914-1915), Bucureşti;
29.Murgoci-Munteanu Gh., 1907, Terţiarul din Oltenia, Bucureşti;
30.Mutihac V., 1990, Structura geologică a teritoriului României, Edit. Tehnică, Bucureşti;
31.Naum Tr., Grigore M., 1974, Geomorfologie, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
32.Panaiotu Cr., Andrăşanu A., 1998, Propunere de protejare pentru cariera Costeşti-Vâlcea, Univ.
Bucureşti;
33.Papiu V.C., 1960, Petrografia rocilor sedimentare, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti;
34.Pettijohn F. J., 1957, Sedimentary rocks, Harper and Bros, New York;
35.Pettijohn F. J., Potter P. E., Siever R., 1973, Sand and Sandstone, Springer – Verlag, New York,
Heidelberg, Berlin;
36.Petreuş I., 1977, Petrologia rocilor sedimentare, Curs litografiat, Univ. Iaşi;
37.Pomerol Ch., 1975, Stratigraphie et paleogeographie – Ere mésosoique. Doin Edit. Paris;
38.Popp N. M., 1939, Subcarpaţii dintre Dâmboviţa şi Prahova. Studiu geomorfologic, St. Cerc.
Geogr., Bucureşti;
39.Posea Gr., 1963, Relieful de cuestă din apropierea Clujului, Com. geogr., S.S.N.G., vol. II,
Bucureşti;
40.Posea Gr., Ilie I., Grigore M., Popescu N., 1970, Geomorfologie generală, Edit. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti;
41.Posea Gr., Popescu N., Ielenicz M., 1974, Relieful României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti;
42.Posea Gr., 2002, Geomorfologia României, Edit. Univ. Spiru Haret, Bucureşti;
43.Rădulescu D., 1965, Petrografia rocilor sedimentare, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
44.Rădulescu D., Anastasiu N., 1979, Petrologia rocilor sedimentare, Edit. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti;
45.Săndulescu M., 1984, Geotectonica României, Edit. Tehnică, Bucureşti;
46.Ţicleanu M., Popescu A., Ţicleanu N., 1994 şi 2002, Rolul determinant al factorului mecanic
(seismic) în procesul de formare al trovanţilor, I.G.R., Bucureşti şi Simpozionul Naţional de Geografie Teoretică
şi Aplicată a Judeţului Vâlcea, Rm. Vâlcea;
47.* * *, 1968, Harta geologică a R.S.R., sc. 1: 200.000, Foaia Târgovişte, Instit. Geol. al României,
Bucureşti;
48.* * *, 1968, Harta geologică, Foaia Piteşti, sc. 1: 200.000, Instit. Geol. al României, Bucureşti;

107
49.* * *, 1978, Harta geologică, Foaia Vânturariţa, sc. 1: 50.000. Inst. Geol. al României, Bucureşti

Aplicaţie - profesorii de geografie din Rm. Vâlcea

Cariera de nisip Costeşti-Muzeul "Trovantul"

108
Fig- 1 - Timpul geologic în care s-au format trovanţii

109
 INFLUENŢA ACTIVITĂŢILOR ANTROPICE ASUPRA
DINAMICII VERSANŢILOR PE VĂILE
CAPRA ŞI BUDA (MUNŢII FĂGĂRAŞ)*

ALEXANDRU NEDELEA, MARIAN ENE

Instabilitatea versanţilor pe văile Capra şi Buda (izvoare ale Argeşului), este strâns legată de
sistemele de pantă, de natura rocilor, de condiţiile climatice printre care apa şi zăpada constituie agenţii
primordiali şi, mai ales, de impactul activităţilor umane asupra reliefului.
Studiul dinamicii de versant pe văile Capra şi Buda din M. Făgăraş trebuie să răspundă la trei
întrebări:
- care sunt componentele de mediu în care se integrează aceste bazine-versant?
- care sunt familiile de procese morfodinamice ce au acţionat pe versanţi şi care sunt acelea ce
acţionează încă la ora actuală?
- unde sunt repartizate aceste procese, care este importanţa lor în bilanţ şi dacă există o criză
în evoluţia mediului?
Obiectul prezentării îl constituie abordarea comparativă a unor aspecte geomorfologice şi
geoecologice ce caracterizează cele două văi în sectorul montan.

1. Introducere (Motivaţia)
Motivul îl constituie următoarele asemănări:


Ambele văi îşi au izvoarele în apropierea
crestei Făgăraşului, pe versantul sudic (fig.
1);
 Ambele prezintă în sectorul alpin relief
glaciar şi periglaciar, cu circuri glaciare,
văi glaciare suspendate, morene glaciare,
şei de transfluenţă etc., respectiv ace,
turnuri, portiţe (portiţa Arpaşului,
Negoiului), vârfuri piramidale, culoare de
avalanşă etc.;
 Procesele geomorfologice actuale sunt
practic aceleaşi, deşi se manifestă cu
intensităţi diferite (predominante sunt cele
crionivale, gravitaţionale, fluviatile);
 Geologic, cele două bazine prezintă
asemănări majore, fiind modelate integral
în şisturi cristaline;
 Existenţa în
nivelare), bine conservate în jurul crestei principale, reduse pe alocuri la stadiul de gipfelflur;
 Evoluţie asemănătoare în Cuaternar, ilustrată de aceleaşi trepte de circuri glaciare;
 Peisajul văilor este asemănător în sectorul montan, în primul rând sub raportul
etajelor biopedoclimatice, însă cu unele particularităţi;
 Amenajarea lacului de la Vidraru a determinat modificări importante în ambele
bazine prin schimbarea nivelului de bază, ce se reflectă în morfodinamica albiei şi a versanţilor
atât în amonte, cât şi în aval;
________________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2003, Rm. Vâlcea.

110
  Activitatea umană a produs modificări ale cadrului natural în cele două bazine mai
ales între sec. XVIII-XX, prin defrişări în vederea extinderii pajiştilor pentru păşunat, exploatarea
pădurilor, extracţia minereurilor complexe etc. şi, nu în ultimul rând, modificări aduse în peisaj
sub impactul activităţilor turistice.
S-au identificat diferenţe între cele două văi:
 Bazinele hidrografice ale celor două văi vecine, au suprafeţe diferite, cca. 85 km2
bazinul Capra, respectiv, cca 114 km2, bazinul Buda;
 Capra îşi adună apele în sectorul alpin de pe o suprafaţă mai mică, între vf.
Lespezi (2522 m) şi vf. Vârtopu (2460 m), iar Buda îşi adună apele între vârfurile Arpaşu Mic
(2460 m) - Moldoveanu (2544 m) şi Piatra Tăiată;
 Grad de accesibilitate diferit pe cele două văi: drum modernizat pe Valea Capra
(Transfăgărăşan), care străpunge creasta Făgăraşului la 2040 m, faţă de Valea Buda pe care nu
există decât un drum forestier (18 km), care ajunge până la 1400 m; aceasta se repercutează
asupra amenajărilor turistice;
 Valea Capra mult mai afectată de activitatea antropică (construirea
Transfăgărăşanului a favorizat accelerarea proceselor geomorfologice actuale, exploatarea
minereurilor complexe etc.) în comparaţie cu Valea Buda unde activitatea antropică este mult
redusă;
 Activitatea pastorală diferă ca intensitate în cele două bazine, în sensul că pe
Valea Buda păşunatul este mai intens faţă de Valea Capra.

2. Activităţi antropice pe văile Capra şi Buda

Activitatea umană a produs modificări în peisajul masivelor, în special, începând din sec.
XIX, prin arderea şi curăţirea pădurilor pentru extinderea păşunatului, păşunatul excesiv,
exploatarea pădurilor, extracţia de minereuri, turismul necontrolat etc., au apărut elemente noi de
infrastructură (ex.: Transfăgărăşanul).
Efecte ale acestor activităţi, care s-au produs cu intensităţi diferite, au fost coborârea
limitei superioare a pădurilor şi degradarea versanţilor prin intensificarea proceselor
geomorfologice actuale (predominante fiind cele gravitaţionale, fluviatile şi crionivale).
Defrişarea şi exploatarea pădurilor constituie principala acţiune antropică care a dus la
ruperea echilibrului versanţilor şi la o morfodinamică activă. Aceasta s-a făcut mai întâi pentru
mărirea suprafeţelor de păşunat pe culmile înalte ale Munţilor Făgăraş, începând pe la mijlocul
sec. XVIII, şi apoi cauzată de exploatarea extensivă a lemnului pentru vânzare începând cu a
doua jumătate a sec. XIX. Defrişarea a afectat suprafeţe mari din bazinele afluenţilor Argeşului.
Exploatarea iraţională, la care s-au adăugat întârzierea măsurilor de reîmpădurire şi de
ameliorare a terenurilor degradate, au generat condiţii pentru manifestarea intensă a proceselor de
versant cu repercursiuni până astăzi. Exploatarea a continuat şi în ultimele decenii (mai ales după
1990, când o parte din păduri au fost redate proprietarilor de drept). Sistemul de tăiere, practicat
în unele regiuni, a dus la înlăturarea completă a pădurii de pe suprafeţe mari în bazinele văilor:
Modrogazu, Cumpăna, Cumpeniţa, Valea cu Peşti, Valea Lupului, Călugăriţa etc. numai dacă
amintim câteva văi afluente ale Argeşului. Legat de aceasta, frecvent s-a ajuns la ruperea
echilibrului versantului şi la declanşarea unor game variate de procese, între care alunecările,
şiroirea, torenţialitatea etc.
Amplul proces pastoral desfăşurat în Munţii Făgăraş, şi-a pus amprenta asupra mediului
montan, cu precădere în partea sa superioară. Între sec. al XIX-lea şi sec. XX (mai ales în prima
sa parte), s-a produs extinderea suprafeţelor de păşunat, prin tăieri, defrişări şi incendieri, pentru a
asigura hrana turmelor de oi şi capre din ce în ce mai numeroase. Cele mai mari modificări

111
asupra vegetaţiei naturale au fost făcute în etajul carpatic superior în special la limita superioară a
pădurii şi în etajul subalpin.
Defrişările făcute au culminat cu cele din 1948 când, printr-un ordin al fostelor CAP-uri
regionale, o mare parte a jnepenişurilor de pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş au dispărut,
rămânând doar pâlcuri izolate sau fragmentate.
Sunt numeroase drumurile de munte care urcă pe crestele secundare până în golul alpin,
folosite în scop pastoral, apoi mulţimea sălaşelor, a stânelor şi saivanelor folosite pentru creşterea
animalelor şi cositul fânului, care se găsesc în arealele defrişate de tipul poienilor din apropierea
limitei superioare a pădurilor din Munţii Făgăraş.
Prin suprapăşunare, îndeosebi cu oi, vegetaţia ierboasă este îndepărtată favorizând
eroziunea, compactizarea şi degradarea solului. După 1990 presiunea antropică prin păşunat în
spaţiul montan a scăzut mult, prin reducerea efectivelor de oi (foto 1).
Construirea de căi de
comunicaţie, îndeosebi a şoselelor
forestiere, a dus la secţionarea
versanţilor, mai ales în treimea lor
inferioară. Aceste tăieri de versant,
coroborate cu înlăturarea pădurii,
stimulează destul de puternic dinamica
de versant (alunecări în pătura de
dezagregare, şiroire şi torenţialitate) şi
produce modificări de albii (scăderea
eroziunii lineare în favoarea
transportului, urmate de acumulări
puternice). Drumurile de căruţă şi chiar
potecile din lungul versanţilor, create de
om şi de animale, constituie aliniamente de accelerare a
morfodinamicii de versant (şiroiri, torenţialitate, curgeri noroioase), cu modificarea şi degradarea
peisajului. Aceste probleme se întâlnesc în toate masivele din Făgăraş. Un exemplu ar fi
construirea şoselei Transfăgărăşan, care a produs modificări majore în partea centrală a Masivului
Făgăraş (foto 2).
Modificările produse au fost
nu numai asupra reliefului, ci şi
asupra altor componente cum ar fi:
vegetaţia forestieră şi ierboasă,
solurile etc. Construcţia a necesitat
3,8 mil mc de săpături, 212 mii mc
de rocă dură şi 150 mii mc de
terasamente. S-au făcut defrişări
masive în domeniul forestier, atât pe
versantul nordic, cât şi pe cel sudic,
în sectoarele de serpentine, în
arealele ocupate de păduri de fag, de
amestec de fag cu răşinoase şi de
răşinoase (molidişuri). Fenomenul a
fost extins şi în etajul superior
carpatic, în domeniul subalpin, unde au fost defrişate, de asemenea, suprafeţe întinse ocupate de
jneapăn şi ienupăr, de smirdar şi anin verde.

112
 Pentru protejarea solului şi păşunilor trebuie avute în vedere regiunile afectate sau cu
potenţial de degradare, de eroziune torenţială şi în suprafaţă. Astfel, se impune renunţarea la
distrugerea prin ardere sau tăiere a jnepenişurilor. Rolul acestora în fixarea depunerilor
superficiale este important, iar lipsa lui determină apariţia şi accentuarea degradărilor de teren,
reactivarea grohotişurilor etc. Astfel, este mai eficientă mărirea calitativă a păşunilor, decât
extinderea lor, cu atât mai mult cu cât înlăturarea jnepenişurilor atrage după sine apariţia unor
asociaţii vegetale slab calitative.
Ca efect negativ al îndepărtării jnepenişurilor, subetajul acesta este supus culoarelor de
avalanşă şi eroziunii accelerate (foto 3).

Toponimele de „Jepii de
Sus” sau „Jepii de Jos” sunt nume
date crestei sudice Buda – Râiosu
– Muşeteica, ce în trecut era
acoperită de asociaţii de
jnepenişuri, care îmbrăcau ambii
versanţi (Miron Florea, 1998).
Construirea drumurilor
forestiere şi a Transfăgărăşanului
constituie o problemă atât în ceea
ce priveşte întreţinerea lor, cât şi
efectele pe care le au asupra
aspectului reliefului. În general,
acestea se situează în lungul văilor
principale şi străbat sectoare mai
puţin stabile, ca depozitele de grohotiş, care prin deschiderea debleurilor necesită consolidări.
Odată deschise, depozitele pot fi uşor erodate, dând naştere la ravene şi torenţi ce subminează
drumurile şi periclitează circulaţia (foto 4).
Construirea barajelor
de acumulare pe râurile care drenează
Munţii Făgăraş (Vidraru, Cumpăna,
Vâlsan, Topolog etc.), a dus la
modificări importante în peisaj, prin
schimbarea nivelelor de bază locale,
prin modificarea profilelor
longitudinale ale văilor, deci printr-o
morfodinamică accelerată atât în
amonte, cât şi în aval de aceste baraje.
Nu trebuie uitat că amenajarea acestor
baraje a dus la defrişări masive, săpări
de drumuri, excavări de versanţi sau
dimpotrivă reîmpăduriri, ziduri de
protecţie etc., cu repercursiuni asupra
reliefului.
Construirea şoselei Transfăgărăşan între anii 1971–1974 a determinat modificări antropice
considerabile. Au fost efectuate consolidări, s-au construit poduri şi viaducte, copertine, şi cel
mai lung tunel din ţară, de 900 m. Au fost necesare şi amplasarea perdelelor metalice, corectări şi
stabilizări de torenţi. Amenajarea hidrotehnică a lacului de acumulare Vidraru a influenţat
evoluţia reliefului prin stabilizarea unui nou nivel de bază, prin acumulări în albie, în amonte de

113
gura de vărsare a râului Capra, prin acţiunea de subminare a apei din lac asupra malurilor şi
versanţilor (foto 5).
Concluzii
Activităţile umane au contribuit la
fragilitatea versanţilor sau mai degrabă la
accentuarea rolului anumitor procese
inevitabile, astfel :
- defrişările şi tăierile din zona
subalpină, respectiv, etajul forestier au dus la
favorizarea şiroirilor şi la marcarea în peisaj
a unor areale fragile afectate de avalanşe ;
- suprapăşunatul ocupă, încă, un loc
important, cu toate că este într-o constantă
regresie, în acest areal sunt 33 de stâni
funcţionale şi 5 dezafectate; a fost şi este
responsabil de poziţia actuală a limitei
superioare a pădurii, de asemenea,
accelerează dinamica de versant;
- drumurile şi căile de acces, care sunt perfect vizibile pe fotografiile aeriene, sunt factori
de instabilitate ; instalate de obicei pe formaţiuni superficiale, aceste rute sunt, în general, distruse
(deteriorate) prin eroziuni sau solifluxiuni ;
- dezvoltarea turismului în munţi a născut noi probleme; astfel, construcţia de cabane sau
chiar stâni nu ţine cont totdeauna de riscul de avalanşe ;
- atât Valea Capra, cât şi Valea Buda nu se pretează promovării construcţiei de staţiuni,
cabane turistice, în primul rând spaţiile plane de la altitdini sunt rare sau foarte dificil de atins, iar
pe de altă parte văile sunt foarte încastrate ;
- totuşi, regiunea atrage mulţi turişti, mai ales vara, fiind foarte spectaculoasă din punct de
vedere al reliefului glaciar şi periglaciar.

BIBLIOGRAFIE
1.Chardon M., 1990, Montagnes et milieux montagnards. Géographie physique des montagnes, Institut de
Géographie Alpine – Univ. J. Fourier, Collection Grenoble Sciences;
2.Florea M., 1998, Munţii Făgăraşului - Studiu geomorfologic, Edit. Foton, Braşov;
3.Grigore M., Marin I., 1981, Observaţii geomorfologice în bazinele hidrografice Capra şi Buda din Munţii
Făgăraş, AUB-Geogr., XXV;
4.Nedelea A., 2003, Dinamica versanţilor în sectorul superior al Văii Buda (Munţii Făgăraş), Com. de
geografie, vol. VII, Bucureşti;
5.Pech P., 1986, La dynamique des versants dans l Ossola (Italie du Nord, Alpes Centrales), Rev. de Géogr.
Alp., t. 74, nr.4, p. 355–371;
6.Rovera G., 1990, Géomorphologie dynamique des versants en Moyenne Tarentaise (Savoie), Thèse
dUniv.J. Fourier, Grenoble, 465 p.;
7.Voiculescu M., 2001, Riscul geomorfologic în sectorul subalpin al Transfăgărăşanului, Com. de
geografie, vol. V, Bucureşti.

ANALIZA REGIMULUI TERMIC AL ANOTIMPULUI DE VARĂ

114
 LA RÂMNICU VÂLCEA*

LIVIU SĂRARU

Temperatura este unul din parametrii meteorologici cei mai importanţi, cu care se începe de obicei
orice prognoză, diagnoză sau caracterizare climatică a unei zone de interes.
În lucrarea de faţă s-a făcut o caracterizare climatică, asupra regimului termic al iernilor din
municipiul Rm. Vâlcea, această caracterizare fiind valabilă şi pentru zona imediat învecinată acestuia.
Pentru realizarea obiectivului propus s-au folosit date de temperatură, pentru sezonul de iarnă, pe o
perioadă de 63 de ani, de la staţia meteorologică Rm. Vâlcea.
S-au folosit atât datele de temperaturi medii, cât şi datele temperaturilor minime şi maxime mijlocii
ale perioadei de iarnă.
Prin diverse prelucrări statistico-climatologice, s-a ajuns în final la o grilă de clasificare a iernilor
intr-una din clasele de valori: "extrem de calde", "foarte calde", "calde", "normale", "subnormale",
"răcoroase" şi "foarte răcoroase". Această clasificare s-a făcut în funcţie de abaterea medie pătratică (), a
şirului de date ale temperaturii, precum şi cu ajutp'orul indicelui standardizat de vară.

1. Introducere
După cum bine ştim, România se află situată într-o zonă cu climat temperat-continental,
care are ca principală caracteristică derularea normală a celor patru anotimpuri.
Judeţul Vâlcea, prin puternicul potenţial turistic, datorat renumitelor sale staţiuni balneo-
climaterice, dar şi datorită multitudinii formelor de relief întâlnite pe teritoriul său, a prezentat
întotdesuna un interes deosebit pentru meteorologi, dar şi pentru al categorii de cercetători,
deoarece acest judeţ are şi un potenţial agro-industrial remarcabil.

2. Regimul termic al iernii. Tendinţe

Un prim şir de date analizat a fost cel al temperaturilor medii ale lunilor de iarnă:
decembrie, ianuarie şi februarie. Aceste temperaturi au fost analizate într-o primă etapă
individual, fiecare şir în parte, apoi din cele trei seturi de valori s-a calculat şirul temperaturilor
medii ale iernilor. Câteva rezultate de ordin statistic ale acestei prime analize se regăsesc în
tabelul nr. 1.

Tabelul nr. 1 - Principalii parametri statistici ai temperaturilor medii de iarnă - Râmnicu

Vâlcea (1936-1998)

Parametri TEMPERATURI MEDII MULTIANUALE

statistici Decembrie Ianuarie Februarie Media iernii
Minima -6,1 -9,1 -7,8 -5,3
Maxima 5,7 3,4 5,1 2,1
Amplitudinea 11,8 12,5 12,9 7,4
Media 0,5 -1,8 0,3 -0,4
Abat. standard 1,9 2,7 2,6 1,7

Analizând tabelul de mai sus se poate observa că cea mai rece lună a iernii este ianuarie,
cu o temperatură medie multianuală de -1,80C, urmată în ordine crescătoare de luna februarie, cu
0,30C, urmată la rândul ei, cu o diferenţă destul de mică, de luna decembrie cu 0,50C.

_______________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, octombrie 1999, Rm. Vâlcea.

115
 Cea mai mică temperatură medie a lunii decembrie a fost înregistrată în anul 1948 (-
6,1 C), iar cea mai mare în anul 1960 (5,7 0C). Pentru luna ianuarie, cea mai mică temperatură
0

medie s-a înregistrat în anul 1941 (-9,10C), iar cea mai mare în anul 1947 (3,40C). Luna februarie
a avut cea mai mică temperatură medie în anul 1953 (-7,8 0C), iar cea mai mare în anul 1994
(5,10C). Cea mai scăzută temperatură medie a iernii s-a produs în anul 1953 (-5,3 0C), iar cea mai
ridicată în anul 1982 (2,20C).
Pentru o analiză cât mai aprofundată a şirului de temperaturi medii ale iernilor s-a
construit graficul variaţiei temporale şi tendinţa de evoluţie a acestui şir de valori (fig.1). Acest
grafic vine în completarea comentariilor făcute asupra tabelului nr. 1 şi pe el se poate urmări
evoluţia, an de an, a temperaturii medii de iarnă. Tot pe acest grafic se poate observa tendinţa
clară de creştere a temperaturii medii a iernii.

3. Clasificarea iernilor la Râmnicu Vâlcea

Distribuţia aproape normală a şirului de date cu temperaturi medii de vară, permite
utilizarea abaterii standard pătratice , dată de formula:

 = [ ∑ (ti-tmed. i)/n ]1/2 (1)

unde: ti reprezintă temperaturile medii de iarnă;

tmed. i este media multianuală a temperaturilor medii de iarnă;
n = numărul de ierni.
Pentru clasificarea iernilor în 7 clase de valori în funcţie de , s-a utilizat grila de
clasificare prezentată în tabelul nr. 2, în care indicatorii ce apar au semnificaţia prezentată mai
sus.

Tabelul nr. 2 - Grila de clasificare a iernilor - Râmnicu Vâlcea

Nr. clc. Tipul iernii Cod Temperatura verii

1. Extrem de caldă EC ti > (tmed. i + 2,5 )
2. Foarte caldă FC (tmed. i + 1,5 ) < (tmed. i + 2,5 )
3. Caldă C (tmed. i + 0,5 ) < tI ≤ (tmed. v + 1,5 )
4. Normală N (tmed. i - 0,5 ) ≤ ti ≤ (tmed. i + 0,5 )
5. Subnormală SN (tmed. i - 1,5 ) < tI < (tmed. i - 0,5 )
6. Răcăroasă R (tmed. i - 2,5 ) < tI < tmed. i - 1,5 )
7. Foarte răcoroasă FR ti < (tmed. i - 2,5 )

Pentru valorificarea practică a grilei propuse în tabelul nr. 2, s-a calculat şi indicele
standardizat de iarnă, după formula:

Is = (ti-tmed. i/) (2)

unde Is - indicele standardizat al iernilor.

Calculul pentru fiecare iarnă a indicelul standardizat, a permis includerea temperaturilor
medii ale fiecărei ierni în clasa de valori corespunzătoare, după cum se vede în tabelul nr. 3. De
asemenea, în fig. 2 se observă şi variaţia acestui indice care ajută la o cunatificare a gradului de
răcire sau încălzire a aerului pentru perioada de ani luată în calcul. Evoluţia lui, după cum se
observă pe figură, este analogă cu cea a temperaturii medii a iernii.

116
 Fig. 1 - Râmnicu Vâlcea-Variaţia şi tendinţa de evoluţie
a temperaturilor medii de iarnă

Fig. 2 - Râmnicu Vâlcea-Evoluţia indicelui standardizat

al temperaturii medii de iarnă

117
 Tabelul nr. 3 - Indicatori ai anotimpului de iarnă - Râmnicu Vâlcea
Clasa Tipul de iarnă Temp. medie a Indicele Nr. cazuri Frecvenţa (%)
iernii standardizat
de iarnă
1. EC >3,9 >2,5 0 0
2. FC (2,2; 3,9] (1,5; 2,5] 0 0
3. C (0,5; 2,2] (0,5; 1,5] 21 33,3
4. N [-1,3; 0,5] [-0,5; 0,5] 25 39,7
5. SN [-2,9; -1,3) [-1,5; -0,5) 11 17,5
6. R [-4,6; -2,9) [-2,5; -1,5) 5 7,9
7. FR <19,7 <-2,5 1 1,6
TOTAL 63 100

După cum se observă, abaterea standard () din tabelul de mai sus, joacă rolul de
indicator al anomaliilor.
Pentru o mai bună edificare asupra regimului termic al iernilor din Rm. Vâlcea s-a
analizat şi evoluţia temperaturilor minime şi maxime mijlocii de iarnă (fig. 3, fig. 4), iar
concluzia principală este că şi în cazul acestora se observă o tendinţă clară de creştere, aceasta
fiind mai accentuată în cazul temperaturilor maxime mijlocii, unde iese în evidenţă o accentuată
creştere a acestor temperaturi, în special în anii ultimului deceniu al acestui secol. Acest fapt nu
face decât să confirme creşterea globală a temperaturii, confirmată printr-o rezoluţie specială
adoptată la ultimul Congres al Organizaţiei Meteorologice Mondiale.

Tabelul nr. 4 - Grila de clasificare a iernilor - Râmnicu Vâlcea

EC FC C N R FR ER
1947 1936 1940 1939 1953
1950 1937 1942 1941
1951 1938 1944 1946
1954 1943 1945 1962
1956 1952 1948 1984
1957 1938 1949
1959 1961 1955
1960 1964 1963
1965 1966 1968
1970 1967 1986
1974 1969 1992
1976 1971
1982 1972
1983 1973
1987 1975
1988 1977
1989 1978
1993 1979
1994 1980
1996 1981
1997 1985
1990
1991
1995
1998

118
Fig. 3 - Râmnicu Vâlcea-Variaţia şi tendinţa de evoluţie
a temperaturilor maxime mijlocii de iarnă

Fig. 4 - Râmnicu Vâlcea-Variaţia şi tendinţa de evoluţie

a temperaturilor minime mijlocii de iarnă

119
 Cel mai important rezultat al metodei de clasificare prezentată mai sus, se regăseşte în
tabelul nr. 4, în care este prezentată o grilă de încadrare a fiecărei veri ântr-una din cele 7 clase de
valori stabilite prin metoda prezentată anterior.
Din analiza grilei de clasificare a iernilor observăm că cele mai multe ierni, 25 s-au
încadrat în clasa de valori "normale", 21 de ierni s-au încadrat în clasa de valori "calde", 11 ierni
s-au încadrat în clasa valorilor "reci", 5 ierni au fost "foarte reci" şi numai o iarnă s-a încadrat în
clasa de valori "extrem de reci".
Din această grilă de clasificare, observăm că nu a fost, în momentul de faţă, nici o iarnă
"foarte caldă" şi nici una "extrem de caldă", dar acest fapt nu ne îndreptăţeşte să tragem
concluzia că iernile la Rm. Vâlcea au fost foarte grele, deoarece se vede clar din grilă că în
această zonă predomină iernile normale şi cele cu temperaturi situate deasupra normalului.
Pentru a întregi caracterizarea regimului termic al iernilor, am considerat necesar să
prezentăm în acest studiu şi temperaturile extreme înregistrate în decursul timpului la staţia Rm.
Vâlcea, precum şi data producere a lor, de aceea s-a întocmit tabelul nr. 5, în care sunt prezentate,
pentru fiecare lună a iernii în parte, temperaturile maxime absolute şi temperaturile minime
absolute.

Tabelul nr. 5 - Temperaturi extreme la Râmnicu Vâlcea

Tipul temperaturii LUNA IARNA
şi data producerii Decembrie Ianuarie Februarie
Temp. max. abs. 20,50C 16,00C 20,80C 20,80C
Data producerii XII-1995 I-1949 II-1990 II-1990
Temp. min. abs. -23,20C -27,00C -26,00C -27,00C
Data producerii XII-1948 I-1963 II-1954 I-1963

Analizând tabelul nr. 5 nu putem trece cu vederea faptul că maximele absolute s-au
produs în ultimul deceniu al acestui secol, în timp ce minimele absolute de temperatură s-au
produs înainte de jumătatea deceniului şapte.

Concluzii
Din analiza şi prelucrarea datelor de temperatură de la Rm. Vâlcea se evidenţiază clar
tendinţa de creştere atât a temperaturilor medii de iarnă, cât şi a celor extreme: minime şi maxime
mijlocii.
Procentual predomină iernile normale cu o frecvenţă de 39,7%, urmate de cele calde, pe
care le putem numi şi moderate - 33%, urmând apoi cu o frecvenţă de 17% iernile încadrate în
clasa de temperaturi subnormale. De asemenea, se poate observa că în clasa de valori reci şi
foarte reci avem puţine ierni: 7,9%, respectiv, 1,6%.
În final, putem concluziona că până în prezent, sub aspectul temperaturii, iernile la Rm.
Vâlcea au fost majoritar normale, iar iernile aspre au fost mai puţine decât cele blânde.

BIBLIOGRAFIE
1.Alexandrescu Rodica şi colab., 2002, Repartiţia temperaturilor anuale pe teritoriul judeţului Vâlcea,
"Geografia Judeţului Vâlcea - teorie şi practică", vol. II, Edit. Offsetcolor, Rm. Vâlcea;
2.Becheanu Viorica şi colab., 2003, Fluctuaţii cronologice ale temperaturii aerului din timpul sezonului
estival în Subcarpaţii Oltului, vol. II, Edit. Offsetcolor, Rm. Vâlcea.

120
 MODALITĂŢI DE UTILIZARE A POTENŢIALULUI TERMIC
AL JUDEŢULUI VÂLCEA ÎN AGRICULTURĂ*

CARMEN SOFIA DRAGOTĂ, ELENA MATEESCU

Lucrarea cuprinde analiza parametrilor termici ca ofertă de potenţial bioclimatic pentru structura
culturilor de câmp (cereale, prăşitoare) din judeţul Vâlcea.
Studiul s-a efectuat pentru perioada 1901-1995, calculându-se mediile multianuale, reprezentate
grafic, a unor parametri termici specifici pentru culturile menţionate, parametrii cu rol hotărâtor în
desfăşurarea proceselor de creştere şi dezvoltare a plantelor şi anume:
 pentru cereale: durata medie a primului îngheţ de toamnă şi ultimului îngheţ de primăvară,
în vederea evidenţierii stării fiziologice a grâului în anotimpul de toamnă şi stabilirea condiţiilor de iernare în
funcţie de particularităţile anilor agricoli;
 pentru prăşitoare: suma acumulărilor termice (∑ Tmed ≥ 100C) pentru stabilirea gradului de
favorabilitate termică a judeţului pentru cultura de porumb.

1. Introducere
Caracteristicile morfologice ale teritoriului judeţului Vâlcea se înscriu, în linii mari, într-o
succesiune altitudinală de la nord la sud, reprezentată prin regiunea muntoasă (partea mediană a
flancului sudic al Carpaţilor Meridionali), treapta Subcarpaţilor Getici (Subcarpaţii Olteţului,
Vâlcii şi vestul Muscelelor Argeşului) şi Podişul Piemontan Getic (NE Piemontului Olteţului şi V
Piemontului Cotmenei).
Acestei reprezentări complexe morfodinamice îi corespunde o distribuţie diferenţiată a
tuturor parametrilor climatici, ceea ce conferă teritoriului judeţului un potenţial bioclimatic pe
măsură. Dintre acestea, regimul temperaturii aerului are un rol hotărâtor în desfăşurarea întregii
activităţi socio-economice.
Prezenta lucrare cuprinde analiza valorilor multianuale (1901-1995) a trei parametri
termici, cu implicaţii majore în stabilirea potenţialului termic al judeţului şi în mod deosebit în
alegerea celor mai potrivite modalităţi de utilizare al acestuia în agricultură.
Astfel, pentru cerealele păioase, respectiv grâul de toamnă, data medie a primului îngheţ
de toamnă (fig. 1) permite cunoaşterea stării fiziologice a plantelor pe toată perioada de toamnă
(în octombrie şi noiembrie se parcurge procesul de adaptare la condiţiile de iarnă = "călirea
plantelor") şi a condiţiilor de iernare în funcţie de particularităţile fiecărui an agricol. Ultimul
îngheţ de primăvară (fig. 2) are o importanţă deosebită la reluarea vegetaţiei grâului în primăvară,
când plantele îşi intensifică funcţiile vitale până când încep condiţiile optime de creştere
(încălzirile sporadice - ferestrele din februarie - dau impuls vegetaţiei).
Variabilitatea deosebit de mare a stării de vegetaţie a grâului de toamnă pe teritoriul ţării
şi de la un an la altul este determinată de condiţiile de vegetaţie foarte diferite din toamnă şi din
cursul iernii.
Pentru culturile prăşitoare - porumb, exprimarea capacităţii de producţie a hibrizilor are
loc numai în condiţii optime de vegetaţie. Cunoaşterea potenţialului termic al unei zone agricole,
exprimat prin suma acumulărilor termice ≥ 100C, considerat prag biologic activ pentru porumb,
contribuie la stabilirea gradului de favorabilitate alimatică a zonei respective pentru această
cultură, precum şi a sortimentului de hibrizi alcătuit din grupe de precocitate diferită, asigurându-
se astfel premizele asenţiale ale unei producţii medii constante şi înlăturarea unor riscuri
determinate de fenomenele meteo nefavorabile (secete şi arşiţe). Se asigură astfel, o mai bună
corelaţie între genotipuri şi mediu, cu consecinţe pozitive asupra producţiilor medii la hectar.

_______________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 1998, Rm. Vâlcea.

121
Fig. 1

122
 Din informaţiile culese de la Direcţia Agricolă Judeţeană Vâlcea, în structura culturilor de
câmp, grâul de toamnă şi porumbul deţin suprafeţe însemnate, atât în cultura mare - sector de stat,
cât şi privat - asociaţii şi fermieri particulari.

2. Rezultate obţinute
Primul îngheţ de toamnă debutează în zonele de interes agricol ale judeţului, în prima
jumătate a lunii octombrie în toate zonele altitudinale > 700-800 metri. Cu cât înaintăm spre
sudul judeţului, întreaga zonă piemontană semnalează apariţia primelor temperaturi minime
zilnice ≤ 00C, către sfârşitul lunii octombrie (Rm. Vâlcea - 22 octombrie, Drăgăşani - 26
octombrie) (fig. 1).
Ultimul îngheţ de primăvară se produce în jurul datei de 10 aprilie în zonele altimetrice
egale sau apropiate de 200 metri (Drăgăşani), cu decalaj de câteva zile în plus sau în minus, pe
areale restrânse, cum ar fi pantele cu expunere nordică, respectiv sudică. La înălţimi mai mari,
ultimul îngheţ se produce mai târziu, 15 aprilie, la altitudinea de 500 m şi 20 aprilie la 750 m.
Practic, pe măsură ce înaintăm spre nordul judeţului, datele medii multianuale ale ultimului
îngheţ se înscriu spre sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai, încadrând întreaga zonă agricolă
a judeţului, până la data medie multianuală de 10 mai (fig.2).
Aceste date corespund valorilor normale de apariţie a primului şi ultimului îngheţ pe
teritoriul ţării noastre, ceea ce înseamnă că în judeţul Vâlcea se întrunesc, în general, condiţii
naturale optime pentru desfăşurarea procesului de călire a plantelor de toamnă şi perioada de
vegetaţie din timpul iernii până la regenerarea plantelor în primăvară.
Pericolul cel mai mare pentru plantele de grâu de toamnă nu-l prezintă de fapt
temperaturile scăzute din timpul iernii, mai ales când solul este acoperit cu zăpadă, ci
temperaturile scăzute venite brusc, înainte ca plantele să-şi fi parcurs întregul proces de călire,
precum şi temperaturile scăzute, venite de asemenea brusc, primăvara, după ce plantele au trecut
din faza de rezistenţă în cea de nerezistenţă, reluându-şi procesele de creştere.
Sunt mult mai rezistente la ger soiurile de grâu de toamnă, la care stadiul de iarovizare se
petrece într-un timp mai lung şi la temperaturi mai scăzute, ex.: de tipul tardivo-precoce sau
tardivo-tardive, trecerea din faza de rezistenţă în faza de nerezistenţă petrecându-se mai târziu,
spre primăvară, fapt deosebit de important pentru regiunile cu ierni mai lungi (situaţie similară şi
pentru suprafeţele cu grâu din jumătatea de nord a judeţului Vâlcea). De fapt, condiţiile identice
de mediu, gradul de călire al grâului de toamnă, este considerat un caracter de soi.
Durata posibilă a intervalului fără îngheţ, reprezentată de perioada din an cuprinsă între
datele medii ale ultimului îngheţ de primăvară şi a primului îngheţ de toamnă atinge, în medie
multianuală, 175 zile la Titeşti, 192 zile la Rm. Vâlcea şi 200 zile la Drăgăşani.
Evident, durata maximă a intervalului fără îngheţ, precum şi cea minimă, considerate date
extreme alese din şirul observaţiilor climatologice, evidenţiază anii de excepţie (cei mai
călduroşi, respectiv cei mai reci).
Ecartul de variabilitate maximă a parametrului termic de îngheţ este mult mai mare în
acest caz. De exemplu, la Rm. Vâlcea, cea mai scurtă perioadă fără îngheţ a fost de 127 zile, între
cel mai târziu ultim îngheţ de primăvară, 15 mai, şi cel mai timpuriu prim îngheţ de toamnă, 19
septembrie. Tot la staţia Rm. Vâlcea, durata maximă a intervalului fără îngheţ, calculat în mod
similar, între cel mai timpuriu îngheţ de primăvară şi cel mai târziu îngheţ de toamnă atinge 249
zile (tabelul nr. 1).
Se remarcă faptul că şir lung de observaţii climatologice are numai staţia meteorologică
Rm. Vâlcea, pentru care s-a putut efectua prelucrarea datelor pentru Titeşti şi Drăgăşani, datele
medii ale parametrilor de îngheţ au fost calculate din şirul existent (1961-1995), datele extreme
neputând fi deduse.

123
Fig. 2

124
 Un deosebit interes în agricultură, şi nu numai în acest domeniu de actrivitate, îl prezintă
stabilirea gradului de favorabilitate termică specifică unei zone. În acest sens, îndeosebi pentru
cultura porumbului, în lucrare este prezentată distribuţia teritorială a sumelor acumulărilor
termice ≥ 100C, în perioada activă de vegetaţie (1.IV - 31.X).
Din fig. 3 rezultă că în regim multianual, temperaturi medii ≥ 10 0C, peste pragul biologic
activ al porumbului, încep a se produce în jurul datei de 10 aprilie, în zona deluroasă şi de podiş,
şi după 1 mai în zona muntoasă.. La altitudini mai mari, datele de apariţie ale acestui prag termic
întârzie treptat spre lunile de vară.
Toamna, încetarea producerii unor asemenea valori termice are loc în jurul datei de 4
octombrie la altitudinea staţiei meteorologice Titeşti şi 18 octombrie la Rm. Vâlcea şi Drăgăşani
(tabelul nr. 2).

Tabelul nr. 1 - Datele primului îngheţ de toamnă şi ultimului îngheţ de primăvară; durata
intervalului anual fără îngheţ (1901-1995)
Primul îngheţ Ultimul îngheţ Durata intervalului anual fără
îngheţ (zile)
cel mai mediu cel mai cel mai mediu cel mai cea mai medie cea mai
timpuriu târziu timpuriu târziu mică mare
Rm. Vâlcea 19.XI 22.X 22.XI 14.III 11.IV 15.V 127 192 249
Drăgăşani - 26.X - - 10.IV - - 200 -
Titeşti - 16.X - - 15.IV - - 175 -

Tabelul nr. 2 - Datele de început, sfârşit, durata şi temperatura medie

a intervalelor anuale cu temperaturi medii zilnice pozitive ≥ 100C (1901-1995)
Prima zi (începutul Ultima zi (sfârşitul Durata intervalului Temperatura
intervalului) intervalului) (zile) medie a
intervalului (0C)
Rm. Vâlcea 11.IV 18.X 191 17,1
Drăgăşani 11.IV 18.X 191 17,6
Titeşti 1.V 4.X 157 14,7

În vederea analizării potenţialului termic al teritoriului judeţului s-a calculat numărul

anual de grade - zile pozitive ≥ 10 0C, a cărui distribuţie este redată în fig. 3. Din analiza acesteia
rezultă că teritoriul judeţului Vâlcea se împarte în două zone distincte din punct de vedere al
gradului de favorabilitate climatică pentru cultura porumbului şi anume:
 zonele altitudinale inferioare curbei hipsometrice de 500 m, care se încadrează ca
potenţial termic de valori cuprinse între 1400-16000C, corespund zonei de favorabilitate I;
 zonele altitudinale cuprinse între 500-1000 m, cu un potenţial termic de 1200-
14000C, corespund zonei de favorabilitate II;
Având în vedere rezultatele obţinute, se recomandă, pentru suprafeţele agricole ale
judeţului Vâlcea, următoarele soiuri de grâu de toamnă şi hibrizi de porumb:
 grâu de toamnă, soiuri specifice zonelor colinare din sudul ţării - Albota, trivale,
Siminic 30, Fundulea 4;
 hibrizi de porumb, semitârzii - Rapsodia HS (1995) şi Orizont HS (1994) şi tardivi
- Rubin HS (1993) şi F 410 (1996).

125
 Fig. 3

BIBLIOGRAFIE

1.Badea L., Gâştescu P., Velcea Valeria şi colab., 1983, Geografia României, vol. I, Geografia fizică, Edit.
Academiei RSR, Bucureşti;
2.Bîlteanu Gh., 1998, Fitotehnie, vol. I, ediţia a doua, Edit. Ceres, Bucureşti.

126
 MAI 2003 – ANOMALIE CLIMATICĂ ÎN REGIMUL TEMPERATURII AERULUI ÎN
ROMÂNIA, CU PRIVIRE SPECIALĂ ASUPRA STAŢIEI RÂMNICU VÂLCEA*
FELICIA VASENCIUC, CARMEN SOFIA DRAGOTĂ

Clima reprezintă o componentă de bază a mediului geografic. De ea depinde întreaga organizare a

proceselor fizico-geografice pe glob, în ansamblu a tuturor geosistemelor.
Marea varietate a climei este rezultatul variabilităţii neperiodice a stărilor de vreme, care se succed
cu o deosebită rapiditate sub acţiunea intimă a corelaţiilor ce există între procesele radiative, circulaţia
generală a atmosferei şi suprafaţa terestră, aceasta din urmă având rol de suprafaţă activă în geneza climei.
Complexitatea climei face ca ea să nu poată fi studiată global, ci doar prin evoluţia componentelor ei.
Dintre acestea, cele mai des studiate sunt temperatura aerului şi cantităţile de apă provenite din precipitaţiile
atmosferice.
Autorii propun atenţiei un studiu de caz, şi anume, luna mai 2003, când la staţia meteorologică
Râmnicu Vâlcea, în şase, din totalul numărului de zile, temperatura maximă în 2, 3, 4, 8, 9 şi 10 mai a depăşit
maxima absolută din perioada de observaţii ce se efectuează, cu unele întreruperi, din 1901.

1. Introducere
În România, problema variaţiei seculare a climei şi a posibilei sale schimbări, a fost
abordată încă din anul 1898 de către Ştefan Hepites. Cauzele variaţiei climei, a schimbărilor ei,
deşi destul de mult studiate şi discutate, sunt departe de a fi elucidate. Cercetările recente au
evidenţiat că numai în ultimul million de ani s-au produs zece modificări climatice, constând din
înlocuirea succesivă a unor perioade glaciare cu altele interglaciare, cu durate cuprinse între
7.000 şi 12.000 de ani.
Pentru tot mai mulţi locuitori ai Terrei, nu numai pentru mediile ştiinţifice, devine tot mai
evident faptul că are loc o modificare a climatului terestru. Aceste modificări sunt deja palpabile,
unele dintre consecinţele acestora fiind deja cuantificate, printre acestea numărându-se:
 creşterea nivelului mărilor şi oceanelor;
 modificări în regimul temperaturilor şi, implicit, al evaporaţiei şi
precipitaţiilor;
 modificări în ciclul hidrologic;
 creşterea incidenţei fenomenelor extreme: inundaţii, secete, creşterea
frecvenţei şi severităţii dezastrelor.
Al treilea Raport de Evaluare al Comisiei Interguvernamentale pentru Schimbări Climatice
a arătat că temperatura medie globală, de suprafaţă, ar putea creşte cu 1.4 0C până la 5.8 0C în
perioada 1990-2100. Pericolul iminent pentru omenire este legat de variabilitatea crescândă în
intensitate şi frecvenţă a evenimentelor extreme legate de vreme şi climă, materializate şi prin
valurile de căldură din zonele urbane importante.
România, situată în partea de sud-est a Europei Centrale (între 43º37'07" şi 48º15'06"
latitudine nordică), beneficiază de o anumită cantitate de energie solară, ceea ce o situează în
plină zonă temperată, iar poziţia ei pe continent adaugă la aceasta caracterul continental al climei.
Sub influenţa principalilor centri barici de acţiune, care determină deplasarea maselor de
aer cu proprietăţi diferite, precum şi sub influenţa reliefului şi a rolului de baraj orografic pe care
îl au Carpaţii, clima României capătă un specific aparte.
Această caracteristică se remarcă prin faptul că pe teritoriul ţării noastre se interferează
influenţe climatice specifice provinciilor climatice est-continentale, vest-oceanice, nord–baltice,
submediteraneene, precum şi sud-est pontice. Prezenţa Munţilor Carpaţi transformă zonalitatea
climatică latitudinală în zonalitate climatică altitudinală, impunându-i particularităţi proprii.
________________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2003, Rm. Vâlcea.

127
 Marea diversitate a condiţiilor fizico-geografice ale ţării noastre imprimă o distribuţie
neuniformă a valorilor anuale ale temperaturii medii. Cele mai ridicate valori, de peste 11ºC, au
fost înregistrate în sudul Câmpiei Române, de-a lungul Dunării, pe litoralul Mării Negre şi în
partea de sud-vest a Banatului. În restul regiunilor de câmpie, temperatura medie anuală se
menţine între 10 şi 11ºC.
În regiunile deluroase şi de podiş temperatura medie scade până la 6ºC. Cele mai mici
valori ale temperaturilor medii anuale sunt în regiunile montane unde variază, funcţie de
altitudine, între 6 ºC şi –2 ºC.
Intenţia autorilor este de a aduce în prim plan un fenomen legat de aceste variaţii ale climei
şi anume temperaturile deosebit de ridicate, care s-au înregistrat la staţiile meteorologice din ţara
noastră în luna mai 2003.

2. Caracteristici ale câmpului baric la sol şi 500 hPa în luna mai 2003, în România
Luna mai 2003 a fost mult mai caldă decât în mod obişnuit, în toate regiunile ţării. În prima
parte a lunii a predominat un câmp de presiune ridicată, apoi întreg sistemul s-a deplasat uşor
spre nord-vestul Europei; drept urmare, Depresiunea Islandeză a influenţat Atlanticul de Nord.
Ultima decadă a lunii mai, s-a caracterizat prin variaţii importante de presiune, mai întâi scăderi,
apoi creşteri, care au dus la instabilitatea atmosferică în aproape toate zonele din ţara noastră, cu
deosebire între 21 şi 30 mai.
Câmpul mediu de presiune la nivelul solului, deasupra României, a oscilat între 1015 mb şi
1020 mb (fig.1).

Fig. 1 - Presiunea medie (hPa) la sol în luna mai 2003

Câmpul de geopotenţial la 500 hPa, în Peninsula Balcanică şi bazinul central al Mării

Mediterane, în zilele de 1, 2 şi 8.05 a atins valori de 584 hPa, mult mai ridicat decât în mod
obişnuit. Talvegul aferent Depresiunii Islandeze, care a acţionat în vestul Europei la începutul lui
mai, în a doua jumătate a lunii s-a deplasat, influenţând estul continentului. Câmpul mediu de
geopotenţial deasupra României a avut valori cuprinse între 572 hPa şi 576 hPa (fig.2).

128
 Fig. 2 - Geopotenţialul mediu lunar (damgp) la 500 hPa în luna mai 2003

3. Intervalele în care s-au atins temperaturile zilnice, maxime absolute, în luna mai
2003
La staţia meteorologică Râmnicu Vâlcea, situată la 243 m altitudine (înfiinţată în anul
1901), temperaturile zilnice, maxime absolute, înregistrate în întreaga perioadă de observaţii, au
fost depăşite în două intervale de câte trei zile, în 2, 3, 4 şi 8, 9, 10 mai 2003 (tabelul nr. 1).

Tabelul nr. 1 - Temperaturile zilnice, maxime absolute, înregistrate la Râmnicu Vâlcea

în luna mai, în perioada de observaţii, comparativ cu temperaturile zilnice, maxime
absolute, din luna mai 2003

Ziua 1 2 3 4 5
T. maximă mai 2003 ( C)0
29.7 30.7 31.4 29.2 27.5
T. maximă absolută (1904… 31.7 30.6 30.5 29.0 28.8
2002)

Ziua 6 7 8 9 10
T. maximă mai 2003 (0C) 27.9 27.5 32.0 31.6 32.4
T. maximă absolută (1904… 30.2 29.5 31.0 29.0 30.0
2002)

Ziua 11 12 13 14 15
T. maximă mai 2003 ( C)0
32.0 31.5 30.3 29.6 23.6
T. maximă absolută (1904… 32.5 33.5 35.0 32.5 35.5
2003)

129
 4. Caracterizarea meteorologică a primei decade a lunii mai 2003
În intervalul 1-10 mai 2003 vremea a fost deosebit de caldă la Râmnicu Vâlcea, unde s-au
înregistrat noi recorduri ale temperaturilor maxime în şase zile, în intervale de câte trei zile
consecutive (fig.3).

Fig. 3 - Intervalele de producere a temperaturilor maxime zilnice record

în luna mai 2003, la staţia meteorologică Râmnicu Vâlcea

Această situaţie a avut drept cauză instalarea unui regim anticiclonic la sol, cu valori
oscilând între 1020 şi 1025 hPa, iar harta de geopotenţial la 500 hPa a înregistrat o dorsală caldă,
extinsă din nordul Africii până în regiunea ţării noastre, situând România într-un câmp de
presiune ridicată, cuprins între 580 şi 588 hPa.
În intervalul 2-4 mai 2003, situaţia sinoptică se prezenta astfel:
2 mai - presiunea avea valori cuprinse între 1020 şi 1025 hPa, câmpul de presiune
ridicată se extindea din centrul Mării Mediterane (unse se afla situat centrul anticiclonului) până
în nordul continentului european; la altitudine (500 damgp) se extindea o dorsală caldă, din
nordul Africii până la nord de ţară, cu valoarea de 580 hPa;
3 mai - în Peninsula Balcanică, la ora 08 UTC, se conturase un nucleu la sol cu
valoarea de 1020 hPa; la altitudine valoarea era de 584 hPa;
4 mai - dacă la sol valoarea câmpului era de 1025 hPa pe vestul ţării, la ora 06
UTC, nucleul după 6 ore se deplasase spre est cuprinzând întreaga ţară, iar la ora 18 UTC câmpul
de presiune cu valoarea menţionată se extindea spre vest, din Peninsula Balcanică şi vestul
bazinului Mării Negre, peste Marea Adriatică, până în centrul şi nordul Italiei, iar spre nord până
în Peninsula Scandinavică; la altitudine se menţinea aceeaşi dorsală dinspre nordul Africii (cu
valoarea de 580 hPa), pulsând aer cald până în nordul continentului european.
În intervalul 8-10 mai 2003, situaţia sinoptică se prezenta astfel:
8 mai - câmpul de presiune ridicată se extindea latitudinal, din vestul Mării
Mediterane, peste nordul Italiei, cuprinzând Peninsula Balcanică, spre est ajungând până în
Caucaz; la altitudine, dorsala caldă se extindea doar până în centrul continentului european, cu
valori de 580-584 hPa;
9 mai – în estul bazinului Mării Negre se situa un nucleu anticiclonic, cu valoarea de
1020 hPa, pe ţară câmpul presiunii avea valori cuprinse între 1015-1020 hPa; la altitudine,
dorsala caldă se extindea până în nordul Peninsulei Scandinavice, cu valoarea pe ţară de 580 hPa;

130
10 mai – nucleul de presiune ridicată, cu aceeaşi valoare ca în ziua precedentă, se poziţiona tot în
estul bazinului Mării Negre, extinzându-se până spre Moscova; la altitudine, nucleul de 584 hPa,
la 00 UTC, se situa pe ţară, păstrându-şi poziţia la ora 12 UTC, însă valoarea lui era de 584 hPa şi
cuprinde şi vestul bazinului Mării Negre, cu tendinţa de deplasare spre est.
În intervalul 11-15 mai la altitudine a persistat aceeaşi dorsală caldă, însă fenomenul de
încălzire excesivă a aerului, pentru zona Râmnicu Vâlcea a diminuat în intensitate.

Concluzii
Existenţa la sol a unui câmp de presiune ridicată, cu valori ce au oscilat între 1015 hPa şi
până la 1025 hPa, situaţie dublată la altitudine de dorsala ce a favorizat pulsaţii ale aerului cald
din nordul Africii până în regiunea ţării noastre, a avut drept rezultantă temperaturi maxime
zilnice cu valori deosebite.
În intervalele 2-4 şi 8-10 mai 2003, la staţia meteorologică Râmnicu Vâlcea s-au înregistrat
valori ale temperaturii zilnice a aerului, maxime absolute, pentru perioada de funcţionare, cea mai
ridicată valoare fiind de 32.4 0C, în ziua de 10 mai 2003.

BIBLIOGRAFIE
1.Bogdan Octavia, 1996, Regionalization of climatic risk phenomena in Romania, RR Géogr., Bucureşti;
2.Dragotă Carmen, Vasenciuc Felicia, 1997, Impactul factorilor de hazard climatic generat de precipitaţiile
atmosferice excedentare căzute în intervalul 1 ian.-1oct. 1997 pe teritoriul României, cu referire specială pentru
Moldova, Seminarul Geografic "Dimitrie Cantemir", 17-18, Univ. "Al.I.Cuza" Iaşi;
3.Vasenciuc Felicia, 2000, Riscuri pluviometrice în intervalul 1991-1999. Studii de caz în bazinul
hidrografic al Siretului, Revista Geografică, VII, Bucureşti;
4.Vasenciuc Felicia, 2000, Characteristics of the Periods with an excess of Humidity in Romania in 1999,
Regional Conference of Geographie Regionalism and Integration-Culture, Space, Development, Timişoara;
5.Vasenciuc Felicia, 2001, Thermal and pluviometric anomalies in Romania in the year 2000,Geographica
Timisiensis, Univ. de Vest. IX, Timişoara.

Vf. Păpuşa (2130 m alt. abs.) văzut din staţiunea Rânca

131
 CERCETĂRI PRIVIND REGIMUL PRECIPITAŢIILOR EFICIENTE PENTRU
AGRICULTURĂ ÎN JUDEŢUL VÂLCEA*
ELENA MATEESCU, CARMEN SOFIA DRAGOTĂ, RODICA OPRIŞESCU

Cercetarea integrală şi comparată a potenţialului hidric contribuie la optimizarea agroproductivă şi

fundamentarea strategiilor privind utilizarea şi diferenţierea teritorială a unui sistem de cultură.
Lucrarea cuprinde analiza în fluctuaţie multianuală a cantităţilor lunare de precipitaţii totale şi
efective/utile (≥ 5,0 mm/zi) şi distribuţia acestora în sezonul cald al anului (IV-IX), ce corespunde cu perioada
de vegetaţie a culturilor prăşitoare (porumb), precum şi stabilirea frecvenţei anilor cu diferite nivele de
acoperire al consumului de apă al acestora din aceste cantităţi şi gradul de asigurare al necesarului optim de
apă în anii agricoli specifici. S-au prelucrat date zilnice, lunare, sezoniere şi anuale de precipitaţii de la două
staţii meteorologice reprezentative din judeţul Vâlcea: Rm. Vâlcea şi Drăgăşani, perioada 1961-1990 ce
corespunde deceniilor 7, 8 şi 9.

1. Introducere
Apa, unul din elementele fundamentale ale mediului, fără de care nu poate exista viaţă pe
planeta noastră, este una din resursele naturale de bază care condiţionează amplasarea şi
dezvoltarea aşezărilor umane, a platformelor industriale, precum şi a agriculturii intensive ce
utilizează acest element, în mod raţional sau neraţional, ca principală sursă de apă – precipitaţii,
pentru aprovizionarea plantelor (Budoi, 1996).
Cunoaşterea evoluţiei precipitaţiilor este necesară pentru estimarea gradului de
favorabilitate climatică a unei regiuni în raport cu cerinţele bioclimatice ale speciilor cultivate şi
găsirea celor mai eficiente măsuri de protecţie a ecosistemelor agricole pe plan local (Berbecel,
1960).
Schimbările în regimul precipitaţiilor – cantităţi şi număr de zile – produse pe parcursul
perioadei de vegetaţie a culturilor agricole, au efecte nefavorabile asupra stării de vegetaţie şi
implicit a producţiilor acestora. În aceste condiţii, eficiente/utile pentru culturile de câmp, sunt
ploile de vară ≥ 5,0 mm/zi, ce reprezintă 80-86% din totalul cantităţilor înregistrate în fiecare
lună din sezonul vegetativ. Se consideră că, pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor, o lună este
optimă sub aspect pluviometric, atunci când cad 70,0 – 80,0 mm în 8 zile (Grumeza, 1989).

2. Rezultate obţinute
Studiul cuprinde analiza în fluctuaţie multianuală a cantităţilor lunare de precipitaţii totale
şi efective/utile (≥ 5,0 mm/zi) şi distribuţia acestora în sezonul cald al anului (IV-IX) ce
corespunde cu perioada de vegetaţie activă a culturilor prăşitoare, ex. porumb; stabilirea
frecvenţei anilor cu diferite nivele de acoperire al consumului de apă al acestora şi gradul de
acoperire al necesarului optim de apă, îndeosebi în anii agricoli specifici. Distribuţia neuniformă
în timp a ploilor s-a analizat prin producerea perioadelor secetoase, considerându-se secetos un
interval de cel puţin 10 zile consecutive în care nu s-au înregistrat cantităţi ≥ 0,1 mm, conform
criteriului Hellman.
S-au prelucrat date zilnice, lunare, sezoniere şi anuale de precipitaţii de la 2 staţii
agrometeorologice reprezentative din judeţul Vâlcea: Drăgăşani şi Râmnicu Vâlcea, perioada
1961-1990 ce corespunde deceniilor 7, 8 şi 9.
Deosebit de importante pentru producţiile agricole sunt cantităţile de precipitaţii căzute în
perioada de vegetaţie şi repartizare pe faze fenologice (Bîlteanu, 1988).

______________________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 1998, Rm. Vâlcea.

132
 Necesarul optim de precipitaţii al porumbului, principala cultură prăşitoare din judeţul
Vâlcea (judeţul încadrându-se în zona de favorabilitate climatică I şi II pentru această cultură), se
diferenţiază în lunile de vegetaţie în raport cu cerinţele faţă de apă specifice fiecărei zone
fenologice şi stadiul de creştere şi dezvoltare al plantelor (Bîlteanu, 1989).

Valorile lunare multianuale variază astfel:

IV V VI VII VIII IX X Total

50,0 90,0 110,0 120,0 80,0 35,5 20,0 505,5

În lunile iulie – august, când se produc fazele de înspicare – fecundare – formarea şi

umplerea bobului, cerinţele porumbului faţă de precipitaţii sunt maxime. Precipitaţiile din lunile
septembrie şi octombrie au o semnificaţie redusă, deoarece în această perioadă are loc coacerea şi
uscarea bobului, când plantele nu mai au nevoie de cantităţi mari şi uniform distribuite, vremea
însorită şi călduroasă şi cu ploi relativ scăzute fiind mult mai favorabilă (Bîlteanu, 1993).
Fluctuaţia precipitaţiilor, în valori medii multianuale totale şi efective, evidenţiază o
variabilitate, sub aspect cantitativ şi al distribuţiei (tabelul nr. 1, fig. 1, fig. 2, tabelul nr. 2, fig. 3),
de la o lună la alta, faţă de necesarul optim al porumbului, la ambele staţii, gradul de acoperire al
acestuia pe întreg sezonul vegetativ fiind cuprins între: 86,0% Rm. Vâlcea – 75,1% Drăgăşani
pentru precipitaţii totale şi 69,4% Rm. Vâlcea – 63,1% Drăgăşani, pentru cele efective, ceea ce
înseamnă o aprovizionare apropiată de optim (< 70%) (fig. 1, fig. 2).
Pe baza cercetărilor efectuate în cadrul Programului de cercetare „Exploatarea
amenajărilor de irigaţii şi drenaje” din Institutul de Cercetare şi Inginerie Tehnologică pentru
Irigaţii şi Drenaje, Băneasa – Giurgiu, consumul mediu de apă al principalelor plante prăşitoare
(porumb, floarea soarelui, sfecla de zahăr) a fost stabilit, pentru zona judeţului Vâlcea, la valori
cuprinse între 3 800-4 000 mc/ha.

Tabelul 1
PRECIPITAŢII TOTALE – cantităţi şi număr de zile
Valori medii multianuale 1961 – 1990

a. cantităţi (mm)

IV V VI VII VIII IX TOTAL

Drăgăşani 51 86 82 68 52 41 380,0
Rm. Vâlcea 55 91 82 90 67 50 435,0

b. număr de zile

IV V VI VII VIII IX TOTAL

Drăgăşani 12 14 13 10 9 7 65
Rm. Vâlcea 14 16 12 12 10 8 72

133
 Fig. 1 - Precipitaţii totale - cantităţi. Valori medii multianuale 1961-1990

Fig. 2 - Precipitaţii totale - număr de zile. Valori medii multianuale 1961-1990

Tabelul 2
PRECIPITAŢII EFICIENTE – valori medii multianuale
1961 – 1990

Precipitaţii
(mm )
IV V VI VII VIII IX TOTAL
Drăgăşani 40 70 72 57 47 33 319,0
Rm. Vâlcea 44 68 70 72 57 40 351,0

134
 Fig. 3 - Precipitaţii eficiente - valori medii multianuale 1961-1990

Tabelul 3
Frecvenţa anilor cu diferite nivele de acoperire al consumului de apă
la porumb (1961 – 1990)

Consumul Nivelul de Frecvenţa

mediu de acoperire al anilor cu
apă al consumului nivel de
culturilor în ani acoperire
prăşitoare normali
(mc/ha) (% din
consum)
care care acoperă care acoperă
depăşeşte > 50% din < 50% din
consumul consum consum
DRĂGĂŞANI 3800 83 25 90 10
RM. VÂLCEA 4000 93 29 97 3

Tabelul 4
Durata medie şi maximă a intervalelor fără precipitaţii şi anul producerii maximei.
Numărul anual al intervalelor secetoase şi anul producerii maximei şi minimei
(1961 – 1990)

Durata Numărul
intervalelor anual al
secetoase intervalelor
secetoase
max. medie anul mediu max. anul min. anul
DRĂGĂŞANI 60 13,0 1965 1,8 5 1965 0 1977
RM. VÂLCEA 51 13,9 1961 1,1 3 1961, 1965, 0 1969, 1972,
1985, 1989 1976, 1977,
1978, 1982,
1984, 1988

135
 Raportând cantităţile de precipitaţii eficiente, ≥ 5 mm/zi, totalizate în sezonul cald al
anului ce corespunde calendaristic cu sezonul de vegetaţie activă a porumbului, la valorile
consumului de apă stabilite experimental, se constată că, în anii în care ploile însumează cantităţi
apropiate de valorile medii multianuale, acestea acoperă consumul de apă în proporţie de 51% la
Drăgăşani şi 93% la Râmnicu Vâlcea, tabelul 3.
Tabelul 4 redă date statistice referitoare la durata medie şi maximă a intervalelor fără
precipitaţii şi anul producerii maximei; numărul anual al intervalelor secetoase şi anul producerii
maximei şi minimei din perioada 1961-1990.

Concluzii
Analiza regimului precipitaţiilor eficiente pentru agricultură şi a efectelor fluctuaţiei
acestora pentru suprafeţele agricole ale judeţului Vâlcea a evidenţiat următoarele:
● variabilitate, sub aspect cantitativ şi al distribuţiei de la o lună la alta, faţă de necesarul
optim de precipitaţii al porumbului, la ambele staţii, gradul de acoperire al acestuia pe întreg
sezonul vegetativ fiind cuprins între: 86,0% Rm. Vâlcea – 75,1% Drăgăşani pentru precipitaţii
totale şi 69,4% Rm. Vâlcea şi 63,1% Drăgăşani, pentru cele efective, ceea ce înseamnă o
aprovizionare apropiată de optim (< 70%);
● raportând cantităţile de precipitaţii eficiente, ≥ 5 mm/zi, totalizate în sezonul cald al
anului ce corespunde calendaristic cu sezonul de vegetaţie activă al porumbului, la valorile
consumurilor de apă stabilite experimentale, se constată că, în anii în care ploile însumează
cantităţi apropiate de valorile medii multianuale, acestea acoperă consumul de apă în proporţie de
83% la Drăgăşani şi 93% la Rm. Vâlcea;
● durata medie a intervalelor secetoase a fost de 60 zile la Drăgăşani şi 51 zile la Rm.
Vâlcea şi medie de 13,0 şi respectiv, 13,9, valori ce se încadrează în limitele normale menţionate
în literatura de specialitate;
● deceniul 8, din punct de vedere al regimului pluviometric, este considerat excedentar,
comparativ cu deceniile 6 şi 7, mai secetoase.

BIBLIOGRAFIE
1.Berbecel O. şi colab., 1960, Zonarea ecologică a plantelor agricole în RPR, Edit. Academiei, Bucureşti;
2.Bîlteanu Gh. şi colab., 1988, Mica enciclopedie agricolă, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti;
3.Bîlteanu Gh., Barnaure Gh., 1989, Filotehnie, vol. 1, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti;
4.Bîlteanu Gh., 1993, Filotehnie, Vol. II, Edit. Ceres, Bucureşti;
5.Budoi Gh., Penescu A., 1996, Agrotehnica, Edit. Ceres, Bucureşti;
6.Grumeza N., Merculiev O., Kleps C., 1989, Prognoza şi programarea aplicării udărilor în sistemele de
irigaţii, Edit. Ceres, Bucureşti.

136
 DIFERENŢIERI CLIMATICE ÎN REPARTIŢIA PRECIPITAŢIILOR ATMOSFERICE
ÎN DEPRESIUNILE SUBCARPATICE DIN NORDUL OLTENIEI*

MARIA MOISE

Precipitaţiile atmosferice reprezintă agentul modelator cel mai activ dintre toţi factorii climatici, fiind
generate atât de particularităţile circulaţiei generale a atmosferei, dar mai ales şi de condiţiile geografice
locale, care reflectă caracteristicile suprafeţei active (Bogdan Octavia, 2000).
Poziţia fizico-geografică a Subcarpaţilor Getici are ca urmare nuanţarea influenţelor climatice
generale. Analiza parametrilor pluviometrici a fost realizată în funcţie de factorii favorizanţi avându-se în
vedere următoarele:
- variabilitatea neperiodică;
- cele mai mari cantităţi anuale de precipitaţii atmosferice;
- variabilitatea periodică a precipitaţiilor atmosferice;
- cantităţi lunare de precipitaţii;
- cele mai mari cantităţi lunare de precipitaţii;
- cantităţi semestriale de precipitaţii;
- concluzii.

1. Introducere
În prezentul studiu am avut în vedere depresiunile subcarpatice din nordul Olteniei,
situate între valea Motrului, la vest şi valea Oltului, la est.
Factorii genetici ai precipitaţiilor atmosferice sunt caracteristicile circulaţiei generale a
atmosferei şi particularităţile suprafeţei active subiacente.
Depresiunile subcarpatice din nordul Olteniei se află sub influenţa maselor de aer
oceanice din vestul, nord-vestul şi nordul continentului, a maselor de aer continentale din est şi
nord-est şi a maselor de aer submediteraneene din sud-vest, sud şi sud-est (Bogdan Octavia,
2000).
Suprafaţa activă joacă un rol important în geneza precipitaţiilor din depresiunile
subcarpatice oltene, atât prin expoziţia şi gradul de înclinare al versanţilor, prin altitudine, prin
particularităţile litologice şi ale covorului vegetal, dar şi prin acţiunea antropică.
Poziţia fizico-geografică a Subcarpaţilor Getici, la adăpostul orografic al Carpaţilor face
ca influenţa maselor de aer oceanice şi continentale să fie relativ limitate, masele de aer de
origine submediteraneeană sunt cele care imprimă caracterul precipitaţiilor atmosferice din
această regiune.
Este de remarcat şi faptul că prezenţa culoarelor de vale (Olt, Jiu s.a) cu largă deschidere
sudică permite pătrunderea maselor de aer de-a lungul văilor, determină canalizarea curenţilor de
aer şi condensarea rapidă a precipitaţiilor.
Pe versanţii cu expoziţie sudică se formează precipitaţii bogate, de convecţie termo-
dinamică şi termică.
Acţiunea antropică a avut un rol favorizant în prezenţa pricipitaţiilor, prin construirea unor
acumulări hidroenergetice pe principalele râuri din această regiune.

2. Variabilitatea neperiodică
Influenţa maselor de aer submediteraneene este evidentă în ceea ce priveşte repartiţia şi
intensitatea precipitaţiilor atmosferice în depresiunile subcarpatice din nordul Olteniei.
Cantitatea medie multianuală de precipitaţii (1976-2000) scade de la vest spre est, pe
măsură ce se diminuează influenţele submediteraneene şi cresc cele continentale.
________________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2003, Rm. Vâlcea.

137
 Astfel, la staţia meteorologică Apa Neagră se înregistrează 830.4 mm (tab. 1), la Tg. Jiu
731.7 mm, iar la Rm. Vâlcea, Călimăneşti şi Govora, s-au măsurat aproximativ 600 mm, cantitate
de precipitaţii (649.5 mm, 671.4 mm şi 698.6 mm (tab. 1 şi fig. 1).
Cantităţile anuale mari, de precipitaţii sunt în principal consecinţa ploilor frontale şi
orografice căzute primăvara şi toamna, ca urmare a influenţei ciclonilor oceanici şi
mediteraneeni, dar şi a ploilor convective de pe versanţii sudici însoriţi.
Factorul altitudinal are şi el un rol important în incidenţa unor cantităţi mai mari de
precipitaţii, staţiile meteorologice amplasate la o altitudine mai mare beneficiază de o cantitate
mai mare de precipitaţii. În acest sens se remarcă staţia meteorologică Polovragi (795.1 mm),
situată la 531 m altitudine, precum şi Olăneşti (753.2 mm), amplasată la 430 m altitudine (tab. 1,
fig. 1), celelalte puncte de observaţie luate în studiu sunt situate la altitudine mai redusă, sub 300
m.
Majoritatea punctelor luate în studiu sunt amplasate în culoare de vale (Olăneşti, Rm.
Vâlcea, Tg Jiu s.a.) fapt care ilustrează rolul culoarelor de vale în condensarea rapidă a vaporilor
de apă. Un exemplu în acest sens îl reprezintă cantitatea medie anuală de precipitaţii masurată la
Olăneşti (753.2 mm), mai mare decât la staţiile meteorologice învecinate cu circa 100 mm, fapt
explicabil şi prin condiţiile fizico-geografice locale, valea râului Olăneşti contribuind la
condensarea rapidă a precipitaţiilor.
Depresiunile cu o largă deschidere sudică, pe direcţia de propagare a maselor de aer
submediteraneene primesc o mai mare cantitate de precipitaţii, un exemplu în acest sens îl
constituie Depresiunea Tg. Jiu- Câmpu Mare (731.7 mm la staţia meteorologică Tg. Jiu).

Tabelul nr. 1 - Precipitaţii atmosferice (mm). Medii sezoniere, anuale şi lunare

(1976-2000)
Staţia meteo Suma Suma
Luna I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Anual IV-IX X-III
Apa Neagră 54.6 55.5 53.8 71,2 96.5 89.9 78.3 55.4 63.5 59.8 74.9 77.0 830.4 454.8 375.6
Tg. Jiu 47.5 45.3 42.7 62.4 86.1 90.4 68.3 60.5 56.7 48.1 58.7 65.0 731.7 424.4 307.3
Polovragi 43.7 45.8 44.6 71.3 94.4 98.9 79.6 86.0 55.2 53.9 58.3 63.4 795.1 485.4 309.7
Govora 36.1 37.0 35.7 63.9 87.1 92.1 64.9 72.6 49.7 50.6 51.8 57.2 698.6 430.3 268.3
Olaneşti 41.6 35.5 39.3 67.1 93.0 107.2 75.1 74.6 47.2 55.1 56.8 60.7 753.2 464.2 289.0
Calimăneşti 37.5 35.5 36.7 61.2 80.0 83.1 73.8 64.6 47.1 43.7 51.5 56.7 671.4 409.8 261.6
Rm. Vâlcea 33.1 34.3 32.0 57.7 81.2 83.4 74.1 70.6 45.6 41.7 47.3 48.5 649.5 412.6 236.9
Sursa: Arhiva de date a serviciului meteorologie Vâlcea.

Fig. 1 - Variaţia neperiodică a cantităţii

multianuale de precipitaţii atmosferice
Sursa: Arhiva serviciului meteorologie Vâlcea

138
 2.1.Cele mai mari cantităţi anuale de precipitaţii
Cantităţile anuale de precipitaţii prezintă diferenţieri mari în timp şi în spaţiu, de la
un punct de observaţie la altul. Cauza acestor diferenţieri constă atât în diminuarea influenţei
maselor de aer submediteraneene, cât şi în condiţiile fizico-geografice locale.
Cele mai mari valori anuale s-au înregistrat la Apa Neagră 1423.8 mm, în anul 1999,
aceasta fiind staţia meteorologică cea mai vestică din şirul de staţii meteorologice avute în vedere
(tab. 2, fig. 2).
De asemenea, o cantitate mare de precipitaţii a fost aceea consemnată la Olăneşti (1111.5
mm, în anul 1976); de-a lungul timpului în aceast areal s-au înregistrat cantităţi de precipitaţii
mai mari decât la staţiile meteorologice învecinate, iar acest fapt ilustrează rolul culoarelor de
vale în condensarea rapidă a precipitaţiilor atmosferice, în acest caz valea îngustă a râului
Olăneşti este aceea care permite cumulizarea rapidă a precipitaţiilor.
La Tg. Jiu s-a înregistrat o cantitate anuală de precipitaţii semnificativă şi anume 1029.4
mm, în anul 1979; precipitaţiile abundente înregistrate aici sunt consecinţa configuraţiei acestei
depresiuni (Tg. Jiu-Câmpu Mare) cu o largă deschidere sudică, ce permite pătrunderea maselor
de aer, sudice încărcate cu precipitaţii (tab. 2).
Staţia meteorologică Polovragi (531 m altitudine) îşi datorează această cantitate anuală de
precipitaţii importantă factorului altitudinal (1098.4 mm, în 1979), comparativ cu celelalte staţii
meteorologice avute în vedere, situate la altitudini mai reduse (în general sub 300 m).
În depresiunile subcarpatice mai reduse ca dimensiuni, sau mai bine închise de dealurile
subcarpatice, cum ar fi: Govora, Călimăneşti şi Rm. Vâlcea, cele mai mari cantităţi anuale au fost
sub 1000 mm (918.9 mm, 933.6 mm şi 987.0 mm (tab. 2).

Tabelul nr. 2 - Cele mai mari cantităţi de precipitaţii lunare, anuale şi semestriale (mm)
(1976-2000)
Cea mai mare Cea mai mare cantitate
valoare anuală sezonieră
Statia meteo/ cald rece
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
luna
Valoa-re Anul Suma Anul Suma Anul
IV-IX X-III
Apa Neagră 124.1 194.2 132.8 139.7 282.4 207.9 386.3 126.5 175.1 166.1 274.6 245.1 1423.8 1999 943.9 1999 588.0 1976
Tg. Jiu 98.5 163.1 108.7 116.8 218.5 179.7 198.6 141.7 128.6 161.3 204.5 192.3 1029.4 1979 625.4 1999 476.7 1976
Polovragi 108.8 126.1 90.1 112.7 236.8 190.0 314.7 214.6 153.3 151.5 146.3 167.3 1098.4 1979 829.7 1991 447.0 1981
Govora 95.9 115.5 86.3 110.1 207.1 195.4 246.4 209.0 180.5 137.8 172.7 190.8 933.6 1979 621.2 1979 784.6 1980
Olăneşti 121.2 110.7 76.2 134.6 278.9 299.6 227.8 175.6 168.9 128.9 164.5 142.1 1111.5 1976 817.1 1991 572.9 1976
Călimăneşti 121.7 117.1 99.4 133.0 193.9 218.0 208.5 153.3 153.9 103.4 166.6 171.5 987.0 1991 728.2 1991 390.0 1984
Rm. Vâlcea 79.5 101.0 75.0 102.9 164.7 201.3 171.7 172.2 127.7 94.8 132.9 113.2 918.9 1979 640.0 1979 351.2 1984
Sursa: Arhiva de date meteorologice a serviciului meteorologie Vâlcea

Fig. 2 - Cantitaţi maxime anuale

de precipitaţii atmosferice (mm) 1976-2000
Sursa: Arhiva serviciului meteorologie Rm. Vâlcea

139
 Cele mai mari cantităţi anuale de precipitaţii s-au înregistrat în anii 1976, 1979, 1991 şi
1999, ani care s-au remarcat printr-un mare exces de umiditate în toată ţara, iar cele mai reduse
cantităţi anuale de precipitaţii s-au înregistrat în anul 2000, an ce s-a caracterizat printr-o
îndelungată secetă în toată ţara, situîndu-se ca intensitate după seceta din anii 1945-1946.
Caracterul neuniform al acestui important parametru meteorologic este evidenţiat şi de
diferenţele existente între cele mai mari cantităţi anuale de precipitaţii şi mediile multianuale.
Comparativ cu mediile multianuale calculate pentru punctele luate în studiu, cantităţile
maxime anuale de precipitaţii au fost mai mari cu 235, 270 sau 293 mm (Govora, Rm. Vâlcea,
Tg. Jiu), până la 358, 316, 303 mm (Olăneşti, Călimăneşti, Polovragi) şi 593 mm la Apa Neagră
Diferenţe destul de mari s-au înregistrat la punctele situate în culoarele de vale (Olăneşti),
unde sunt condiţii pentru condensarea rapidă a precipitaţiilor).

3.Variabilitatea periodică a precipitaţiilor atmosferice

În cursul anului evoluţia precipitaţiilor atmosferice este specifică regiunilor aflate sub
influenţa maselor de aer submediteraneene. Ca urmare, maximul principal de precipitaţii se
produce la sfârşitul primăverii şi începutul verii, când cantitatea medie lunară de precipitaţii
depăşeşte 80 mm (tab. 1). Specific depresiunilor subcarpatice din nordul Olteniei este acela că
aici se înregistrează şi un al doilea maxim de precipitaţii, care se manifestă la sfârşitul toamnei şi
începutul iernii.
3.1.Cantităţi medii lunare de precipitaţii
În cursul anului cantitatea medie lunară multianuală de precipitaţii variază foarte
mult (tab. 1), de la 32 mm în luna martie, cea mai secetoasă lună a anului până la 107.2 mm, în
luna iunie cea mai bogată lună în precipitaţii, remarcându-se o amplitudine medie anuală de circa
75.2 mm. Aşa cum am menţionat anterior cele mai mari cantităţi medii lunare multianuale de
precipitaţii s-au înregistrat în lunile mai, sau mai frecvent iunie (tab. 2, fig. 3). În aceste luni,
cantitatea medie lunară depăşeşte 80 mm, ajungînd până la 107.2 mm, la Olăneşti, în luna iunie,
constituind primul maxim de precipitaţii. Cel de-al doilea maxim de precipitaţii se înregistrază în
luna decembrie, la toate punctele de observaţie luate în studiu. În această lună cea mai mare
cantitate s-a înregistrat la Apa Neagră, 77.0 mm, la Tg. Jiu 65.0 mm şi la Polovragi, unde s-au
înregistrat 63.4mm (tab. 2, fig. 3).
Luna cea mai secetoasă din cursul anului este luna martie, la cele mai multe puncte de
observaţie (Apa Neagră, Tg. Jiu, Govora şi Rm. Vâlcea), sau luna februarie (Olăneşti şi
Călimăneşti) şi mai rar, ianuarie (Polovragi). Cert este că cea mai secetoasă perioadă din an este
iarna, când cantitatea medie lunară multianuală este situată între 32 mm şi 55.5 mm (tab. 1).

140
 Fig. 3 - Variaţia periodică a cantităţii medii de precipitaţii (mm)
şi cantitatea maximă anuală de precipitaţii cu anul producerii acesteia (1976-2000)
Sursa: Arhiva de date a serviciului meteorologie Vâlcea

141
 (continuare fig. 3)

3.2. Cele mai mari cantităţi lunare de precipitaţii

Analizând cele mai mari cantităţi lunare de precipitaţii înregistrate în perioada
anilor 1976-2000 la cele 7 puncte de observaţie am constatat că staţia meteorologică Apa Neagră,
cu mici excepţii, prezintă cele mai mari cantităţi lunare pentru perioada analizată.
Desigur că cele mai mari cantităţi lunare s-au înregistrat în perioada caldă a anului, lunile
iunie-iulie, culminând cu valoarea de 386.3 mm, la Apa Neagră şi 314.7 mm, la Polovragi, în
luna iulie (tab. 2, fig. 3).
În lunile ianuarie-martie, valorile lunare s-au situat între 75 mm (martie la Rm. Vâlcea) şi
194.2 mm (Apa Neagră, în februarie), iar în perioada lunilor aprilie-decembrie, la toate punctele
de observaţie cantităţile lunare au depăşit (cu o singură excepţie) valoarea de 100 mm.
Totaluri lunare maxime extreme s-au înregistrat în lunile mai, iunie şi iulie, când s-au
înregistrat cantităţi lunare de peste 100 mm, apropiindu-se sau depăşind uneori 300 mm în luna
iulie, 386.3 mm, 314.7 mm şi 299.6 mm (tab. 2).
3.3. Cantităţi semestriale de precipitaţii atmosferice
În cursul anului cantitatea de precipitaţii se repartizează diferit de la un sezon la
altul. Cea mai mare parte, aproximativ 2/3, din cantitatea medie multianuală se produce în
semestrul cald al anului, lunile IV-IX (tab. 1, fig. 4). Un aport consistent în acest sens îl aduc
ploile de vară (ploi de origine termică şi termo-dinamică, precum şi ploile frontale).
Pentru toate punctele de observaţie, valoarea medie a cantităţii de precipitaţii cazută în
perioada caldă se situează în jurul valorii de 400 mm, cu cea mai mare cantitate la Polovragi
(485.4 mm) şi cea mai mică la Călimăneşti (409.8 mm).
Se diferenţiază staţiile meteorologice din extremitatea vestică, unde cantităţile de
precipitaţii din sezonul cald sunt destul de apropiate de cele din sezonul rece, datorită influenţei
maselor de aer submediteraneene (tab. 2).
În sezonul rece al anului este frecventă activitatea anticiclonilor continentali, care
determină o vreme rece, uscată şi secetoasă, ca urmare cantitatea de precipitaţii este mult mai
redusă.
În depresiunile subcarpatice din nordul Olteniei este specific al doilea maxim de
precipitaţii care se înregistrează, de obicei, în luna decembrie, ca o consecinţă a reactivării
ciclonilor din Marea Mediterană, ce pătrund pe culoarele de vale până în această regiune.
Precipitaţiile din perioada de iarnă sunt mai reduse cantitativ şi se produc sub formă de
ploaie, lapoviţă şi ninsoare. Cele mai reduse valori, pentru această perioadă s-au înregistrat la
Rm. Vâlcea (236.9 mm - fig. 4).
Cele mai mari cantităţi de precipitaţii din sezonul cald s-au înregistrat la Apa Neagră
943.9 mm în anul 1999 şi la Polovragi 829.7 mm în anul 1991, iar cele mai reduse la Rm.Vâlcea
640 mm.

142
 În sezonul rece, cea mai mare cantitate de precipitaţii s-a înregistrat în anul 1980 la
Govora (784.6 mm) şi cea mai redusă la Rm .Vâlcea 351.2 mm, în anul 1984 (tab. 2).

Fig. 4 - Variaţia cantităţii semestriale de precipitaţii (mm) (1976-2000)

Sursa: Arhiva de date a serviciului meteorologie Vâlcea

Concluzii
În depresiunile subcarpatice din nordul Olteniei distribuţia cantităţilor de precipitaţii
atmosferice este generată de caracteristicile circulaţiei generale a atmosferei şi de particularităţile
suprafeţei active.
Diferenţierile climatice în repartiţia precipitaţiilor sunt determinate de:
-frecvenţa maselor de aer submediteraneene în această regiune;
-altitudine;
-expoziţia şi înclinarea versanţilor;

143
 -adăpostul orografic al Munţilor Carpaţi;
-litologie şi covorul vegetal;
-configuraţia reliefului;
-acţiunea antropică.
Ca urmare, cantitatea de precipitaţii scade de la vest spre est, în concondanţă cu
diminuarea influenţei maselor de aer submediteraneene.
Staţiile meteorologice situate la o altitudine mai mare beneficiază de o cantitate mai mare
de precipitaţii, la fel ca şi staţiile meteorologice situate în culoarele de vale sau în văile cu largă
deschidere sudică.

BIBLIOGRAFIE

1.Badea L., 1967, Subcarpaţii dintre Cerna Olteţului şi Gilort. Studiu de geomorfologie, Edit. Academiei,
Bucureşti;
2.Bîlteanu D., Taloescu Iuliana, Dinu Mihaela, Sandu Maria, 1976, Efecte morfologice ale precipitaţiilor
din iulie 1975, în unele bazine hidrografice mici aferente Vâlsanului, SCGGG-Geogr, XXIII;
3.Bogdan Octavia, 2000, Precipitaţiile atmosferice. Un risc climatic în Subcarpaţii Getici, RCGG-Geogr.;
4.* * *, 1983, Geografia României, I, Geografia fizică, Edit. Academiei, Bucureşti.

Campingul Obârşia Lotrului (judeţul Vâlcea)

144
 CALCULUL PROBABILITĂŢII DE PRODUCERE A INTENSITĂŢILOR PLOILOR
TORENŢIALE, UTILIZÂND DISTRIBUŢII ALE VALORILOR EXTREME,
ÎN ZONA MUNICIPIULUI RÂMNICU VÂLCEA*

TRAIAN BREZA, MĂDĂLINA BACIU

Lucrarea prezintă rezultatul analizei şirului de observaţii pluviografice de la staţia meteorologică

Rm. Vâlcea, din perioada 1963-1997.
Pentru analiza distribuţiei valorilor extreme se utilizează de regulă distribuţii de tip I (Gumbel) sau
de tip II (Fréchet), iar cele mai utilizate teste statistice de concordanţă sunt testul χ2 şi Kolmogorov-Smirnov.
Şirurile de înregistrări au fost prelucrate astfel: începutul intervalului de torenţialitate cu durata de
5, 10, ..., 1440 a fost considerat din momentul de la care s-au calculat cantităţi de apă corespunzătoare
criteriului lui Berg.
Pentru datele astfel obţinute s-au aplicat distribuţiile Gumbel şi Fréchet şi testul χ2. Reprezentându-
se grafic rezultatele, într-o diagramă dublu logaritmică s-au obţinut curbele de egală frecvenţă ale intensităţii
ploilor torenţiale pentru durate şi perioade de revenire stabilite.

1. Introducere
Ploile torenţiale sunt fenomene atmosferice foarte importante, care influenţează atât
procesele fizico-geografice, cât şi unele lucrări tehnice şi agricole.
În perioada caldă a anului ploile au un caracter specific, determinat de durata scurtă şi de
cantitatea de apă foarte mare pe care o produc. Astfel de ploi se numesc ploi torenţiale sau averse
şi sunt generate de nori de convecţie termică şi dinamică. Imaginile apei precipitabile din nori,
obţinute cu ajutorul radarului, ca şi înregistrările pluviometrice, scot în evidenţă variabilitatea
mare în timp şi spaţiu, în cazul ploilor torenţiale, intensitatea schimbându-se apreciabil în cursul
aceleiaşi ploi.
În general, ploile torenţiale au un caracter limitat în spaţiu, determinat de particularităţile
suprafeţelor supraîncălzite, prezentând astfel mari discontinuităţi în repartiţia lor teritorială.
Intensitatea lor poate ajunge în cazuri extreme până la 10 mm/min. şi este cu atât mai mare, cu
cât durata lor este mai scurtă, astfel că între aceşti doi parametri există un raport invers
proporţional.
Studierea particularităţilor ploilor torenţiale are la bază datele înregistrate la staţiile
meteorologice, cu ajutorul pluviografului care permite înscrierea pe o diagramă (pluviogramă) a
tuturor caracteristicilor ploii: data când s-a produs, momentul de început şi de sfârşit, durata ploii,
variaţia intensităţii şi volumul total de apă căzută. Şirurile statistice multianuale de observaţii
permit calcularea diferiţilor parametri care interesează în practică.

2. Rezultate
În această lucrare s-a analizat şirul de observaţii pluviografice de la staţia meteorologică
Rm. Vâlcea, din perioada 1964-1994, pentru care a fost ales dintre mai multe procedee de
descifrare, cel în care pentru fiecare interval de timp corespunde cea mai mare cantitate de apă.
Intensitatea fizică a ploii a fost calculată după formula:

i = h/t (1)

unde: h = cantitatea de precipitaţii măsurată în mm;

t = durata ploii măsurată în minute;

_______________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a Judeţului
Vâlcea”, octombrie 1999, Rm. Vâlcea.

145
 S-a obţinut un şir de intensităţi din care a fost extrasă valoarea cea mai mare din fiecare an
al perioadei menţionate mai sus, corespunzătoare celor 32 de intervale (de la 5 până la 1440
minute).

Pentru determinarea probabilităţii de depăşire a acestor intensităţi maxime este necesară

cunoaşterea repartiţiei teoretice cea mai adecvată datelor empirice. Ca urmare, se propune o
anumită ipoteză statistică (adică un anumit tip de repartiţie ca fiind bun pentru datele respective),
urmând ca pe baza unui test statistic aceasta să fie confirmată sau respinsă.
Acceptarea sau respingerea ipotezei statistice are un caracter probabilistic şi nu implică siguranţa
absolută. În limbaj statistic, ipoteza iniţială se numeşte ipoteza nulă şi se notează cu H0.
Pentru analiza distribuţiei valorilor extreme se utilizează de regulă distribuţii de tip I
(Gumbel) sau de tip II (Fréchet), iar cele mai utilizate teste statistice de concordanţă sunt testul
χ2 şi Kolmogorov-Smirnov.
Pentru şirul de intensităţi maxime de la staţia Rm. Vâlcea au fost testate distribuţiile
Gumbel şi Fréchet cu testul χ2. S-a considerat că ipoteza nulă (H0) indică faptul că distribuţia
Gumbel este cea mai adecvată pentru şirul intensităţilor maxime. Pentru a vedea dacă H 0 este
adevărată sau falsă este necesară calcularea statisticii testului χ2. Pentru calculul acesteia se
foloseşte formula:

unde: n = numărul de valori din şir;

k = numărul de clase în care au fost grupate valorile şirului;
ni = frecvenţa absolută empirică;
pi - probabilitatea teoretică a apartenenţei la intervalul i;
pi = F(xi) - F(xi-1)
xi, xi-1 - capetele clasei i;
F(x) - funcţia de repartiţie.
Valoarea asftel obţinută a lui χ2calculat trebuie comparată cu valoarea χ2να din tabelul
repartiţiei χ2, unde:
ν - numărul gradelor de libertate al variabilei, calculat după formula:

ν = k - λ - 1 (3)
unde: k = numărul de clase;
λ - numărul parametrilor repartiţiei teoretice estimaţi cu ajutorul datelor empirice;
α = pragul de semnificaţie al testului şi are în mod vizual valoarea 0,05.
Ipoteza statistică propusă este acceptată dacă χ2calculat < χ2ν,α, adică concordanţa între
repartiţia statistică propusă şi cea empirică este bună, şi este respinsă dacă χ2calculat >χ2ν,α.
Rezultatele astfel obţinute sunt redate în tabelul nr. 1.
Analizând datele obţinute, se constată că distribuţia Gumbel este potrivită pentru şirurile
de date corespunzătoare tuturor duratelor considerate.
În continuare s-a testat şi o altă ipoteză nulă, aceea că distribuţia Fréchet este în
concordanţă cu observaţiile empirice. Rezultatele obţinute sunt înscrise în tabelul nr. 2.
Se constată că şi distribuţia Fréchet este potrivită pentru duratele de 5, 10, 30, 60, 120 şi
720 minute.

146
 Pentru trasarea curbelor de egală frecvenţă ale intensităţii ploilor în funcţie de durată s-a
trecut la calcularea intensităţilor maxime ale ploilor cu perioada de revenire 1, 2, 5, 10, 20, 50 şi
100 de ani, corespunzătoare duratelor luate în considerare iniţial.
În urma aplicării testului χ2 şi a analizei rezultatelor obţinute a reieşit că cea mai
adecvată este distribuţia Gumbel, pentru toate duratele.

Funcţia de repartiţie a distribuţiei Gumbel este:

unde α şi u sunt parametrii repartiţiei Gumbel şi se calculează cu formulele:

Pentru şirurile analizate, valorile obţinute pentru constantele α şi u figurează în tabelul nr.
3.
Pentru prelucrarea matematică a funcţiei de repartiţie se obţine formula de calcul a
intensităţii maxime a ploilor cu diferite perioade de revenire:

Relaţia între probabilitatea p(x) şi perioada de revenire R este ilustrată în tabelul nr. 4.
Folosindu-se formula (5) pentru duratele menţionate s-au calculat intensităţile maxime
pentru perioadele de revenire stabilite anterior. Valorile obţinute pot fi analizate în tabelul nr. 5.
Reprezentându-se grafic rezultatele obţinute, într-o diagramă dublu logaritmică se obţin
curbele de egală frecvenţă ale intensităţii ploilor de calcul pentru duratele şi perioadele de
revenire specificate iniţial (fig. 1).
Datorită intensităţii lor mari, ploile torenţiale exercită o acţiune mecanică puternică asupra
covorului vegetal, ca şi asupra solului determinând fenomene de eroziune în suprafaţă şi
adâncime (şiroiri, ravene, ogaşe). De asemenea, ele determină o serie de fenomene hidrologice pe
râuri (creşteri de nivel, de debite, mărirea cantităţii de aluviuni, inundaţii, erodarea malurilor,
ruperea digurilor etc.). Cantitatea mare de apă căzută în timpul acestor ploi, prin forţa cu care se
scurge pe pante, duce la distrugerea echilibrului peisajelor geografice, respectiv la degradarea
terenurilor şi, în mod deosebit, a celor aflate în pantă..

147
 Prin urmare, studiul acestor ploi are o importanţă deosebită pentru multe domenii de
activitate cum ar fi: proiectarea şi planificarea construcţiilor hidrotehnice, lucrările de canalizare
şi sistematizare rurală şi urbană, hidroamelioraţiile, transportul fluvial etc.
Tabelul nr. 1 - Parametrul χ2calculat comparativ cu cel din tabele, pentru distribuţia Gumbel, la
staţia meteorologică Rm. Vâlcea
Intervalul 5 10 15 30 60 120 360 720 1440
(min)
χ2calculat 0,59 3,87 5,62 4,76 1,51 5,16 8,58 10,33 8,71
2
χ ν,α. 11,07 11,07 11,07 11,07 11,07 11,07 11,07 11,07 11,07

Tabelul nr. 2 - Parametrul χ2calculat comparativ cu cel din tabele, pentru distribuţia Fréchet,
la staţia meteorologică Rm. Vâlcea
Intervalul 5 10 15 30 60 120 360 720 1440
(min)
χ2calculat 1,75 6,74 15,45 5,58 3,42 7,25 13,42 9,76 11,39
2
χ ν,α. 11,07 11,07 11,07 11,07 11,07 11,07 11,07 11,07 11,07

Tabelul nr. 3 - Parametrii α şi u ai distribuţiei Gumbel,

la staţia meteorologică Rm. Vâlcea
Intervalul 5 10 15 30 60 120 360 720 1440
(min)
α 2,29 2,61 3,24 4,53 6,11 10,26 27,77 42,91 65,31
u 1,33 1,07 0,88 0,57 0,36 0,20 0,09 0,05 0,03

Tabelul nr. 4 - Relaţia între probabilitatea p(x) şi perioada de revenire R

P(x) 0,1 0,5 0,8 0,9 0,95 0,98 0,99
R (ani) 1 2 5 10 20 50 100

Tabelul nr. 5 - Intensităţi maxime cu diferite probabilităţi de producere, în funcţie de durată, la

staţia meteorologică Rm. Vâlcea
Durata Perioada de revenire (ani)
(min.) 1 2 5 10 20 50 100
Probabilitatea (%)
0,1 0,5 0,8 0,9 0,95 0,98 0,99
5 1,33 1,63 2,03 2,34 2,64 3,04 3,34
10 1,07 1,34 1,69 1,95 2,22 2,57 2,84
15 0,88 1,09 1,38 1,59 1,81 2,09 2,30
30 0,57 0,72 0,92 1,07 1,23 1,43 1,58
60 0,36 0,47 0,62 0,74 0,85 1,00 1,11
120 0,20 0,27 0,36 0,43 0,50 0,58 0,65
360 0,09 0,11 0,14 0,17 0,19 0,23 0,25
720 0,05 0,06 0,08 0,10 0,12 0,14 0,15
1440 0,03 0,04 0,05 0,06 0,07 0,09 0,10

148
 Fig. 1 - Curbele de egală frecvenţă ale intensităţii
ploilor torenţiale la staţia meteorologică Rm. Vâlcea

149
 COMPUTATION OF THE OCCURRENCE PRABALITY OF TORRENTIAL RAINS INTENSITIE, USING
DISTRIBUTIONS OF THE EXTREME VALUES IN RM. VALCEA MUNICIPALITY AREA

The paper presents the results of analysing the pluviometric observations string from Rm. Vâlcea
meteorological station from 1963 to 1967.
To analyse the extreme values distribution, there are usually used type I (Gumbel) or type II (Fréchet),
whereas the most used agreement tests are χ2 and Kolmogorov-Smirnov.
The strings of records were processed as folows: the beginning of the torrentialty interval with duration of 5,
10, ..., 1440 minutes was considered from the moment when water amounts were recorded corresponding to Berg
criterion.
For data thus obtained, there were applied Gumbel and Fréchet distribution and χ2 test.
Setting the results in graph form, in a double logarithmic diagram, the curves of equal frequency of
torrential rains intensity for established durations and return periods.

BIBLIOGRAFIE

1.Brunet-Moret Y., 1969, Studiul legilor statistice folosite în hidrologie, Orstom;

2.Drobot R., 1997, Bazele statistice ale hidrologiei, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
3.Iosifescu M., Trebici V., Moineagu C., Ursianu E., Mica enciclopedie de statistică, Bucureşti;
4.Snedecor G., Cochran W., Methodes statistiques, Assocition de coordination technique agricole, Paris;
5.* * *, 1966, Simpozionul internaţional "Precipitaţiile atmosferice - element al bilanţului apei. Metode de
măsurare şi determinare", Bucureşti;
6.* * *, 1983, Phenomenes meteorologiques extremes, Agence internaţionale de l'energie atomique, Vienne.

Cascada Pila (Valea Olăneştiului - Radiţei)

REGIMUL NEBULOZITĂŢII TOTALE ATMOSFERICE
PE TERITORIUL JUDEŢULUI VÂLCEA*

150
 CARMEN SOFIA DRAGOTĂ, FELICIA VASENCIUC

În lucrare, autorii analizează repartiţia valorilor medii ale nebulozităţii totale atmosferice pe suprafaţa
judeţului Vâlcea, precum şi a numărului mediu anual al zilelor cu cer senin, noros şi acoperit.
Dependent de acestea este analizat mersul anual şi diurn al duratei de strălucire a Soarelui, precum şi
repartiţia pe teritoriul judeţului Vâlcea a sumelor lunare şi anuale ale acestui parametru meteorologic.
Perioada analizată acoperă intervalul 1961-1999, iar baza de date prelucrate se referă la staţiile
meteorologice Rm. Vâlcea, Drăgăşani, Voineasa şi Obârşia Lotrului.

1. Introducere
Componentele regimului nefic sunt reprezentate prin câteva elemente specifice norilor şi
anume gradul de acoperire a cerului cu nori, forma, înălţimea şi densitatea lor. Aceste
caracteristici ale nebulozităţii influenţează asupra bilanţului radiativ şi caloric al suprafeţei
subiacente. Astfel, ziua, prezenţa norilor ecranează mult radiaţia solară directă provocând difuzia
ei, iar noaptea pierderile radiative ale solului sunt micşorate prin efectul de seră al plafonului de
nori, reducând evaporaţia şi convecţia termică. Observaţiile asupra norilor se fac vizual şi constau
în determinarea gradului de acoperire cu nori (nebulozitatea în zecimi din bolta cerească),
identificarea genurilor de nori (inferiori, mijlocii şi superiori), precum şi înălţimea norilor
(plafonul exprimat în zeci şi sute de metri). Din punct de vedere cantitativ, se fac aprecieri
distincte asupra nebulozităţii totale (referitoare la toate genurile de nori care acoperă cerul în
momentul observaţiei) şi nebulozităţii inferioare (referitoare numai la genul de nori inferiori).
Deoarece regimul norilor este strâns legat de circulaţia atmosferică şi de configuraţia
reliefului, deplasarea sau staţionarea sistemelor barice şi a fronturilor atmosferice aferente,
deasupra teritoriului judeţului Vâlcea, precum şi influenţa diferitelor forme de relief în
transformarea şi evoluţia acestora, joacă un rol important în dezvoltarea şi extincţia teritorială a
sistemelor noroase.

2. Nebulozitatea totală
Formaţiile noroase, care se succed pe bolta cerească, sunt reprezentate de diferite genuri de
nori al căror plafon poate varia între 0 m şi cca 1200 m. În mod convenţional, norii se consideră
dispuşi pe trei etaje: superior (între 5 şi 12 km înălţime; Cirrus, Cirrocumulus şi Cirrostratus),
mijlociu (între 2 şi 7 km înălţime; Nimbostratus, Altocumulus şi Altostratus) şi inferior (între 0 şi
2 km înălţime; Stratus, Stratocumulus, Cumulus şi Cumulonimbus). Determinarea nebulozităţii
totale se face prin aprecierea în zecimi a gradului de acoperire a cerului cu nori, aparţinând
tuturor celor trei etaje şi prezenţi pe bolta cerească în momentul observaţiei.
2.1.Mersul anual şi diurn al nebulozităţii totale
În zonele extracarpatice se poate observa cea mai mică nebulozitate totală (cu
medii lunare cuprinse între cca 4 şi 5 zecimi), în luna august şi cea mai mare (între cca 6-7
zecimi), în luna februarie. De asemenea, se poate observa o scădere uşoară, sub o zecime, urmând
ca valorile medii lunare ale nebulozităţii totale să se menţină sau să scadă progresiv până în luna
mai, după care valorile respective scad brusc până în luna august. Din septembrie se remarcă o
uşoară creştere a nebulozităţii totale până în luna noiembrie, iar în lunile următoare, până spre
sfârşitul iernii, se poate observa o creştere accentuată a gradului de acoperire a cerului cu nori.

_______________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2000, Rm. Vâlcea.
Deasupra zonei carpatice, deci în nordul judeţului, nebulozitatea totală creşte odată cu
înălţimea şi se caracterizează prin valori medii lunare mai mari cuprinse între cca 6 şi 8 zecimi.

151
 Valorile maxime se produc în intervalul februarie-mai, fiind mai mari pe culmi şi
prezentând diferenţieri pe versanţii situaţi la aceaşi înălţime, dar cu poziţie diferită faţă de direcţia
de deplasare a fronturilor şi maselor de aer. În zonele adăpostite nebulozitatea scade sub 6 zecimi,
datorită efectului de foehn şi predominării descendenţei aerului şi a destrămării fronturilor
atmosferice la traversarea munţilor. Cea mai redusă nebulozitate totală din cursul anului se poate
observa în luna octombrie (mediile lunare fiind cuprinse între cca 4,5 şi 5,5 zecimi).
Analizând mersul diurn al nebulozităţii totale se poate observa că aceasta prezintă un
maxim la orele prânzului (când procesele convective termice şi dinamice se intensifică) şi un
minim la miezul nopţii (când predomină procesul de destrămare a norilor).
2.2. Repartiţia teritorială a nebulozităţii totale
O caracteristică importantă a regimului nefic este distribuţia diferenţiată în raport
cu altitudinea reliefului, marcată prin valori mai ridicate ale nebulozităţii în zonele situate la
înălţimi mari. Orografia judeţului determină intensificarea sau slăbirea procesului de formare a
norilor, precum şi modificări în evoluţia fronturilor şi maselor de aer antrenate în circulaţia
generală atmosferică şi de cea locală.
Astfel, în zonele de câmpie şi deluroase, aflate sub influenţa combinată a ciclonilor
mediteraneeni şi a dorsalei anticiclonului din estul continentului, nebulozitatea medie totală
oscilează, în ianuarie între 6,0-6,5 zecimi, în aprilie între 5,5-6,5 zecimi, în iulie între 4,0-5,0
zecimi, iar în octombrie între 4,5 şi 5,5 zecimi.
Deasupra întregii regiuni muntoase, nebulozitatea medie lunară este mai mare în ianuarie,
variind între cca 6,0-7,0 zecimi, în aprilie între cca 6,5-8,0 zecimi, în iulie între 5,5-7,5 zecimi, iar
în octombrie între 5,0-6,0 zecimi. Sunt luni în care nebulozitatea medie totală depăşeşte 8,0
zecimi pe culmile înalte şi pe versanţii vestici, situaţi în valea maselor de aer umed. Zonele
intracarpatice mai adăpostite, sau cele colinare situate la poalele munţilor, prezintă valori ale
nebulozităţii medii lunare mai scăzute, datorită destrămării sistemelor noroase la trecerea lor
peste lanţul Carpaţilor Sudici. Şi în distribuţia teritorială a nebulozităţii medii anuale se reflectă
creşterea valorilor nebulozităţii o dată cu altitudinea, remarcându-se totodată amplitudini mai
mari în zonele extracarpatice (de cca 3,0 zecimi din bolta cerească), faţă de cele din zonele
carpatice (cu cca 2,0 zecimi).
Astfel, în fig. 1, care prezintă această repartiţie teritorială a nebulozităţii medii lunare, se
observă că până la altitudinea de cca 1000 m nebulozitatea variază între cca 5,2 şi 6,4 zecimi. Pe
măsura creşterii înălţimii cresc proporţional şi valorile nebulozităţii totale, care anual variază
între cca 6,0 şi peste 7,0 zecimi pe crestele înalte.
În funcţie de valorile nebulozităţii totale, semnalate în cadrul judeţului Vâlcea, s-a putut
determina numărul anual de zile cu cer senin, noros şi acoperit.
Numărul zilelor cu cer senin este, în general, redus pe teritoriul judeţului şi are o
distribuţie inversă cu creşterea altitudinii, faţă de evoluţia nebulozităţii. Astfel, din fig. 2 reiese că
cea mai mică frecvenţă anuală a acestor zile se înregistrează la munte (sub 30 zile), mai ales pe
crestele înalte, iar la câmpie frecvenţa acestora creşte la cca 70-80 zile anual. Lunar, cel mai mare
număr de zile senine se semnalează în prima jumătate a toamnei (septembrie-octombrie), când în
zonele extracarpatice variază, în medie, între cca 7,0 şi 9,5 zile, iar la munte frecvenţa maximă a
zilelor senine (cca 6,0-8,5 zile) se produce în octombrie. Cea mai mică frecvenţă lunară a zilelor
cu cer senin se observă în luna mai, între cca 1,0 şi 3,0 zile, în regiunile situate în sudul lanţului
carpatic şi între cca 0,2-1,2 zile în regiunile muntoase.
Frecvenţa anuală a zilelor cu cer noros este cea mai mare din cele trei categorii analizate,
în sensul că numărul anual de zile cu cer noros depăşeşte, în general, jumătate din numărul zilelor
unui an mediu, atât în zonele carpatice (cca 75-210 zile), cât şi în cele extracarpatice (cca 200-
210 zile). Se observă că pe crestele înalte frecvenţa acestor zile este mai redusă (sub 170 zile
anual).

152
 Lunar, cele mai multe zile noroase se produc în perioada iunie-iulie, în zonele de podiş şi
de câmpie (în medie cca 21,5-22,5 pe lună) şi intervalul iulie-august în zonele muntoase (în
medie cca 19,5-21,5 zile până la cca 2000 m altitudine şi cca 16,5-19,6 zile la altitudini mai
mari). Cea mai mică frecvenţă a zilelor noroase se produce în februarie, variind între cca 11,0-
15,0 zile în regiunile extracarpatice şi între 10,0-13,5 zile în munţi.
Numărul anual de zile cu cer acoperit, a cărui repartiţie teritorială este prezentată în fig. 3,
creşte, în general, odată cu altitudinea de la cca 95 zile (în sudul judeţului) la peste 180 zile în
masivele înalte din nordul judeţului. Lunar, cele mai numeroase zile cu cer acoperit se produc
iarna, în intervalul decembrie-februarie, variind între 12 şi 14 zile, în regiunile de deal şi câmpie,
şi între 12 şi 16 zile, în munţi. Cea mai mică frecvenţă lunară a zilelor cu cer acoperit se remarcă
în iulie, în regiunile extracarpatice oscilând între 2,4-4,5 zile. În regiunile muntoase frecvenţa
minimă a acestor zile se produce în august, până la cca 1300 m altitudine (oscilând între cca 4,5
şi 8,5 zile) şi chiar în septembrie-octombrie, la înălţimi mai mari putând ajunge, lunar, chiar la
10,5 zile.
Parametrul meteorologic total dependent de mărimile nebulozităţii totale atmosferice este
durata de strălucire a Soarelui, care indică intervalul de timp din cursul unei zile când Soarele
străluceşte pe bolta cerească.

3. Durata de strălucire a Soarelui se determină cu ajutprul heliografului, a cărui sferă

masivă de cristal concentrază razele solare în focarul său, producând arsuri (continui sau
punctiforme) pe o suprafaţă de incidenţă reprezentată de o diagramă cartonată (heliogramă),
amplasată în spatele bilei de cristal. După lungimea arsurii, se apreciază durata de strălucire a
Soarelui, în ore şi zecimi de oră.
Durata efectivă de strălucire a Soarelui, înregistrată la staţiile meteorologice, în sistemul
CN INMHGA, cu heliograful Campbell-Stoks, este, în general, mai mică decât durata reală,
datorită lipsei înregistrărilor la poziţiile Soarelui în apropierea orizontului, precum şi uneori
datorită umbririi parţiale a heliografului de obstacolele învecinate.
3.1. Mersul anual şi diurn al duratei de strălucire a Soarelui pe teritoriul judeţului
Vâlcea
Pentru determinarea zilnică a intervalelor de timp în care Soarele străluceşte, în
mişcarea sa aparentă de la est la vest deasupra judeţului Vâlcea, s-au analizat înregistrările pe
heliograme din perioada 1961-1999 de la staţiile meteorologice Rm. Vâlcea şi Drăgăşani.
Din analiza datelor respective şi din prelucrările efectuate, se poate aprecia că, în general,
durata anuală de strălucire a Soarelui depăşeşte 2000 ore în regiunile extracarpatice, cu excepţia
văilor şi a sectoarelor depresionare, unde numărul anual de ore cu insolaţie este mai mic, datorită
ceţii şi norilor stratiformi, care limitează orizontul faţă de regiunile limitrofe mai înalte şi
degajate.
În regiunile muntoase, nebulozitatea mai mare (exprimată printr-un număr mai ridicat de
zile noroase şi acoperite) determină scăderea treptată a duratei de strălucire a Soarelui până la cca
1500 ore anual.
Sumele lunare (în ore de insolaţie) indică faptul că în regiunile extracarpatice numărul
lunar de ore cu insolaţie coboară cu puţin sub 7 iarna şi cresc la peste 200 vara. În cursul anului
insolaţia prezintă valori maxime vara, în luna iulie, cu cca 200 ore mai mult decât iarna, deoarece
acest element, spre deosebire de radiaţia directă, depinde mai mult de înălţimea Soarelui deasupra
orizontului, decât de gradul de transparenţă al atmosferei.

153
Fig. 1 - Repartiţia teritorială a nebulozităţii medii lunare

154
Fig. 2 - Repartiţia teritorială a numărului anual de zile cu cer senin

155
Fig. 3 - Repartiţia teritorială a numărului mediu anual de zile cu cer acoperit

156
 Valorile minime ale sumelor lunare de ore de strălucire a Soarelui se produc, de obicei, în
decembrie, când durata zilelor-lumină este cea mai mică, iar nebulozitatea mai mare.
În zonele muntoase, valorile lunare maxime ale duratei de strălucire a Soarelui se observă
tot vara (iulie-august), scăzând pe măsura creşterii înălţimilor, unde pe crestele înalte durata
lunară, din cauza norilor cumuliformi, este cu cca 100-130 ore mai mică decât durata lunară a
insolaţiei în regiunile joase de câmpie.
În sectoarele carpatice, valorile minime ale sumelor lunare de insolaţie se produc în
intervalul rece al anului (noiembrie-februarie), cu excepţia vârfurilor înalte situate deasupra
norilor stratiformi caracteristici acestei perioade.
Analizând evoluţia diurnă a valorilor duratei de strălucrire a Soarelui, se constată că
acestea încep să crească după răsăritul Soarelui, pe măsura ridicării sale deasupra orizontului,
atingând valori maxime la amiază, după care scad odată cu reducerea intensităţii insolaţiei, prin
coborârea Soarelui la orizont.
În cursul anului, intervalul diurn de strălucire a Soarelui oscilează de la o lună la alta. În
timpul iernii, acest interval diurn, este cuprins între orele 7,30 şi 16,30, fiind cu cca 6 ore mai
scurt decât vara, când insolaţia se înregistrează între orele 4,30 şi 19,30.

Fig. 4 - Histograma sumelor lunare (în ore) ale duratei orare de insolaţie
în iulie şi decembrie

157
 3.2. Repartiţia teritorială a sumelor lunare şi anuale a duratei de strălucire a
Soarelui pe teritoriul judeţului Vâlcea
Durata de strălucire a Soarelui, definită prin intervalul în ore între momentele de
răsărit şi de apus ale Soarelui, diferă de la o localitate la alta şi în funcţie de latitudinea locului
respectiv, fiind mai mare deasupra formelor convexe sau mai degajate, depinzând de transparenţa
aerului, nebulozitate, frecvenţa ceţurilor etc. De aceea, analiza valorilor specifice duratei de
strălucire a Soarelui conduce la stabilirea unei repartiţii teritoriale a sumelor lunare şi anuale ale
duratei de strălucire a Soarelui.
În general, cele mai mici sume cu ore de strălucire a Soarelui se întâlnesc în decembrie
(de obicei sub 100 ore), iar cele mai multe ore cu insolaţie se produc în iulie (peste 250 ore).
Histogramele sumelor lunare (în ore) ale durate de insolaţie (fig. 4) reliefează faptul că în
zonele extracarpatice insolaţia minimă (de cca 13-14 ore lunar) se produce în decembrie, între
orele 11,30-13,30, iar insolaţia maximă vara, în luna iulie, între orele 8,30-11,30 şi, mai ales,
între 9,30-10,30, când se pot însuma cca 20-24 ore din numărul lunar de ore cu strălucire a
Soarelui din acest interval. În general, în timpul verii, se observă că în orice oră din intervalul
diurn cuprins între orele 6,30 şi 16,30, durata strălucirii Soarelui depăşeşte cca 15 ore lunar,
situându-se cu mult peste numărul de ore înregistrat iarna, în acelaşi interval diurn.
În general, cele mai mari sume lunare se observă în sectoarele de câmpie şi de podiş,
valorile respective reducându-se în sectoarele muntoase, pe măsura creşterii altitudinii şi a
dezvoltării norilor de convecţie în timpul zilei.
Teritorial, sumele anuale de ore cu strălucire a Soarelui din judeţul Vâlcea variază între
cca 2200 ore în sud şi sub 1500 ore în nord. Scăderea numărului anual de ore este destul de
accentuată până la altitudinea de 1500 m (de la 2200 ore la cca 1700 ore), după care se produce o
scădere mai atenuată a numărului anual de ore cu insolaţie pe munţii înalţi, unde sumele anuale
pot fi mărite de valorile din lunile reci ale anului, când insolaţia este mai puternică pe crestele
situate deasupra norilor stratiformi. În depresiunile intracarpatice şi pe văile înguste valorile
insolaţiei sunt diminuate datorită norilor inferiori care limitează orizontul. De asemenea, în
zonele urbane şi ale centrelor industriale se observă diminuarea valorilor insolaţiei datorită
existenţei concentraţiei de impurităţi în atmosferă.

BIBLIOGRAFIE

1.Jozsef Urban, Carmen Dragotă, 2002, Distribuţia cantităţilor de precipitaţii atmosferice pe teritoriul
judeţului Vâlcea şi a principalelor caracteristici pluviometrice pentru municipiile Rm. Vâlcea şi Drăgăşani,
"Geografia Judeţului Vâlcea - teorie şi practică", vol. II, Edit. Offsetcolor, Rm. Vâlcea;
2.Baciu Mădălina şi colab., 2003, Evaluarea evapotranspiraţiei potenţiale şi a indicelui de ariditate pe
teritoriul judeţului Vâlcea, "Geografia Judeţului Vâlcea - teorie şi practică", vol. II, Edit. Offsetcolor, Rm. Vâlcea;
3.Vasenciuc Felicia, 2003, Anul 2000 - reper al evoluţiei temporale a cantităţilor de precipitaţii în judeţul
Vâlcea, "Geografia Judeţului Vâlcea - teorie şi practică", vol. II, Edit. Offsetcolor, Rm. Vâlcea.

158
 CARACTERIZAREA FENOMENULUI DE FURTUNĂ, STATISTICA
EVENIMENTELOR ÎN JUDEŢUL VÂLCEA ŞI IMPACTUL PRODUCERII ACESTORA
ASUPRA AGRICULTURII*

ELENA MATEESCU, RODICA OPRIŞESCU

Fenomenele meteorologice cu efecte nefavorabile - distrugeri parţiale/totale, asupra culturilor de

câmp, pomiviticole şi speciilor forestiere - sunt vântul puternic, vijelia şi furtuna.
Lucrarea cuprinde caracterizarea fenomenului de furtună (definiţie, caracteristici principale etc.),
statistica producerii evenimentelor în perioada 01.01.1989 - 31.12.1998 pentru culturile agricole şi impactul în
ani agricoli extremi.
S-au extras şi prelucrat date zilnice, lunare şi anuale de vânt cu viteza maximă pe diferite praguri
critice pentru culturile de câmp, pomiviticole şi specii forestiere, de la două staţii cu program
agrometeorologic, Rm. Vâlcea şi Drăgăşani.

1. Introducere
Climatul reprezintă o permanentă resursă de viaţă şi de producţie, dar în acelaşi timp
poate exercita o serie de efecte dăunătoare pentru agricultură.
Prevenirea sau diminuarea efectelor provocate de fenomenele meteorologice nefavorabile
se bazează, în primul rând, pe cunoaşterea riguroasă a intensităţii, succesiunii, duratei şi
zonalităţii lor, precum şi a vulnerabilităţii culturilor agricole la producerea şi acţiunea acestora.
Posibilitatea minimalizării impactului negativ asupra recoltelor agricole se realizează prin
adoptarea unor strategii, care să includă nu numai diagnoza şi prognoza producerii lor, dar şi
găsirea celor mai eficiente măsuri de protecţie a ecosistemelor agricole pe plan local.
În categoria fenomenelor meteorologice cu efecte nefavorabile - distrugeri parţiale/totale,
asupra culturilor de câmp, pomiviticole şi speciilor forestiere se numără vântul puternic, vijelia şi
furtuna (tabelul nr. 1).
Vântul se defineşte prin două elemente: direcţia din care bate şi viteza, ambele
componente extrem de variabile în timp şi spaţiu.
Vântul tare şi foarte tare - fenomenul meteorologic cu acţiune mecanică asupra
culturilor agricole şi viteză maximă ce depăşeşte 10 m/s. Efectele mecanice pot avea
consecinţe diferite, în funcţie de intensitatea vântului şi durată:
- căderea plantelor, cu pierderi de plante şi de recoltă, consecinţă ce se datorează
nu numai acţiunii singulare a vântului, ci şi datorită ploilor cu caracter torenţial (acţiune
combinată);
- ruperea lăstarilor la viţa de vie şi a crengilor uşoare şi ramurilor tinere la speciile
pomiviticole şi forestiere.
Vântul în rafale are viteza maximă ≥ 12 m/s la rafală, situaţie de avertizare meteorologică
şi ≥ 16 m/s, situaţie de agravare.
Furtuna - vânt foarte puternic, de durată relativ lungă şi viteză maximă ≥ 15 m/s,
însoţit de oraje (descărcări electrice repetate - fulgere, tunete) şi grindină, având efecte
distructive. Este sinonim cu "vijelia.
Poate provoca căderea plantelor agricole, ruperea crengilor şi lăstarilor în plantaţiile
pomiviticole, iar în păduri mişcarea arborilor de talie înaltă.
Vijelia - fenomen meteorologic caracterizat printr-o variaţie bruscă a direcţiei şi
vitezei vântului, însoţit adesea şi de precipitaţii sub formă de averse şi oraje.

_______________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, octombrie 1999, Rm. Vâlcea.

159
 Poate provoca culcarea plantelor în culturile agricole, în funcţie de direcţia şi intensitatea
vântului. În timpul vijeliei vântul bate în rafale, iar viteza maximă poate depăşi 20 m/s. Efectele
dezastruoase sunt de mai mari proporţii.
Măsurile de prevenire şi/sau diminuare a efectelor dăunătoare ale vântului sunt pasive şi active.

Tabelul nr. 1 - Scara Beaufort pentru aprecierea vitezei vântului şi

efectele produse asupra culturilor agricole

Grade Aprecierea orientativă m/s Efecte produse

Beaufort
6 Vânt tare şi
7 foarte tare
8 Furtună şi
9 vijelie (furtună puternică)
10 Vijelie puternică
(furtună violentă) şi
11 tempesta
(furtuna foarte violentă)
10,0-14,9 Căderea izolată a plantelor de câmp,
mişcarea arborilor de talie joasă şi
medie şi a ramurilor mai mari.
15,0-19,0 Culcarea plantelor de câmp, ruperea
lăstarilor la viţa de vie şi a ramurilor şi
crengilor de grosime medie la speciile
pomiviticole, mişcarea arborilor de
talie înaltă.
20,0-25,9 Dezrădăcinarea arborilor, doborâturi,
distrugeri mari
≥ 26,0 Tempesta (furtuna foarte violentă) este
mai rar întâlnită.

Cele pasive se referă la cunoaşterea prognozelor meteorologice şi a regimului vântului

dintr-o zonă anume, pentru ca în fiecare moment să se judece efectul diferitelor decizii tehnice
luate, iar cele active constau din amplasarea de perdele de protecţie naturale (arboret, benzi
forestiere) sau artificiale.

2. Rezultate
Pentru statistica evenimentelor meteorologice periculoase produse de acţiunea mecanică a
vântului, pe diferite praguri critice, cu efecte diferite asupra culturilor agricole s-au extras,
prelucrat şi analizat date zilnice, lunare şi anuale de vânt cu viteza maximă ≥ 10, ≥ 15, ≥ 20 m/s -
perioada 01.01.1989 - 31.12.1998, de la două staţii meteorologice cu program agro. - Rm. Vâlcea
şi Drăgăşani -, reprezentative pentru suprafeţele agricole din judeţul Vâlcea.
Tabelul nr. 2 cuprinde statistica numărului de zile cu viteza maximă a vântului ce
depăşeşte 10 m/s, prag de la care începe acţiunea mecanică nefavorabilă cu efecte diferite
(distrugeri parţiale/totale) în funcţie de valoarea maximă atinsă, acestea incluzând şi toate
celelalte praguri critice mai sus amintite.
Tabelul nr. 3 include statistica evenimentelor de furtună şi vijelie (furtuna puternică), iar
tabelul nr. 4 cazurile de producere a evenimentelor de furtună violentă - data de producere,
direcţia şi intervalul de producere, considerate cazuri extreme cu astfel de evenimente.

160
 Tabelul nr. 2 - Cazuri cu viteza maximă a vântului ≥ 10 m/s / anul producerii
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII TOTAL
Numărul de zile cu viteza maximă a vântului ≥ 10 m/s / anul producerii
DRĂGĂŞANI 1/1989 1/1989 1/1989 12/1989 3/1989 1/1989 1/1989 1/1989 1/1991 1/1989 1/1989 1/1989 24/1989
2/1992 4/1990 5/1990 4/1990 2/1990 4/1993 2/1990 2/1994 3/1992 3/1991 3/1990 2/1992 20/1990
7/1993 4/1991 1/1991 2/1991 5/1991 4/1994 1/1991 1/1998 1/1993 1/1992 1/1991 4/1993 18/1991
3/1994 2/1992 2/1992 3/1992 4/1993 2/1995 5/1993 1/1994 3/1993 1/1992 4/1994 16/1992
1/1997 4/1994 6/1993 4/1993 2/1994 1/1996 3/1994 2/1995 2/1997 4/1993 2/1995 42/1993
8/1998 1/1995 9/1994 5/1994 3/1995 1/1997 4/1997 6/1996 4/1998 1/1994 1/1996 38/1994
3/1997 4/1995 6/1995 3/1996 2/1998 5/1998 1/1997 1/1997 4/1997 20/1995
6/1998 3/1996 2/1996 3/1997 2/1998 16/1996
2/1997 6/1997 2/1998 28/1997
4/1998 12/1998 46/1998

RM. 1/1989 1/1992 2/1989 4/1989 1/1989 1/1991 2/1989 1/1989 1/1992 2/1989 1/1989 1/1989 15/1989
VÂLCEA 1/1991 2/1993 1/1990 1/1991 1/1993 1/1995 2/1991 1/1992 1/1993 1/1992 1/1993 1/1990
1/1992 1/1995 1/1992 1/1992 2/1997 3/1998 1/1992 1/1994 1/1994 5/1991
3/1993 2/1997 1/1993 1/1994 1/1993 1/1998 1/1995 8/1992
2/1994 2/1994 6/1997 1/1994 10/1993
1/1997 2/1998 2/1998 1/1998 8/1994
1/1998 3/1995
11/1997
10/1998

A. Număr de cazuri/lună:
Cel mai mare număr de cazuri: DRĂGĂŞANI= 12 cazuri/aprilie/1989, 1998
RM. VÂLCEA = 6 cazuri/aprilie/1997
Cel mai mic număr de cazuri: DRĂGĂŞANI = 1 caz/ianuarie/1989, 1997; februarie/1989,
1998; septembrie/1991, 1993, 1994, 1994, 1997;
octombrie/1989, 1992; noiembrie/1989, 1991, 1992, 1994,
1997; decembrie/1989, 1996
RM. VÂLCEA = 1 caz/ianuarie/1989, 1991, 1992, 1997, 1998;
februarie/1992, 1995; martie/1990, 1992, 1993; aprilie/1991,
1992, 1994; mai/1989, 1993; iunie/1991, 1995; iulie/1992, 1993,
1994, 1998; august/1989, 1992, 1994, 1998; septembrie/1992,
1993; noiembrie/1989, 1992, 1994, 1995; decembrie/1989,
1993

B. Număr de cazuri anuale:

Cel mai mare număr de cazuri: DRĂGĂŞANI = 46 cazuri/1998
RM. VÂLCEA = 1 cazuri/1989
Cel mai mic număr de cazuri: DRĂGĂŞANI = 16 cazuri/1992, 1996
RM. VÂLCEA = 1 caz/1990.

Tabelul nr. 3 - Cazuri cu viteza maximă a vântului ≥ 15 m/s / anul producerii

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII TOTAL
Numărul de zile cu viteza maximă a vântului ≥ 15 m/s / anul producerii
DRĂGĂŞANI 2/1998 1/1990 1/1989 2/1989 2/1989 2/1995 2/1997 1/1989 - 1/1993 - 1/1992 8/1989
1/1997 2/1993 3/1997 2/1997 1/1998 1/1998 2/1993 1/1990
1/1998 1/1997 1/1992
5/1993
2/1995
9/1997
3/1998
RM. VÂLCEA - - - 2/1997 - 1/1991 1/1991 1/1989 1/1992 - - - 1/1989
1/1992 2/1991
2/1992
2/1997

161
 A. Număr de cazuri/lună:
Cel mai mare număr de cazuri: DRĂGĂŞANI= 3 cazuri/aprilie/1997
RM. VÂLCEA = 2 cazuri/aprilie/1997

Cel mai mic număr de cazuri:DRĂGĂŞANI = 1 caz/februarie/1990, 1997; martie/1989,

1998; iulie/1998; august/1989; octombrie/1993, 1998;
decembrie/1992, 1997

RM. VÂLCEA = 1 caz/iunie/1991; iulie/1991; august/1989,

1992; septembrie/1992

B. Număr de cazuri anuale:

Cel mai mare număr de cazuri: DRĂGĂŞANI = 9 cazuri/1997
RM. VÂLCEA = 2 cazuri/1991, 1992, 1997

Cel mai mic număr de cazuri: DRĂGĂŞANI = 1caz/1990, 1992

RM. VÂLCEA = 1 caz/1989.

Tabelul nr. 4 - Cazuri cu viteza maximă a vântului ≥ 20 m/s / anul producerii

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII TOTAL
Numărul de zile cu viteza maximă a vântului ≥ 20 m/s / anul producerii
DRĂGĂŞAN 1/1998 - 1/1993 - - - - - - - - - 1/1993
I 1/1998 2/1998
RM. - - - - - - - - - - - - -
VÂLCEA

Număr de cazuri cu viteza maximă a vântului ≥ 20 m/s / data producerii / direcţia/

intervalul de producere:
DRĂGĂŞANI: 3 cazuri = 28.03.1993 / E / 20.0 - 11.0; 22.01.1998 / E 23.0 - 19.0;
06.03.1998 / V / 10.0 - 15.0.

BIBLIOGRAFIE

1.Berbecel O. şi colab., 1970, Agrometeorologie, Edit. Ceres, Bucureşti;

2.Bîlteanu Gh. şi colab., 1988, Mica enciclopedie agricolă, Edit. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti;
3.Bîlteanu Gh., 1998, Fitotehnie, vol. I, ediţia a II-a, Edit. Ceres, Bucureşti;
4.Budoi Gh., Penescu A., 1996, Agrotehnica, Edit. Ceres, Bucureşti;
5.Neamţu T., 1996, Ecologie, eroziune şi agrotehnică antierozională, Edit. Ceres, Bucureşti;
6.* * *, 1995, Instrucţiuni pentru staţiile meteorologice. Efectuarea observaţiilor meteorologice şi
prelucrarea lor în scopuri climatologice, INMH, Bucureşti .

162
 Trovant - Costeşti-Vâlcea

IMPLICAŢIILE METEOROLOGICE ALE MODIFICĂRILOR ANTROPICE ALE

CADRULUI NATURAL AL ZONEI ORAŞULUI
RÂMNICU VÂLCEA*

ELENA SOARE, GHEORGHE CĂLINESCU

Dintre acţiunile care au determinat transformări ale suprafeţei subiacente şi modificări ale bilanţului
hidrologic şi energetic al zonei oraşului Rm. Vâlcea trebuie menţionate, în primul rând, crearea lacurilor de
acumulare din zonă, apărute în cadrul amenajării hidrotehnice a râului Olt şi dezvoltarea platformei
industriale din partea sudică a oraşului.
Răspândirea impurităţilor în atmosferă, sub influenţa factorilor meteorologici, reprezintă un proces
complex, care constă din deplasarea orizontală în diferite direcţii, deplasarea pe verticală şi depunerea lor pe
sol şi combinarea lor chimică cu elementele componente ale aerului sau cu vaporii şi picăturile de apă din aer.
Aceste procese intervin diferenţiat, determinând în permanenţă aria de răspândire, concentraţia şi durata
menţinerii impurităţilor în atmosferă.

1. Introducere
După cum se ştie, caracteristicile şi mărimile fizice ale stratului inferior de aer sunt legate
direct de natura suprafeţei subiacente, care are rol deosebit în dezvoltarea diferitelor procese de
interacţiune. Cu cât această suprafaţă este mai neuniformă şi mai fragmentată cu atât mai variate
şi mai complexe vor fi procesele atmosferice generate sau influenţate de ea şi, deci, cu atât mai
deosebite vor fi caracteristicile climatice ale teritoriului respectiv. Activitatea productivă a
oamenilor, care antrenează în mod obligatoriu transformarea concomitentă a factorilor naturali ai
mediului înconjurător, atrage după sine variaţii locale ale climei, corespunzătoare modificării
antropice a cadrului natural al zonei respective.
Dintre acţiunile care au determinat transformări ale suprafeţei subiacente şi modificări ale
bilanţului hidrologic şi energetic al zonei oraşului Rm. Vâlcea trebuie menţionate, în primul rând,
crearea lacurilor de acumulare din zonă, apărute în cadrul amenajării hidrotehnice a râului Olt şi
apariţia platformei industriale din partea sudică a oraşului.

2. Rezultate
Potrivit cercetărilor efectuate apariţia unui lac, având o anumită suprafaţă şi adâncime,
influenţează, în mod sensibil, asupra parametrilor meteorologici din zona înconjurătoare
determinând modificarea climatului local. Într-adevăr proprietăţile fizice deosebite ale apei şi ale
uscatului fac ca acestea să se comporte diferit faţă de ansamblul factorilor genetici ai climei dintr-
o anumită regiune. Din această cauză prezenţa crescută a suprafeţelor acoperite cu apă determină
unele modificări ale caracteristicilor climatice generale ale zonei Rm. Vâlcea, care duc la
formarea unor particularităţi specifice, ce constituie conţinutul topoclimatului zonei respective.
Cauza acestor modificări este baza energetică diferită a proceselor meterologice de
deasupra uscatului şi lacurilor, precum şi schimbul turbulent din stratul de aer de deasupra lor,
care constituie mecanismul principal de transmitere a căldurii, umezelii şi cantităţii de mişcare, ce
determină, la rândul lor, mărimea şi distribuţia principalelor elemente meteorologice
(temperatură, umezeală, vânt etc.) deasupra celor două tipuri de suprafeţe subiacente.
Studiul procesului de încălzire diferită a solului şi a apei arată că din cantitatea de căldură
provenită din radiaţia solară în cursul zilei uscatul transmite (cedează) o parte însemnată (în
medie 40-50%) aerului atmosferic şi numai o parte neînsemnată pătrunde prin conductivitate
termică în straturile mai adânci.

_______________________

163
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 1998, Rm. Vâlcea.
În apă, unde procesul de amestec vertical este intens, cea mai mare parte a cantităţii de
căldură absorbită de suprafaţa apei se propagă în straturile mai adânci.
Ulterior, la răcirea suprafeţei apei din radiaţie, în fazele cu bilanţ caloric negativ, o mare
parte din căldura cedată este compensată prin căldura transmisă din straturile de apă din adânc.
Ca urmare, atât încălzirea suprafeţei întinderilor de apă în cursul zilei, cât şi răcirea acesteia în
cursul nopţii sunt atenuate în comparaţie cu suprafaţa uscatului.
Oscilaţiile diurne ale temperaturii aerului de deasupra lacurilor sunt mult mai atenuate
decât cele ale aerului de deasupra uscatului, care se încălzeşte puternic în cursul zilei şi al verii şi
se răceşte mult în timpul nopţii şi iernii.
Transformările cantitative şi calitative, pe care o masă de aer le suferă în aceleaşi condiţii
sinoptice deasupra unui lac, depind de o serie de factori, dintre care cei mai importanţi sunt
mărimea contrastului termic dintre suprafeţele de uscat şi cele de apă (mărimea gradientului
termic orizontal), care la rândul ei depinde de dimensiunile şi adâncimea lacului, precum şi
configuraţia cadrului geomorfologic înconjurător cu implicaţii directe în desfăşurarea circulaţiei
locale a aerului de tipul brizelor.
Variaţiile termice cele mai pronunţate se înregistrează în zona de interferenţă a acelor
două tipuri de suprafeţe subiacente - apa şi uscatul -, unde se produc şi cele mai însemnate
modificări ale proprietăţilor masei de aer ca urmare a acţiunii proceselor de schimb de căldură şi
de umezeală.
Umezeala aerului este un element meteorologic ai cărui parametri suferă, de asemenea,
modificări ca urmare a apariţiei lacurilor. Esenţa transformărilor pe care le suportă masa de aer
constă în creşterea conţinutului de umezeală ca efect al intensităţii crescute a procesului de
evaporaţie de pe suprafaţa apei comparativ cu cel de deasupra uscatului.
Un alt element meteorologic, care este influenţat de prezenţa bazinului lacustru, este
nebulozitatea, a cărei tendinţă de variaţie este necesar a fi cunoscută în calculele de evaluare a
componentelor bilanţului caloric. Studiile efectuate au evidenţiat faptul că în perioada caldă a
anului nebulozitatea este mai mică deasupra lacurilor cu 5-10% faţă de zonele înconjurătoare,
ceea ce determină valori mai ridicate ale radiaţiei solare deasupra bazinului lacustru în
comparaţie cu cele de deasupra uscatului. Datorită temperaturilor mai scăzute la suprafaţa apei în
intervalul cald al anului deasupra lacurilor nu se dezvoltă convecţia termică şi din această cauză
nici nebulozitatea. Datorită fenomenului de descendenţă a aerului se produce destrămarea
sistemelor noroase ajunse deasupra bazinelor lacustre, iar cerul se înseninează, caracteristic şi
suprafeţelor de uscat din jurul lacurilor în cursul nopţii cînd temperatura suprafeţei sale devine
mai mică decât cea apei.
Din analiza datelor, privind frecvenţa vântului pe direcţii, înregistrate la staţia
meteorologică Rm. Vâlcea rezultă că în zona respectivă circulaţia aerului se desfăşoară în lungul
axului nord-sud corespunzător orientării generale a Văii Oltului. Luând în considerare salba de
lacuri apărută în ultimul timp în zona studiată este de presupus că această circulaţie se va
intensifica, ca urmare a adăugării la efectul de canalizare pe care-l exercită versanţii Văii Oltului
a creşterii vitezei vântului datorită rugozităţii reduse a suprafeţei lacurilor. La creşterea
dinamismului curenţilor de aer din această regiune contribuie şi circulaţia locală de tipul brizei,
care se dezvoltă între lac şi zona înconjurătoare. Gradul de dezvoltare a circulaţiei locale a aerului
depinde direct de contrastele de temperatură dintre uscat şi apă şi, indirect, de intensitatea
circulaţiei generale (condiţiile cele mai favorabile formării brizelor locale sunt perioadele de
circulaţie generală slabă). Primăvara şi toamna, când există condiţii favorabile producerii
fenomenului de ceaţă, circulaţia locală de tipul brizelor este slabă datorită condiţiilor de
temperatură (valori mai scăzute) şi gradienţilor barici mari (circulaţia generală atmosferică

164
intensă). Deoarece în cursul zilei lacul se încălzeşte mai puţin decât uscatul, iar noaptea rămâne
mai cald decât acesta, deasupra sa circulaţia locală a aerului este divergentă ziua şi convergentă
noaptea. Tot convergentă este şi circulaţia locală deasupra bazinelor acvatice şi în semestrul rece,
în special în prima parte a acestuia, datorită căldurii înmagazinate de bazinele de apă în perioada
caldă. Rezultă că în cazul unei circulaţii locale de tipul brizei, lacurile pot influenţa zona
înconjurătoare numai în cursul zilei. Această influenţă este, însă, atenuată de faptul că ziua
deasupra apei stratificarea aerului este stabilă.
Efectul cel mai evident pe care îl are creşterea suprafeţei de apă într-o regiune prin
realizarea lacurilor de acumulare, efect la producerea căruia contribuie în mod determinant şi
activitatea obicetivelor industriale dezvoltate în zonă prin creşterea numărului nucleelor de
condensare, îl constituie mărimea frecvenţei fenomenului de ceaţă.
Condiţiile cele mai favorabile formării ceţii se întâlnesc în regim anticiclonic (presiune
ridicată) în nopţile senine şi calme (mişcare slabă a aerului). Cauzele formării ceţii rezidă în
mecanismul formării ei, ceaţa fiind rezultatul condensării vaporilor de apă, care necesită existenţa
nucleelor de condensare. Privită prin această prismă, crearea platformei industriale din partea
sudică a oraşului Rm. Vâlcea determină creşterea impurităţilor din atmosferă. Considerată până
nu demult ca mediu inepuizabil, atmosfera a servit şi serveşte ca recipient al tuturor emanaţiilor
industriale şi de altă provenienţă. Deşi în atmosferă au loc unele procese de autoepurare totuşi
eficienţa acestora nu asigură în toate cazurile reducerea nocivităţii impurităţilor solide, lichide şi
gazoase. Dintre acestea menţionăm particulele de praf, fumingine şi cenuşă, ceaţă industrială,
bioxid de sulf, hidrogen sulfurat, hidrocarburi policiclice, oxizi de azot, sulfură de carbon, oxid
de carbon etc., rezultate din arderi şi din diferite procese tehnologice. Ceaţa favorizează
solubilizarea diverselor substanţe, dar nu permite o bună difuzie. Din această cauză aerosolii
plutesc în atmosferă până când sunt atinse dimensiunile necesare căderii gravitaţionale sau până
când se produce intensificarea vântului, care provoacă dispariţia ceţii şi diminuarea
concentraţiilor impurităţilor stagnate în jurul surselor de impurificare.
Precipitaţiile atmosferice, deşi asigură într-o măsură foarte mare epurarea atmosferei, în
funcţie de concentraţia soluţiilor, pot avea totuşi efecte negative, în special asupra culturilor
agricole. Spre exemplu, picăturile de apă în reacţie cu bioxidul de sulf pot duce la formarea
acidului sulfuric sau în reacţie cu SO3 pot determina formarea acidului sulfuros, care sunt agenţi
extrem de corozivi; în mod asemănător oxizii de azot proveniţi din industria chimică pot forma
cu apa din atmosferă soluţii de acid azotic şi de acid azotos, ambii fiind deosebit de nocivi. Cele
mai frecvente ceţuri se produc în perioade în care umezeala aerului şi numărului nucleelor de
condensare au cele mai mari valori. Astfel de perioade sunt iarna şi dimineaţa.
Consideraţiile de mai sus evidenţiază faptul că lacurile de acumulare exercită o influenţă
complexă asupra climatului zonei înconjurătoare, producând modificări importante în regimul
parametrilor meteorologici, imprimându-le noi particularităţi specifice.
Limita de influenţă a lacurilor variază de la câteva sute de metri până la 2-5 km în cazul
bazinelor mici de apă (lacuri mici, iazuri, bazine de retenţie pentru irigat) cu malurile netede ori
foarte slab înclinate. Dacă terenul din jurul lacului este puternic fragmentat influenţa acestuia nu
depăşeşte cea mai apropiată înălţime. Această influenţă scade repede în raport cu depărtarea de
lac, aproximativ proporţional cu logaritmul acesteia. Intensitatea scăderii influenţei este diferită
pentru lacurile mici şi cele mari, de exemplu pentru cele cu dimensiuni de 1-10 km, la o depărtare
de 0,1-0,3 km această influenţă dispare, în schimb pentru cele cu dimensiuni de 50-100 km
atenuarea influenţei se face doar în proporţie de 20-30%.
În scopul evidenţierii implicaţiilor climatice ale modificărilor antropice ale cadrului
natural al zonei Rm. Vâlcea (apariţia lacurilor de acumulare şi a platformei industriale) (tab. nr.
1) au fost utilizate datele meteorologice de la staţia din zonă, care au fost comparate cu cele ale
staţiilor meteorologice din vecinătate. Rezultatele obţinute atestă existenţa unor tendinţe de

165
variaţie a unor parametrii meteorologici. Aceste tendinţe evidenţiază producerea unei uşoare
încălziri exprimate prin creşterea temperaturii aerului în valori medii anuale (0,1-0,2 oC) şi lunare
din timpul iernii (cu 0,1-0,2oC) şi a mediilor minimelor zilnice din luna ianuarie (0,3-0,5oC),
precum şi prin reducerea numărului de zile cu diferite valori termice caracteristice perioadei reci
a aerului, şi anume cu 2-4 cazuri nopţile geroase (denumire adoptată pentru acele situaţii în care,
ca rezultat al advecţiei maselor de aer rece şi răcirii radiative nocturne a suprafeţei terestre,
temperatura minimă zilnică a aerului înregistrează valori sub -10 0C), cu 1-2 zile a situaţiilor în
care valorile temperaturii aerului se menţin sub 00C adică negative în tot cursul zilei şi al nopţii
(situaţii denumite zile de iarnă), cu 6-7 zile a acelor situaţii în care temperatura minimă a aerului
coboară până la 00C sau sub această valoare, fie în adăpostul meteorologic situat la nivelul de 2 m
deasupra suprafeţei subiacente, fie la nivelul solului (situaţii denumite zile de îngheţ).

Tabelul nr. 1 - Mărimea şi sensul schimbărilor condiţiilor climatice locale din zona Rm.
Vâlcea, evidenţiate în urma modificărilor antropice ale cadrului natural
(crearea lacurilor de acumulare şi platformei industriale)

Parametrul meteorologic Ecartul

modificării
evidenţiate
Valoarea medie anuală a temperaturii aerului +0,1...+0,20C
Valoarea medie a temperaturii aerului în luna ianuarie +0,1...+0,20C
Valoarea medie a maximelor zilnice ale temperaturii aerului din luna +0,3...+0,50C
iulie
Valoarea medie a minimelor zilnice ale temperaturii aerului din luna -0,1...-0,30C
ianuarie

Numărul mediu anual de zile cu:

-temperatura minimă ≤ -100C (nopţi geroase) -2 la 4 zile
-temperatura maximă ≤ 00C (zile de iarnă) -1 la 2 zile
-temperatura minimă ≤ 0 C (zile cu îngheţ)
0
-6 la 7 zile
-temperatura minimă pe suprafaţa solului = 00C (zile cu îngheţ la sol) -6 la 7 zile
-temperatura maximă ≥ 25 C (zile de vară)
0
-6 la 7 zile
-temperatura maximă ≥ 300C (zile tropicale) -3 la 5 zile
-numărul mediu anual de zile cu umezeala relativă a aerului ≤ 30% -1 la 2 zile
- numărul mediu anual de zile cu umezeala relativă a aerului ≥ 80% la +2 la+6 zile
orele 13,00
-numărul mediu de zile cu ceaţă +4 la +7 zile
-valoarea medie anuală a nebulozităţii totale -0,1...0,2 zecimi din
bolta cerească

Această tendinţă este determinată de efectul caloric al lacurilor de acumulare, care,

datorită albedoului redus şi căldurii specifice mari a apei, înmagazinează cantităţi sporite de
energie solară pe care, prin radiaţie termică, o redă mediului înconjurător în fazele cu bilanţ
caloric negativ.
În acelaşi timp, sub efectul consumului de căldură în cadrul procesului intensificat al
evaporaţiei de la suprafeţele mai mari de apă apărute în zonă, se înregistrează scăderea valorilor
medii lunare ale temperaturii maxime zilnice din luna iulie cu 0,1-0,3 0C şi reducerea cu 6-7- zile
a numărului zilelor de vară (zile în care valoarea maximă a temperaturii aerului atinge sau
depăşeşte 250C) şi cu 3-5 zile a celor tropicale (în care temperatura maximă atinge sau depăşeşte

166
300C). Cele menţionate mai sus evidenţiază o reducere a contrastului termic dintre cele două
anotimpuri extreme (iarnă-vară), ceea ce exprimă o moderare a excesivităţii topoclimatului zonei
Rm. Vâlcea. Datorită cantităţii mai mari de vapori de apă eliberaţi în atmosferă de la suprafaţa
lacurilor, precum şi datorită creşterii apreciabile a nucleelor de condensare formate din
impurităţile rezultate în urma activităţii industriale din cadrul platformei chimice din zonă, aerul
marchează o foarte uşoară tendinţă de umectare exprimată prin reducerea cu 1-2 zile a numărului
mediu anual de zile cu umezeala relativă mai mică sau egală cu 30% la una din cele patru
termene zilnice de observaţii şi prin creşterea cu 2-6 zile a numărului mediu anual de zile cu
umezeală relativă a aerului mai mare sau egală cu 80% la orele 13,00.
Realizarea unor condiţii favorabile genezei fenomenului de ceaţă (mărirea umezelii
aerului şi a numărului de nuclee de condensare) determină creşterea cu 4-7 zile a frecvenţei
anuale a zilelor cu ceaţă.
Modificările de natură antropică ce au avut loc în zona Rm. Vâlcea ar fi trebuit să conducă
la producerea şi altor variaţii în regimul parametrilor meteorologici. Datorită însă efectelor
compensatorii, care au loc în natură, unele tendinţe de variaţie nu s-au manifestat deloc sau s-au
produs extrem de slab. Astfel, întrunirea condiţiilor favorabile de geneză a condensării vaporilor
de apă ar fi trebuit să se exprime prin creşterea numărului de zile cu precipitaţii, tendinţă care nu
se manifestă (rezultatele sunt contradictorii) datorită efectului luciilor de apă ale lacurilor apărute,
care împiedicând dezvoltarea convecţiei termice determină diminuarea anual cu 0,1-0,2 zecimi a
nebulozităţii - generatoare de precipitaţii atmosferice -. La fel au fost şi rezultatele privind
modificarea dinamismului curenţilor de aer din zonă, exprimat prin frecvenţa situaţiilor de calm.
Este posibil ca la evidenţierea acestor tendinţe şi a altora să fi contribuit şi şirul de observaţii şi
măsurători, care s-au efectuat după transformarea antropică a mediului zonei cercetate.
În încheiere, având în vedere obiectivele urmărite în prezentul studiu, se impun câteva
precizări:
Răspândirea impurităţilor în atmosferă, sub influenţa factorilor meteorologici, reprezintă
un proces complex, care constă din deplasarea orizontală în diferite direcţii, deplasarea pe
verticală, depunerea lor pe sol şi combinarea lor chimică cu elementele componente ale aerului
sau cu vaporii şi picăturile de apă din aer;
- aceste procese intervin diferenţiat, determinând în permanenţă aria de răspândire,
concentraţia şi durata menţinerii impurităţilor în atmosferă;
- deplasările orizontale ale impurităţilor atmosferice au loc sub acţiunea vântului.
Direcţia transportului orizontal de ansamblu al impurităţilor depinde direct de sensul mişcărilor
orizontale ale aerului (vântului), iar distanţa maximă de propagare a acestora depinde de viteza
vântului.
Deplasarea pe verticală a impurităţilor, care influenţează atât viteza de depunere
gravitaţională şi, deci, durata menţinerii lor în suspensie, cât şi variaţia în timp a concentraţiei
volumetrice, sunt determinate de curenţii verticali de aer ascendenţi sau descendenţi, care se
dezvoltă în funcţie de stratificarea termică verticală a părţii inferioare a troposferei;
- în cazul mişcărilor ascendente (convecţia termică şi dinamică), care se dezvoltă
în masele instabile de aer, are loc dispersia accentuată pe verticală a impurităţilor şi, deci,
reducerea concentraţiilor acestora în stratul de aer din vecinătatea solului. În masele stabile, în
care sunt favorizate mişcările descendente, concomitent cu frânarea deplasărilor orizontale
(vântul), concentraţia impurităţilor creşte. În asemenea situaţii pot fi depăşite dozele de nocivitate
admisibilă. Din acest motiv este necesar să se cerceteze în continuare atât frecvenţa, durata şi
înălţimea inversiunilor termice, cât şi gradientul vertical de temperatură în stratul inferior de aer,
de care depinde repartiţia şi concentraţia impurităţilor.

167
 În funcţie de caracteristicile locale ale acestor procese atmosferice se pot face aprecieri
asupra înălţimii optime a coşurilor de evacuare şi tirajului acestora, pentru realizarea unei
concentraţii minime posibile.

BIBLIOGRAFIE
1.Berbecel O., Neacşa O., 1966, Climatologie şi Agrometeorologie, Edit. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti;
2.Breier A., Mihai E., 1966, Influenţa lacurilor asupra condiţiilor climatice locale, Hidrotehnica,
Gospodărirea Apelor, Meteorologie, nr. 12, Bucureşti;
3.Chandler T., 1971, Clima oraşelor. Culegere de lucrări de meteorologie şi relaţia cu mediul uman,
O.M.M.;
4.Diaconescu Gh., 1968, Unele aspecte ale procesului poluării aerului. Culegere de lucrări I.M.H.,
Bucureşti;
5.Gugiuman I., Cotrau M., 1975, Elemente de climatologie urbană, Edit. Academiei R.S.R., Bucureşti.

Hidrocentrala Turnu (la ieşirea Oltului din Defileul Turnu Roşu-Cozia)

168
 ROLUL REŢELEI METEOROLOGICE NAŢIONALE
ÎN PROTECŢIA METEOROLOGICĂ A ACTIVITĂŢILOR TURISTICE*

IOAN RALIŢĂ, ANCUŢA MANEA

Through the permanent program performed by the weather stations, it is created the possibility to
inform the touristic operators, every season, all over the year, with respect to the present weather condition
and especially its evolution in the next couple hours and days. The data regarding the meteorological
phenomena, which due to their occurrence and evolution could become severe, are of a great interest.
The SIMIN project considered the present demands of the Romanian meteorology, the international
obligations and also took into account the homogenous land coverage provided through installing automatic
weather stations in all the geographic regions, all over the main relief forms.
The meteorological data, statistically processed, make available at the disposal of the touristic
operators a varied range of information regarding the phenomena affecting trips, the areas the most
favourable to different touristic activities, the months or periods of the year optimal for sports tourism.

1. Introducere
Principalul scop al activităţii de meteorologie este acela de protecţie a vieţii şi bunurilor
cetăţenilor prin proceduri specifice.
Un loc aparte, bine conturat, îl au monitorizarea continuă a fenomenelor atmosferice,
prelucrarea datelor în timp real şi transformarea lor în informaţii de uz general sau specializat.
Între diversele ramuri economice utilizatoare de date şi informaţii meteorologice se află şi
turismul.

2. Oportunităţile reţelei meteorologice

Observaţiile şi măsurătorile meteorologice se efectuează, din raţiuni practice, punctual, la
staţii amplasate la diferite distanţe una de cealaltă. Extinderea validităţii datelor în spaţiul
geografic dintre două puncte de măsurători este asigurată de reprezentativitatea staţiilor
meteorologice.
Reprezentativitatea meteorologică se poate defini ca fiind teritoriul la care se poate
extinde (local sau regional) validitatea datelor. Prin aceasta se înţelege suprafaţa de
reprezentativitate, în care valorile măsurate sunt identice.
În abordarea problemelor legate de reprezentativitatea meteorologică se impun două
direcţii:
-alegerea amplasamentului pentru înfiinţarea unei staţii meteorologice;
-alegerea locurilor în care se vor instala aparatele şi instrumentele.
În cazul înfiinţării unei staţii meteorologice noi, suprafaţa de reprezentativitate este legată
direct de scopul pentru care se înfiinţează, deci, este dependentă de interesele beneficiarului, de
interesele autorităţilor locale sau naţionale. De asemenea, amplasarea staţiei meteorologice este
condiţionată de existenţa unui teren liber, corespunzător normelor metodologice de
reprezentativitate şi de facilităţile financiare şi tehnologice. O serie de alte elemente, cum sunt
căile de acces, sursa de energie, resursele umane de specialitate, securitatea aparatelor şi
instalaţiilor, sistemul de telecomunicaţii sau chiar criteriile administrative, condiţionează
stabilirea unui amplasament.
În lucrarea de faţă analizăm arealul geografic al nordului Olteniei, care dispune de un
potenţial turistic important.

169
________________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2003, Rm. Vâlcea.
Reţeaua de staţii meteorologice este reprezentată în acest spaţiu de staţiile: Râmnicu
Vâlcea (dotată cu staţie automată), Târgu Jiu (dotată cu staţie automată), Târgu Logreşti,
Polovragi, Voineasa, Obârşia Lotrului, Parâng (dotată cu staţie automată).
Pentru evaluarea corectă a stării actuale a reţelei naţionale de staţii meteorologice au fost
întocmite fişe cu elementele, care consideram că produc, sau vor produce într-un viitor
apropiat, distorsiuni în câmpul de valori al unor parametri meteorologici.
Pentru determinarea gradului de obturare au fost luate în consideraţie toate obstacolele
existente în jurul platformei meteorologice, pe o distanţă de 300 m, pe toate cele 16 direcţii
cardinale. A fost calculată distanţa dintre centrul platformei meteorologice şi fiecare obstacol,
lăţimea şi înălţimea obstacolelor. Pe baza acestor elemente a fost calculat unghiul mediu vertical
dintre înălţimea obstacolului şi centrul platformei meteorologice, conform formulei:

 = arctg (h/d)

unde α = unghiul mediu pe fiecare din cele 16 sectoare ale rozei vântului;
h = înălţimea obstacolului;
d = distanţa dintre centrul platformei meteorologice şi obstacol.
Din practica staţiilor meteorologice, s-a constatat că şi vegetaţia sau alte obstacole mici,
prin rugozitatea creată, influenţează distribuţia valorilor meteorologice în aria platformei.
Coeficientul Zo de rugozitate a fost dedus din informaţiile furnizate de staţii şi din literatura de
specialitate (tabelul nr. 1).

Tabelul nr. 1

Nr. Staţia meteorologică Z0 α

crt.
1. Râmnicu Valcea 0.030 0.86
2. Târgu Jiu 0.029 1.38
3. Voineasa 0.029 12.86
4. Obârşia Lotrului 0.030 1.85
5. Parâng 0.029 6.67

Pentru caracterizarea staţiilor meteorologice din punctul de vedere al reprezentativităţii,

au fost stabilite pragurile unghiurilor medii de obturare (α) (tabelul nr. 2).

Tabelul nr. 2

Unghiul de obturare pentru diferite tipuri de platforme meteorologice

platforme degajate α < 4o
platforme mediu obturate 4o < α < 9o
platforme obturate 9o < α < 24o

170
 Un loc distinct în structura reţelei informaţionale meteorologice îl ocupă posturile
pluviometrice. Diversitatea precipitaţiilor, distribuţia spaţială neuniformă, cu dese manifestări
punctuale, durata şi intensitatea diferită de la un caz la altul, sunt doar câteva argumente în
sprijinul existenţei unei reţele pluviometrice eficiente.
În regiunea analizată funcţionează posturile pluviometrice Dobriţa, Crasna, Berbeşti,
Scoruş-Lăpuşata, Pesceana, Piscu Mare (fig. 1).

3. Turismul şi vremea
Prin programul permanent efectuat de staţiile meteorologice se crează posibilitatea
informării operatorilor din turism, pe toată durata anului, indiferent de anotimp, în ceea ce
priveşte starea vremii în prezent, dar mai ales în următoarele ore şi zile. De mare interes, sunt şi
datele privind fenomenele meteorologice, care, prin apariţia şi evolutia lor, capătă forme de
manifestare periculoase.

Fig. 1 - Staţiile şi posturile meteorologice

Datele meteorologice, prelucrate statistic, pun la dispoziţia operatorilor din turism o gamă
foarte variată de informaţii privind ponderea fenomenelor care stânjenesc drumeţiile, zonele cele
mai favorabile pentru diversele forme de turism, lunile sau perioadele din an cele mai propice
pentru turismul.
De mare interes, sunt informaţiile rezultate din activitatea de nowcasting, care permite
elaborarea de prognoze meteorologice pe termene scurte şi pe spaţii geografice reduse, chiar
punctuale.
Pentru iubitorii de sporturi alpine, staţiile meteorologice furnizează date, în timp real
privind starea vremii în prezent, grosimea stratului de zăpadă în staţiuni şi pe pârtiile de schi.
Staţiile meteorologice montane, prin poziţiile în care sunt amplasate şi prin abilitatea
personalului, aflat permanent la datorie, de a acţiona şi ca salvamontişti, pot constitui refugii
pentru turiştii aflaţi în dificultate.

171
 Pentru turism, pe lângă informatiile la zi privind evolutia vremii pe anumite intervale de
timp, se pot pune, în timp real, la dispozitia celor interesaţi, date privitoare la temperatura aerului
şi apei.
Staţiile meteorologice au ca principală atribuţie efectuarea de măsurători asupra
elementelor meteorologice: temperatura aerului, presiunea aerului, umezeala relativă a aerului,
precipitaţiile atmosferice, viteza şi direcţia vântului, temperatura suprafeţei solului şi la adâncimi
standard, dar şi observaţii vizuale asupra norilor, vizibilităţii orizontale, fenomenelor
meteorologice. În cazul în care la staţie sau postul meteorologic se produc fenomene periculoase,
se transmit avertizări către autorităţile locale şi centrale, dar şi către beneficiarii strategici (fig.
2).
După anul 1990, reţeaua meteorologică este dotată cu primele staţii automate, fără a se
putea totuşi vorbi de o acţiune coordonată şi coerentă. Staţiile intrate în exploatare în acest timp
au fost de tipuri şi calităţi diferite – Vaisala, Thies-Klima, Vitel.
Anul 2000 reprezintă anul demarării proiectului SIMIN - Sistem Meteorologic Integrat Naţional -
proiect în cadrul căruia s-a trecut la instalarea, la scară mare, a staţiilor meteorologice automate
de tip Vaisala, la aproape jumătate din staţiile meteorologice existente în prezent în România.
Proiectul a luat în consideraţie necesităţile actuale ale meteorologiei româneşti, obligaţiile
internaţionale, dar în aceeaşi măsură a ţinut seamă şi de acoperirea uniformă a teritoriului, prin
amplasarea staţiilor automate în toate regiunile geografice, pe toate formele principale de relief.
Pe lângă traductorii standard, la unele staţii au fost instalaţi traductori de grosimea stratului de
zăpadă, radiaţie solară şi timp prezent.

Fig. 2 - Schema de flux informaţional

Pentru transmiterea datelor măsurate sau calculate, staţiile meteorologice automate sunt
echipate cu module de ieşiri în sisteme de telefonie mobilă (SMS), telefonie fixă, Internet,
radiotelefonie. Reţeaua meteorologică naţională actuală are la bază logistica oferită de telefonia
mobilă, datele fiind transmise la modulul superior prin SMS.
Procesarea observaţiilor de suprafaţă (SOP) se face la mai multe niveluri:

172
 SOP – nivelul local al staţiei meteorologice automate sau manuale şi are
următoarele funcţii : extrage datele măsurate de staţiile automate, calculează parametrii derivaţi,
arhivează datele, generează mesaje meteorologice din parametrii măsuraţi, derivaţi şi observaţiile
umane, transmite automat mesajele la Centrul Regional şi permite vizualizarea tuturor
informaţiilor;
SOP – nivel regional la Serviciul Regional de Prevedere a Vremii : colectarea
mesajelor meteorologice transmise de staţiile automate şi manuale din regiunea respectivă,
editarea şi validarea datelor recepţionate, generarea de mesaje colective (de la mai multe staţii),
stocarea în baza de date locală, afişarea datelor în format alfanumeric şi grafic, transmiterea
automată a mesajelor la Centrul de Colectare Central;
SOP – nivel central are aceleaşi funcţii ca şi SOP la nivel regional şi
unele funcţii suplimentare pentru a satisface responsabilităţile la nivel naţional:
- interogarea unei staţii lipsă;
- activarea unei frecvenţe crescute de colectare şi transmisie a datelor;
- preluarea funcţiilor aplicaţiilor SOP la nivel regional;
-compararea datelor măsurate cu cele rezultate din modele numerice de
prevedere a vremii.
Beneficiarii pot utiliza produsele meteorologice pentru programarea activităţilor specifice
turismului, în general, şi cu precădere a turismului montan.
Datele şi informaţiile meteorologice permit stabilirea perioadelor cele mai favorabile ale
anului pentru diversele tipuri de turism sau sporturi. De asemenea, se pot stabili cele mai indicate
zone pentru drumeţii.
Funcţia de avertizare realizată de staţiile meteorologice poate preveni accidentele
turismului montan de iarnă prin prognozarea avalanşelor, iar în celelalte anotimpuri prin evitarea
zonelor şi perioadelor în care se produc fenomene meteorologice periculoase.

BIBLIOGRAFIE

1.Budyko M. I., Miller şi David H., 1974 Climate and Life, International Geophysics Series , Volume 18,
Academic Press, INC., 111 Fifth Avenue, New York, New York 10003;
2.Budyko M. I., Izrael Yu. A., 1991, Antropogenetic Climate Change, The University of Arizona Press,
Tucson;
3.Griffiths John F., 1976, Applied Climatology: An Introduction second edition, Oxford University Press;
4.Stăncescu I., Ballif S., 1975, Meteorologie…fără formule, Edit. Albatros, Bucureşti;
5.Stăncescu I., Ballif S., 1976, Meteorologie şi drumeţie, Edit. Sport-Turism, Bucureşti;
6.* * *, 1970, World Meteorological Organization, Technical Note No. 111, The Planning of
Meteorological Station Networks, Geneva, Switzerland.

173
 Portalul de sub vf. Durduc - Munţii Cozia
ANALIZA IMPACTULUI CONSTRUCŢIILOR HIDROTEHNICE ASUPRA
REGIMULUI HIDROLOGIC AL RÂULUI OLT ÎN CADRUL SECŢIUNII RÂMNICU
VÂLCEA*

DANIEL CONSTANTIN DIACONU

Râul Olt cu reţeaua sa de afluenţi se caracterizează printr-un regim hidrologic complex, ca urmare a
rezultantei combinării factorilor climatici şi orografici de pe întinsul suprafeţei sale de recepţie. Cei mai
importanţi factori sunt, aşa cum bine se ştie, regimul şi distrubuţia precipitaţiilor, caracteristicile reliefului,
solurile şi vegetaţia.
La toate acestea, odată cu începerea activităţilor de amenajare hidrotehnică a bazinului Olt, s-a
adăugat cel mai semnificativ factor ce modelează regimul hidrologic al râului la ora actuală.

1. Introducere
Valea Oltului a reprezentat dintotdeauna o importantă arteră de circulaţie, fiind legătura
dintre regiunile de la Sud şi Nord de Carpaţi. Condiţiile bune de locuit au fost exploatate din cele
mai vechi timpuri, urmele drumului roman de pe dreapta Oltului stând astfel mărturie.
În ultimele decenii Valea Oltului a devenit locul de amplasare a unor obiective economice
şi de dezvoltare a unor centre urbane puternice. Toate acestea au solicitat asigurarea de energie
electrică, de apă, căi de comunicaţie etc. Acest lucru a fost posibil şi prin construirea de baraje în
mai multe secţiuni ale râului.
Apariţia lacurilor corespunzătoare au condus la o transformare radicală a luncii Oltului, a
regimului hidrologic al râului şi chiar a calităţii apei acestuia.

2. Rezultate
Regimul hidrologic al scurgerii râului Olt şi a afluenţilor săi se caracterizază printr-o
complexitate de factori, ca urmare a interacţiunii factorilor climatici şi orografici de pe cuprinsul
bazinului său. Un rol important în evoluţia regimului hidrologic îl au sursele de alimentare, care
participă la formarea proceselor de scurgere a apelor şi aluviunilor.
Sursele de alimentare au un caracter mixt (ca de altfel în toată ţara), rolul preponderent
fiind deţinut de sursele de suprafaţă (apa provenită din ploi şi din topirea zăpezilor) în proporţie
de 50-75%. Apele subterane asigură alimentarea râului Olt într-un procentaj mai redus, de 20-45
%, având o pondere mai însemnată în cadrul depresiunilor intramontane.
Analiza caracteristicilor hidrologice ale râului Olt trebuie să ţină seama de un moment
important, reprezentate de apariţia şi intrarea în funcţionare a construcţiilor hidrotehnice.
Lucrările de construcţie ale salbei de hidrocentrale de pe râul Olt au început în anul 1970
cu amenajarea hidrotehnică Râmnicu Vâlcea (cu o putere energetică de 46 MW), ce a fost dată în
funcţiune în anul 1974 (fig.1).
În principiu, din punct de vedere tehnic, fiecare treaptă cuprinde următoarele:
- un baraj stăvilar din beton având 4-5 m deschidere, echipate cu stavile segment;
- o centrală în baraj, echipată cu turbine Kaplan;
- un baraj de pământ nedeversor, amplasat de obicei între stăvilar şi centrală;
- diguri longitudinale ce conturează lacul de acumulare, limitând inundarea unor
suprafeţe limitrofe.

_______________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2003, Rm. Vâlcea.

174
 Lacul Rm. Vâlcea are următoarele caracteristici constructive:
→ lungime = 7,9 km;
→ adâncime maximă = 18,5 km;
→ volum total = 19,0 mil. m3 iniţial şi de 9,8 mil. mc la ora actuală;
→ debit mediu multianual în lac = 121,45 m3/s;
→ bazin de recepţie = 13.200 ha (aferent secţiunii Rm. Vâlcea).

Fig. 1 - Amenajările hidrotehnice din sectorul Rm. Vâlcea

Scurgerea medie este indicatorul ce caracterizează bogăţia resurselor de apă, fiind în

strânsă legătură cu ansamblul factorilor fizico-geografici din bazin.
Dacă până în momentul realizării amenajării hidrotehnice în secţiunea Râmnicu Vâlcea
valoarea maximă a debitelor medii atingea 400-700 m3/s în lunile mai şi iulie, cele minime se
situau între 40-70 m3/s în luna ianuarie. La ora actuală valoarea maximă a debitelor medii se
cifrează în jurul a 200-300 m3/s, înregistrată în luna iunie, iar cele minime la valori cuprinse între
20-60 m3/s, în lunile octombrie şi decembrie.
Se constată astfel atât o modificare a valorii debitului tranzitat, cât şi o decalare în timp a
acestora, în funcţie de modul de utilizare a acumulării respective (fig. 2).

175
 Fig. 2 - Debite lunare medii multianuale la p.h. Rm. Vâlcea
(Serie 1 în regim amenajat; Serie 2 în regim neamenajat)

Comparând cu regimul precipitaţiilor caracteristic acestei zone, vom mai constata că cel
de-al doilea vârf ce concorda cu cel al precipitaţiilor a dispărut practic neregăsindu-se în regimul
actual al râului.
Un alt rol important, pe care-l îndeplinesc acumulările realizate, este acela de a reţine
volume mari de apă în timpul manifestării undelor de viitură.
Astfel, dacă până în momentul de dare în funcţiune la parametrii proiectaţi ai CHE Rm.
Vâlcea se înregistrau debite maxime cu valori de 1190 m 3/s (iulie 1969), 1715 m3/s (mai 1970),
1420 (mai 1973) sau 2134 m3/s (iulie 1975), ulterior debitele maxime înregistrate nu au mai
depăşit valori de 300-400 m3/s, cu excepţia anului 1991 când, în lunile mai şi iulie, sau înregistrat
1146 m3/s şi, respectiv, 876 m3/s.
Scurgerea minimă este o fază importantă a regimului hidrologic, perioadele cu valori
minime fiind iarna, precum şi sfârşitul verii şi începutul toamnei. În această perioadă râul Olt este
alimentat de apele subterane, care din păcate sunt mai puţin semnificative cantitativ, aici
întâlnindu-se depozite villafranchiene compuse din pietrişuri şi nisipuri ce nu conţin ape freatice
însemnate.
Debitele minime lunare la Râmnicu Vâlcea, în regim natural, oscila între 21 m 3/s (ianuarie
1972) şi 180 m3/s (noiembrie 1972). Ulterior, se constată că valoarea minimă atinge pragul de
5,64 m3/s (decembrie 1986) şi, chiar, de 0,0 m 3/s (iulie 1989, noiembrie 1993, septembrie 1994,
octombrie 1995, august 1996). Practic, apa este stocată în lacurile formate şi utilizată de
folosinţe, fapt ce produce puternice modificări ale calităţii apei şi a regimului hidric în general,
adică la transformarea regimului fluviatil al Oltului în unul de tip lacustru.
Scurgerea aluviunilor este un parametru care a suferit puternice modificări ale regimului
natural de manifestare prin apariţia lacurilor de acumulare. Legată, în general, de scurgerea
torenţială a apelor, de pante mari ale versanţilor şi albiei, de rocile friabile din bazin, precum şi de
gradul redus de acoperire cu vegetaţie (mai ales păduri), scăderea vitezei apei şi realizarea
ruperilor de pantă prin construirea suitei de baraje, a condus la scăderea drastică a valorilor de
aluviuni transportate de râul Olt.
Dacă iniţial cantitatea medie de aluviuni tranzitată prin secţiunea Rm. Vâlcea era de 44,2
kg/s, acum s-a ajuns la o valoare de numai 7,71 kg/s. Această scădere valorică a aluviunilor se
datorează faptului că ele rămân în lacurile de acumulare şi conduc la colmatarea acestora, şi nu
sunt blocate pe versanţi aşa cum ar fi firesc, după un aşa efort financiar şi uman de realizare a
acestei amenajări hidrotehnice (fig. 3).

176
 Fig. 3 - Cantitatea de aluviuni în suspensie la p.h. Rm. Vâlcea
(Serie 1 în regim amenajat; Serie 2 în regim neamenajat)

Ritmul de împrospătare a apei din lac, valoarea debitelor afluente şi defluente, precum şi
factorii antropici conduc la definirea caracteristicilor fizico-chimice ale apei. În anul 2002
analizele chimice şi biologice au evidenţiat următoarele aspecte pentru acumularea Râmnicu
Vâlcea:
 valorile oxigenului dizolvat au oscilat între 7,6-11,0 mg/l şi ale gradului de
saturaţie între 76,3- 90,3 care au încadrat apa lacului în categoria I de calitate;
 valorile azotului mineral total, au fost cuprinse între 1,5-2,3 mg/l şi cele ale
fosforului total între 0,4-0,7 mg/l, au încadrat apa lacului în categoria eutrofă;
 fitoplanctonul s-a caracterizat prin valori ale biomasei cuprinse între 0,28 -5,54
mg/dm3), valori caracteristice categoriei oligotrofe;
 concentraţiile ridicate ale azotului total şi fosforului total au evidenţiat valori
caracteristice apelor eutrofe, dar timpul redus de staţionare al apei nu a favorizat
declanşarea procesului de eutrofizare, Lacul Râmnicu Vâlcea menţinându-se şi în
anul 2002 în categoria mezotrofă.

În concluzie, rezultatele analizei indicatorilor fizico-chimici şi biologici, au încadrat apa

lacului, în funcţie de concentraţiile azotului total şi fosforului total în categoria mezo-eutrofă, iar
în funcţie de valorile biomasei fitoplanctonice în categoria eutrofă, în concordanţă cu cerinţele
“Normativului privind obiectivele de referinţă pentru clasificarea calităţii apelor de suprafaţă”
(Anexa 1/ 2001 dec.).

BIBLIOGRAFIE
1.Breier Diana, Roşca Diana, 1982, Contribuţii la cercetarea complexă a colmatării cascadei de lacuri de
pe Oltul inferior, Rev. Hidrotehnica nr. 2, Bucureşti;
2.Ionescu Şt., 2001, Impactul amenajărilor hidrotehnice asupra mediului, Edit. H*G*A*, Bucureşti;
3.Şerban P., 1999, Reconstrucţia ecologică a râurilor, Rev., Hidrotehnica, vol.44, no.6, Bucureşti.

177
 APELE SUBTERANE
DIN BAZINUL HIDROGRAFIC AL RÂULUI MAMU*
NICOLIŢA CAMELIA RĂDUCU

Din totalul de 552 mm precipitaţii care cad în medie pe teritoriul bazinului hidrografic al râului
Mamu, o parte se infiltrează în sol pentru a forma pânza freatică, a cărei adâncime variază, iar altă parte se
scurge pe suprafaţa solului.
Apele subterane, în funcţie de structura geologică, de constituţia litologică, de condiţiile
hidrogeologice de înmagazinare, se diferenţiază în ape freatice şi de adâncime.
În Podişul Getic, condiţiile de acumulare a apelor freatice sunt improprii datorită lipsei unui strat
continuu de argilă în succesiunea depozitelor villafranchiene. În partea sudică a podişului, principalul strat
acvifer este cantonat în pietrişurile şi nisipurile orizontului inferior al depozitelor villafranchiene. La nivelul
interfluviilor pânza freatică se află la 30 – 40 m adâncime, iar pe firul văilor se găseşte la 4 – 8 m adâncime.
Apele de adâncime se găsesc în depozitele pliocene superioare sub presiune, dar mai importante sunt
cele care se manifestă artezian, având ape cu calităţi potabile bune.

1. Introducere
Pentru analiza apelor subterane din regiunea studiată, s-au folosit datele de la postul
hidrogeologic de ordinul I Strejeşti. Acesta se află în lunca şi terasele Oltului şi este alcătuit din
şase foraje situate pe malul drept al Oltului. Forajul F1 se află la altitudinea de 177,50 m la o
distanţă de 8 800 m faţă de râul Olt. Forajul F2 se află la distanţa de 1 635 m faţă de forajul F1, la
altitudinea de 147 m. Forajul F3 se află în apropierea căii ferate Piatra Olt – Rm. Vâlcea la
distanţă de 2 325 m faţă de forajul F2, iar cota terenului este de 134 m altitudine. Forajul F4 se
află în apropierea localităţii Strejeştii de Jos la o distanţă de 1 050 m faţă de forajul F3, cota
terenului este de 129,5 m. Forajul F5 se află în apropierea localităţii Mamura la o distanţă de
1850 m faţă de forajul F4, iar cota terenului este de 123 m. Forajul F6 este situat în lunca Oltului
la o distanţă de 540 m faţă de acesta, iar cota terenului este de 122,5 m.

2. Rezultate
Structura litologică este de vârstă cuaternară formată din nisipuri, pietrişuri, bolovănişuri.
Levantinul apare în foraje la adâncimi mai mari de 10 – 15 m, fiind reprezentat de argile şi
marne, uneori nisipuri. Primul foraj are o adâncime de 18 m, iar succesiunea stratelor este: pe o
grosime de 0,80 m se găseşte un sol vegetal argilos, de la 0,80 m până la 5,90 m, pe o grosime de
5,10 m, se continuă cu argilă cafenie presată, uscată, pe o grosime de 6,10 m, bolovăniş cu pietriş
şi nisip grosier. De la 12 la 12,80 m se află argilă cafenie, iar până la 14,70 m nisipul fin şi mediu
slab prăfos ajungând până la 18 m cu argilă marnoasă presată umedă.
La forajul F2 grosimea solului vegetal este de 0,80 m. Sub acesta se găseşte argilă cafenie
presată cu infiltraţii de apă cu o grosime de 6,70 m. Până la adâncimea de 10 m se află argilă
nisipoasă cenuşie umedă, urmată de un strat foarte subţire de 0,30 m de pietriş şi bolovăniş, un
strat de argilă nisipoasă de un metru şi argilă marnoasă umedă cu o grosime de 3,10 m. De la 14,4
la 15,3 m se întâlneşte nisip fin, slab prăfos continuându-se până la 31 m, cât ţine forajul, cu
argilă marnoasă umedă având o grosime de 15,70 m.
Cel de-al treilea foraj are o adâncime de 11 m fiind alcătuit din alternanţe de argile şi
nisipuri. Solul vegetal se dezvoltă pe 0,5 m urmat de argilă gălbuie, presată umedă de 2,7 m. Până
la 7,6 m se întâlneşte pietriş cu bolovăniş şi nisip grosier cu apă, pentru ca până la 11 m să existe
argilă marnoasă cenuşie uscată.

___________________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2002 , Rm. Vâlcea.

178
 Forajul F4 are o adâncime de 10 m din care 0,5 m, sol vegetal, 0,9 m argilă cafenie uscată,
1,2 m nisip fin şi mediu, 3,4 m nisip mediu şi grosier cu pietriş mărunt, iar de la 6 m până la 10 m
se găseşte argilă marnoasă cenuşie compactă presată umedă.
Forajul F5 prezintă un sol vegetal de 0,4 m apoi nisip fin prăfos gălbui de 0,9 m urmat de
un strat de 3,2 m nisip mediu şi grosier cu pietriş mărgăritar, 4,5 m bolovăniş cu pietriş în masa
de nisip grosier, iar până la 12 m se găseşte argilă marnoasă vânătă, umedă, compactă.
La forajul F6 întâlnim o alternanţă de argile cu nisip. Până la 0,3 m este un sol vegetal
gălbui, până la 1 m întâlnim argilă nisipoasă, până la 2 m nisip mediu şi grosier, rar pietriş. De la
3 la 8 m se află pietriş cu bolovăniş în masa de nisip mediu şi grosier, până la 10 m adâncime este
argilă nisipoasă cenuşie umedă, iar în bază până la 12 m se găseşte argilă marnoasă.
Din analiza profilului hidrogeologic se poate observa că majoritatea forajelor (mai puţin
forajul F5) prezintă atât la suprafaţă cât şi la adâncime strat argilos impermeabil. Între aceste
strate impermeabile se găsesc strate permeabile de nisip, pietriş, bolovăniş. Între forajele F2 şi F3
se găseşte Valea Mamului care este săpată în argilă compactă şi nisipoasă.
Adâncimea nivelului piezometric este diferită de la un puţ la altul, acelaşi lucru fiind
valabil şi pentru grosimea stratului de apă.
Cea mai mare adâncime la care se află nivelul apei se înregistrează la forajul F1 care este
situat pe terasa superioară a Oltului şi este de 11,20 m. Tot aici stratul de apă are grosimea cea
mai mică, în parte datorită argilei se constituie patul (culcuşul) ce se află la 12 m adâncime.
Adâncimea cea mai mică o întâlnim la forajul F6 din lunca Oltului unde nivelul apei
subterane este la 2,20 m sub cota puţului. Adâncimea mică poate fi explicată prin aportul ce-l
aduce Oltul la alimentarea apelor freatice. Grosimea stratului de apă este de 5,80 m, valoare
depăşită doar de valorile grosimii stratului de apă de la forajul F2 unde este de 5,95 m.
Curgerea apelor subterane are o direcţie V-E, fiind relativ perpendiculară pe direcţia de
curgere a Oltului. În zona de luncă curgerea se abate puţin spre sud, direcţia fiind de la NV spre
SE.

Concluzii
Studiul apelor subterane în cadrul bazinului hidrografic Mamu are o importanţă practică,
locală în determinarea potabilităţii şi a posibilităţii utilizării irigaţiilor în legumicultura ce
reprezintă una din ocupaţiile locuitorilor.

Schiţa de amplasare a forajelor

179
 BIBLIOGRAFIE

1.Pişota I., 1992, Hidrologie, Edit. Universităţii Bucureşti;

2.Negulescu M., Rusu G., Antoniu R., Cuşa E., 1982, Protecţia calităţii apelor, Edit. Tehnică, Bucureşti;
3.Pârvulescu C., Economisirea şi valorificarea intensivă a apelor, Edit. Ceres, Bucureşti.

180
 DENUMIRILE VÂLCENE CE REFLECTĂ FACIESUL SALIFER
AL MIOCENULUI MEDIU ÎN CONTEXT TOPONIMIC REGIONAL*

MIRCEA ŢICLEANU, RADU NICOLESCU

În zona zăcământului de sare badeniană care se dezvoltă între Râmnicu Vâlcea şi Băile Govora sunt
bine cunoscute câteva denumiri de locuri ce reflectă în mod indirect o arie de extindere la zi sau în apropierea
suprafeţei a faciesului salifer al Miocenului mediu. Aceste denumiri sunt: Ocnele Mari, Ocniţa şi Slătioarele.
Toponimele Ocnele Mari şi Ocniţa (diminutiv) au la bază cuvântul "ocnă", iar Slătioarele reprezintă pluralul
diminutivului "slătioară", ce are ca punct de plecare cuvântul "slatina Ocna" considerat din punct de vedere
etimologic ca fiind de origine slavă (de la "okno", pronunţat "akno", al cărui înţeles este de "fereastră"!),
aceeaşi origine fiindu-i atribuită şi toponimului "slatină".
Trebuie însă avut în vedere faptul că "ocna" are încă şi astăzi, în Maramureş, un alt înţeles decât cel
obişnuit (exploatare de sare gemă), respectiv pe acela de "izvor sărat", amenajat, fapt ce ar putea antrena în
discuţie o posibilă origine autohtonă a acestui cuvânt. Repartiţia toponimelor ce cuprind baza "ocnă" în
arealul carpatic ar putea fi foarte edificatoare în acest sens. Dacă avem în vedere poziţia toponimelor vâlcene
Ocnele Mari şi Ocniţa putem chiar afirma că numele de "ocnă" (poate în sens primar de "izvor sărat
amenajat") a provenit din aria sursă maramureşeană pe direcţia nord-sud.
Toponimul "Slătioarele" (reflectând o fostă zonă de izvoare sărate, azi dispărute) este cuprins într-o
arie conturată de alte două toponime, respectiv Slătioara aflată la vest de Horezu şi Slătioara inclusă azi în
oraşul Slatina. Şi acest nume poate proveni direct dintr-o arie nordică, iar nu de-a lungului arcului carpatic,
deoarece în zona de curbură, în Vrancea, nu se utilizează termenul de "slatină", ci doar cel de "saramură",
însoţită local de varianta "salamură". Aici ar mai putea însă intra în discuţie şi toponimele bănăţene bazate pe
cuvântul"slatină". De precizat că înţelesul cuvântului "slatină" s-a păstrat doar în Moldova centrală şi de
nord, dar şi în partea de nord a Bazinului Transilvaniei, fiind pierdut în zonele de sud ale ţării.
Toponimelor vâlcene amintite aici li se alătură numele satului Păuşeşti Măglaşi, care ne trimite direct
la una dintre specializările lucrătorilor din ocne, respectiv cea de "măglaş".

1. Introducere
În cuprinsul judeţului Vâlcea există câteva toponime care reflectă, mai mult sau mai puţin
direct, existenţa unui facies salifer, respectiv prezenţa unor corpuri de sare a căror vârstă nu poate
fi raportată decât Miocenului inferior şi mediu. Aceste denumiri sunt următoarele: Ocnele Mari,
Ocniţa (imediat la vest de oraşul amintit), Slătioarele (în aceeaşi arie) şi Slătioara (la sud-vest de
Horezu). Acestora li se adaugă toponimele Săruleşti (comuna Lăpuşata, la cca. 40 km SV de
Râmnicu Vâlcea) şi Păuşeşti-Măglaşi (la cca. 10 km NV de acesta) (fig 1).
Toponimele Slătioara şi Slătioarele reflectă prezenţa unor izvoare sărate, respectiv a unor
bălţi sărate în aria geografică în care se află, în timp ce toponimele Ocniţa şi Ocnele Mari trimit
direct către o activitate comună specifică, îndreptată către exploatarea unor corpuri de sare.
Săruleşti reflectă, de asemenea, o activitate de exploatare sau valorificare a sării miocene din
această arie geografică, realitate întărită de supranumele Măglaşi acordat localităţii Păuşeşti
situată pe cursul Văii Olăneşti. Toponimele amintite mai sus au ca puncte de plecare elementele
lexicale slatină, ocnă, sare şi măglaş dintre care primele trei stau şi la baza unui alt număr de
toponime româneşti risipite pe un spaţiu ce acoperă o mare parte a teritoriului ţării.
Toponimele Ocnele Mari, Ocniţa, Slătioarele, Păuşeşti-Măglaşi sunt grupate într-o arie
situată între Râmnicu Vâlcea şi Băile Govora. Slătioara este plasată la cca. 30 km vest de această
arie, în apropiere de Valea Cerna, iar toponimul Săruleşti (sat al comunei Lăpuşata) se află la cca.
25 km aval pe Cerna faţă de aria cu izvoare sărate de la Slătioara. Dacă aria dintre Rm. Vâlcea şi
Govora este legată de prezenţa unui important corp de sare de vârstă badeniană ce se continuă
spre vest până în zona izvoarelor sărate de la Foleşti (pe Bistriţa), Slătioara poate trăda existenţa
unui facies salifer mai vechi (Miocen inferior).
________________________

181
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2003, Rm. Vâlcea.
În schimb, este mai dificil să se explice prezenţa toponimului Săruleşti cu mult mai la sud
faţă de aliniamentul salin nordic amintit aici, fiind posibilă reflectarea indirectă a unui aliniament
salifer pe linia Galicea-Grădiştea ce cuprinde corpuri de sare sflate la adâncimi destul de mari. În
acelaşi timp, toponimul Săruleşti poate avea legătură cu aliniamentul salin nordic al judeţului
Vâlcea reflectând o (posibilă) variantă de exploatare a sării badeniene a acestuia, fie prin
prelucrarea apei sărate a izvoarelor de la Slătioara, fie ca punct pe un posibil drum al sării dinspre
Ocnele Mari spre sud-vest.
Ocnele Mari, ca numire geografică, este corespunzătoare vechilor exploatări de sare
bulgări ce au o vechime foarte mare, sigur cel puţin din timpul stăpânirii romane în Dacia (106-
275 e.n.). Ocniţa, situată mai spre vest, ar reflecta un nivel de exploatare mai redus datorat poate
în primul rând poziţiei corpului de sare badeniană. Slătioarele, ca denumire, reflectă existenţa în
trecut în zona acestui sat a unor izvoare sărate (sau bălţi sărate mici), cu debite nu prea mari, care
în prezent nu mai pot fi identificate. Astfel de izvoare sărate există, însă, astăzi în zona satului
Lunca, puţin la nord-vest de Ocniţa sau mai spre vest, spre Buneşti, în zona satului Teiuşu.

2. Consideraţii privind poziţia toponimelor vâlcene în context toponimic regional

Slătioarele şi Slătioara, ca denumiri geografice ce reflectă o realitate geologică, sunt
cuprinse într-o arie mai amplă străbătută de râul Olt şi care mai cuprinde toponimele Slătioara
(sat, comună suburbană a oraşului Slatina, pe malul drept al râului Olt), Slatina (oraşul amintit, pe
malul stâng al Oltului), cărora li se adaugă Slătioarele (comuna Băbana) şi Slatina (comuna
Nucşoara), ambele din judeţul Argeş. Se remarcă în acest areal axele Slătioara (VL) - Slătioara
(de Olt), Slătioarele (de Vâlcea) - Slătioarele (de Argeş) şi Slatina (de Olt) - Slatina (de Argeş)
(fig. 2). Într-un areal şi mai extins, la nivelul ţării, se remarcă toponimele Slatina din Banat
(Slatina-Nera, Slatina-Timiş, jud. Caraş-Severin) şi din judeţul Arad (de Criş şi de Mureş). Cu
mult mai departe se află localitatea Slatina din judeţul Suceava. Toponime de tipul Slătioara
(diminutiv de la "slatină") mai sunt cunoscute doar în nordul ţării, în judeţul Maramureş (comuna
Strîmtura) şi în judeţul Suceava (comunele Rîsca şi Stulpicani). Un toponim Slătioarele, în afara
celor amintite, mai este cunoscut în judeţul Ilfov (comuna Jilavele, la NE de Urziceni), în zona
câmpiei Săratei. Alte toponime de tip diminutival sunt şi Slătiniţa (lângă Bistriţa, jud. Bistriţa-
Năsăud) şi Slătinioara (municipiul Petroşani, Hunedoara). Tot o formă diminutivală ar fi şi
toponimul Slătinic (Mare şi Mic, Strehaia, jud. Mehedinţi). Toponimele Slănic ar putea fi
interpretate în acest context ca forme contraste ale variantei Slă (ti) nic, evident prin sincoparea
silabei "ti", aflată în poziţie centrală.
Toponimele Ocnele Mari şi Ocniţa se află oarecum izolate în această parte a ţării faţă de
alte arii în care termenul "ocnă" marchează vechi sau actuale exploatări de sare. Astfel, în aria
subcarpatică putem nota doar toponimul Ocniţa (jud. Dâmboviţa) şi numele oraşului Târgu
Ocna. În rest cele mai multe toponime de acest gen pot fi întâlnite în Ardeal, respectiv Ocna
Sibiului, Ocnişoara, Ocna Mureş, Ocnele Turzii (Durgău), Ocna dejului, Ocna (de Sus, de Jos,
lângă Praid), cărora li se adaugă Ocna Şugatag, în Maramureş.
Săruleştii de Lăpuşata (Vâlcea) au corespondent în localităţile omonime din cuprinsul
judeţelor Buzău şi Ilfov. Alte toponime au ca bază elementul lexical "sar" (sare) astfel încât
putem nota formele Săsari (Prahova), Sărata (cu trei localităţi cu acest nume în Ardeal, jud.
Bistriţa-Năsăud, Cluj, Sibiu), Săraru (Vaslui), Sărăreşti (Budeasa, Argeş), Sărătura (Alba, Satu
Mare), Sărăţel (Bistriţa-Năsăud, Prahova), Sărăteni (Ialomiţa, Mureş - lângă Sovata, Vaslui),
Săratica (Neamţ), Sărătile (Prahova), Săreni (Buzău), Sările (Buzău).
În aria vâlceană cercetată mai putem nota şi prezenţa termenului "măglaş" (lucrător
specializat în ocnele vechi de sare) păstrat în numele toponimului Păuşeşti-Măglaşi.

182
183
Fig. 1

Fig. 2

184
 3. Consideraţii privind etimologia termenilor "slatină", "ocnă" şi "sare"
În mod curent (DEX) se consideră că termenul românesc "sare" ar avea origine latină (sal,
salis), în timp ce "slatină" şi "ocnă" ar fi de origine slavă. Având însă în vedere faptul că originea
acestor lexeme nu poate fi legată decât de spaţiul carpatic, care, spre deosebire de alte zone
învecinate, cuprinde numeroase izvoare sărate sau foarte sărate sau iviri de masive de sare foarte
cunoscute atât de localnici cât şi de locuitorii unor ţinuturi mai îndepărtate.
Având în vedere actualele forme pentru "sare" în spaţiul romanic (sal, salis în latină, sal
în spaniolă şi portugheză) sau pe cele slave (sòli în rusă) şi germane (salz) este de presupus că
forma iniţială pentru sare în spaţiul carpatic era "sal", devenită cu timpul "sar", ce a căpătat în
română cu timpul un "e" final, devenind "sare". Dintr-un probabil derivat salat (=sărat), prezent
azi în forma "salată" (salada în portugheză, salado (=sărat) în spaniolă), s-a ajuns la derivatul
"salatină" (apă sărată) devenit ulterior (prin sincopa primului a), s( )latină. Acest termen, apărut
în ariile carpatice de nord, se păstrează ca atare şi în zilele noastre, cu un conţinut semantic foarte
clar (Transilvania de nord în special şi nordul Moldovei). Din acest spaţiu a trecut în limbile slave
şi în spaţii mai sudice. În Maramureş, în afara unor toponime bazate pe forma "slatină", se
conservă un înţeles arhaic al termenului "ocnă" ce semnifică "izvor sărat", eventual foarte sărat,
cel mai probabil amenajat cu ghizd de lemn. Termenul de "ocnă" în sensul de exploatare într-un
masiv de sare pare a fi astfel ulterior, derivat. Unele toponime actuale, ca de pildă "Ocniţa" (de
Teaca, în Ardeal) şi Ocnişoara (de lângă Blaj), unde există sau au existat izvoare sărate, dar nu
apar iviri de sare şi nu a existat niciodată nici un fel de exploatare de sare bulgări confirmă acest
sens primordial al cuvântului (lexemului) "ocnă" de origine străveche românească. Sintagma
"sărat ocnă" sprijină şi ea foarte bine acest punct de vedere. În acest caz rezultă că "ocnă" sau
"ocniţă" puteau desemna iniţial în întregul spaţiu carpatic un izvor sărat sau foarte sărat şi abia
târziu a ajuns să desemneze, în acelaşi spaţiu, o exploatare de sare. Doar într-un singur caz, Ocna
de Fier (Caraş-Severin), este vorba de o nouă semnificaţie ce are în vedere exploatarea altei
substanţe utile decât sarea, în rest existând termenul de "baie" ce nu a putut fi substituit cu cel de
"ocnă".

4. Originea transilvană a termenilor "slatină" şi "ocnă" în aria saliferă vâlceană

Dacă avem în vedere distribuţia toponimelor româneşti care reflectă poziţia geografică a
faciesurilor salifere din spaţiul carpatic şi activitatea comună de exploatare a izvoarelor sărate şi a
masivelor de sare, precum şi posibila origine străromână, respectiv nord transilvană a termenilor
"slatină" şi "ocnă" (sensul primar), se poate susţine că aceşti din urmă termeni au pătruns în
cadrul sistemului toponimic al spaţiului vâlcean dinspre nord, de-a lungul Oltului, iar nu dinspre
est, de-a lungul arcului carpatic, respectiv de-a lungul ariei de dezvoltare a faciesului salifer
subcarpatic. Cel mai important argument în acest sens îl reprezintă termenul de "saramură" (cu
varianta "salamură"), care este utilizat în exclusivitate în limbajul popular în aria de curbură a
Carpaţilor (în special în Vrancea). Faptul că termenul "slatină" nu a fost utilizat şi nu este
cunoscut în prezent în aria de curbură ne determină să considerăm că cel puţin acest termen a
pătruns, cu înţelesul său, în spaţiul vâlcean pe calea Oltului. Dacă iniţial el a fost utilizat în
special în zona zăcământului de sare de la Ocnele Mari este firesc ca apoi să fi fost folosit pe o
arie mai extinsă, spre vest şi spre est (până în ţinuturi argeşene), dar şi spre sud, sud-est de-a
lungul Oltului.
Aceleaşi consideraţii pot fi avute în vedere în ceea ce priveşte termenul "ocnă", foarte
slab utilizat în cadrul sistemului toponimic subcarpatic (extracarpatic), faţă de aria transilvană,
deşi, faţă de "slatină", rămas un regionalism, acesta a pătruns în limbajul curent, cu mai multe
sensuri.

185
 Concluzii
1. Toponimele vâlcene ce reflectă prezenţa faciesului salifer al Miocenului inferior şi
mediu sunt Ocnele Mari, Ocniţa, Slătioarele, Slătioara, Săruleşti şi Păuşeşti-Măglaşi. Acestea au
ca punct de plecare cuvintele "ocnă", "slatină", "sare" şi "măglaş".
2. Toponimele Ocnele Mari, Ocniţa, Slătioarele, Slătioara, Săruleşti şi Păuşeşti-Măglaşi
reflectă în acelaşi timp şi existenţa unei activităţi de exploatare şi valorificare a sării vâlcene, în
timp ce derivatele termenului "slatină" reflectă doar prezenţa unor izvoare sărate datorate
dizolvării unor corpuri de sare.
3. Aria vâlceană ce cuprinde aceste toponime este inclusă într-o zonă mai largă în care
întâlnim şi alte toponime oltene ce reflectă prezenţa unor manifestări saline (respectiv a sării)
între care se pot număra Slatina şi Slătioara (de Olt), Slătioarele (lângă Piteşti) şi Slatina (de
lângă Nucşoara), zonă în care ar putea fi incluse eventual şi toponimele Sălătruc şi Sălătrucel.
4. Termenii "slatină" şi "ocnă", ce par a avea origine nord-transilvană, au pătruns în
Oltenia dinspre nord, de-a lungul Oltului, pe "Calea cea Mare a Ţării", iar nu de-a lungul zonei
de dezvoltare a faciesului salifer al arealului extracarpatic, dinspre Moldova.

BIBLIOGRAFIE
1.Breban V., 1987, Dicţionar general al limbii române, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti;
2.Comşulea Elena şi colab., 1995, Dicţionar al limbii române (explicativ şi practic), Edit. Vlad et.Vlad,
Craiova;
3.Niculescu Gh., 2003, "Geografia Judeţului Vâlcea - teorie şi practică", vol. III, Edit. Offsetcolor, Rm.
Vâlcea.

Procese geomorfologice actuale în arealul de exploatare a sării - Ocnele Mari (Ţeica)

186
 VALEA OLTULUI - AXĂ DE LEGĂTURĂ ÎNTRE SIBIU ŞI VÂLCEA*

VICTOR VOICU-VEDEA

Cele două oraşe, astăzi puternice centre economice şi demografice, Sibiul, în sudul Transilvaniei şi
Rm. Vâlcea, în nordul Olteniei, vecine administrativ, s-au dezvoltat ca centre polarizatoare la marginea
munţilor, iar legătura dintre ele a fost asigurată prin Valea Oltului.

1. Generalităţi geografice
Valea Oltului este cea mai importantă dintre văile care străbat Carpaţii Meridionali, fiind
singura care-i taie de la nord la sud în întregime, ceea ce-i dă caracterul de vale transversală cu
rol major în asigurarea circulaţiei între Transilvania şi Oltenia, prin care este asigurată, de peste
2000 de ani, legătura între cele două provincii ale pământului românesc, vremelnic despărţite prin
graniţe impuse.
Valea Oltului, în sectorul analizat, se împarte în două sectoare:
- sectorul montan, cuprins între Boiţa şi Cozia;
- sectorul subcarpatic între Cozia şi Băbeni.
a. Sectorul montan se desfăşoară între Boiţa şi Cozia pe o lungime de 60 km şi taie
transversal regiunea muntoasă. Acesta, sub aspect peisagistic şi al trăsăturilor fizico şi
economico-geografice, se împarte în trei subunităţi: Trecătoarea Turnu Roşu, Depresiunea
Loviştei şi Defileul Cozia.
Trecătoarea Turnu Roşu (Defileul Turnu Roşu)
Trecătoarea începe la Boiţa şi ţine până la Câineni, pe o lungime de 17 km.
Sculptată în şisturile cristaline din seria Făgăraş-Lotru, separă culmile Făgăraşului (est) şi
Lotrului (vest). Are aspectul unei văi largi cu versanţii mai puţin abrupţi şi bine împăduriţi,
stabilizaţi, pe care fagul coboară până lângă albia râului. Sectorul străpunge anticlinoriul Făgăraş-
Cibin. Trecătoarea este străbătută de şosea naţională (pe dreapta) şi de cale ferată (pe strânga). Nu
are aşezări omeneşti, ci doar amenajări turistice. În cadrul ei, pe dreapta, se deschide Valea
Lotrioarei cu potenţial turistic.
Depresiunea Loviştei
A doua unitate geografică, Depresiunea Loviştei, se desfăşoară pe 25 km între
Câineni şi Brezoi. Alungită pe 45 km (E-V) ocupă o suprafaţă de 160 km 2 împreună cu Culoarul
Lotrului. Depresiune tectonică, mărginită la sud de falia Brezoi, este sculptată în şisturile
cristaline peste care se găsesc formaţiuni sedimentare din Senonian şi Paleogen, alcătuite din
conglomerate şi gresii grosiere (dezvoltate între Călineşti şi Brezoi, pe dreapta Oltului) depuse în
perioada când a fost bazin sedimentar, funcţionând ca un golf al Bazinului Getic, făcând legătura
între acesta şi Bazinul Transilvaniei. În Miocenul superior apele s-au retras şi a început
modelarea subaeriană, când s-a transformat într-o depresiune intramontană cu aspect deluros.
Relieful depresiunii se prezintă sub două trepte: cea joasă, vatra, fragmentată de ape, cu
aşezări omeneşti, căi de comunicaţie; treapta înaltă (800-850 m), deluroasă, situată la contactul
cu munţii vecini, acoperită cu fâneţe şi păduri. Sub aspect morfometric se caracterizează prin
densitatea fragmentării de 2-4 km/km2 şi cu energia reliefului de 200-250 m. Versanţii sunt
afectaţi de eroziune şi alunecări. Pe conglomerate şi brecie se formează relief pitoresc cu turnuri,
hornuri, abrupturi, ţancuri - Valea Călineşti-Valea Doabra.
După N. Popescu (1972), în Depresiunea Loviştei sunt bine dezvoltate terasele 4, 3, 2, 1
ale Oltului.

_______________________

187
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2003, Rm. Vâlcea.
Astfel, T4 (40-50 m), dezvoltată la Robeşti şi Proieni, este reprezentată printr-un pod larg
şi o frunte abruptă; T3 (25-30 m) are extindere mare la Râu Vadului, Grebleşti, Racoviţa,
Proieni; T2 (10-12 m) se evidenţiază în lungul Oltului, la marginea versanţilor; T1 (2,5-3 m), de
luncă, însoţeşte Oltul în lungul albiei minore, fiind supusă revărsărilor, dar este acoperită şi de
lacurile de acumulare. Oltul are un curs meandrat, iar la confluenţele principale formează
bazinete, cum sunt la Câineni, Balota, Racoviţa, Călineşti, în care sunt concentrate aşezări umane,
terenuri pentru culturi. Depresiunea este sectorul cel mai umanizat: 42 aşezări, căi de
comunicaţie-şosea, cale ferată, poteci spre munţii din jur,terenuri agricole, amenajări
hidroenergetice.
Defileul Cozia
Se desfăşoară pe o lungime de 16 km, între Brezoi şi Cozia, fiind tăiat în gnaisul
ocular de Cozia şi străbate horstul Cozia-Năruţiu. Valea este foarte îngustă ceea ce face ca
şoseaua să aibă viaducte, iar calea ferată mai multe tuneluri. În lungul său este lacul de acumulare
de la Turnu. Vale de un pitoresc aparte, este tăiată între masivele Cozia (est) şi Căpăţânii
(vest).Versanţii sunt instabili şi abrupţi ceea ce necesită amenajări tehnice. Fără aşezări omeneşti
în interior, ci doar unele amenajări turistice, are într-un bazinet depresionar Mănăstirea Turnu.
b. Sectorul subcarpatic
La ieşirea din defileul Cozia, Oltul intră în aria Subcarpaţilor Vâlcii 1 , "formând un culoar
de polarizare a activităţii din aria vecină" şi străbate, de la nord la sud, depresiunea subcarpatică
Călimăneşti-Berislăveşti sculptată în formaţiuni marnoase paleogene. Dealurile din jur sunt
supuse unei intense eroziuni. Valea Oltului se lărgeşte mult, iar la Rm. Vâlcea se dezvoltă într-o
depresiune subcarpatică intracolinară. Aici este situat, a evoluat spaţial şi s-a dezvoltat funcţional
de-a lungul timpului, Rm. Vâlcea - centru urban important al Olteniei subcarpatice -. La sud,
între Rm. Vâlcea şi Băbeni, Oltul se înscrie pe o "arie de afundare structurală, uşor activată în
Cuaternar". Sectorul subcarpatic este bine populat: oraşele Călimăneşti, Rm. Vâlcea şi Băbeni, o
mulţime de aşezări rurale. Are terenuri cu o utilizare complexă, căi de comunicaţie, amenajări
hidroenergetice - Călimăneşti, Dăieşti, Rm. Vâlcea, Râureni, Govora, Băbeni, care se înscriu într-
un peisaj intens umanizat, cu puternice intervenţii antropice.

2. Valea Oltului - axă comercială

Prin axă trebuie să înţelegem "o direcţie" cu mai multe obiective, mai intens circulată,
care se apropie de noţiunile de "direcţie de deplasare", "direcţie de flux" (O. Mândruţ, 1971); are
un sens pozitiv, benefic, pe care se concentrează anumite activităţi, cu influenţe asupra spaţiului
prin amenajări, legături, intervenţii antropice. Din această perspectivă Valea Oltului îşi merită
numele de axă.
De-a lungul timpului, Valea Oltului a funcţionat ca principală axă comercială între
Transilvania şi Oltenia, Muntenia. Negustorii sibieni-saşi, români, iar mai târziu greci stabiliţi la
Sibiu (aromâni) într-o colonie - şi-au trasportat mărfurile sau au adus mărfuri din sud în Ardeal.
Totodată, negustorii vâlceni se îndreptau spre pieţele transilvănene din Sibiu, Mediaş, Sebeş,
Făgăraş.

3. Valea Oltului - axă a transhumanţei

Ciobanii mărgineni din jurul Sibiului au folosit sute de ani Valea Oltului pentru
deplasarea turmelor din locurile de vărare - Munţii Cindrel, Lotru, Făgăraş -, spre cele de iernare
- Bărăgan, Dobrogea, Câmpia Olteniei, Bulgaria -. În lungul său au fost puncte pentru numărat şi
înregistrat turmele, puncte de vamă şi carantină folosite, de altfel, şi pentru activităţile
comerciale.

188
_________________
Limitele sunt după Geografia României, 1992, vol. IV, p. 250.
1

4. Valea Oltului - axă rutieră şi feroviară

Drumul pe Valea Oltului este vechi, de pe vremea dacilor şi romanilor şi până astăzi a fost
folosit pentru legătura dintre Transilvania şi Oltenia; dar nu a fost aşa ca cel de astăzi.
Carol al VI-lea (tatăl Mariei Tereza), între 1717-1719, având nevoie să se deplaseze cu
trupele în Oltenia, l-a lărgit, făcându-l practicabil. După 1739 "Via Carolina" a fost distrusă,
pentru a nu veni turcii în Transilvania. Pe acest drum au circulat diligenţele poştale; se cunoaşte
că în 1829 la Câineni, era o staţie de poştă românească în legătură cu "graniţa austriacească". În
1869 Serviciul de poştă internaţională a fost preluat de poşta română, care a introdus curse de
diligenţe, printre care şi o cursă cu cariola pe ruta Bucureşti-Curtea de Argeş-Rm. Vâlcea-
Câineni-Sibiu. Între 1970-1980 şoseaua a fost modernizată pentru nevoile circulaţiei actuale.
Dar Valea Oltului a fost poartă favorabilă şi pentru calea ferată amenajată în sec. al XIX-
lea. Calea ferată, care trece prin Valea Oltului, începe de la Podu Olt, staţie pe magistrala 2 (M-
2), staţie CFR, care dirijează traficul feroviar spre trei direcţii: Sibiu, Rm. Vâlcea (Piatra Olt) şi
Braşov, realizând legătura cu Piatra Olt (staţie şi nod feroviar) pe magistrala 9. Calea ferată a fost
construită între 1888-1897 pentru a lega căile ferate române cu cele din Imperiul Austro-Ungar,
graniţa fiind la Râu Vadului. A fost realizată de ing. român Mihai Râmniceanu (1852-1915), fiind
"una dintre liniile de munte cel mai bine construite din ţară" (Cebuc A., Mocanu C., 1967, p.
127). Între Podu Olt şi Rm. Vâlcea are 78 km, iar până la Piatra Olt sunt 164 km; denivelarea
între Sibiu (400 m) şi Rm. Vâlcea (190 m) este de 210 m, iar faţă de Piatra Olt este de 245 m. În
lungul ei, având în vedere terenul în care este construită, are numeroase amenajări tehnice
specifice: parapete, poduri, tuneluri etc. Astfel, sunt construite trei poduri - Valea Fratelui,
Proieni şi Dăieşti -, adevărate opere de artă inginerească.
Podul de la Râu Vadului, la hotarul cu judeţul Sibiu, este jumătate din piatră, spre
Oltenia, construit de statul român, iar jumătatea cealaltă din metal, construită de statul austro-
ungar, fiind înspre Transilvania. Podul de la Proieni (1895) este construit în curbă, din patru
tronsoane, fiind, se pare, singurul din Europa care mai rezistă şi este încă în exploatare 1. Lângă el
este acum în construcţie un pod în linie dreaptă. Sunt, de asemenea, construite zece tuneluri - 6
mari, în Masivul Cozia, în cadrul Defileului, şi 4 mici, între Turnu şi Râu Vadului.
Între Podu Olt şi Rm. Vâlcea sunt construite douăzeci de staţii CFR, mai importante fiind
cele de la Câineni, Cornet, Lotru, Călimăneşti, Bujoreni, Rm. Vâlcea. Staţia Cornet serveşte
satele din depresiune; staţia Lotru serveşte aşezările din Valea Lotrului; staţia Călimăneşti -
deserveşte staţiunea; staţia Bujoreni este specializată în traficul de containere; iar Rm. Vâlcea
este un centru feroviar important pe linia descrisă. Funcţia de axă feroviară
s-a dezvoltat după 1918, după Marea Unire, fiind cea mai importantă cale ferată transcarpatică,
prin care s-a făcut legătura între sudul Transilvaniei şi Muntenia-Oltenia. După 1948 s-a construit
cea de pe Valea Jiului, care a preluat o mare parte din fluxul de călători şi mărfuri. Astări linia
201, care leagă linia 2 de linia 9, este străbătută de 14 perechi de trenuri, 1 cu rang de IC (se
observă că nu este nici un accelerat, deşi linia serveşte oraşele Craiova, Caracal, Piteşti, Bucureşti
etc.), iar pe ease desfăşoară intense fluxuri de mărfuri şi călători.

5. Oltul - axă navigabilă

În sec. XVIII şi XIX, pe perioade scurte, Oltul, între Boiţa şi Rm. Vâlcea (dar şi mai
departe), a fost folosit pentru navigaţie, când s-a circulat cu nave speciale cu care s-au transportat
mărfuri diverse. Circulaţia cea mai activă s-a realizat între 1919-1739, când Oltenia a fost
cucerită de austrieci.

189
_________________
1
Este necesar să fie păstrat în peisaj ca monument de artă inginerească.
6. Valea Oltului - axă turistică
Ca axă turistică, Valea Oltului dispune de peisaje pitoreşti, dar şi de un potenţial antropic
bogat. În cadrul ei sunt concentrate numeroase obiective turistice şi dotări turistice şi, totodată,
din ea pornesc trasee turistice spre Munţii Lotru, Făgăraş şi Cozia-Narăţu şi se asigură accesul
spre Valea Lotrioarei, Valea Lotrului.
Obiectivele turistice sunt amplasate fie în localităţi, fie în afara lor, iar distribuirea lor este
pe tot parcursul: Boiţa - turnuri şi fortificaţii medievale, loc istoric, cimitir de eroi din 1916;
Turnul Spart - turn de pază şi resturi de ziduri medievale; Valea Fratelui - vămile austriacă şi
românească, podul de cale ferată din piatră şi fier din 1896; Râu Vadului - depoul CFR din sec.
XIX, care deservea trenurile austriece şi româneşti; Câineni - locul unui pod antic, loc istoric,
monumentul gen. Praporgescu din 1916; Cornet - schit din sec. XVIII, hidrocentrală; Călineşti -
valea cu stâncării în conglomerate şi brecii, cimitir de eroi din 1916; Mănăstirea Turnu; Cozia -
Castrul Arutela, Mănăstirea lui Mircea cel Bătrân, sec. XIV, hidrocentrală; Căciulata - staţiune
balneară; Călimăneşti - staţiune balneo-climaterică, schit, sec. XV, hidrocentrală; Bujoreni -
muzeu etnografic în aer liber al satului vâlcean; Rm. Vâlcea - centru turistic cu biserici, muzee,
casă memorială, loc istoric de la 1848, parc, hidrocentrală, monumente de artă etc.
Pentru turism, Valea Oltului, este echipată cu o bază materială bună: cabane, moteluri,
pensiuni, hoteluri, camping-uri, precum şi cu unităţi pentru intervenţii şi reparaţii auto. Prin axa
Oltului se scurg fluxuri turistice importante din Transilvania spre capitală, dar şi din vest spre
Bucureşti şi litoral.

7. Axa Oltului - în prezent

Astăzi, Valea Oltului este una din cele mai circulate văi transcarpatice atât pentru
transportul intern, cât şi pentru cel internaţional. Prin ea se face legătura cea mai scurtă între
Transilvania şi capitală. Este străbătută de D.N. 7, şosea naţională sau E81 şi calea ferată 201,
care leagă magistralele feroviare 9 cu 2. Pe aceste căi de comunicaţie se formează fluxuri de
mărfuri şi călători în ambele sensuri.
În viitor axa va polariza o circulaţie tot mai intensă. Este necesar să fie electrificată calea
ferată.

BIBLIOGRAFIE
1.Badea L., 1987, Defileul Oltului (Turnu Roşu-Cozia), în Geografia României, vol. III, Edit. Academiei
R.S.R., Bucureşti;
2.Badea L., Rusenescu Constanţa, 1987, Depresiunea Loviştei, în Geografia României, vol. III, Edit.
Academiei R.S.R., Bucureşti;
3.Badea L., Dinu Mihaela, Rusenescu Constanţa, 1992, Subcarpaţii Vâlcii, vol. Geografia României, Edit.
Academiei R.S.R., Bucureşti;
4.Cebuc Al., Mocanu C., 1967, Din istoria transporturilor de călători în România, Edit. Ştiinţifică,
Bucureşti;
5.Mândruţ O., 1971, Axa turistică Oradea-Deva, în vol. Lucrările celui de-al II-lea Colocviu Naţional de
Geografia Turismului, Edit. Sport-Turism, Bucureşti;
6.Mihăilescu V., 1966, Dealurile şi câmpiile României - studiu de geografia reliefului, Edit. Ştiinţifică,
Bucureşti;
7.Petrescu I., 1965, Reţeaua căilor ferate române, Geografia feroviară, Edit. Transporturilor şi
Telecomunicaţiilor, Bucureşti;
8.Popescu N., 1972, Valea Oltului între Turnu Roşu şi Cozia, Bulet. SSG, vol. II (LXXII), Bucureşti.

190
 MUNŢI DE PE TERITORIUL JUDEŢULUI VÂLCEA
ÎN CARE VĂREAZĂ OILE MĂRGINENILOR SIBIENI*

VICTOR VOICU-VEDEA

Este cunoscut că Mărginimea Sibiului, această salbă de sate româneşti de la poalele Munţilor Cindrel
şi Ştefleşti, s-a remarcat ca un important spaţiu al păstoritului, al creşterii animalelor. Această ocupaţie a fost
susţinută şi favorizată de mai mulţi factori: existenţa unui întins spaţiu montan, care a oferit locuri pentru
păşunat; vechi drumuri de vale şi culme prin care s-a făcut transhumanţa; existenţa unor pieţe pentru
desfacerea produselor; oameni disponibili să practice ciobănia.

1. Creşterea animalelor
Creşterea animalelor, ocupaţie străveche a mărginenilor, s-a dezvoltat alături de
agricultură şi alte îndeletniciri. Practicată din vechime, a evoluat continuu, cunoscând o amplă
dezvoltare şi înflorire în sec. XVIII şi XIX. Păstoritul a devenit o ocupaţie de masă, specifică
zonei, fiind o dovadă a permanenţei românilor pe aceste locuri. Saşii, care s-au aşezat lângă satele
românilor, de cele mai multe ori pe pământurile acestora, nu au fost niciodată ciobani.
Păstoritul, ca şi agricultura, sunt rezultatul evoluţiei sociale, iar păstorii, ca şi agricultorii,
au format societăţi de sine stătătoare, care-şi produc cele necesare vieţii; agricultura şi păstoritul
sunt straturile cele mai vechi de viaţă socială şi civilizaţie românească (T. Herseni, 1941).
Ciobănia cere pricepere, iscusinţă, dăruire, de aceea numai o parte din populaţie o
practică, în general bărbaţii, deşi, în unele sate mărginene (Poiana Sibiului, Jina), participă şi
femeile la viaţa şi activităţile de la stână. De creşterea indirectă a oilor este legată, însă, întreaga
familie a mărginenilor din comunităţile rurale.
Viaţa de păstor s-a dovedit mai prielnică îndeletnicirilor spirituale: ciobanii fiind buni
păstrători şi purtători de tradiţie, de cultură populară străveche; ciobanii poartă cu ei cântecele,
obiceiurile, tradiţiile şi le răspândesc prin "comunicativitate"1.
Ciobanul se mişcă într-un spaţiu larg, ales după voinţă, este mobil; ciobanul este perceput
în comunitatea rurală ca "om umblat, care ştie multe". Viaţa ciobanului este, însă, grea; o petrece
lângă turmă, în singurătatea munţilor, a locurilor de păşunat, având grijă de animale, care sunt şi
ele nişte fiinţe cu care comunică şi cărora trebuie să le cunoască nevoile, obişnuinţele, pe care
trebuie să le înţeleagă, să participe la viaţa lor2. Ciobanii au o viaţă socială redusă. Pentru cioban
spaţiul este alcătuit din munţi, drumurile urmate cu oile în jurul stânii şi drumurile
transhumanţei.. Noaptea ciobanul stă de veghe lângă turmă, doarme cu "ochii deschişi", iar ziua
"doarme în băţ".
În cadrul acestor condiţii, segmentul pastoral, ca parte integrantă a vieţii omeneşti are un
mediu favorabil pentru creaţie şi manifestări spirituale, iar sentimentele de dor, jale, urât, sunt
mai puternice, ca un reflex la viaţa izolată, a singurătăţii pe care o impune ciobănia (T. Herseni,
1941).
Mărginenii fac parte dintre românii cu veche tradiţie în creşterea animalelor, în special a
oilor, în care s-au specializat şi s-au remarcat. Dintre păstorii transhumanţi transilvăneni, numai
mărginenii sibieni au avut în proprietate de obşte munţi pe care-şi urcau animalele. Celelalte
grupe de păstori - mocanii, săcelenii, breţcanii, covăsnenii - nu au avut munţi în proprietate, fiind
nevoiţi să văreze în munţii românilor din sudul Carpaţilor (I. Vlăduţiu,1973).
____________________________
1
Comunicativitate = însuşirea de a fi comunicativ, sociabil, care intră uşor în legătură cu oamenii.
2
Ciobanii, în timpul deplasărilor, poartă mieluşeii abia născuţi în cojocul lor, în braţe şi în desagii purtaţi de măgari.
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2002, Rm. Vâlcea.

191
 2. Locuri de păşunat
Condiţiile naturale şi intervenţiile antropice au favorizat formarea unor întinse suprafeţe
cu păşuni şi fâneţe, care constituie baza furajeră pentru creşterea oilor.
În 1998 satele din Mărginimea Sibiului deţineau 18.835 ha cu fâneţe, adică 15,47% din
suprafaţa hotarelor (121.765 ha) şi 21.449 ha de păşuni, adică 17,52% din suprafaţa hotarelor, iar
împreună - fâneţe şi păşuni - au totalizat 33,08% din suprafaţa hotarelor Mărginimii.
Fâneţele fac parte din proprietatea fiecărei aşezări, fiind împărţite pe familii şi gospodării.
În cadrul lor sunt amplasate colibele, sălaşele, grajdurile. Pe terenurile ocupate cu fâneţe se
produce fânul necesar pentru iernatul animalelor. Aici, la fâneţe, fiecare proprietar de animale îşi
construieşte o gospodărie sezonieră: căsuţă (colibă), grajd, coteţe, adăpost pentru fân (şură) şi
amenajează locuri pentru grădină (legume, cartofi etc.). Este o adevărată prelungire şi completare
naturală a gospodăriei din sat (vatră), în hotarul satului departe de vatră.
În ariile cu fâneţe se produce, se recoltează şi se consumă fânul pentru creşterea
animalelor, în anotimpul rece (septembrie-mai). În aria fâneţelor, în unele sate, se poate păşuna
scurt timp, când se urcă şi se coboară cu turmele la munte, fiecare proprietar pe locul lui. Fâneţele
sunt situate între 1200 şi 1500 m altitudine.
Păşunile. Alături de fâneţe, păşunile fac parte din baza furajeră care asigură hrana
animalelor. Sunt folosite cel mai mult în anotimpul verii. Turmele de oi şi animale mari sunt
deplasate la păşuni, adică "urcate la munte" începând din luna mai. Păşunile sunt situate la
distanţe mari faţă de vetrele satelor, acestea fiind cuprinse între 10-20 km, cele mai apropiate de
sate, la 25-30 km, cele de la distanţe mijlocii şi 40-60 km, cele de la distanţe mari, cum sunt
păşunile din Munţii Lotrului (Ştefleşti).
În legătură strânsă cu perioada de vegetaţie are loc şi perioada de păşunat: în jurul datei de
6 iunie se urcă turmele la păşunile situate la 1100 m, iar în jurul datei de 7 iulie se urcă la
păşunile situate la 1700 m altitudine. Durata păşunatului este de 96 zile la prima altitudine şi de
58 zile în păşunea de la limta superioară.
În aria păşunilor sunt situate şi amenajate stânele - gospodării temporare cu caracter
sezonier, la care se desfăşoară activităţi diverse: creşterea şi îngrijirea turmelor, prelucrarea
laptelui, păstrarea produselor lactate, fiind aşadar unităţi de producţie şi unităţi sociale în care
trăiesc şi muncesc ciobanii. Sunt bine organizate şi bine conduse, după tradiţie, după legile
locului, pe bază de încredere.
Stânele sunt organizate pe baza asocierilor de proprietari după criterii diferite, de la sat la
sat: rudenie, vecinătate, prietenii, după proprietari cu oi multe sau oi puţine sau după asociaţii de
gospodării, una pentru vărat şi alta pentru transhumanţă, cum este cazul la Poiana Sibiului şi Jina.
După modul cum sunt urcate oile "la munte" (la stână) se deosebesc următoarele cazuri: le
urcă fiecare proprietar, iar turma se formează la stână, cum se întâmplă la Boiţa, Tălmăcel, Sadu,
Râu Sadului, Tilişca; turma se formează în sat şi este urcată la stână de ciobani, cum se petrece la
Răşinari, Poplaca, Gura Râului, Vale, Sălişte, Rod ş.a.
După felul cum sunt realizate produsele la stână, se întâlnesc următoarele situaţii: fiecare
proprietar îşi pregăteşte produsele, când îi vine rândul să ia laptele (Boiţa, Tălmăcel, Sadu); unde
baciul pregăteşte produsele - telemeaua, caşul, brânza de burduf ş.a., iar proprietarul le ia acasă,
când îi vine rândul sau toamna, sistem acceptat de majoritatea satelor; stâne cu băciţe, unde
fiecare băciţă prepară laptele de la turma proprie; stâna are mai multe turme de oi, dar şi animale
mari (vaci); fiecare turmă are o băciţă, iar la o stână sunt mai multe băciţe, deci mai multe turme
(stână de tip matriarhat). Bărbaţii păzesc turmele, le îngrijesc, iar femeile gospodăresc stâna.
Cazurile acestea sunt tipice pentru satele Jina şi Poiana Sibiului situate pe platforma Gornoviţa a
Munţilor Cindrel.

192
 3. Munţii din judeţul Vâlcea folosiţi de mărginenii sibieni
Munţii, unde sunt organizate şi amenajate stânele, sunt închiriaţi, prin licitaţie, de la
primării, deoarece păşunile sunt proprietate a comunităţii şi nu sunt particulare. Satele mărginene
folosesc păşunile montane din Masivele Cindrel şi Ştefleşti, de pe teritoriul administrativ al
judeţului sau de pe teritoriul judeţului Vâlcea, cu care se învecinează satele. Fiecare sat are acces
şi poate păşuna cu turmele în munţii pe care îi are închiriaţi. Dar, întrucât munţii din judeţul Sibiu
nu sunt suficienţi, mărginenii sibieni, pe baza tradiţiei, folosesc pentru păşunatul din timpul verii
şi munţi de pe teritoriul administrativ al judeţului Vâlcea. Munţii vâlceni, pe care sunt amplasate
stâne ale ciobanilor mărgineni, sunt: Sărăcinu, Balindru, Sfârcaciu, Furnica, Hoteag, Haneş,
Buceci - toţi situaţi în bazinul hidrografic al Lotrului, între creasta principală a Munţilor Ştefleşti
şi Valea Lotrului, pe versantul sudic, bine însorit şi cu păşuni de calitate.
Aceşti munţi au fost folosiţi din perioada când Ducatul Amlaşului, care a funcţionat pe
teritoriul Sibiului între 1336 şi 1484 cuprinzând sate mărginene, avea dreptul de a păşuna în
aceşti munţi din Masivul Ştefleşti în conformitate cu înlesnirile date de domnitorii munteni ai
timpului.
În 1520, hotarul Săliştei, care era cel mai mare sat din Mărginimea Sibiului; fostă parte
componentă a Ducatului Amlaşului, pe baza donaţiei lui Neagoe Basarab, cuprindea Munţii
Haneş, Balu, Tâmpa, Larga, Sărăcinu, Praja - din bazinul Lotrului, pe care în 1743 i-a revendicat
ispravnicul de Vâlcea, dar nu a avut câştig de cauză deoarece mărginenii au invocat hotarul
stabilit de Neagoe Basarab.
În 1998, ciobanii mărgineni foloseau următorii munţi de pe teritoriul vâlcean: Balindru
cu 215 ha de păşuni în care vărează turme din Tilişca; Sărăcinu cu 154 ha (Tilişca); Stricatu şi
Furnica cu 71 ha (Râu Sadului); Hoteagu cu 179 ha (Răşinari); Sărăcinu Mare, Băluţu, Goaţa
cu 1175 ha pentru turme din Poiana Sibiului, satul cu cel mai mare număr de oi din Mărginime;
Buceci cu 254 ha (Sadu, Râu Sadului, Poiana Sibiului); Haneş cu 256 ha pentru turmele din Jina.
Satele din Mărginimea Sibiului au 120 de stâne: 51 stâne sunt în Munţii Cindrel şi 69
stâne în Munţii Ştefleşti (Lotrului), din care 25 stâne sunt amplasate pe versantul sudic, adică în
munţii din judeţul Vâlcea.
Stâne în aceşti munţi au satele următoare: Boiţa în Sterpu; Sadu în Buceci; Râu Sadului
în Furnica, Voineag, Stricatu, Dobrun; Răşinari în Hoteagu; Tilişca în Sărăcin, Balindru; Poiana
Sibiului în Sărăcinu Mic, Mijlociu, Mare, Băluţu, Goaţa, Buceci; Jina în Haneş.
În concluzie, iată cum, după secole, prin tradiţie, munţii de pe versantul sudic al
Ştefleştilor (Lotrului) sunt folosiţi de ciobanii mărgineni împreună cu oierii vâlceni din satele
vecine judeţului Sibiu.

BIBLIOGRAFIE
1.Herseni T., 1941, Probleme de sociologie pastorală, Inst. de Şt. Soc. al României;
2.Vedea-Voicu V., 1998, Mărginimea Sibiului - studiu de geografie rurală, Edit. Universităţii "L. Blaga",
Sibiu;
3.Vlăduţiu I., 1973, Etnografia românească, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti;
4.* * *, 1985, Mărginenii Sibiului. Civilizaţie şi cultură populară românească, Edit. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.

193
 MUNŢII LOTRULUI – PUNTE DE LEGĂTURĂ
ÎNTRE ROMÂNII AŞEZAŢI PE AMBII VERSANŢI*
GHEORGHE STANCIU, OCTAVIANA STANCIU

Pământul românesc, spunea P.P Panaitescu „este ca o cetate în faţa stepei”. Clădirea
acestei acestei ţări este şi ea întocmai ca o mare cetate, cu părţile componente: la mijloc este
donjonul (Transilvania) „Un brâu de munţi ocoleşte precum zidul o cetate, toată această ţară”
(Bălcescu), apoi vin coborând treptat dealurile împădurite şesul şi şanţurile de apă. „Pământul
locuit de români” are o structură armonioasă în marginile sale, având toate formele de relief,
coborând de la centru spre mare, ceea ce a contribuit la formarea unui popor unitar ca limbă şi
cultură!
În „Istoria Românilor din Dacia Traiană”, A.D. Xenopol consideră că Munţii Carpaţi
sunt „pricina hotărâtoare a dezbinării politice a românilor”.
Carpaţii, însă n-au depăşit poporul român; dacă maghiarii au cucerit Transilvania în sec.
XI şi s-au oprit la Carpaţi, aceasta înseamnă că au apărat o parte a neamului nostru, dar n-au
contribuit nicidecum la această cotropire.
Există în Europa munţi care alcătuiesc o graniţă etnică (de ex. Alpii şi Pirineii, care separă
Austria de Italia şi, respectiv, Franţa de Spania. Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul Munţilor
Apenini din Italia şi Balcanii din Bulgaria. Concluzia este că numai munţii care fac cumpăna
apelor reprezintă un zid despărţitor între naţiuni.
Apele prin drumul deschis de ele sunt căi de legătură între ţinuturi.
Carpaţii, Munţii Apuseni nu fomează o cumpănă a apelor, un zid despărţitor. Ei sunt
străbătuţi de ape. România are un sistem de râuri centrifugale; apele curg de la mijloc spre
margine. Prin pasurile Carpaţilor Moldovei străbat prin Ardeal: Trotuşul, Oituzul şi afluenţii
Bistriţei.
Pragul Carpaţilor Munteniei este trecut de Buzău, Olt şi Jiu; Munţii Apuseni sunt
străbătuţi sau înconjuraţi de Mureş, Crişuri şi de Someş.
Putem spune dar, că ţara românească este o unitate, deşi este tăiată de munţi, pe la
mijlocul ei, munţi care nu împiedică legăturile între românii aşezaţi pe ambele versante.
Mai mult, Transilvania este sâmburele unităţii noastre naţionale. Aici şi-au avut reşedinţa
regii daci şi legaţii romani, aici Mihai Viteazul s-a încoronat ca domn al Unirii şi tot aici Regele
Ferdinand s-a încoronat ca rege al tuturor românilor.
Invocând supoziţia istorică avem convingerea că dacă Transilvania n-ar fi fost cucerită de
maghiari unirea românilor s-ar fi făcut din evul mediu aşa cum s-au unit francezii, englezii,
spaniolii.
Deoarece ţările de dincoace de Carpaţi, Moldova şi Ţara Românească se înfăţişează ca o
aşezare în colţ, cu o îngustă linie de contact între cele două ţări, aşezarea lor geografică a
favorizat formarea a două state feudale, un dualism politic românesc. Între Moldova şi Ţara
Românească nu există nici o vale de legătură, sistemele lor de apă sunt divergente şi în această
privinţă o unitate între aceste două ţări nu era favorizată de aşezarea lor geografică.
Revenind la Munţii Lotrului, până la construirea şoselei de pe Valea Oltului „Via
Carolina” 1717-1722, drumurile de legătură între Voineasa şi celelalte regiuni ale ţării se făceau
peste munte, după cum arată harta Olteniei întocmită de Frederich Schwanz.

_______________________

194
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2000, Rm. Vâlcea.
Aceste drumuri erau prin Malaia spre Polovragi şi Horezu, peste muntele Voineşiţei spre
Sibiu, un altul de-a lungul Lotrului până la Brezoi şi de acolo, ocolind muntele „Foarfeca” spre
Rm. Vâlcea.
Despre legăturile cu Transilvania vorbeşte Hrisovul din 2 ian. 1505 prin care Radu cel
Mare întăreşte Mănăstirea Cozia, Vama de la Genune, Câinenii de astăzi.
O parte a documentului se referă la „lotrenii care vor fi negustori şi vor purta
cumpărături din ţara domniei mele sau de la unguri, toţi lotrenii să plătească vamă sfintei
mănăstiri, pentru că pe acel om care nu va plăti vama sfintei mănăstiri [ …] cât este [şi] ceea ce
se cuvine, pe un asemenea om astfel să ştie că-l vom pune în ţeapă la vad.
Din text rezultă clar că locuitorii aşezaţi în satele de pe râul Lotru (nu a existat nici un sat
cu acelaşi nume), dispuneau de importante resurse economice, care le permiteau să facă comerţ,
atât cu localităţile din ţară, dar mai ales cu cele din Transilvania, contribuind la menţinerea
legăturilor economice şi spirituale între românii aşezaţi pe ambele versante. În plus, profitând de
aşezarea favorabilă, foloseau din plin potecile munţilor, drumurile pe care păstorii transilvăneni
îşi aduceau turmele de suhaturi, fără să plătească vamă.
Construirea între 1717-1722 a şoselei de pe Valea Oltului „Via Carolina”, a deschis
locuitorilor de pe Valea Lotrului să comunice pe un drum direct şi mult mai uşor cu restul
Olteniei şi cu Transilvania.
De menţionat că după încetarea stăpânirii austriece asupra Olteniei, 1739, Voineasa şi
celelalte sate de pe malul drept al Oltului, aşezate între Cozia şi Câineni, revin din punct de
vedere administrativ la Plaiul Loviştei, jud. Argeş.
Tot acum are loc un conflict de frontieră, între Ţara Românească şi Austria, declanşat de
către marele paharnic Sandu Bucşenescu, care în calitate de ispravnic al jud. Argeş constată că 13
munţi de pe Lotru şi anume: Voinecescu, Bucegii, Dobrume, Oteagu, Stricatul, Furnica,
Bolintele, Hanesul, Groapele, Steaja, Goaţa (Gonţea), Sărăcinul şi Balul … „fiind lângă hotarul
Ţării Ungureşti ierea împresuraţi de unii saşi de la Cetatea Sibiului stăpânindu-se de către
dânşii în multă vreme de ani, încât rămaseră tocmai ca un pământ de Ţară Ungurească” (Este
vorba de stăpânirea Olteniei de către Austria 1716-1739).
Aşa cum arată el însuşi în testamentul făcut la 15 aprilie 1760 pentru schitul Berislăveşti
„… eu cu truda, cu osteneala şi cheltuiala mea am umblat, am cercetat şi am descoperit aceşti
munţi. Şi cu multă silinţă şi nepreget am luat munţii din stăpânirea saşilor de la Cetatea
Sibiului”.
Întradevăr, după sept. 1741, împuternicit de către Mihai Racoviţă, Sandu Bucşenescu
întreprinde cercetări găsind copia după Hrisovul din 9 iunie 1520, al lui Neagoe Basarab, care
stabilea hotarul dintre Ţara Românească şi Transilvania, pe care o citeşte în divan. După aceea
„… cu mare sârguinţă, strângând mulţi oameni, atât din pământul ţării, cât şi din Ţara
Ungurească, cu toată cheltuiala lui mijlocind între dregătorii Cetăţii Sibiului, au fost adus pe
acei saşi la hotar. Şi mergând cu toţii după semnele copiei, dovedindu-să munţii că sunt ai Ţării
Româneşti, s-au lăsat saşii aceia de stăpânirea lor”.
Tot în această perioadă, 1743, se desfăşoară ultima fază a conflictului dintre moşnenii din
Malaia şi Voineasa pe de o parte şi cei din satul Ciocadia (jud. Gorj) de cealaltă în disputa pentru
stăpânirea munţilor Repezile-Părăgânosul şi Fratoşteanu aşezaţi în hotarul de sud-vest al
Voinesei. Domnul ţării constată că cei din Ciocadia se foloseau de un hrisov care fusese falsificat.
Un alt munte pe care moştenii Voinesei şi-l disputau cu locuitorii din Gorj, de data aceasta
cei din satul Cernădia, a fost Mănăileasa. Din porunca lui Constantin Cehan Racoviţă, 1795
părţile s-au împăcat stăpânind muntele pe din două. De menţionat că în această perioadă în satul
Voineasa s-au stabilit familii de români din Transilvania, „ungureni” care şi-au părăsit locurile

195
natale, determinaţi de exploatarea naţională. Deosebit de mulţi au fost cei veniţi odată cu
călugărul Sofronie (care se spune că au populat cincizeci de sate din Ţara Românească şi cu
călugărul Nicodim, care a condus mişcarea înainte de Sofronie, iar în 1763 era egumen la
Mănăstirea Berislăveşti.
Catagafria rusească (Felmareşalul P.A. Rumianţev a ocupat Principatele, 1739-1744), din
1773-1774, înregistrează pe Ion Ungureanu, iar studiile de etnografie şi folclor constată
identitatea portului şi a obiceiurilor locuitorilor de aici cu cele ale locuitorilor din mărginimea
Sibiului.

Studiile de onemistică constată şi ele existenţa în Voineasa a unor familii care după nume
sunt originare din Transilvania ca: Ianoş, Mohanu, Cofaru, Cruciatu, Comşa, Droc, Tara etc.
Legăturile cu Transilvania erau foarte strânse. O carte de judecată din 3 iunie 1773 în
pricina dintre Ana lui Vusan Vanga şi Lazăr Mihăilă se arată că acesta din urmă, din Voineasa, a
fost cioban în Transilvania.
Ciobanii transilvăneni îşi păşunau oile pe golurile munţilor, luîndu-le în arendă pentru
perioada de vară de la Sf. Constantin (21 mai), până la Sf. Mărie Mică (15 septembrie).
Aceşti arendaşi pentru a-şi asigura suhatul pe timp mai îndelungat, cu o arendă fixă, ca să
nu fie expuşi la surprize păgubitoare, găsind pe alţii instalaţi în locurile angajate de ei, atunci
când soseau cu oile de la baltă, încheiau cu proprietarii golurilor nişte acte speciale de
„prinsoare”, pe termene lungi – până la 30 de ani.
Sub aceste titluri le avansau proprietarilor la necesităţi, sume uneori importante la care
mai adăuga anual câte o sumă mai mică şi produse în natură.
Un munte intrat odată în „prinsoare” nu mai putea fi înstrăinat de către proprietari sub
nici o formă, în afară de moştenire. Dacă la termenul respectiv proprietarii muntelui nu puteau să
restituie banii „prinsorii” termenul se prelungea pentru o altă perioadă. Din punct de vedere
juridic, „prinsoarea” – un obicei al pământului foarte vechi, nu era o vânzare propriu-zisă, nici o
ipotecă, ci o zălogire care dădea posibilitatea proprietarului de a răscumpăra muntele dacă
restituia banii la termen.
Astfel de „prinsori” au fost încheiate de locuitorii din Voineasa cu multe familii din
Transilvania, cea mai lungă după datele cunoscute de noi, fiind cea încheiată cu familia Horşa din
Săliştea Sibiului, care a durat, după cum rezultă din actele depuse într-un proces de la 1779 până
în 1866.
Legăturile cu ardelenii sunt nu numai de natură financiară, ci şi de rudenie. Unii ungureni
însurându-se în Voineasa, unde-şi întemeiază familii şi gospodării. La aceste legături face aluzie
şi o scrisoare nesemnată din 23 iunie 1838.
„Multă sănătate dumneavoastră fraţilor din satul Voineasa, vediţi de grăit-au zapizele
sorocite cu d-amănuntul şi bună dreptate, ca să nu o lăsaţi păgubitoare din cele ce au fost, de pe
urma răposatului, (…) să faceţi cum aţi găşî cu cale că (îţi) e şi pomană şi fiţi şi lu[i] D-zeu”.
Legăturile economice şi spirituale cu românii din Transilvania sunt atestate de existenţa
„nedeilor” – serbări populare specifice zonelor de munte, dovedind în acelaşi timp că Munţii
Lotrului au constituit o punte de legătură între populaţiile aşezate pe ambele versante ale lor.
Aceste serbări se desfăşurau pe locuri de confluenţă a plaiurilor, având în trecut şi rolul de
târguri şi chiar contractări de căsătorie.
Locurile de întâlnire a păstorilor carpatini, din acea zonă erau: Nedeia, Obârşia Lotrului,
Rânca, Poiana Muierii, Şureanu. Cu timpul ele au devenit simple serbări populare, iar altele s-au
retras în localităţi păstrând caracterul de târguri, cum este cazul celui de la Nedeia, care s-a mutat
la Polovragi şi „Învârtita dorului” la Vaideeni, serbări care au loc şi în zilele noastre.
În momentul de faţă această tradiţie se mai păstrează încă la Obârşia Lotrului în ziua de
Sânziane (24 iunie), Polovragi în ziua de Sf. Ilie (20 iulie), Rânca şi „Învârtita dorului” de la

196
Vaideeni (19 iunie), unde folclorul din 3 judeţe: Vâlcea, Sibiu şi Gorj îşi disputau întâietatea prin
cântece şi jocuri populare şi unde locuitorii satelor de pe Valea Lotrului, în special Voineasa şi
Malaia, nu lipsesc. Se mai păstrează şi azi, dar într-o nouă formă, caracterul schimburilor
economice. Creşterea exploatărilor forestiere pe Valea Lotrului, constituirea unei fabrici de
cherestea la Brezoi, a făcut să crească numărul lucrătorilor. Sunt aduşi muncitori din alte părţi, în
special românii de Transilvania. Astfel, în 1892 au fost aduşi 100, iar în 1893, 200.
Dintre transilvăneni, o parte se stabilesc definitiv în Voineasa.
De menţionat că intrarea României în primul război mondial a stârnit în rândul
locuitorilor din Voineasa un mare entuziasm, transilvănenii care nu renunţaseră la cetăţenia
austro-ungară o fac imediat, mulţi dintre ei înrolându-se voluntari în armata română şi
contribuind prin jertfa lor la realizarea Marii Uniri din 1918.
În concluzie, putem spune că omul în societate crează istoria în cadrul geografic în care
trăieşte. Iar Munţii Lotrului, ca de altfel, Munţii Carpaţi n-au constituit un zid despărţitor între
românii aşezaţi pe ambele versante. Mai mult, Carpaţii au constituit „coloana vertebrală a
formării poporului român şi a limbii române” oferind adăpost în vreme de restrişte, apărându-l
de toate năvălirile şi vicisitudinile istoriei.

BIBLIOGRAFIE
1.Băcilă C. Ioan, 1926, Oltenia sub austrieci un document cartografic, în Arh. Olteniei, III, nr. 13, mai-
iunie, pag. 238;
2.Bulat T.G., 1925, Contribuţii documentare la Istoria Olteniei, sec. al XVI-lea, al XVII-lea, al XVIII-lea
Rm. Vâlcea, pag. 19;
3.Bulat T.G., 1926, O hartă a Olteniei în timpul ocupaţiunii austriece, (1718-1739), în Arh. Olteniei, V,
nr. 25-26, mai – august, pag. 177, vorbeşte despre harta ataşată la broşura „Auraria romano-dacia, una cum
Valachiae cis Alutanae” etc. de Samuelis Kâlescri de Keresser tipărită în 1780, în care figurează plaiul Loviştea
separat cu 9 localităţi;
4.Donat Ion, 1937, Hotarele Olteniei în iulie-decembrie, pag. 238;
5.Ionaşcu Ion, 1934, Acte şi însemnări relative la boierul muntean Sandu Bucşenescu (+ 1960), în Arh.
Olteniei XIII, nr. 74-67, iulie-decembrie, pag. 332-333;
6.Ionaşcu Ion, 1934, Acte şi însemnări relative la boierul muntean Sandu Bucşenescu (+ 1970), în Arh.
Olteniei XIII, nr. 74-67, pag. 332;
7.Ionaşcu I., 1941, Ieromanahul Nicodin în Ţara Românească, în „Omagiu prof. I. Lupoş”, Bucureşti,
pag. 365-386;
8.Maior G., 1903, Valea Lotrului, pag. 80, Bucureşti;
9.Meteş Şt., 1971, Emigrări româneşti din Transilvania în sec. al XIII-lea, XX, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti,
pag. 155;
10.Popa Costea Ş., 1926, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1730), Edit. Academiei, Bucureşti, R.S.R.,
pag. 123, nota 267 în Arh. Olteniei, V 27, sept. Oct., pag. 341. 352;
11.Panaitescu P.P., 1969, Introducere în istoria culturii româneşti, pag. 24, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti;
12.Vasilescu A. Al., 1926, Registrul tuturor localităţilor cuprinse în harta Olteniei lucrată de Friedrich
Schwarez şi terminată în 1723, în Arh. Olteniei, V, 27 sept.-oct. Pag. 341, 352;
13.Vasiliu V.V., 1936, Documente privitoare la muntele Mănăileasa Gorj, în Arh. Olteniei, XV, nr. 82-83,
ian.-iunie, pag. 138, publică documentul cu această lectură a datei, dar în această perioadă era domn Alexandru
Moruzzi (vezi istoria României în date, Buc., Edit. Enciclopedia română, 1971, pag. 456), Documentul fiind emanat
într-una din cele două domnii ale lui Constantin Racoviţă (1753-1756) şi (1763-1764), mai propabil în prima;
14.* * * Arh. St. Vâlcea, Documente istorice Vâlcea, Donaţie Comşa Vasile, doc. nr. 3 original, hârtie
(inedit);
15.* * * Arh. St. Vâlcea, fond Tribunalul judeţului Vâlcea, dosar 7339/1902 n.p. (inedit);
16.* * * Arh. St. Vâlcea, Documente istorice, Donaţia Comşa Vasile, doc. nr. 31, original (inedit);
17.* * * Arh. St. Vâlcea, fond Prefectura Jud. Vâlcea, dosar nr. 22/1892, f. 37 şi dosar 21/1893, f. 36.

197
 REGIUNI ISTORICO-GEOGRAFICE ŞI "ŢĂRI"
(Probleme şi aspecte preliminare)*

OCTAVIAN MÂNDRUŢ

Lucrarea evidenţiază regiunile istorico-geografice existente din cele mai vechi timpuri pe actualul
spaţiu al României.

1. Regiunile istorică-geografice
Se observă foarte frecvent că utilizarea în mass-media a diferitelor denumiri referitoare la
regiunile istorico-geografice cuprinde anumite elemente generalizatoare sau reducţioniste, care
modifică sensibil conţinutul iniţial al acestora. Prin puterea de penetrare a informaţiilor din mass-
media în rândul populaţiei, există posibilitatea unei reale deformări a înţelesului corect al acestora
sub raportul extensiunii şi, uneori, şi al denumirii.
Pentru teritoriul ţării noastre există o opinie generalizată conform căreia regiunile istorico-
geografice sunt: Transilvania (Ardeal), Ţara Românească (Muntenia), Moldova, Maramureş,
Crişana, Oltenia, Bucovina, Banat, Dobrogea; acestea au înţelesuri a căror semnificaţie a fost
conturată în timp şi par a fi realităţi nu numai istorice, ci şi ale timpurilor prezente.
Există însă, foarte frecvent, multiple confuzii asupra denumirii lor şi, mai ales, asupra
extensiunii lor teritoriale.
1.1. Transilvania este o regiune istorico-geografică suprapusă, în linii mari,
unităţii geografice denumită Depresiunea Colinară a Transilvaniei, la care se adaugă bazinele
superioare ale Mureşului şi Oltului (Depresiunile Giurgeu - Ciuc şi spaţiul montan adiacent
acestora). Se subînţelege că şi partea estică a Carpaţilor Apuseni (bazinele Arieşului, Ampoiului
şi Someşului Mic) ar aparţine Transilvaniei, precum şi zona Haţeg - Strei, zona Barcău şi
regiunile montane marginale din sud.
Această accepţie relativ generalizată extinde foarte mult acest termen asupra unor areale;
chiar dacă au făcut parte dintr-o anumită unitate administrativă, sunt, din punct de vedere
geografic, "altceva".
Elementul de reper în definirea Transilvaniei îl constituie ideea că acest teritoriu se află
situat "dincolo de Silvania" (adică "trans" - Silvania). Rezultă din această optică originară a
numelui, importanţa deosebită a unităţii teritoriale situată "înainte de Transilvania", adică a
Silvaniei.
Se consideră că termenul de Ardeal, care ar acoperi teoretic aceeaşi unitate teritorială de
natură istorico-geografică, este mai vechi şi anterior venirii locuitorilor care au ajuns în
Transilvania.
Faţă de accepţiunea redată mai sus (Depresiunea Transilvaniei şi bazinele superioare ale
Mureşului şi Oltului), includerea zonelor Haţeg-Strei şi estul Carpaţilor Apuseni (Munţii
Apuseni) reprezintă o extensiune care nu are justificare decât prin intenţia de a îngloba areale cât
mai largi sub denumirea de Transilvania.
În acest sens, partea de est a Munţilor Apuseni (bazinele Arieşului şi Ampoiului) ar trebui
să fie considerată geografic şi spaţial ca porţiuni ale Transilvaniei. Originalitatea şi coerenţa
interioară a spaţiului Carpaţilor Apuseni organizaţi în jurul Masivului Central al Bihorului (de
unde denumirea mai adecvată a acestora de "Masivul Bihor") nu pot favoriza o astfel de
interpretare, această regiune reprezentând o entitate diferită de întinsa arie depresionară din estul
ei (Depresiunea Transilvaniei), cu o personalitate geografică distinctă.

198
_______________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2003, Rm. Vâlcea.
Chiar dacă în mod frecvent se consideră arealul Carpaţilor Apuseni ca parte a
Transilvaniei, acest lucru (chiar dacă are o anumită consecvenţă istorică), nu reprezintă o realitate
de natură istorico-geografică.
Ne aflăm în faţa unor regiuni distincte: Transilvania (pentru spaţiul definit anterior) şi
Bihor (pentru spaţiul Carpaţilor Apuseni).
De altfel, acest lucru rezultă şi din interpretarea pe care putem să o acordăm regiunilor
situate "dincolo de Silvania" (adică Transilvania), care se află situate în partea de SE a acesteia şi
nu în partea de sud, unde se află Masivul Bihor.
1.2. Ţara Românească este considerată, în general, teritoriul situat între Carpaţi şi
Dunăre, fiind sinonim cu denumirea de Valahia (termen utilizat şi de Emm. de Martonne, 1907).
Partea de vest a Valahiei se numeşte Oltenia (sau "Valahia Mică"), iar partea de est, situată la est
de Olt, se numeşte Muntenia. În legătură cu termenul de Muntenia, există o neconcordanţă
aparentă între această denumire, care evocă un teritoriu montan sau submontan, şi caracterul
orizontal al celei mai mari părţi a reliefului. După cum a demonstrat I. Conea (1965), denumirea
ţării provine de la locuitorii coborâţi în zona de câmpie din spaţiul mai înalt situat spre nord, care
este un spaţiu "montan" ca aspect general, fiind însă predominant submontan ca poziţie
geografică (este vorba despre zona subcarpatică, unde au existat, de altfel, şi primele două
capitale ale Ţării Româneşti, Câmpulung şi Curtea de Argeş, precum şi a treia capitală, situată în
proximitatea zonei deluroase, Târgovişte).
Valahia reprezintă numele tradus al termenului de România, utilizat în cancelariile Evului
Mediu, prin care se înţelegea teritoriul locuit de valahi (adică de români). Există deci, o anumită
echivalenţă între Valahia şi România, termenul de "ţară" (pentru Ţara Românească) neexistând ca
atare. Rezultă de aici o oarecare poziţie privilegiată a Valahiei faţă de celelalte teritorii româneşti,
de unde poate o anumită şansă în stabilirea capitalei comune şi un anumit aer provincial pentru
celelalte regiuni. De altfel, prin sintagma carpato-danubiano-pontic se înţelege o optică
preponderent "valahă" a spaţiului geografic românesc.
1.3. Moldova are o extensiune şi înţeles, care, în general, este perceput în mod
corect. Extensiunea teritorială este mai mare decât a părţii situată actualmente pe teritoriul ţării
noastre. Originea denumirii are la bază un termen, care denumea spaţiul statului feudal iniţial
situat între cursul mijlociu al Moldovei şi Siret (unde erau situate capitalele iniţiale Siret, Baia,
Suceava). Legenda care stabileşte o corelaţie între Maramureş şi Moldova are o semnificaţie care
subliniază geneza statului feudal iniţial după modelul Maramureşean.
1.4. Maramureş este o denumire, care chiar dacă are o sursă livrescă în sec. XIII,
sugerează o apropiere între aceasta şi radicalul "mara", probabil originar.
Maramureşul istoric se întinde dincolo de Valea Tisei (pe teritoriul Ucrainei), constituind
o unitate regională, care, în decursul istoriei, a avut şi o anumită coerenţă de geografie umană.
Denumirea de Maramureş este folosită în paralel şi aproape de suprapunere cu termenul de
Marmaţia.
1.5. Crişana nu reprezintă o regiune istorică propriu-zisă, ci mai mult o regiune
livrescă acordată teritoriului străbătut de cele trei Crişuri. Denumirea este relativ recentă, a fost
generalizată după realizarea statului naţional unitar român (1918) şi ea este menită să acopere un
teritoriu situat în vestul ţării care, în acelaşi timp, nu este nici Transilvania, nici Maramureş, nici
Banat, ci, pur şi simplu, teritoriul străbătut de Crişuri (Crişana). În sens larg, prin acest termen se
înţelege şi faţada vestică a Carpaţilor Apuseni.
1.6. Banatul este o unitate regională prin care se înţelege, în linii mari, spaţiul
situat între Mureş, Dunăre şi Tisa (deci şi partea care este pe teritoriul Serbiei, denumit Banatul

199
sârbesc). El cuprinde şi spaţiul montan (denumit, prin comparaţie cu regiunile joase, mai întinse,
"Banatul montan") situat în est (extremitatea vestică a Carpaţilor Meridionali şi partea de vest a
Munţilor Poiana Ruscăi). Denumirea este veche (sec. XIII) şi are o anumită semnificaţie legată de
o formă de organizare teritorială şi, implicit, de reşedinţa acesteia.
1.7. Oltenia este considerată acea parte a Valahiei situată "dincolo de Olt" în
raport cu o persoană situată la est de Olt, adică în Muntenia şi, mai precis, în partea acesteia unde
se află situată capitala. Este o denumire relativ recentă, dar tinde să-şi găsească o anumită
legitimitate şi o diferenţă specifică faţă de restul Ţării Româneşti.
1.8. Bucovina desemnează acea parte situată în nordul Moldovei, care a fost un
timp sub administraţie austriacă. Denumirea sa provine de la întinderile pădurilor de fagi, care se
desemnau cu apelativul de "bucovină".
1.9. Dobrogea este teritoriul dintre Dunăre şi Mare, continuat spre sud pe teritoriul
Bulgariei. Se consideră că are la bază un antroponim, dar este posibil să aibă o origine mai veche
decât presupusul personaj cu un nume similar şi un sens mai greu de precizat.
În afara acestor entităţi regionale "clasice", agreate în mod aproape generalizat de oamenii
de ştiinţă şi opinia publică, există anumite regiuni care au o legitimitate cel puţin similară, origini
istorice precise şi îndepărtate, dar care au, în general, dimensiuni mai mici şi nu au beneficiat de
o mediatizare livrescă. Este vorba despre entităţile istorico-geografice Vrancea, Zarand, Haţeg,
Silvania şi, poate, alte regiuni mai greu de susţinut (Bihor, Loviştea, Oaş, Bârsa, Tutova, Chioar).
1.10. Vrancea, prin poziţia pe care o are, la contactul dintre Moldova, Muntenia şi
Transilvania (deşi este considerată o parte a Moldovei), prin caracterul original al trăsăturilor de
geografie umană, prin specificul etnografic şi cultural, reprezintă o certă unitate teritorială, care a
existat o lungă perioadă de timp "în afara istoriei", într-o existenţă cu certe elemente de autarhie,
tradiţie şi autoorganizare teritorială (I. Conea, 1982).
1.11. Zarand, un termen relativ ignorat în ultima perioadă de timp, a avut o largă
utilizare şi o semnificaţie majoră în decursul istoriei. Termenul are la bază un radical indo-
european (sau chiar mai vechi), păstrat până astăzi într-o formă nesufixată (asemănător formei
Vrancea), ceea ce îi atestă vechimea foarte mare. Prin Zarand se înţelege Depresiunea
Zarandului, spaţiul montan înconjurător (Munţii Zarandului şi Codru Moma), precum şi Valea
Crişului Alb, până în zona Hălmagiu. Mult timp, centru coordonator al Zarandului, localitatea
omonimă (în prezent comună) a avut, de asemenea, o anumită importanţă, fiind însă înlocuită din
punct de vedere funcţional de oraşul Arad.
1.12. Haţeg, entitate istorico-geografică suprapusă depresiunii cu acelaşi nume (cu
influenţă şi asupra ariei montane înconjurătoare) este aparent considerată o parte a Transilvaniei,
dar are elemente specifice de locuire umană, care o fac în mod neîndoielnic distinctă de aceasta.
Se află situată într-o zonă de interferenţă a trei regiuni istorice (Transilvania, Muntenia, Banat),
dar în interiorul nucleului provinciei romane Dacia. Caracteristicile sale de geografie umană
(Popa N., 2000) permit conturarea ei ca o unitate teritorială disjunctă.
1.13. Silvania are un sens şi o semnificaţie specială în raport cu teritoriul situat
"dincolo de Silvania" (Transilvania), care permite individualizarea ei ca entitate teritorială
distinctă. Din punct de vedere geografic, ea are o deschidere funcţională clară spre Câmpia
Someşului, cu care realizează o unitate de tip regional (integrată). În interiorul său există anumite
diferenţieri teritoriale (Sălaj, Meseş, Crasna), care îi reduc aparent din omogenitate.

2. Regiuni elementare de geografie umană (ţări)

Conceptul de "ţară" are mai multe înţelesuri (Cocean P., 1997), astfel:
 Teren orizontal, arabil, cultivat, situat de obicei în regiuni colinare şi reprezentând
complementul economic (agrar) al aşezărilor umane (denumirea este legată de "terre" - pământ,
cu sensul de "teren de lucrat", "sol");

200
  O unitate de geografie umană cu o anumită coerenţă culturală, etnografică şi
folclorică, relativ bine individualizată;
 O entitate teritorială cu un anumit caracter politic, administrativ şi de
autoorganizare socială, care a stat la baza formării unor state feudale şi a provinciilor istorico-
geografice;
În acest sens "ţările" sunt unităţi teritoriale mai mici decât provinciile istorice "clasice".
Redăm în continuare lista acestor ţări asupra cărora există o opinie aproape generalizată:
2.1. Ţara Maramureşului cuprinde Depresiunea Maramureşului şi munţii care o
mărginesc; în nord, dincolo de Tisa, se întâlneşte cealaltă parte a ceea ce s-a numit "Maramureşul
istoric".
2.2. Ţara Chioarului (sau simplu "Chioar" cuprinde zona deluroasă situată între
aliniamentul "montan" Prisnel-Preluca, râul Someş şi Depresiunea Baia Mare.
2.3. Ţara Lăpuşului se suprapune Depresiunii Lăpuşului şi are o numită coerenţă
culturală şi socială.
2.4. Ţara Năsăudului este situată în partea de sud a Munţilor Rodnei, fiind
străbătută de Someşul Mare; are un specific uman evident şi caracteristici etnofolclorice
cunoscute;
2.5. Ţara Dornelor este axată pe Depresiunea Dornelor, un teritoriu inclus
Bucovinei, dar situat la intersecţia mai multor regiuni istorice (Bucovina, Moldova, Transilvania,
Maramureş).
2.6. Ţara Bârsei are o delimitare teritorială clară, ocupând compartimentul vestic
al Depresiunii Braşovului.
2.7. Vrancea este atât o "ţară" (denumită uneori "Ţara Vrancei"), cât şi, mai mult
decât atât, o adevărată regiune istorico-geografică (Conea I., 1984), echivalentă taxonomic
regiunilor "clasice", chiar dacă este mai mică în ceea ce priveşte întinderea şi chiar dacă aparent
este considerată că aparţine Moldovei.
2.8. Ţara Făgăraşului, conturată în spaţiul geografic al Depresiunii Făgăraş.
2.9. Ţara Amlaşului, aparent mai puţin evidentă, are o anumită tradiţie istorică; se
suprapune zonei depresionare Apold-Sălişte.
2.10. Loviştea ("Ţara Loviştei" este una dintre cele mai bine conturate "ţări" sub
raport spaţial, cu o profundă identitate naturală, toponimică, istorică şi umană (Conea I., 1934).
2.11. Ţara Almăjului ("Almăj") este bine evidenţiată, suprapunându-se
Depresiunii Almăjului (Bozovici) ca unitate naturală.
2.12. Haţeg ("Ţara Haţegului"), interesantă şi complexă sub raportul geografiei
umane (Popa N., 2000) este, asemenea Vrancei, un teritoriu de triplă contingenţă între Banat,
Oltenia, Transilvania, deşi aparţine Transilvaniei şi o unitate teritorială similară ca vechime şi
ordine taxonomică regiunilor istorice "clasice".
2.13. Zarand ("Ţara Zarandului") ocupă teritoriul care geografic se defineşte prin
Depresiunea Zarandului, la care se adaugă zona Hălmagiu. Denumirea foarte veche (de radical
pre-indoeuropean) sugerează o entitate teritorială cu origini îndepărtate (Mândruţ O., 1977).
2.14. Ţara Beiuşului se suprapune Depresiunii Crişului Negru (sau a Beiuşului).
2.15. Silvania ("Ţara Silvaniei") este un teritoriu cu o anumită omogenitate umană
dată de substratul ei (Dealurile Silvaniei) şi denumirea sugestivă, integratoare (Silvania).
2.16. Ţara Oaşului, care cuprinde depresiunea cu acelaşi nume dar şi spaţiul
montan conex (Munţii Oaş), are o puternică coeziune umană internă, dată de caracteristicile
locuitorilor (oşeni).
2.17. Ţara Moţilor pare a se identifica foarte bine noţiunii de "ţară" prin relief,
caracterul "închis" şi omogenitatea umană.

201
 La aceste "ţări" relativ "clasice" şi acceptate se pot adăuga şi altele, care chiar dacă nu au
specificaţia respectivă ("ţară") au o anumită coerenţă interioară şi o specificitate asemănătoare
acestora.
Acestea sunt: Mărginimea Sibiului, Ţinutul Pădurenilor, Ţara Giurgeului (studiată ca
entitate economică de C. Szwizewski, 1980), Trei Scaune, Ciuc, Ţinutul Bârgăului, zona
Câmpulung - Obcinele Bucovinei, Tutova, Ţara Severinului şi poate şi altele.
Dintre aceste entităţi istorico-geografice cu semnificaţie de "ţări" considerăm că anumite
areale pot fi interpretate într-o formă mai apropiată de sensul lor originar.
Acestea sunt într-o primă instanţă: Vrancea, Silvania, Zarand şi Haţeg; în afară de
aceste entităţi teritoriale ar putea intra în discuţie, sub aspectul semnificaţiei regionale,
toponimele Bihor şi Loviştea (chiar dacă are dimensiuni reduse).
Alte regiuni (Argeş, Muscel, Romanaţi, Caraş etc.) nu au semnificaţia asumată de "ţară",
dar sugerează o coloratură de geografie umană specifică.

BIBLIOGRAFIE

1.Apolzan Lucia, 1987, Carpaţii tezaur de istorie. Perenitatea aşezărilor risipite pe înălţimi, Edit.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti;
2.Berindei I., 1977, Ţara Beiuşului, în vol. Câmpia Crişurilor, Crişul Repede, Ţara Beiuşului, col.
Cercetări în Geografia României, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti;
3.Cocean P., 1997, Ţara (The Land) - typical geographical region of Romania, Revue Roum, de
géographie, tom. 41, Edit. Academiei, Bucureşti;
4.Cocean P., 2002, Geografie regională, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca;
5.Conea I., 1935, Ţara Loviştei. Geografie istorică, Imprimeria Naţională;
6.Conea I., 1993, Vrancea, Edit. Academiei, Bucureşti;
7.Giurcăneanu Cl., 1988, Populaţia şi aşezările din Carpaţii Româneşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti;
8.Ilieş Al., Pâle Luminiţa, Filimon Cl., 2000, Ţările Crişene: Ţara Zarandului şi Ţara Beiuşului
(particularităţi etnoconfesionale în sec. XX), Terra, XXX (L), nr. 1, CD Press, Bucureşti;
9.Mihăilescu V., 1936, România (Geografie fizică), Edit. Socec, Bucureşti;
10.Naum Tr., 1967, Piemonturile din Ţara Dornelor, AUB - Geol. - Geogr., XVI, 1, Bucureşti;
11.Oancea D., 1979, Despre ţară şi ţări, SCGGG, XXVI, Bucureşti;
12.Posea Gr., 1962, "Ţara Lăpuşului". Studiu geomorfologic, Edit. Academiei, Bucureşti;
13.Popescu N., 1990, Ţara Făgăraşului. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei, Bucureşti;
14.Popa N., 2000, Tipuri de aşezări în Ţara Haţegului, Edit. Brumar, Timişoara;
15.Rus D., Bott Rozica, 2000, Ţara Lăpuşului, Edit. Corvin, Deva;
16.Swizewski C., 1980, Ţara Giurgeului. Studiu de geografie economică, în Cercetări în Geografia
României, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti;
17.Tudoran P., 1983, Ţara Zarandului, Edit. Academiei, Bucureşti;
18.Velcea I., 1964, Ţara Oaşului, Edit. Academiei, Bucureşti.

202
 Cascada Apa Spânzurată - Valea Latoriţei
SIMBOLURI ALE STATORNICIEI ROMÂNEŞTI*

ION GAVA

Lucrarea evidenţiază, dacă mai era necesar, câteva simboluri ale statorniciei româneşti pe
meleagurile judeţului Vâlcea.

1. Introducere
Fiecare punct locuit pe glob este o oglindă pentru istoria lumii. Este oglinda unui trecut
care încântă, uimeşte şi impune respect, care, stratificat în timp, a devenit prezent. Pretutindeni,
insesizabil şi nevăzut, te urmăreşte Homo faber, măreţ şi neobosit, căci, cum observa Sofocle,
"există mai multe miracole-n lume, dar cel mai mare-ntre toate este OMUL".
Judeţul Vâlcea este doar o frântură din universul de trăire, simţire şi gândire umană. În tot
cuprinsul său piatra şi pământul cântă cu glas de istorie. Oriunde te-ai afla pe aceste locuri este cu
neputinţă să nu-ţi rătăceşti paşii pe cărări de istorie. Fiecare loc înseamnă trudă şi geniu, trecut şi
prezent, tradiţii şi cultură, într-un cuvânt civilizaţie.

2. Rezultate
"Multe şi minunate lucruri are de văzut călătorul în Vâlcea"- exclamă entuziast
Alexandru Vlahuţă. Marele scriitor n-a fost nici primul şi nici ultimul din cei dăruiţi cu vocaţia de
a privi şi de a înţelege lumea. Pentru că nu este cu putinţă să călătoreşti fără a privi sau chiar să
priveşti fără a vedea. Călători care să pornească la drum cu bucuria de a cunoaşte nu au fost prea
mulţi în secolele trecute. Alexandru Odobescu se numără printre primii. El a făcut în 1860 o
călătorie prin judeţele Argeş şi Vâlcea, lăsând însemnări interesante despre monumentele
istorice. Academia Română prezintă lucrarea lui Ion Alessandrescu "Dicţionar geografic al
judeţului Vâlcea", publicată în anul 1883. La începutul secolului al XX-lea apar mai multe lucrări
importante în care se fac referiri la frumuseţea vibrantă şi copleşitoare a peisajului vâlcean şi a
monumentelor judeţului: Nicolae Iorga publică lucrarea "Drumuri şi oraşe din România" (1904),
Alexandru Vlahuţă editează "România pitorească" (1908), Teodor Bălăşel scrie lucrările
"Monografia Râmnicului şi Noului Severin" şi "În munţi şi mănăstiri" (1906), Atanasie
Mironescu publică "Istoricul Eparhiei Râmnicului Noului Severin" (1906) ş.a. Treptat,
cunoaşterea istorico-geografică şi etnografică a judeţului se dezvoltă şi se diversifică. Un loc
aparte printre ultimele scrieri îl ocupă lucrarea lui Valeriu Anania "Cerurile Oltului", editată în
anul 1990, o sinteză de imagine şi cuvânt scrisă din nevoia unei viziuni integratoare asupra
istoriei şi culturii poporului român.
În această constelaţie, salba de ctitorii din arcul subcarpatic al Vâlcii formează nu numai
o centură de fortăreţe, ci şi locuri-simbol ale credinţei şi statorniciei noastre la Dunăre şi în
Carpaţi, unde, noi românii, suntem singurul popor european latin şi ortodox.
Prin "Ţara de Sus" a Olteniei, pe vestitul drum al sării, al oierilor şi olarilor, "frumosul
drum în curmezişul Olteniei", cum îl numeşte Ion Simionescu, locurile sacre se numără cu zecile.
În comuna Buneşti, atestată documentar la 11 ianuarie 1500 printr-un hrisov emis de Radu cel
Mare, pe culmea dealului Ocniţei se află schitul Titireci (astăzi aparţine de Ocnele Mari), vechi
de la 1597. În Stoeneşti, sat menţionat documentar începând cu anul 1507, se află schitul
Jgheaburi durat în munţi într-un cadru natural încântător. Ctitoria este atribuită legendarului
Negru Vodă. Fundaţia actuală datează din vremea lui Matei Basarab.

_______________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2002, Rm. Vâlcea.

203
 Pictura a fost efectuată în anii 1827-1828 de Ilie din Teiuş-Buneşti. Pe muntele Buila, la
cca 7 km de satul Bărbăteşti, se află schitul Pătrunsa ridicat la 1735-1740 de vestitul cărturar
râmnicean Climet, pe locul unuia din secolele XV-XVI. Pictura datează din anul 1806 şi a fost
realizată de o echipă de zugravi, în frunte cu Ioan de la Ocnele Mari. În zonă se află şi schitul
Pahomie construit în anul 1684, cum rezultă din pisania actuală.
Există părerea că Pahomie este Barbu Craiovescu, ctitorul Bistriţei, care în anii 1519-
1520, când reclădeşte mănăstirea dărâmată de Mihnea cel Rău în 1509, zideşte şi acest lăcaş în
amintirea faptului că în pustietatea muntelui, în drumul ce-l căuta spre Sibiu, şi-a găsit salvarea
împreună cu însoţitorii săi. Despre existenţa schitului vorbeşte un document de la 1793, când
Alexandru Moruzzi întăreşte sihăstriilor de aici unele scutiri, şi unul din 1798 din vremea lui
Constantin Hangerii.
Depresiunile subcarpatice au jucat un rol însemnat în istorie. De mai toate se leagă câte un
episod important din trecutul nostru. La poalele Munţilor Căpăţânii, pe Valea Bistriţei boierii
craioveşti au ridicat un lăcaş de cult înainte de anul 1491. Prima atestare documentară a
Mănăstirii Bistriţa datează din 16 martie 1494, din timpul domniei lui Vlad Călugărul. Ctitorul
principal este banul Barbu Craiovescu, care spre sfârşitul vieţii s-a călugărit. În anul 1497, el a
adus aici moaştele Sfântului Grigore Decapolitul de la Constantinopol. În forma actuală
mănăstirea există din timpul domniei lui Gheorghe Bibescu (1842-1848). Pictura bisericii a fost
realizată de Dumitru şi Chitrop, conduşi de meşterul Dobromir. La refacerea picturii a lucrat şi
Gheorghe Tattarescu (1855). Tabloul votiv îl înfăţişează pe ctitor, însoţit de mai multe personaje.
Tot Barbu Craiovescu a ridicat şi Bolniţa din apropiere, în 1520. Aici i se păstrează portretul în
pictura iniţială, alături de soţia sa, jupâneasa Neagoslava.
Pe muntele cu acelaşi nume, la 840 m altitudine, se află Arnota, unde îşi doarme somnul
de tihnă domnitorul Matei Basarab. Ctitoria, plină de toată frumuseţea, cum observă Nicolae
Iorga, a fost clădită la 1633-1635. Este menţionată într-un act din 11 iulie 1636. Pictura a fost
realizată în 1644 de Stroe din Târgovişte. Constantin Brâncoveanu a refăcut lăcaşul şi a
reamenajat şi fântâna din apropiere. Piatra de pe mormântul voievodului este o realizare de
excepţie a sculptorului transilvănean Elias Nicolai, expresie a spiritului baroc în Ţara
Românească. Inscripţia constituie un preţios document istoric: "Aici zace Matei
Basarab...voievod al Ţării Româneşti, bărbat înţelept, îndurător şi milostiv...niciodată biruit, ci
biruitor, învingător prin multe biruinţe, purtător de victorii, preaslăvit, înfricoşător duşmanilor,
prietenilor de folos, îmbogăţitor al ţării sale, cel ce, cu multă bogăţie şi întru toate îndestulat, în
lina pace a domnit douăzeci şi trei de ani, a adormit...în cinstite bătrâneţi în anul...1654". Pictura
redă portretele lui Matei Basarab, vornicului Danciu, tatăl voievodului, mort la Alba Iulia în
1599, şi adus la Arnota în 1646, al lui Preda Brâncoveanu, nepotul lui Matei Basarab şi ale altor
rude dintre Craioveşti şi Brâncoveni.
În ansamblul fundaţiilor din această vreme şi din această zonă, Mănăstirea Hurez se
detaşează atât prin dimensiunile şi însemnătatea ei, cât şi prin legătura directă pe care o are cu
târgul Hurezilor, unitate urbană promovată tocmai de Brâncoveanu, care a aşezat aici şi un grup
de olari şi, se pare, şi un grup de ţesători de covoare care să facă faţă nevoilor mănăstirii,
celorlalte ctitorii din zonă, curţilor boiereşti şi curţii domneşti.
Mănăstirea Hurez, principala ctitorie brâncovenească este, în acelaşi timp, şi cea mai
mare construcţie monastică din Ţara Românească. Situată la poalele munţilor, pe apa Romanilor,
a fost construită ca o cetăţuie şi înconjurată de schituri într-o zonă în care viaţa curgea mai lin, la
depărtare de hotarul Dunării. Mănăstirea a fost concepută astfel încât să răspundă unui program
cu funcţii multiple: lăcaş de cult, focar de cultură, model pentru viaţa spirituală a ţării, palat
domnesc, necropola domnească.

204
 Ansamblul hurezan cuprinde cinci părţi: incinta mănăstirii, având în centru biserica,
bolniţa, ctitorie a doamnei Marica, schitul Sf. Ştefan ctitorie a lui Ştefan Brâncoveanu, fiul
domnitorului, schitul Sf. Apostoli şi schitul Sf. Ioan. Construcţia ansamblului s-a făcut între anii
1690-1706. Biserica mare a mănăstirii a fost înălţată între 1691-1693 după un plan asemănător
celui al Mănăstirii Argeşului. La ridicarea acestei construcţii au contribuit Manea - vătaful
zidarilor, Istrate - vătaful lemnarilor, Vucasin Caragea - meşter pietrar. Pictura a fost realizată de
meşteri iscusiţi din şcoala ce s-a constituit aici, şi anume, de Constantin, Preda, Nicolae şi
Ianache.
Domnitorul a transformat mănăstirea în stavropighie, instituţie autonomă atât faţă de
Mitropolia din Bucureşti, cât şi de Patriarhia din Constantinopol.
În pictura de la Hurezu, în amplul tablou votiv în care sunt înfăţişaţi ctitorii Constantin
Brâncoveanu cu doamna Marica şi cei 11 copii, apar înaintaşi şi rude din neamul Basarabilor şi
al Cantacuzinilor, în total 43 de personaje, un adevărat arbore genealogic menit să proiecteze în
trecut ascendenţa şi legitimitatea voievodului.
Horezu - un mormânt mai puţin transformat în istoria Ţării Româneşti. În dimineaţa zilei
de 15 august 1714, la Istanbul, lângă strălimpezimea înşelătoare a Cornului de Aur, s-a petrecut
cea mai cumplită tragedie din istoria domniilor române: sacrificiul Brâncoveanului. Va fi auzit
bătrânul domn clopotele ctitoriilor sale bătând sărbătoarea Maicii Domnului? Căci în clipa când
sultanul a făcut semnul de groază al morţii, voievodul le-a strigat celor găsiţi să moară: "Fiţi
viteji, fiii mei! Am pierdut tot ce am avut, măcar sufletele să ni le mântuim!". Sub ochii părintelui,
au trecut din viaţă în moarte Constantin, cel care ar fi fost să-i fie urmaş, Ştefăniţa, Radu,
Mateiaş, care nu împlinise 14 ani. Apoi...
Mănăstirea Hurez este exemplul care pune cel mai bine în evidenţă gustul pentru artă şi
personalitatea ilustrului său ctitor. Este reprezenatarea materială a Brâncoveanului, autoportretul
lui zidit în roca dură, fără de moarte.

BIBLIOGRAFIE

1.Anania V., 1990, Cerurile Oltului, Rm. Vâlcea;

2.Badea L., Rusănescu Constanţa, 1970, Judeţul Vâlcea, Edit. Academiei, Bucureşti;
3.Florea M., 1974, Drumuri şi condeie, Edit. Sport-Turism, Bucureşti;
4.Iancu M., 1975, Leagăne şi vaduri carpatice, Edit. Albatros, Bucureşti;
5.Iorga N., 1981, Istoria românilor prin călători, Edit. Eminescu;
6.Marinoiu C., 1987, Itinerare vâlcene, Edit. Sport-Turism, Bucureşti;
7.Miclea I., Florescu R., 1989, Hurezi, Edit. Meridiane;
8.Niculae V., 1982, Ctitoriile lui Matei Basarab, Edit. Sport-Turism, Bucureşti;
9.Simionescu I., 1971, Colţuri din ţară, Edit. Albatros, Bucureşti;
10.Vlahuţă A., 1965, România pitorească, E.P.L., Bucureşti.

205
 Popas în comuna Vaideeni - Vâlcea
COLONIA RUDARI, O COMUNITATE PLINĂ DE TRADIŢII*

EMILIAN IONESCU, LUCIAN MARINESCU

Aspectele socio-economice, religioase şi istorice prezentate în această lucrare se doresc o încercare de

identificare a particularităţilor populaţiei de rudari, din punct de vedere al structurii sociale, al stratificării în
interiorul societăţii româneşti, al ocupaţiilor specifice acestei etnii şi, nu în ultimul rând, al rolului şi locului
acesteia în cadrul poporului român.
Analiza acestor elemente socio-economice de bază, legate de trăsăturile specifice acestei etnii, are o
importanţă bine definită şi un rol major în trasarea imaginii corecte şi concrete a rudarilor din municipiul
Drăgăşani.

1. Introducere
Municipiul Drăgăşani este al doilea oraş ca mărime din judeţul Vâlcea, iar sub aspect
geomorfologic se situează în marea unitate „Podişul Getic“, teritoriu străbătut de două cursuri de
apă permanente, de râul Olt şi pârâul Pesceana.
Localitatea este strâns legată de activitatea de bază ce se desfăşoară în această zonă şi
anume - cultura viţei-de-vie - fiind cunoscută în ţară şi peste hotare de „Podgoria Drăgăşanilor“,
importanţa economică şi turistică fiind dată de specificul vini-viticol.
Podgoria Drăgăşanilor, în mod neîndoielnic, a avut cea mai mare bătaie în trecut.
Începuturile ei se pierd undeva în neguroasa perioadă a stăpânirii geto-dacilor de către romani cu
mai bine de două milenii în urmă. Este un trecut despre care ne vorbesc vestigii şi legende.
Podgoria Drăgăşani a constituit unicul loc sigur pentru refugiul familiilor boierilor craioveni.
Pe plaiurile din jur, în case sau cule, se adăposteau soţiile, copiii şi bătrânii în timpul
invaziilor turceşti. De trecutul istoric se leagă şi câteva monumente de cultură:
- Biserica Târgul Drăgăşani, în jurul căreia s-au dat luptele între panduri şi turci în
1821, fiind demolată după Primul Război Mondial, pe acelaşi loc ridicându-se catedrala oraşului;
- Biserica Sfântul Ilie, monument de cultură zidită a treia oară în 1834;
- Ruinele castrului roman Rusidava sau „Cetatea Domnului de Rouă“, descoperită
în Momoteşti la circa 150 m de şoseaua naţională pe dreapta Oltului;
- Muzeul cu specific vini-viticol, piesele colectate fiind expuse în trei secţii: secţia
viticolă, secţia artă şi secţia arheologie;
- Casa ce găzduieşte expoziţia memorială Gib Mihăescu.
Faima de care s-a bucurat, condiţiile naturale prielnice, au dus la existenţa unui interes
major în ceea ce priveşte locuirea acestor meleaguri.

206
 Aşa s-a întâmplat şi cu înfiinţarea comunităţii de rudari, este adevărat izolată în nord-estul
municipiului în apropierea râului Olt.

2. Rezultate
Condiţiile impuse de factorii economici şi naturali au orientat această comunitate să se
stabilească în Lunca Oltului. Însuşi termenul de rudar a fost definit de lingvişti ca locuitor din
preajmă sau curăţitor de prunduri. Comunitatea de rudari a fost formată în Lunca Oltului la
începutul sec. XX din aproximativ 10 familii veniţi din zona Slatina în urma unor inundaţii.
Această alegere, a zonei de luncă, a fost făcută nu întâmplător, ci datorită resurselor forestiere
existente în zăvoaiele Oltului, în special plută, activitatea de bază a acestora fiind cioplitul în
lemn.

________________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2003, Rm. Vâlcea.
Este de remarcat faptul că de la 10 familii, cu aproximativ 40-50 persoane, în 50-60 de
ani, această comunitate a ajuns la 150 de familii cu aproximativ 450 de locuitori.

Se remarcă un spor natural deosebit de ridicat, care a dus la creşterea numărului populaţiei
de aproape 10 ori într-un timp relativ scurt. Această creştere spectaculoasă a avut loc, în primul
rând, datorită indicelui de natalitate foarte ridicat până în anul 1990, fiecare familie având peste
5-6 copii, unele ajungând la 10-12 copii.
De remarcat este faptul că, la Recensământul populaţiei şi aşezărilor omeneşti din anul
2002, comunitatea de rudari nu şi-a declarat etnia, ci s-au declarat români. Astfel, cu toate că la
baza acestei etnii stau limba, graiul comun, obiceiurile, tradiţiile culturale proprii, se observă
tendinţa psihică de trecere în rândul populaţiei majoritare (tab. nr. 1).

Tabelul nr. 1 - Structura etnică a municipiului Drăgăşani

la recensământul din anul 2002

Anul 2002
Naţionalitate Nr. persoane din Ponderea din totalul
total populaţiei %
Total nr. pop. 20783 100,00
Români 20537 98,28
Rromi 220 1,06
Germani 6 0,33
Maghiari 6 0,33

Privind structura etnică a populaţiei municipiului Drăgăşani la recensământul din anul

2002, se observă că ponderea cea mai însemnată, peste 98%, o deţine populaţia română, reieşind
o omogenitate deosebită a populaţiei majoritare.
Dintre minorităţile existente, cea mai însemnată pondere o deţin rromii, cu aproximativ
1,06%, iar celelalte minorităţi, ce trăiesc în municipiu, deţin o pondere extrem de mică: 0,33%
germani şi 0,33% maghiari.
Până în anul 1970, rudarii se ocupau cu prelucrarea lemnului de plută din care făceau
albii, postăvi, trocuri, linguri, fuse, scaune etc., după care s-au încadrat lucrând în diferite unităţi
de producţie.

207
 Înainte de 1944, rudarii trăiau în bordeie şi toţi erau analfabeţi. După anul 1944, copiii
rudarilor erau transportaţi zilnic, pentru şcolarizare, la şcoala din Piaţă cu ajutorul căruţelor şi
uneori, cu ajutorul unui autocamion. Acest lucru fiind anevoios, s-a hotărât crearea unei şcoli în
colonie. Ea funcţionează începând cu anul 1948-1949.
Până în anul 1953, inclusiv, şcoala a funcţionat în casa rudarului Mitală Păun, pe timp
rece, iar pe vreme caldă cursurile se făceau în aer liber. Şcoala s-a construit în anul 1953, din
cărămidă, acoperită cu ţiglă. În primii ani de la înfiinţarea şcolii, elevii erau mobilizaţi cu multă
greutate de învăţători, mulţi dintre ei stând fugari pe marginea Oltului. După anul 1960, treptat,
elevii s-au deprins cu învăţătura şi disciplina ajungând să termine 8 clase şi şcoli profesionale, o
mare parte din ei lucrând în industrie.
Având un venit constant, reuşesc să-şi construiască case cu 2-3 camere din bolţari sau
cărămidă arsă făcută de ei, cu lumină electrică, mobilă şi televizoare.
După anul 1990, odată cu trecerea la o economie de piaţă, când sectorul industrial al
municipiului a trecut la restructurări masive, situaţia socială din colonie a devenit tot mai
îngrijorătoare.
Această stagnare economică a fost agravată de împărţirea inechitabilă a pământului şi
implicit a veniturilor, rudarii neavând în proprietate decât curtea casei.
Aflaţi la limita sărărciei, recurg la activităţi extreme cu mare risc, aceste activităţi
rezumându-se, în cea mai mare parte a lor, la pescuitul în acumularea hidrocentralei de la
Drăgăşani.
Peştele a devenit alimentul de bază al rudarilor, dar şi sursa principală de venit.
Îngrijorător este faptul că această activitate este privită de autorităţi ca braconaj, iar
conflictele dintre organele abilitate şi rudari nu au întârziat să apară.
Aceştia au ajuns să fie hăituiţi şi bătuţi chiar de trupele speciale, fiind în pericol în orice
moment. S-a ajuns la o situaţie extrem de tensionată, în care singura speranţă de supravieţuire a
rudarilor se năruie pe zi ce trece.
Aceste probleme socio-economice au implicaţii şi în procesul de învăţământ, având din ce
în ce mai multe abandonuri şcolare, frecvenţa elevilor la cursuri fiind tot mai redusă, o bună parte
din copiii de rudari venind la şcoală numai spre a beneficia de cecurile pentru alocaţie.
Un lucru îmbucurător ar fi acela că încet, încet, se revine la activitatea lor tradiţională şi
anume cioplitul lemnului executând: linguri, fuse, scaune sau diferite obiecte artizanale, pe care
le valorifică în bâlciuri, târguri şi pieţe.
Cu toate problemele pe care le au, rudarii au păstrat cu sfinţenie tradiţiile etniei, cea mai
importantă manifestare fiind „Gurbanul“, ce are loc de două ori pe an de Sfântul Gheorghe şi de
Înălţare, ocazii în care rudarii se veselesc, joacă şi dansează, iar fiecare familie sacrifică câte un
animal.
Această sărbătoare a Gurbanului, specifică numai acestei etnii, aparţine numai rudarilor
„rotari şi albieri“ şi, potrivit unor specialişti, care s-au ocupat de această sărbătoare, este
împrumutată de la turci. Gurban, este un dar oferit ocazional lui Dumnezeu într-o anumită
împrejurare, spre deosebire de ofrandele permanente consacrate.
Această ofrandă se făcea la sărbători mari, la nunţi sau când cineva s-a înstrăinat de mult
sau când cineva scapă de la un pericol mare.
În această comunitate, toţi rudarii la „Gurban“, la mielul fript, când îi rup căpăţâna, spun
următoarea rugă:

„Voi sfinţilor,
Milostivilor,
Veniţi dulci ca mierea
Şi lin ca apa

208
 Şi aduceţi-vă aminte de (se spune un nume)
Şi daţii snaga
Şi putere şi virtute
În oasele şi în corpul lui
Că el va prăznicii din an în an
Pre un berbece gras
Cu un cuptor de pâine
Cu o butie de vin „Amin!“

Această rugă se zice de trei ori, iar după aceea se termină cu cuvintele:
"Ce-au urat ăi bătrâni să fie deplin!
Ce ie-n casă să trăiască,
Ce-i afară să izvorască!"

Terminându-se aceste cuvinte, se mănâncă din acest miel (numai cu mâna, stând în
picioare), iar în acest timp fiecare dintre ei îşi pun la ureche o ramură verde „simbolul primăverii,
al renaşterii şi al fertilităţii“.
Aşa cum am văzut, această comunitate de rudari, nu a renunţat la tradiţia lor etnică, dar în
acelaşi timp, au ştiut să se integreze în cultul ortodox, legându-se de sărbătorile foarte importante
din calendarul ortodox: Paşte, Înălţare, Sf. Gheoghe.
Aşadar, din acest motiv, ei s-au integrat în viaţa religoasă a oraşului Drăgăşani.
Activitatea preotului în mijlocul lor nu a lipsit nici o perioadă, încercându-se ca ei să fie activi,
mereu la viaţa bisericii. Preotul este văzut de către aceştia ca o transpunere pe Pământ a puterii
divine, care să dezlege toate legăturile malefice care se fac între aceştia.
Preotul s-a bucurat de un respect foarte pronunţat, văzând în acesta cu adevărat un
element de sfinţenie, o parte din divinitate, iar disputa cu acesta le-ar aduce îndepărtarea şi
mustrarea din partea divinităţii.
În ultimii cincisprezece ani, influenţa cultelor neo-protestante, şi-a pus amprenta şi asupra
oraşului Drăgăşani, iar cea mai importantă categorie, care a împărtăşit aceste culte, au fost
comunităţile de rudari şi ţigani.
Avându-se în vedere neajunsurile materiale, numărul crescut de membrii ai unei familii şi,
nu în ultimul rând, ajutorul material consistent în schimbul aderării lor la aceste culte, trecerea
aceasta s-a făcut foarte rapid şi a fost inevitabilă.
În ciuda faptului că această colonie din oraşul Drăgăşani s-a caracterizat, de-a lungul
timpului, ca fiind o comunitate conservatoare, atât în privinţa aspectului etnic, cât şi al celui
religios, în ultimii ani, acest conservatorism a fost înlocuit de o atitudine aberantă în privinţa
acceptării cultelor neoprotestante, 10% din numărul de locuitori, după o statistică recentă,
împărtăşesc aceste culte, restul locuitorilor rămânând în continuare creştini ortodocşi. Mai exact,
din 450 locuitori, 16 locuitori sunt adventişti de ziua a şaptea, care sărbătoresc ca zi de odihnă
sâmbăta, iar 20 locuitori adventişti de duminică, care ţin, ca şi creştinii ortodoşi, duminica.

Concluzii
Datorită acestui handicap religios s-a încercat să se amelioreze această situaţie prin
prezenţa în mijlocul lor a unui locaş de cult ortodox (în primăvara anului 2000, s-a amenajat într-
o sală de clasă din localul şcolii o capelă ortodoxă cu hramul Sf. Gheoghe, care era foarte
necesară).
Prin bunăvoinţa unor oameni sensibili faţă de această comunitate de rudari, prin sprijinul
unor sponsori, prin grija bisercii şi, nu în ultimul rând, a acestei comunităţi, în primăvara acestui

209
an (2003) s-au început lucrările la un lăcaş de cult ortodox foarte mult dorit de către ei,
încercându-se pe toate căile să rămână şi în continuare consecvenţi tradiţiei ortodoxe.
Trecându-se peste toate aceste neajunsuri materiale, problemele sociale care există, se
remarcă faptul ca această comunitate de rudari rămâne integrată foarte bine, atât în viaţa
religioasă, cât şi în viaţa socială a municipiului Drăgăşani.
Majoritatea rudarilor frecventează şcoala - grădiniţă, cls. I-IV (la ei în colonie), cls. V-
VIII (Şc. nr. 8, Bârsanu-Drăgăşani), iar absolvenţii clasei a VIII-a urmează cursurile Şcolii de
arte şi meserii "Brătianu" sau C.N. "Gib Mihăescu" din Drăgăşani. Câţiva sunt elevi ai unor şcoli
postliceale din municipiile Drăgăşani şi Rm. Vâlcea, şi chiar studenţi.

BIBLIOGRAFIE

1.* * *, 1992, Recensământul populaţiei şi aşezărilor omeneşti din România;

2.* * *, 2002, Recensământul populaţiei şi aşezărilor omeneşti din România;
3.* * *, Arhiva Primăriei Drăgăşani.
ORAŞUL BREZOI. ASPECTE DE GEOGRAFIE UMANĂ*

MARIAN ENE, MARIAN MARIN, ALINA ENE

Ca multe alte oraşe mici din România, în perioada de după 1989, oraşul Brezoi se confruntă cu
numeroase probleme legate, îndeosebi, de reducerea locurilor de muncă. Pentru a pune în evidenţă aceste
aspecte, am ales să abordăm câteva probleme legate de evoluţia aşezării, a populaţiei şi activităţii socio-
economice în ultimul secol.

1. Evoluţia aşezării
Brezoi, aşezare atestată documentar în anul 1549, într-o condică de socoteli a oraşului
Braşov, a cunoscut de-a lungul timpului mai multe etape de dezvoltare, remarcându-se etapa de
după 1900, când exploatările forestiere se intensifică şi apar societăţi de prelucrare a lemnului cu
capital majoritar străin. Anterior, însă, în anul 1864, prin reformele domnitorului Alexandru Ioan
Cuza, localitatea Brezoi devine comună. În anul 1908, Brezoi devine reşedinţa plăşii "Muntele"
până în anul 1911. Din 1930, localitatea Brezoi aparţine plăşii "Cozia", fiindu-i ataşate
localităţile: Călineşti, Drăgăneşti, Golotreni şi Proieni. Între anii 1950 - 1956, la Brezoi a fost
reşedinţa raionului "Loviştea", pentru ca în anul 1968, ca urmare a reorganizării teritorial-
administrative, să capete statutul de oraş. Are în componenţă opt localităţi: Valea lui Stan şi
Păscoaia (în bazinul Lotrului), Corbu, Văratica, Golotreni, Călineşti, Proieni, Drăgăneşti (pe
Valea Oltului). În a doua jumătate a sec. al XX-lea, alături de zona veche de locuit apar alte două
zone: zona industrială, ce concentra atelierele de prelucrare primară a lemnului şi zona de locuit,
numită "La barăci", alcătuită din construcţii de lemn pentru muncitorii acestor societăţi
forestiere. După 1965, în zona centrală apar şi locuinţe de tip "bloc", care formează, cu timpul, un
cartier distinct în peisajul urban al oraşului. La nivelul întregului oraş (inclusiv localităţile
componente), suprafaţa construită a evoluat diferit de la o perioadă la alta, astfel că, între anii
1976-1984, aceasta era de 77 ha, în 1985 a scăzut la 74 ha, în 1986 la 73 ha, în 1990 la 72 ha,
pentru ca în anul 2002, aceasta să crească din nou la 79 ha (datorită construcţiilor noi de tip
"pensiune" sau "vilă de vacanţă". În ceea ce priveşte suprafaţa oraşului Brezoi, aceasta este de 79
kmp, dintre care 4 kmp proprietate publică, restul fiind în proprietate particulară.

2. Dotări social-culturale
În oraşul Brezoi, în acest moment, se află 9 unităţi de învăţământ preuniversitar, după cum
urmează:
 1 liceu în oraşul Brezoi (înfiinţat în 1956);

210
  5 şcoli pentru învăţământ primar şi gimnazial;
 3 grădiniţe.
Alături de acestea, în fiecare localitate componentă, funcţionează cel puţin o unitate de
învăţământ primar. Oraşul mai deţine o bibliotecă, câteva puncte de împrumut la Călineşti,
Drăgăneşti şi Brezoi.
Pentru ocrotirea sănătăţii, oraşul Brezoi deţine trei dispensare medicale şi un spital cu 90
paturi (anul 2000), găzduit de o clădire construită de Carol Novac, înainte de 1877 şi înconjurată
de un parc. Acesteia i-au fost adăugate câteva corpuri după anul 1974, personalul medical
crescând ca număr şi calificare de-a lungul timpului (de la 2 medici şi 3 asistenţi în anul 1938 la
13 medici şi 38 cadre medii sanitare în anul 2002). Există două farmacii, una în cadrul spitalului
şi o alta, privată, care deserveşte întreg oraşul şi localităţile limitrofe.

________________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2003, Rm. Vâlcea.
Se remarcă o serie de obiective culturale, cum ar fi: Biserica Veche (1793), Biserica
Ortodoxă "Intrarea în Biserică a Maicii Domnului" (1888-1896), Biserica Veche din Călineşti
(1715), Biserica Veche din Proieni (1583), Biserica Romano-Catolică "Sf. Anton de Padova"
(1935).

Ca monumente istorice amintim: Monumentul eroilor de la Olt - 1916; Cimitirul eroilor

din satul Călineşti; actuala clădire a Judecătoriei, aflată în renovare.

3. Populaţia şi resursele umane

Evoluţia numerică a populaţiei (tabelul nr. 1), începând din anul 1900, este legată de
evenimentele istorice, de dezvoltarea industriei de exploatare şi prelucrare a lemnului ş.a.

Tabelul nr. 1 - Evoluţia populaţiei oraşului Brezoi între 1912-2002

Anul 1912 1930 1941 1948 1956 1966 1977 1992 2002 2002/1912
Localitate
Brezoi 2554 3183 3441 3237 3481 3481 5055 5930 5484 214,72
Călineşti 471 533 673 639 740 740 682 544 406 86,19
Corbu 0 0 0 0 63 63 91 56 50 -
Drăgăneşt 213 250 260 292 157 157 138 123 108 50,70
i
Golotreni 135 124 122 0 141 141 169 83 74 54,81
Păscoaia 0 0 0 0 101 101 228 222 190 -
Proieni 187 221 252 239 179 179 160 118 89 47,59
Valea lui 0 0 0 0 98 98 289 367 337 -
Stan
Văratica 0 0 0 0 129 129 95 104 90 -
TOTAL 2554 4311 4748 4407 5089 6647 6907 7547 6828 268,39
Sursa: Direcţia de Statistică a Judeţului Vâlcea

Între anii 1912-1930, creşterea este de 1757 locuitori, ca urmare, îndeosebi, a integrării
satelor Călineşti, Drăgăneşti, Golotreni şi Proieni. Între 1930 şi 1956, creşterea este de numai 778
locuitori în 26 de ani, pentru ca între 1956 şi 1992, aceasta să fie de 2458 locuitori; o creştere
destul de mare, intervenită pe fondul unor evenimente deosebite, dintre care se detaşează:

211
  Bilanţul natural relativ ridicat (atinge 25,75‰, în anul 1967 şi 13,6‰, în
anul 1977) din această perioadă;
 Declararea Brezioului ca oraş şi încorporarea satelor Corbu, Păscoaia,
Valea lui Stan şi Văratica;
 Transformările economice ce au avut loc în perioada 1956-1990 de-a
lungul Văii Lotrului, prin dezvoltarea industriei de exploatare şi prelucrare a lemnului şi
construirii complexelor hidroenergetice.
Între 1992 şi 2002, pe parcursul a numai zece ani, se înregistrează o scădere de 719
locuitori, de la 7547 la 6828, pe fondul unor mutaţii importante în viaţa socio-economică a
oraşului. Putem menţiona, în acest sens, reducerea activităţii industriale, prin închiderea unor
capacităţi de prelucrare a lemnului, de prelucrare a micei şi încetarea lucrărilor de amenajare
hidroenergetică de pe Lotru şi, în mare măsură, pe Olt. Toate aceste modificări, intervenite în
structura activităţilor economice, au făcut ca o parte a locuitorilor oraşului, veniţi din alte regiuni
ale ţării în perioada 1956-1980, să părăsească oraşul şi să se în locurile de origine sau să migreze
spre centre industriale mai mari (Sibiu, Rm. Vâlcea ş.a.).
În ceea ce priveşte mişcarea naturală, merită a fi menţionate câteva aspecte privind
natalitatea şi mortalitatea.
Natalitatea, ce poate fi analizată pe perioada 1966-2000, arată o creştere explozivă în
decursul unui singur an (1966-1967), de la 17,15‰ la 36,52‰, ca urmare a noii politici
pronataliste a autorităţilor vremii. Ulterior, valoarea natalităţii scade progresiv până în 1989, ca
urmare a adaptării populaţiei la noile constrângeri, iar după 1989, acest indice scade şi mai mult,
ca urmare a liberalizării avorturilor şi a scăderii accentuate a nivelului de trai.
În ceea ce priveşte mortalitatea, aceasta prezintă fluctuaţii de la o perioadă la alta, valorile
fiind cuprinse între 7,67‰ (1966, 1977) şi 10,77‰ (1967) (tab. nr. 2).

Tabelul nr. 2 - Indicatori demografici principali între 1966-2000

Bilanţ natural
Anii Născuţi vii Natalitatea Decese Mortalitatea Nr. ‰
‰ ‰
1966 114 17,15 51 7,67 63 9,48
1967 244 36,52 72 10,77 172 25,75
1977 147 21,28 53 7,67 94 13,61
1989 129 17,48 75 10,16 54 7,32
1990 114 15,74 75 10,35 39 5,39
1991 101 13,92 56 7,71 45 6,21
1992 97 12,85 80 10,60 17 2,25
2000 97 12,78 70 9,22 27 3,56
Sursa: Direcţia de Statistică a Judeţului Vâlcea

Sporul natural, consecinţă a evoluţiei celor doi indicatori analizaţi anterior (natalitatea şi
mortalitatea), prezintă valori ridicate în perioada 1967-1977, pentru ca, după anul 1991, acest
indicator să scadă dramatic, ca urmare a scăderii catastrofale a nivelului de trai în zonă (fig. 1).

212
 Fig. 1 - Sporul natural în perioada 1966 - 2000

Un alt aspect, ce trebuie luat în considerare, este cel privind structura populaţiei active,
observându-se schimbări radicale după 1990, în raport cu anul 1966 (tab. nr. 3).

Tabelul nr. 3 - Structura salariaţilor în intervalul 1966-2002

Total pop. ocup. Sectorul primar Sectorul secundar Sectorul terţiar Alte ramuri
Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Nr. %
Anul pers. pers. pers. pers. pers.
1966 3270 49,19 178 5,45 2495 76,29 303 9,27 294 8,99
1992 3014 39,94 338 11,21 1766 58,59 627 20,81 283 9,39
2000 1455 21,31 62 4,26 584 40,14 685 47,08 124 8,52
Sursa: Direcţia de Statistică a Judeţului Vâlcea
În anul 1992, în raport cu anul 1966, se observă o scădere a numărului total de persoane
prinse în diferite activităţi economice, fiind o rezultantă a începutului perioadei de tranziţie de la
economia de stat, centralizată, la economia de piaţă. Astfel, dacă în anul 1966, oficial nu se putea
discuta de existenţa şomajului, în anul 1992, la trei ani de la căderea sistemului totalitar comunist,
numărul şomerilor era de 448 de persoane. În anul 1992, cifrele arată total diferit, astfel încât,
numărul persoanelor prinse într-o activitate economică scade cu peste 50% (1455 faţă de 3014),
în contextul în care numărul şomerilor creşte oficial la 998 persoane. În fapt, numărul şomerilor
este, conform estimărilor autorităţilor locale, aproape dublu, însă o mare parte dintre aceştia, mai
ales persoanele de sex feminin, nu sunt înregistrate la Oficiul forţelor de muncă. O parte a celor
fără loc de muncă sunt deplasaţi în ţări ale UE, unde, în cele mai multe cazuri, muncesc "la
negru". De remarcat că, la recensământul din 2002, în agricultură muncea "oficial" o singură
persoană, cu toate că, o parte importantă a locuitorilor oraşului Brezoi sunt angrenaţi în activităţi
agricole, îndeosebi în creşterea animalelor, este adevărat, în cadrul gospodăriilor particulare.

Concluzii

213
 Oraşul Brezoi, a apărut şi s-a dezvoltat, ca aşezare umană, în cadrul ariei depresionare a
Loviştei, arie depresionară închisă pe toate laturile de munţi, dar străpunsă de văile Oltului şi
afluentului său principal, Lotru, cu implicaţii directe asupra activităţii umane, oferind condiţii
favorabile locuirii, activităţilor economice şi legăturii cu alte zone ale ţării.
Oraşul Brezoi face parte din categoria oraşelor mici, cu o populaţie de 6828 locuitori
(2002). Populaţia se caracterizează printr-o evoluţie numerică ascendentă între 1948 şi 1992,
după care urmează un declin destul de accentuat, pe fondul schimbărilor socio-economice şi
politice de după 1989. În ceea ce priveşte activitatea umană, în cadrul oraşului se remarcă o
ramură tradiţională legată de exploatarea şi prelucrarea primară a lemnului (oraşul se înscrie într-
o zonă forestieră importantă). Alături de această ramură, se adaugă industria de exploatare şi
prelucrare a micei şi feldspatului, care a cunoscut un regres între 1995 şi 2002, în prezent
existând premisele revigorării acestei activităţi. Referitor la evoluţia numărului de salariaţi în
perioada 1966-2002, se remarcă scăderea drastică (cu peste 50%) a populaţiei active după anul
1989. O scădere a numărului de salariaţi se înregistrează în sectorul industrial, având o pondere în
anul 2002 de doar 33%, faţă de anul 1992. Direcţionarea acestei forţe de muncă disponibilizată
din industrie către sectorul terţiar, în special către domeniul prestărilor de servicii, activităţilor
productive meşteşugăreşti şi industriei mici, reprezintă soluţii avantajoase pentru folosirea forţei
de muncă.

BIBLIOGRAFIE

1.Badea L., Rusănescu C., 1970, Judeţul Vâlcea, Bucureşti;

2.Conea I., 1934, Ţara Loviştei, B. S. Geografie;
3.* * *, 1966, Recensământul populaţiei şi aşezărilor omeneşti din România, Bucureşti;
4.* * *, 1992, Recensământul populaţiei şi aşezărilor omeneşti din România, Bucureşti;
5.* * *, 2002, Recensământul populaţiei şi aşezărilor omeneşti din România, Bucureşti.

214
 Liceul Teoretic Măciuca - Vâlcea

POPULAŢIA SI AŞEZĂRILE OMENEŞTI

DIN ŢARA LOVIŞTEI*
CONSTANTIN BUICAN, NICOLAE DANEŞ

Lucrarea prezintă sinteza rezultatelor notificate de Recensământul populaţiei şi aşezărilor omeneşti din
România, 2002, pentru ţinutul istoric "Ţara Loviştei": mişcarea naturală, densitatea, structura etc.

1. Ţara Loviştei - poziţie geografică. Caracteristici generale

"Ţara Loviştei cea vecină cu apa Lotrului", cum este descrisă într-un document din anul
1233, este o zonă deosebită, locuită din vremuri străvechi. De-a lungul istoriei se distinge
Loviştea propriu-zisă care cuprinde numai jumătatea estică şi Loviştea administrativă cu o
suprafaţă mult mai mare care cuprinde şi Valea Lotrului. Oficialităţile trebuind să lege şi satele
din dreapta Oltului de o anumită unitate administrativă, le-a legat de Loviştea populară, cea
argeşeană sau cea istorică. Referindu-ne la cele afirmate mai sus prezentăm hotarele Loviştei
populare şi istorice - localizate în stânga Oltului, arătând că ele au fost stabilite printre alţii şi de
către domnitorii Neagoe Basarab (Ţara Romanească) şi Ioan Zapolya (Transilvania), aşa cum
reiese dintr-un document din anul 1520 si anume: “…la vest, apa Oltului de la Câineni şi până la
Brezoi; la nord însuşi hotarul vechi al Ţării Româneşti, hotar ce urma cursul Văii lui Frate; spre

215
est hotarul merge pe culmea munţilor prin vârfurile Prislopul, Tătarul, Surul, Budislavul; spre
sud mergea pe cumpăna apelor dintre Olt şi Topolog, prin Munţii Ciortea, Titescu, Leu,
Zănoaga, Clăbucetul şi Şuţu. De la muntele Şuţu hotarul se frânge prin vârfurile Mamurile,
Omul şi Cozia, ajungând la Olt”.
Această regiune este larg deschisă spre Olt şi cu o poartă de intrare prin Sălătrucu din
judeţul Argeş, o localitate situată la 28 km de Curtea de Argeş.
În această regiune geografică se găsesc numai aşezări rurale organizate în 5 comune ce
cuprind 27 de sate, între care există strânse legături. Cele 5 comune cu satele componente sunt:
-Perişani cu 8 sate componente: Poiana, Surdoiu, Pripoare, Băiaşu, Perişani, Mlăceni,
Spinu, Podeni;
-Boişoara cu 3 sate componente: Boişoara, Bumbuieşti şi Găujani;
-Câineni cu 6 sate componente: Câinenii Mari, Câinenii Mici, Grebleşti, Robeşti, Râul
Vadului şi Priloage;
-Titeşti cu 3 sate componente: Titeşti, Bratoveşti şi Cucoiu;
-Racoviţa cu 7 sate componente: Racoviţa, Balota, Blănoiu, Bradu-Clocotici, Gruiu
Lupului şi Ţuţuleşti.
Cea mai veche atestare documentară o are Câineni care în trecut se numea Genune. Un
document datat la 28 martie 1415, în vremea lui Mircea cel Bătrân, menţiona: “Vama de la
Genune”. Numele de Câineni este menţionat la 20 ianuarie 1505 într-un hrisov al lui Radu cel
Mare: “Iar voi câineanilor care sunteţi la vad…”.
Vecinii acestor aşezări sunt: în nord hotarul cu judeţul Sibiu, în est hotarul cu judeţul
Argeş, în sud comuna Berislăveşti, iar în vest limita administrativă a oraşului Brezoi.
Ţara Loviştei este situată în partea de nord-est a judeţului Vâlcea. Prin comuna Câineni
trece paralela de 45o35'27" fiind punctul extrem în partea de nord a judeţului Vâlcea, iar în est
meridianul de 24o31'33" de asemenea, punctul estic extrem al judeţului Vâlcea. Comuna Racoviţa
este cea mai apropiată de reşedinţa judeţului, municipiul Râmnicu Vâlcea, fiind situată la o
distanţă de 41 km, iar comuna Câineni la o distanţă de 56 km. Cele 2 comune beneficiază de
avantajul că sunt străbătute de D.N. 7 (E81) şi de calea ferată Rm. Vâlcea-Sibiu.
________________________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2002, Rm. Vâlcea.
În centrul Loviştei se află comuna Boişoara situată pe şoseaua Sibiu - Curtea de Argeş, la
10 km de Gara Câineni care asigură legătura cu Rm. Vâlcea, capitala judeţului (70 km) şi cu
Sibiu (50 km) şi la 50 de km de Curtea de Argeş.
Comuna Titeşti se află aşezată în partea de est a Loviştei, la 12 km de D.N. 7 (E 81) la o
distanţă de 51 km de reşedinţa judeţului, 50 km faţă de Curtea de Argeş şi 52 km faţă de Sibiu.
Comuna Perişani situată în partea de sud-est a Ţării Loviştei se află la 18 km de D.N. 7
(E81), pe stînga Oltului şi la o distanţă de 52 km. faţă de reşedinţa judeţului. Este străbătută de
şoseaua nemodernizată Sibiu - Curtea de Argeş, fiind la 40 de km de Curtea de Argeş şi la 72 km
de Sibiu.
După cum se poate constata cele 5 comune din Ţara Loviştei sunt situate la distanţe
aproximativ egale de 3 oraşe importante ale ţării noastre: Sibiu spre nord, Curtea de Argeş spre
est şi Rm. Vâlcea spre sud. Cel mai apropiat oraş al zonei este Brezoi situat pe Râul Lotru (13 km
distanţă faţă de Racoviţa şi 25 km faţă de Perişani).

2. Populaţia
2.1. Evoluţia numerică a populaţiei

216
 În evoluţia numerică a populaţiei din zonă s-a avut în vedere atât rolul şi
importanţa factorilor naturali, cât şi ai celor istorico-sociali, demografici şi economici care au
determinat în timp dinamica acestui proces.
Curba evoluţiei numerice a populaţiei are un caracter ascendent până în anul 1977, după
care începe să se instaleze un proces lent, dar evident, de depopulare datorită îmbătrânirii
accentuate şi generalizată a populaţiei, în urma menţinerii soldului migrator la valori negative şi
scăderii natalităţii mult sub valorile caracteristice.
În această a doua parte a secolului al XX-lea populaţia a înregistrat permanent şi fidel, în
tendinţele ei de evoluţie, profundele transformări economico-sociale care au avut loc în cadrul
ariei depresionare, cât şi în vecinătatea acestora, astfel încât factorul demografic a cunoscut
schimbări cantitative şi calitative deosebit de adânci şi în ritmuri nemaiîntâlnite, câte nu s-au
înregistrat în lungul întregii sale istorii multimilenare. Elementele constitutive ale dinamicii
populaţiei: natalitatea, mortalitatea, mişcarea migratorie au înregistrat valori diferite ca urmare a
influenţelor exercitate de complexul factorilor naturali, ponderea activităţilor agricole, poziţia
aşezărilor faţă de principalele centre polarizatoare interne sau externe, stadiul atins de
modernizarea căilor de comunicaţie etc.
Se constată o tendinţă generală de redistribuire a populaţiei în teritoriu în funcţie de
realităţile social-economice noi apărute în această perioadă. În urma acestei redistribuiri întreg
teritoriul rural eliberează o mare parte a populaţiei active tinere şi chiar adulte. Intensitatea
plecărilor a fost destul de mare datorită deposedării ţărănimii de terenuri în comunele Boişoara şi
Câineni prin colectivizare şi emigrarea contingentelor tinere în căutare de locuri de muncă.
1930-6250 loc.
1941-7300 loc.
1956-8900 loc.
1966-10220 loc.
1977-13518 loc.
1992-11577 loc.
2002-10169 loc.

Fig. 1 - Evoluţia numerică a populaţiei

între 1930-2002 (Ţara Loviştei)
2.1.1. Evoluţia numerică a populaţiei între 1930-2002
După recensământul din anul 2002 numărul locuitorilor din Ţara Loviştei
este de 10162 într-un regres continuu faţă de anii precedenţi, ceea ce reprezintă 0,04% din
populaţia totală a ţării.
În cele 5 comune studiate situaţia numărului locuitorilor (tab. nr.1) se prezintă astfel:

Tabelul nr. 1 - Evoluţia numerică a populaţiei pe comune

Loc. 1977 1992 2000 2002 % faţă de 1977
Câineni 2977 3063 2796 2780 93,7
Perişani- 5219 4291 3875 3849 73,7
Titeşti
Racoviţa 2459 1919 1864 1857 75,5
Boişoara 2863 2304 1725 1683 58,7
Total 15518 11577 10260 10169 75,17

217
 Scăderea cea mai mică a populaţiei se înregistrează în comuna Câineni (93,7 % faţă de
1977) datorită poziţiei acesteia mai bune faţă de celelalte aşezări. Are ieşire la drumul naţional
E 81 şi este străbătută de calea ferată Sibiu - Rm. Valcea. O scădere accentuată a numărului de
locuitori se înregistrează în Boişoara unde în decurs de 25 ani populaţia aproape s-a înjumătăţit
(58,7 %).
În total, din anul 1977 şi până la recensământul din 2002, populaţia aşezărilor a scăzut cu
35%. Acest lucru se datorează sporului natural extrem de scăzut, îmbătrânirii demografice şi
migrării populaţiei tinere spre mediul urban.

Fig. 2 - Evoluţia numerică a populaţiei pe comune

2.1.2. Evoluţia numerică a populaţiei pe localităţi

Pentru fiecare sat component numărul populaţiei înregistrate la
recensământul din anul 2002 se prezintă astfel (tab. nr. 2):

Tabelul nr. 2 - Evoluţia numerică a populaţiei pe localităţi

Nr. crt. Satul 1992 2002
1. Grebleşti 1115 956
2. Câinenii Mari 761 801
3. Câinenii Mici 805 732
4. Mlăceni 809 705
5. Boişoara 982 694
6. Titeşti 713 645
7 Găujani 807 587
8 Spinu 615 500
9 Copăceni 434 477
10 Balota 433 470
11 Poiana 476 410

218
 12 Bumbuieşti 515 395
13 Bratoveşti 334 358
14 Pripoare 293 304
15 Perişani 347 300
16 Racoviţa 413 253
17 Bradu 264 244
18 Băiaşu 230 242
19 Cucoiu 239 195
20 Gruiu Lupului 198 143
21 Podeni 149 111
22 Ţuţulesti 95 107
23 Surdoiu 86 79
24 Blănoiu 82 63
25 Râul Vadului 69 54
26 Priloage 22 20
27 Robeşti 230 217

Această privire globală de ansamblu ne dă o imagine corespunzătoare evoluţiei numerice

a populaţiei din Ţara Loviştei. Astfel, din totalul de 27 de aşezări rurale în doar 7 se înregistrează
un mic ritm de creştere, iar în celelalte 20 ritm de descreştere a populaţiei. Cele care au înregistrat
un ritm de creştere sunt: Câinenii Mari, Copăceni, Balota, Bratoveşti, Pripoare, Băiaşu, Ţuţuleşti,
iar restul au înregistrat descreşteri semnificative.
Este, deci, evident faptul că ritmul descreşterii în a doua parte a perioadei a depăşit sporul
mediu anual al creşterii anterioare pentru a rezulta în final, o tendinţă generală de scădere. Aceste
aşezări au prezentat până în anul 1977 o tendinţă de creştere, dar după acest an sunt afectate de
descreşteri evidente; fără ca numărul populaţiei din 2002 să ajungă sub valori înregistrate la
începultul secolului.
2.2. Mişcarea naturală a populaţiei
Evoluţia numerică a populaţiei, existenţa diferenţierilor teritoriale în ceea ce
priveşte repartiţia şi densitatea populaţiei sunt rezultatul unui complex de factori economico-
sociali locali sau generali (potenţialul şi dezvoltarea economică, lipsa aşezărilor urbane, gradul de
dotare tehnico-edilitară etc.). Aceştia acţionează asupra populaţiei – ca sistem relativ autonom,
prin mişcarea migratorie, sau indirect prin mişcarea naturală şi schimbarea structurilor
demografice, supunând factorul demografic unor modificări permanente.
Procesul evoluţiei numerice a populaţiei şi repartiţia sa înglobează deci dinamica
particulară a factorilor economici, sociali, psihologici, a fenomenelor geodemografice principale
(natalitate, mortalitate, mişcare migratorie), astfel încât evidenţierea caracteristicilor şi tendinţelor
reale ale creşterilor sau descreşterilor populaţiei în intervalul 1992 – 2002 comportă analize
globale şi de detaliu ale acestora, corelată cu explicaţii de tipul cauză-efect.
În tabelul nr. 3 se poate observa:

Tabelul nr. 3 - Numărul născuţilor în perioada 1995 – 2001

Localitatea 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 ‰
Perişani-Titeşti 65 51 51 55 66 56 46 14,1
Câineni 38 39 70 46 41 57 44 17,09
Boişoara 26 22 31 24 25 29 21 14,7
Racoviţa 35 44 35 30 22 26 20 15,9
Total 164 156 187 155 154 168 131 15,9

219
 Fig. 3 - Mişcarea naturală a populaţiei

Rezultă o medie de 159 nou născuţi pe an ceea ce reprezintă o natalitate de 15,9‰ uşor
ridicată faţă de media pe ţară, dar cu o tendinţă de diminuare, sub influenţa modelului reproductiv
de planificarea familiei care afectează din ce în ce mai mult şi aceste zone montane, caracterizate
secole de-a rândul printr-o omogenitate etnică şi o vigurozitate demografică deosebită.
Chiar dacă, în general, scăderea natalităţii este un proces logic în perioada tranziţiei
demografice (perioada de trecere de la valori ridicate ale indicilor natalităţii şi mortalităţii la
valori mici ale acestora) scăderea accentuată a valorilor acestui indicator nu poate să nu genereze
consecinţe importante şi grave în timp, nu numai pe plan demografic, dar şi economic.
2.2.1.Natalitatea relativ mai ridicată în cazul aşezărilor omeneşti din Ţara
Loviştei (17‰ Câineni, 15,9 ‰ Racoviţa, 14,7 ‰ Boişoara şi 14,1 ‰ pentru Perişani-Titeşti)
este încă susţinută de verigile istorice ale concepţiei pronataliste, de sentimentele profunde ale
moştenirii şi perpetuării familiei care au asigurat şi menţinut tradiţionala vigurozitate a populaţiei
carpatice, chiar până în a doua jumătate a secolului XX (vezi harta natalităţii).
2.2..2. Mortalitatea în schimb înregistrează în această multimilenară vatră
valori mai mari faţă de media pe ţară, cauza principală fiind acelaşi nivel de îmbătrânire puternică
a populaţiei. Valoarea mortalităţii în intervalul 1995 – 2002 a fost de 13,7‰.
În tabelul nr. 4 se poate observa numărul deceselor în perioada 1995 – 2001:

Localitatea 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001

Perişani-Titeşti 39 50 58 41 43 47 47
Câineni 52 48 49 41 44 43 48
Boişoara 23 21 36 20 22 27 12
Racoviţa 29 19 30 19 25 26 24
Total 143 138 146 129 134 143 131

220
 Fig. 4

2.2.3. Sporul natural rezultat în urma evoluţiei corelative a natalităţii şi

mortalităţii înregistrează la nivelul întregului ansamblu depresionar o valoare medie de +2,2 ‰,
peste media pe ţară care în timp a înregistrat valori negative.
În tabelul nr. 5 se poate observa numărul născuţilor în perioada 1995 – 2001:
Locatitatea Natalitatea Mortalitatea Sporul natural (‰)
Câineni 17 16,4 +0,6
Perişani 14,1 11,7 +2,4
Boişoara 14,7 13,1 +1,6
Racoviţa 15,9 12,7 +3,2
Total 15,9 13,7 +2,2

Sporul natural cel mai mare este în Racoviţa (+3,2‰), iar cel mai mic în Câineni
(+0,6‰).
Trebuie menţionat că sporul natural încă prezintă valori pozitive în toate localităţile. Lipsa
locurilor de muncă în zonă, drumurile nemodernizate constituie principala cauză a mişcării
populaţiei spre zonele urbane, de unde şi o creştere numerică foarte mică a populaţiei.
2.3. Mobilitatea teritorială a populaţiei
Mobilitatea teritorială a populaţiei sau mobilitatea geografică semnifică migraţia,
care presupune expansiunea şi retracţiunea oamenilor într-un anumit spaţiu prin deplasare,
schimbare de loc şi de locuinţă, adică plecarea sau venirea individuală sau pe grupe, fie zilnic fie
sezonier sau definitiv.
Mişcarea migratorie a populaţiei reprezintă, în contextul actual al dezvoltării economice
pe plan local şi în zonele industriale din apropiere, cel mai important şi dinamic element al
evoluţiei demografice. Factorul migraţional poate fi invocat în motivarea redistribuirii populaţiei
în spaţiu, destructuralizarea fondului demografic, depopularea masivă etc.
Atribut şi produs al dezvoltării economice (dar şi al unor cauze politice, sociale, religioase
în trecutul nu prea îndepărtat) deplasările cu caracter definitiv al populaţiei au fost semnalate încă
de acum câteva secole (roirile, emigrările agro-pastorale etc.). Ele au avut un rol bine definit,

221
predominant agro-pastoral, efectuat în scopul obţinerii de terenuri agricole care să asigure
posibilităţile de trai grupurilor respective contribuind din plin la umanizarea unor întinse teritorii.
Mutaţiile cantitative şi calitative care au intervenit în profilul şi structura economico-
socială a zonei, precum şi în zonele învecinate, în perioada industrializării şi urbanizării forţate,
au determinat şi determină, datorită unor raporturi de strânsă interdependenţă şi condiţionări
reciproce între economie şi populaţie, o intensă mobilitate teritorială a populaţiei, mobilitate care
se diferenţiază însă de cele din trecut atât în ceea ce priveşte intensitatea şi frecvenţa cât şi
cauzele determinante şi direcţiile de migrare. Deplasările populaţiei pot fi:
a) temporare;
b) permanente.
În cadrul deplasărilor temporare se includ navetismul zilnic, navetismul săptămânal şi
deplasările sezoniere.
2.3.1. Navetismul zilnic a scăzut foarte mult după 1990. Până în acel an
legătura cu marile oraşe din apropiere (Curtea de Argeş, Sibiu, Rm.Vâlcea) era făcută de foarte
multe mijloace de transport (autobuze şi tren). Mulţi locuitori ai acestor aşezări se deplasau spre
oraşe, unde aveau locuri de muncă, dimineaţa şi se întorceau seara.
Din anul 1990 şomajul masiv, precum şi scoaterea din circulaţie a autobuzelor a dus la o
scădere accentuată a navetismului zilnic.
În prezent un număr mic de locuitori fac o navetă zilnică spre Sibiu. Majoritatea acestora
sunt din Câineni şi Racoviţa.
2.3.2. Navetismul săptămânal a înregistrat, de asemenea, scăderi semnificative.
În general, scăderea acestuia a fost atenuată de faptul că persoanele care lucrează în oraşele din
apropiere nu au posibilitatea materială să-şi cumpere locuinţe în oraşele în care lucrează. Aceste
persoane pleacă luni dimineaţa şi se întorc vineri seara (circa 150 persoane în întreaga zonă).
2.3.3. Deplasările sezoniere (de câteva luni) se înregistrează de regulă de către
ciobanii din zonă. Iarna mulţi oieri în special din Câineni şi Boişoara pleacă cu oile în
trashumanţă pentru hrană în Bărăgan (câteva familii).
De asemenea, toamna, unele persoane pleacă la culesul porumbului în zonele de câmpie.
2.3.4.Migraţiile cu caracter definitiv au o importanţă deosebită, multe sate
transformându-se în veritabile „zone exportatoare” de forţă de muncă după cum spunea Melinda
Cândea, cu deosebire spre mediul urban puternic industrializat sau în curs de dotare tehnico-
edilitară, localizată în apropierea aşezărilor (Sibiu, Rm.Valcea).
Caracterul predominant agricol al Ţării Loviştei, lipsa unor activităţi tehno-productive
care să reţină pe loc populaţia aptă de muncă, absenţa unor oraşe cu reale posibilităţi de
polarizare, fac asupra atributelor demografice ale acestei zone să acţioneze mai mult dominanţa
economică din zonele limitrofe extracarpatice.
Fluxurile migratoare divergente antrenează din aceste cazuri volume destul de mari de
populaţie:
 36 ‰ locuitori din Racoviţa;
 33,6 ‰ locuitori din Boişoara;
 33,2 ‰ locuitori din Perişani şi Titeşti;
 31 ‰ locuitori din Câineni.
Se poate sesiza o relativ strânsă corelaţie între intensitatea plecărilor şi depărtarea faţă de
cel mai apropiat centru urban sau industrial, lipsa oraşelor proprii favorizând conturarea unei
adevărate arii exogene.
În ultimii ani multe persoane tinere dar şi adulte au plecat la muncă în străinătate. Se
apreciază că numărul acestora este în jur de 100 pe întreaga zonă.

222
 Numărul persoanelor venite (imigranţii) aproape lipseşte. Singura excepţie o constituie
învăţământul unde acordarea sporului de rural începând din anul 1997 a contribuit la ocuparea
posturilor libere cu personal calificat.
Fluxurile migratorii, orientate cu precădere dinspre aşezările rurale spre oraşe antrenează
populaţia selectiv din punct de vedere al structurii pe grupe de vârstă şi sex. Cea mai mare parte a
plecărilor s-a realizat şi se realizează pe seama populaţiei tinere, cu vârstă de muncă şi procreere,
fapt ce crează numeroase implicaţii economico-sociale cu urmări inerente asupra evoluţiei
demogafice:
-scăderea populaţiei în toate aşezările;
-perturbarea gravă pe grupe de vârstă;
-reducerea populaţiei agricole şi feminizarea sa evidentă etc.
Deoarece populaţia care emigrează aparţine în majoritatea cazurilor contingentului de
populaţie cu vârstă de muncă, mişcarea migratorie a populaţiei poate fi considerată ca exprimând,
în esenţă fluxul teritorial endodinamic sau exodinamic al forţei de muncă după cum spunea
Melinda Cândea.
2.4. Mişcarea totală a populaţiei
În aşezările rurale din Ţara Loviştei se înregistrează tipul de evoluţie regresivă a
populaţiei determinată de intercondiţionările complexe dintre mişcarea migratorie şi mişcarea
naturală.
În cadrul unei evoluţii regresive se înregistrează subtipul de evoluţie regresivă, definit de
un spor natural pozitiv, dar relativ redus, ce nu poate compensa soldul migrator negativ ([SN +|<|
SMg -]).
Aici aşezările au un spor natural pozitiv, dar de valori mici (între 0,5 ‰ şi 3,5‰) ca
rezultat al diminuării fertilităţii şi natalităţii prin frecventele plecări definitive de contingente
tinere. Instalarea în ultimul timp a unui fenomen susţinut de emigrare a populaţiei active a condus
la valori negative ale soldului migrator (între –14 ‰ şi –13‰) ce nu a putut fi compensat, ci doar
diminuat de excendentul natural .
Catalogarea zonei montane în ultimile decenii a procesului istoric de dezvoltare a ţării
noastre drept o „anexă” a zonelor limitrofe joase de deal şi câmpie, în consecinţă, prea puţin
„atenţionată” prin măsuri economico-sociale de către conducerea administrativă de stat a
influenţat comportamentul populaţiei locale şi a imprimat treptat acestui spaţiu caracterul unei
arii exogene, destructuralizate din punct de vedere demografic şi economic. Principalele elemente
care au dus la declanşarea unor fenomene economico-sociale cu efecte imediate sau întârziate
privind evoluţia fenomenelor demografice au fost:
a) industrializarea şi urbanizarea rapidă a centrelor extracarpatice limitrofe care au avut ca
impact polarizarea ocupaţională şi domiciliară (Rm.Valcea, Sibiu).
Triada sat, ţărănime, agricultură montană şi păstorit, care include în ea profunde
semnificaţii istorice, economico-sociale, culturale, care reprezenta de-a lungul secolelor cea mai
evidentă realitate, asigurând permanenţa şi continuitatea, s-a destrămat în prezent, rămânând un
domeniu al trecutului.
b) mişcarea migratorie a populaţiei cu schimbarea domiciliului stabil (emigrările agro-
pastorale şi pastorale, transhumanţa, emigrările rural-urban) care pe anumite trepte al dezvoltării
istorice, a restabilit adesea echilibrul între încărcătura umană a teritoriului şi potenţialul sau
agricol specific montan, în prezent determină dereglări greu de stopat sau de corectat în evoluţia
şi structura populaţiei rămase pe loc.
c) colectivizarea agriculturii, un proces aparţinând din fericire trecutului, a afectat parţial
Ţara Loviştei (comuna Boişoara şi Câineni), a influenţat relaţii tradiţionale statornicite în timp
între locuitori şi pământul carpatic, sentimentul de proprietate reducând coeziunea comunităţilor
săteşti.

223
 Au apărut, au coexistat şi s-au accentuat în lungul secolului XX, sub acţiunea acestor
factori, două tendinţe generale de manifestare a populaţiei, constituind un câmp larg de
combinaţii diverse – exodul rural prelungit, asociat cu scăderea numerică a populaţiei satelor - în
unele cazuri până la valori critice (Priloage, Podeni, Surdoiu), ameninţând cu „autodesfiinţarea”
acestora prin depopulare. O bună parte a locuitorilor trec, din acest spaţiu limitat, într-unul
regional cu relaţii mult mai dinamice, mereu schimbătoare, aflat în opoziţie cu vechea civilizaţie
carpatică.
Tot mai multe persoane au renunţat şi renunţă în continuare, la ocupaţia lor tradiţională
(păstori, agricultori, tăietori de lemne) profilându-se pe diferite activităţi industriale, construcţii,
şantierele de construcţii hidroenergetice, comerţ şi mai ales în industria oraşelor Sibiu şi
Rm.Vâlcea.
Asistăm la un fenomen de părăsire a micilor localităţi de aici, fenomen mult accentuat în
ultimul timp.
2.5. Densitatea populaţiei
Pentru zonele depresionare montane specifice sunt densităţile mici, situate sub
media pe ţară fapt explicabil dacă avem în vedere întinderea mare a comunelor cât şi sporul total
redus din ultimul timp.
Astfel, densitatea medie generală pe ansamblul zonei studiate este de 17,7 loc/km 2 (în
cazul raportării populaţiei la suprafaţa totală a ariei studiate). Faţă de densitatea medie din 1992,
când aceasta era de 20 loc/km 2, se constată o scădere de –2,3 loc/km 2 , iar faţă de anul 1977 o
scădere de –5,8 loc/km2.
La nivelul localităţilor densitatea este următoarea:
a) Perişani-Titeşti = 20,98 loc/km2 (-2,4 loc/km2 faţă de 1992);
b) Câineni = 10,9 loc/km2 (-0,90 loc/km2 faţă de 1992);
c) Boişoara = 21,0 loc/km2 (-7,8 loc/km2 faţă de 1992);
d) Racoviţa =32,0 loc/km2 (-1,1 loc/km2 faţă de 1992).
Având suprafeţe întinse de munţi, densitatea este foarte scăzută, valoarea cea mai mică
înregistrându-se în Câineni de numai 10,9 loc/km2. Acest lucru se datorează întinderii foarte mari
a comunei.
Densitatea este negativă faţă de 1992 în toate comunele aflate în ultimele decenii sub
influenţa crescândă a centrelor industrial-urbane Sibiu, Rm. Vâlcea, Curtea de Argeş.
În vatra aşezărilor densitatea prezintă însă cu totul alte valori.
2.6. Structura populaţiei
Populaţia se diferenţiază după vârstă, după sex, după caracteristicile cultural-
religioase şi etnografice.

2.6.1. Structura populaţiei pe grupe de vârstă

Acest indicator permite cunoaşterea şi analiza ponderii populaţiei cu vârstă
de muncă şi a capacitaţii de înlocuire a generaţiilor, a consumului şi nevoilor de echipare.
Populaţia zonei cuprinde o proporţie însemnată de tineret sub 20 ani (32%), dar din păcate
după această vârstă mulţi părăsesc aşezările natale. Jumătate din populaţie este cuprinsă în
categoria de vârstă adultă (20 - 60 de ani), constituind principala componentă a forţei de muncă
actuale. Populaţia de peste 60 de ani reprezintă 18% din totalul populaţiei .
În general valorile acestor indicatori corespund mediei pe ţară (tab. nr. 6):

Tabelul nr. 6 - Structura populaţiei pe grupe de vârstă

Localitate 0-20 ani 20-60 ani Peste 60 ani
Câineni 32% 50% 18%
Perişani 33% 49% 18%

224
 Boişoara 30% 51% 19%
Racoviţa 33% 50% 17%
Total 32% 50% 18%

Fig. 5
2.6.2. Structura populaţiei pe sexe
Pe ansamblu, pentru că natalitatea masculină este mai mare decât cea
feminină, dar şi mortalitatea mai ridicată, la tineret se observă o uşoară predominare a sexului
masculin, la adulţi ponderea sexelor este relativ egală, iar la bătrâni predomină sexul feminin.
În aşezările rurale din Ţara Loviştei se remarcă o uşoară preponderenţă masculină (50,51%
masculin şi 49,3% feminin); 5132 bărbaţi şi 5030 femei.
Pentru fiecare localitate situaţia se prezintă astfel (tab. nr. 7):

Tabelul nr. 7 - Structura populaţiei pe sexe

Localitatea % populaţie masculină % populaţie feminină
Câineni 50,18 49,82
Perişani şi 50,49 49,51
Titeşti
Racoviţa 50,57 49,43
Boişoara 51,02 48,98
Total 50,51 49,49

2.6.3. Structura populaţiei pe sexe în Ţara Loviştei - 2002 (%)

Ca atare, raportul de masculinitate este de 102 bărbaţi la 100 femei.
Valoarea cea mai mare se înregistrează în Boişoara (104,1 bărbaţi la 100 femei), iar cea mai mică
în Câineni (100,7 bărbaţi la 100 femei).
2.6.4. Structura etnică

225
 Structura etnică prezintă un caracter istoric, împlinit pe fondul unor
elemente comune ce definesc conţinutul noţiunii de etnie. Trebuie precizat ca la baza oricărei
etnii stau limba, graiul comun specific unui teritoriu bine determinat, la care se adaugă aceleaşi
obiceiuri, tradiţii culturale, aspiraţii comune şi conştiinţa urmaşilor, apoi structura psihică şi
conţinutul activităţilor economice.
În aşezările rurale din Ţara Loviştei majoritatea absolută a populaţiei este reprezentată de
români (98,8%) (tab. nr. 7). În doar 2 sate, din comuna Câineni, se înregistrează rromi (Câinenii
Mici - 52 rromi, 7,09% şi în Câinenii Mari 70 rromi, 8,7%).

Tabelul nr. 8 - Structura etnică a populaţiei

Localitatea Români Rromi Alte naţ.
Câineni 95,6 4,4 -
Boişoara 100 - -
Perişani 100 - -
Racoviţa 100 - -
Total 98,8 1,2 -

Omogenitatea etnică a populaţiei din Ţara Loviştei este o consecinţă a faptului că, în
aceste locuri străvechi, presiunile exercitate din exterior nu au avut influenţă asupra zonei.
Izolarea datorată munţilor care înconjoară regiunea, a constituit un adevărat „zid”, o
adevărată „cetate naturală” care nu a permis pătrunderea năvălitorilor.

Fig. 6 - Structura etnică a populaţiei

2.6.5. Structura lingvistică

Structura lingvistică este rezultatul unui proces complicat de etnogeneză cu
mai multe etape de evoluţie. Dimensional popoarele sunt foarte variate.
Populaţia din Ţara Loviştei fiind aproape în totalitate de origine română, limba vorbita este
cea română. Mulţi care au vizitat aceste zone au rămas plăcut impresionaţi de puritatea şi
originalitatea limbii. Spre deosebire de alte regiuni ale ţării, unde se face simţită prezenţa unui
anumit accent (oltenesc, moldovenesc, ardelenesc), aici se vorbeşte aproape o limbă română
literară corectă.

226
 După cum se ştie limba romană face parte din marea familie a limbilor indo-europene fiind
de origine latină (romanică).
2.6.6. Structura religioasă
În Ţara Loviştei populaţia de religie ortodoxă reprezintă 99,3 % (tab. nr. 8).
Conform recensământului din anul 2002 există 75 persoane de religie adventistă, 70 în satul
Găujani şi 5 persoane în satul Gruiul Lupului, com. Racoviţa.

Tabelul nr. 8 - Structura religioasă a populaţiei

Localitatea Ortodocşi Adventişti Alte religii
Câineni 100 - -
Boişoara 95,8 4,17 -
Racoviţa 99,8 0,2 -
Perişani 100 - -
Total 99,3 0,7 -

Fig. 7 - Structura religioasă a populaţiei

2.6.7. Structura socio-profesională a populaţiei
În funcţie de structura pe grupe de vârstă şi sex, de gradul de dezvoltare al
economiei şi nivelul de pregătire, în cadrul unei populaţii se pot distinge: populaţia ocupată care-
şi câştigă singură existenţa şi populaţia întreţinută.
Populaţia activă reprezintă acea parte a populaţiei care poate desfăşura o anumită
activitate economică şi socială. Populaţia activă cuprinde la rândul ei două categorii de persoane:
-populaţia ocupată, cea care este în mod efectiv implicată în activităţile social-
economice (în Lovişte reprezintă circa 35%).
-populaţia care nu are o activitate social-economică continuă (şomerii) 20%.
Populaţia activă reprezintă în Ţara Loviştei circa 55% din totalul populaţiei.
Restructurările masive din ultimii ani au dus la un somaj masiv care a afectat şi populaţia de aici.
Foarte mulţi navetişti care lucrau în oraşele din apropiere (Brezoi, Rm.Vâlcea, Sibiu) şi-au
pierdut locul de muncă şi au fost nevoiţi să rămână definitiv aici devenind şomeri. Numărul
şomerilor este peste media pe ţară (20%).
Populaţia ocupată are următoarea structură:
c) sectorul primar – 77%
Populaţia este ocupată în agricultură, activitatea de bază reprezentând-o creşterea
animalelor.
b) sectorul secundar – 15%
Aproape în totalitate cei care lucrează în sectorul secundar sunt navetişti. Ei lucrează în
construcţii hidroenergetice pe Valea Oltului sau în diferite sectoare din oraşele Rm. Vâlcea şi
Sibiu.
c) sectorul terţiar – 8%

227
 Este reprezentat îndeosebi de cei care lucrează în învăţământ şi administraţie publică
locală.

Fig. 8 - Structura socio-profesională a populaţiei

3. Aşezările omeneşti
3.1. Suprafaţa totală a zonei de contact
Zona de contact este formată din 5 comune, acestea având în componenţa lor 27 de
sate, unele mai mari altele mai mici:
-comuna Câineni are reşedinţa la Câinenii Mici şi are 6 sate componente;
-comuna Perişani are reşedinţa la Perişani şi 8 sate componente;
-comuna Boişoara are reşedinţa la Boişoara şi 3 sate componente;
-comuna Racoviţa are reşedinţa la Racoviţa şi 7 sate componente;
-comuna Titeşti are reşedinţa la Titeşti şi 3 sate componente.
Densitatea satelor este de 4-5 la 100 km2 de teritoriu 4,72 sate / 100 km2 .
Cea mai mare densitate se înregistrează pe teritoriul comunei Racoviţa deoarece are o
suprafaţă mai mică, iar cea mai mică în Câineni:
Racoviţa - 12 sate / 100 km2
Perişani-Titeşti – 6,02 sate / 100 km2
Boişoara – 3,95 sate / 100 km2
Câineni – 2,36 sate / 100 km2
Suprafaţa medie ce revine unui sat este de 21,21 km2 sau 2121 ha pentru fiecare aşezare
rurală.
Suprafaţa medie pentru fiecare comună este următoarea:
Câineni 42,46 km2 sau 4246 ha / aşezare;
Boişoara 25,58 km2 sau 2558 ha / aşezare;
Perişani-Titeşti 16,6 km2 sau 1660 ha / aşezare;
Racoviţa 8,34 km2 sau 834 ha / aşezare.
Suprafaţa medie ce revine unei comune este de 143,23 km2 sau 14323 ha.
Satul este forma principală de organizare a Ţării Loviştei.
Există şi 2 cătune: Priloage (20 locuitori), comuna Câineni; Râul Vadului (54 locuitori),
comuna Câineni.
Menţionăm că între 1 febr. 1968 şi 23 dec. 2002 comunele Perişani şi Titeşti au constituit
com. Perişani. Conform Legii nr. 676/19 dec. 2002 s-a reînfiinţat com. Titeşti, prin reorganizarea
com. Perişani.
3. 2. Tipologia satelor
După structură se deosebesc:
1.sate risipite: Surdoiu, Cucoiu, Podeni, Blănoiu şi Gruiul Lupului;
2.sate răsfirate: Poiana, Pripoare, Băiaşu, Perişani, Spinu, Mlăceni,
Boişoara, Bumbuieşti, Găujani, Racoviţa, Copăceni, Bradu-Clocotici;

228
 3.sate aglomerat-răsfirate: Câinenii Mari, Grebleşti, Titeşti, Câinenii Mici,
Robeşti, Balota.
După textură se deosebesc:
1. aşezări cu textură neregulată şi întortocheată – majoritatea aşezărilor;
2. aşezări cu formă alungită: Pripoare, Perişani.
Aşezările rurale sunt răspândite diferit în funcţie de condiţiile naturale şi social-economice
ale fiecăreia.
În Ţara Loviştei indicele de dispersie I = 18,5.
După funcţii, predominantă este cea agricolă, având ca subtip principal funcţia pastorală.

BIBLIOGRAFIE
1.* * *, 1930, Recensământul populaţiei şi aşezărilor omeneşti din România, Bucureşti;
2.* * *, 1956, Recensământul populaţiei şi aşezărilor omeneşti din România, Bucureşti;
3.* * * , 1966, Recensământul populaţiei şi aşezărilor omeneşti din România, Bucureşti;
4.* * * , 1992, Recensământul populaţiei şi aşezărilor omeneşti din România, Bucureşti;
5.* * * , 2002, Recensământul populaţiei şi aşezărilor omeneşti din România, Bucureşti.

Vf. Cozia (1668 m)

POPULAŢIA ORAŞULUI BĂLCEŞTI*

ALINA NATALIA DUMITRAŞCU, MIRELA VĂCARU

229
 Bălceşti, veche vatră românească, atestată documentar la 18 decembrie 1574, este aşezată în SV
judeţului Vâlcea, fiind situată în Piemontul Olteţului, în zona de confluenţă a râurilor Pesceana şi Cerna cu
Olteţul, şi la limita celor 3 judeţe oltene: Vâlcea, Olt şi Dolj. Distanţa dintre Bălceşti şi oraşul Rm. Vâlcea = 98
km, până la Craiova, municipiul cel mai apropiat 40 km, iar faţă de Drăgăşani = 30 km).
Până la 21 septembrie 2002 - pe harta judeţului Vâlcea - avea statut de comună, însă de la această
dată Bălceşti a devenit oraş ce are în componenţă localităţile Bălceşti, Beneşti, Chirculeşti, Cârlogani,
Goruneşti, Irimeşti, Otetelişu, Preoteşti, Poeni.

1. Evoluţia numerică a populaţiei

Urmărind evaluarea numărului de locuitori, de-a lungul timpului, în comuna Bălceşti, se
constată perioade de creştere lentă a numărului de locuitori, dar şi perioadă de uşoară scădere.
Odată cu trecerea la industrializarea oraşelor-centre polarizatoare, populaţia aptă de
muncă se îndreaptă tot mai mult către acestea. Are loc în această perioadă de început o deplasare
masivă a populaţiei tinere către oraş, populaţia suferind, în general, un proces de îmbătrânire,
resimţit, mai cu seamă, în perioada de după 1990.
În ceea ce priveşte populaţia oraşului Bălceşti, numărul locuitorilor înregistrează, în
perioada 1912-2002, oscilaţii de la un recensământ la altul, situaţia, în general, prezentându-se
astfel (tab. nr. 1, fig. 1):

Tabelul nr. 1 - Evoluţia numerică a populaţiei oraşului Bălceşti

în perioada 1912-2002

Anul 1912 1930 1956 1960 1966 1974 1979 1992 2002
Nr. 5148 7633 8208 8091 8096 7759 7732 6575 6470
loc.

Fig. 1 - Evoluţia numerică a populaţiei oraşului Bălceşti

în perioada 1912-2002

________________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2003, Rm. Vâlcea.
Se constată că, după 9 decenii, populaţia comunei a crescut doar cu 1364 locuitori,
înregistrându-se oscilaţii de-a lungul timpului, numărul cel mai mare de locuitori
înregistrându-se în anul 1956, anul de vârf al demografiei comunei Bălceşti.

230
 Evoluţia numerică a populaţiei a fost influenţată de o serie de factori specifici unor
perioade:
-perioada 1930-1956 – se înregistrează un ritm lent de creştere a populaţiei.
Sporul total înregistrat pe comună în această etapă a fost 575 de persoane. Principala cauză a
acestei creşteri lente o constituie deplasarea pentru muncă a unui număr însemnat de locuitori;
-perioada 1956-1977 – se caracterizează printr-un ritm lent de scădere a numărului
de locuitori, datorită procesului de colectivizare a agriculturii, proces ce a favorizat migrarea
populaţiei, şi, în special, a populaţiei tinere, spre oraşe. În cadrul comunei nu erau asigurate locuri
de muncă pentru toţi locuitorii săi şi nici posibilităţi de calificare pentru o meserie cu caracter
permanent. În această situaţie încep migrările către oraşele din toată ţara, în special către
Bucureşti, Craiova, Rm. Vâlcea, Petroşani.
-perioada 1977-1989 – are loc o creştere numerică a populaţiei cu circa 757
locuitori. Caracteristică acestei perioade este dezvoltarea economică şi social-culturală a centrului
Bălceşti. Marile investiţii repartizate centrului Bălceşti pentru construcţii de intreprinderi
industriale, pentru modernizarea căilor şi mijloacelor de transport, dezvoltarea unui învăţământ
liceal şi profesional, nu fac altceva decât să asigure crearea unui centru polarizator pentru toate
localităţile din jurul său.
-perioada 1990-2002 – au loc evenimente de revenire la locurile natale a
numeroase familii, atât tinere, cât şi vârstnice (pensionari). Familiile tinere vin în sate, în special,
din zonele miniere (Petroşani, Motru), datorită restructurărilor masive ale locurilor de muncă.
După 1996 au loc investiţii mari în ramurile economice (comerţ şi industriei), care dau o imagine
plăcută centrului Bălceşti, dar crează şi locuri de muncă, atrăgând astfel numeroşi tineri spre
locurile de origine.

2. Mişcarea naturală a populaţiei

Mişcarea naturală a populaţiei este redată, în special, prin analiza celor trei indicatori
demografici: natalitatea, mortalitatea, sporul natural.
2.1. Natalitatea
Acest indicator demografic, analizat începând cu 1930, prezintă valori diferite, ca
urmare a unor evenimente, cu caracter diferit, înregistrate pe teritoriul comunei Bălceşti.
Natalitatea se menţine la valori relativ constante în perioada 1930-1940 (circa 18% o),
pentru a scădea în intervalul 1940-1946 la 10,3%o, ca urmare a evenimentelor istorice din această
perioadă. În 1968, ca urmare a Decretului 770/1967, prin care se interzice efectuarea liberă a
întreruperilor de sarcină, se înregistrează o valoare maximă de circa 20,4% o. Din 1980, se
înregistrează o scădere continuă a natalităţii, ajungând în 1987 la 10,2% o, iar din 1992 scade,
ajungând la 5,9%o.
2.2. Mortalitatea
Este un indicator care ia în calcul cele două forme ale sale: mortalitatea generală şi
cea infantilă.
2.2.1.Mortalitatea generală a oscilat între 13,6%o în 1930, 9,8%o în 1946,
8,4%o în 1968, 9,3%o în 1978, 12,6%o 1992, şi mult mai mare în prezent.
2.2.2.Mortalitatea infantilă, reflectă nivelul de trai al populaţiei, precum şi
condiţiile sanitare, preocupările din domeniul ocrotirii copilului, cât şi un anumit grad de
bunăstare al familiei. Pe ansamblu, media mortalităţii infantile are o valoare destul de ridicată.
2.3. Sporul natural (bilanţul natural) nu prezintă o evoluţie liniară. Se poate
observa (fig. 2), evoluţia indicatorilor demografici de bază, în perioada 1930-2002.
Din 1930 până în 1985, se înregistrează un spor natural pozitiv, mai redus fiind în
perioada celui de-al doilea război mondial, apoi a crescut în anii 1947-1985, când se înregistrează

231
valori maxime în 1968. După 1987 intră într-o curbă descendentă, valoarea raportului dintre
natalitate şi mortalitate fiind negativă.

Fig. 2 - Evoluţia indicatorilor demografici de bază,

în perioada 1930-2002

3. Mişcarea migratorie a populaţiei

Fenomenul migrării populaţiei este întâlnit şi la nivelul fostei comune şi actualului oraş –
Bălceşti, cu intensităţi diferite, sub cele două forme caracteristice: deplasări definitive şi
deplasări temporare.
3.1. Deplasările definitive
Numărul persoanelor plecate în perioada 1966-1995 a fost aproximativ de două ori
mai mare decât numărul persoanelor sosite. Ca urmare, sporul migratoriu a fost negativ. Însă,
după 1995, o dată cu apariţia unor ramuri industriale şi dezvoltării comerţului în oraşul Bălceşti,
sporul migratoriu are valori mai mari; se menţine în continuare negativ, deoarece populaţia tânără
continuă să se deplaseze spre oraş. Această deplasare este motivată de dorinţa de a câştiga mai
mult, şcolile din oraşe oferă mai multe avantaje copiilor, atracţia confortului urban, dorinţa de a
avea o profesie neagricolă etc.
3.2. Deplasările temporare (navetismul)
Dacă până acum patru decenii existau migraţii în masă pentru lucrările agricole de
primăvara până toamna, astăzi, ponderea acestora este diminuată de activităţile industriale sau de
exitenţa altor obiective social-economice.
Până în anul 1962, intensitatea fenomenului a fost mai slabă, dar odată cu procesul de
cooperativizare a agriculturii a crescut treptat, până în anul 1989. Din 1989 până în 1996, se
constată o deplasare majoră a populaţiei tinere către centrele urbane din apropiere, dar şi mai
îndepărtate. După 1996, o dată cu restructurarea unor locuri de muncă, mulţi tineri s-au reîntors
în localităţile de origine. Acest lucru a avut un rol benefic pentru comuna şi oraşul Bălceşti: a
crescut forţa de muncă şi numărul de elevi din unităţile şcolare.

4. Structura populaţiei
4.1. Structura populaţiei pe grupe de vârstă
Datele referitoare la populaţie pe mari grupe de vârstă (tânără, adultă, vârstnică), la
recensăminte diferite, prezintă următoarea situaţie (tab. nr. 2, fig. 3):

232
 Tabelul nr. 2 - Structura populaţiei pe grupe de vârstă (1030-2002)

Anul
1930 1960 1977 1992 2002
Grupa de vârstă
0 – 14 ani 1784 1905 1607 1159 910
15-59 ani 4556 4449 3938 3911 3127
peste 60 1293 1737 1430 1205 1743
Total 7633 8091 6975 6275 5780

Se observă că, ponderea populaţiei vârstnice a crescut, de la 16,9% în 1930 la 30,1%,

ceea ce scoate în evidenţă fenomenul de “îmbătrânire a populaţiei”, dar şi o scădere a indicelui
de natalitate.
4.2. Structura populaţiei pe sexe
Oraşul Bălceşti se enumeră printre localităţile care dispun de un număr mai mare
al locuitorilor de sex feminin, depăşind uşor populaţia masculină. Acest lucru este posibil
datorită, în special, populaţiei vârstnice, speranţa de viaţă la naştere fiind mult mai mare în rândul
femeilor (tab. nr. 3, fig. 4).

Tabelul nr. 3 - Structura populaţiei pe sexe

Anul M F
1966 3653 4438
1974 3454 4267
1992 2952 3323
2002 2739 3041

233
 4.3. Structura populaţiei după religie
Majoritatea populaţiei oraşului Bălceşti aparţine religiei ortodoxe. Există un număr
redus de persoane ce aparţin altor religii (tab. nr. 4, fig. 5).

Tabelul nr. 4 - Structura populaţiei după religie

Ortodocşi Romano Reformaţi Penticostali Adventişti de Alte religii

catolici ziua a şaptea
5755 3 2 3 16 1

4.4. Structura etnică a populaţiei

Populaţia oraşului Bălceşti este compusă, majoritar, din români - 5.616 persoane,
la care se adaugă şi alte etnii: rromi-159, maghiari-2, germani-2 şi ucraineeni-1 (fig. 6).

234
 4.5. Structura populaţiei ocupate
Pentru anul 2002 se poate observa (fig. 7 şi 8) că cea mai mare parte a populaţiei
active este antrenată în sectorul primar al economiei – 856 agricultori şi lucrători calificaţi în
agricultură, silvicultură şi pescuit, 113 muncitori necalificaţi, dar şi o creştere a numărului
populaţiei ocupate în sectorul secundar şi terţiar:
- 66 conducători de unităţi economico sociale
- 61 profesori
- 47 învăţători
- 12 fizicieni, matematicieni
- 17 specialişti în biologie, agronomie
- 18 tehnicieni pe domeniul fizicii şi tehnicii
- 51 funcţionari
- 54 în ocrotirea sănătăţii

Fig. 8 - Populaţia ocupată în sectorul secundar şi terţiar

235
 Concluzii
Printr-o voinţă politică deosebită, dintr-o necesitate actuală, care constă în echilibrarea
reţelei urbane, şi în judeţul Vâlcea, comuna Bălceşti a devenit centru urban în 21 septembrie
2002. Această voinţă / necesitate nu este suficientă dacă în continuare economia oraşului nu
cunoaşte dezvoltare, progrese în toate sectoarele de activitate, dacă nu devine un centru atractiv
economic.

BIBLIOGRAFIE
1.* * * , 1992, Recensământul populaţiei şi aşezărilor omeneşti din România, Bucureşti;
2.* * * , 2002, Recensământul populaţiei şi aşezărilor omeneşti din România, Bucureşti;
3.* * *, 2003, Arhiva Primăriei Bălceşti.

COMUNA OTEŞANI - ASPECTE DEMOGRAFICE*

IULIA DIACONU

Lucrarea evidenţiază, pe scurt, aspecte demografice referitoare la comuna Oteşani: evoluţia numerică
a populaţiei, mişcarea naturală a populaţiei (natalitate, mortalitate, spor natural), mobilitatea teritorială,
densitatea şi structura populaţiei.

1. Introducere
Comuna Oteşani se află situată în cadrul Subcarpaţilor Getici de la vest de Olt, la peste
350 m altitudine, în apropierea multor izvoare, având expunere sudică faţă de Soare, ferită de
vânturi puternice datorită dealurilor ce o înconjoară; este străbătută de râul Luncavăţ, cu scurgere
permanentă, ce a favorizat transportul şi a furnizat apa necesară nevoilor gospodăreşti, având
poziţie favorabilă dezvoltării (fig. 1). Teritoriul de azi al comunei Oteşani constituie o zonă de
străveche locuire şi activitate umană continuă, fiind identificate urme materiale din Neolitic, iar
prima mărturie scrisă cu privire la existenţa aşezării este din 13 noiembrie 1610 într-un hrisov al
lui Radu Şerban voievod.

236
 Populaţia unei aşezări este principala forţă de producţie şi de creaţie, de acţiune asupra
mediului înconjurător. Urme de locuire pe acest teritoriu s-au găsit din cele mai vechi timpuri, dar
asupra aspectului numeric al populaţiei avem date numai începând cu secolul al XIX-lea.

Fig. 1 - Aşezarea geografică a comunei Oteşani în cadrul judeţului Vâlcea

_______________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2003, Rm. Vâlcea.
2. Evoluţia numerică a populaţiei
Până la sfârşitul secolului al XIX-lea populaţia a crescut lent. Treptat, treptat, paralel cu
unele mutaţii economico-sociale, se înregistrează creşteri ale populaţiei locale. Primele informaţii
statistice datează din anul 1845, când satul Oteşani avea 93 familii, cu 331 locuitori, Muretul
avea 59 familii, cu 336 locuitori şi Chilia cu 91 familii şi 334 locuitori. Satul Cârstăneşti avea 226
familii, iar în anul 1899 avea 641 locuitori. În 1900 comuna Oteşani avea 1093 locuitori şi 300
case, iar în 1912 avea 338 familii şi 1437 locuitori, în schimb comuna Cârstăneşti avea 384
familii, cu 1626 locuitori. La Recensământul populaţiei şi aşezărilor din 29 decembrie 1930
comuna Oteşani avea 1485 locuitori, din care 672 bărbaţi şi 813 femei, care trăiau în 339
gospodării. În comuna Cârstăneşti erau 669 locuitori, din care 315 bărbaţi şi 354 femei în 149
gospodării. După unificarea comunelor Oteşani şi Cârstăneşti din anul 1950, populaţia locală
înregistrează o creştere simţitoare, astfel că, în 1956 se înregistrau 3513 locuitori, iar în 1966 erau
3463 locuitori. În 1992 populaţia comunei era de 3184 locuitori, mai puţin cu aproape 200
locuitori faţă de anul 1989. La ultimul Recensământ al populaţiei şi aşezărilor din martie 2002 se
înregistrau 3314 locuitori (fig. 2).

237
 Fig. 2 - Evoluţia numerică a populaţiei

Creşterea numerică a populaţiei a fost favorizată de resursele variate, climatul blând şi

umiditatea sificientă, condiţii ce au permis populaţiei să se ocupe cu pomicultura, creşterea
animalelor, cultura cerealelor şi exploatarea pădurii.

3. Mişcarea naturală a populaţiei arată că natalitatea a cunoscut nivelul cel mai mare în
anul 1970 cu 97 nou-născuţi, ceea ce înseamnă 27,2 născuţi vii/1000 locuitori, indice superior
mediei pe ţară.
Cele mai puţine naşteri s-au înregistrat în anul 1976 cu 14,7 nou-născuţi/1000 locuitori. În
anul 1992 natalitatea era de 14,4‰, fiind în continuă descreştere faţă de 1989, când era de 16‰.
În anul 1998 s-au înregistrat doar 28 nou-născuţi/întreaga populaţie a comunei. Această reducere
a natalităţii este dată de modificările apărute la nivel legislativ şi social-economic.
Mortalitatea a oscilat între 13,8‰ în anul 1976, când au decedat 50 de persoane şi,
respectiv, 7,6‰ în 1978, când au decedat 25 locuitori. După anul 1990 mortalitatea se menţine în
jurul valorii de 9,4‰.
Sporul natural este pozitiv şi a oscilat între 3 şi 62 persoane/an în perioada 1966-1992, iar
în 2002 a înregistrat o valoare de 5,6‰.

4. Mobilitatea teritorială a populaţiei

Mişcarea migratorie arată că numărul celor plecaţi oscilează între 55 persoane în anul
1970 şi 175 în 1992. Sporul negativ migratoriu al populaţiei se datoreşte insuficientei posibilităţi
de absorbţie a forţei de muncă de către comună şi afectează şi sporul total, care a început să fie
negativ din anul 1976.
Referitor la deplasările sezoniere, în comuna Oteşani, forţa de muncă este utilizată parţial
datorită unor categorii de terenuri care nu cer multe zile de muncă/persoană, aşa cum sunt
păşunile, fâneţele naturale, pomii fructiferi, la care se adaugă şi densitatea mare a populaţiei
agricole ce a variat între 100 şi 250 persoane/100 ha teren arabil convenţional. Disponibilităţile
create, precum şi cerinţele economice ale gospodăriei, în primul rând nevoia de cereale, îi face pe
săteni să se deplaseze pentru munci agricole, lucrări în construcţii sau la pădure. Deplasările se
fac atât de către bărbaţi, cât şi de femei constituiţi în echipe de la 6 la 40 de persoane pentru
lucrări diferite precum întreţinerea viţei de vie, plantare cu pomi, recoltat de grâu, cosit şi strâns
de fân, recoltat de cartofi etc. O perioadă de deplasare durează între 10 şi 20 de zile. Începând din
luna martie şi până în luna noiembrie au loc mai multe deplasări pentru muncă, atât în cadrul
judeţului, cât şi în afara lui.
Deplasările zilnice pentru muncă au cunoscut un flux încrucişat, pe de o parte, spre
întreprinderi industriale apropiate - plecări -, iar pe de altă parte sosec în comună persoane ce

238
prestează diferite servicii. Cei mai numeroşi navetişti se îndreaptă spre Combinatul chimic
Oltchim.

5. Densitatea populaţiei a crescut de la 0,5 loc./ha la sfârşitul secolului al XIX-lea la

peste un locuitor/ha în prezent, ceea ce corespunde densităţii medii de 105 loc./km2.
Densitatea medie se situează peste media pe ţară, ceea ce indică o zonă bine populată,
deoarece este o vatră de locuire în condiţii naturale favorabile, în care sporul natural al populaţiei
a fost mereu negativ.

6. Structura populaţiei
6.1. Structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe, între anii 1893-1977, arată
că până în 1966, numărul persoanelor de sex feminin a fost predominant, iar în 1977 situaţia se
inversează, procentul bărbaţilor fiind de 51%. Explicaţia se regăseşte în numărul nou-născuţilor
băieţi. De exemplu, în 1977, analizând grupa de vârstă 0-4 ani, se constata un număr de 70 băieţi
şi 50 fete. Din gruparea pe vârste rezultă că populaţia cea mai numeroasă este între 20 şi 60 de
ani, reprezentând 51%, forţa de muncă necesară activităţilor economice fiind asigurată. În
prezent, piramida vârstelor arată că segmentul cel mai numeros este cel cu vârste peste 60 de ani,
forţa de muncă fiind deficitară, arătând o tendinţă de îmbătrânire a populaţiei ce se va continua
datorită plecării tinerilor din localitate şi reducerii natalităţii.
Populaţia cu vârstă de muncă era de 51% în perioada dinainte de anul 1992, când bărbaţii
cu vârstă de muncă, de la 16 la 62 ani, erau în număr de 967, iar femeile cu vârstă de muncă, de
la 16 la 57 ani, erau în număr de 909 persoane. În prezent populaţia cu vârstă de muncă a scăzut
cu peste 20 de procente.
6.2. Structura populaţiei pe ramuri de activitate
Populaţia activă din anul 1956 era repartizată astfel: 79% în agricultură, 13% în industrie,
1,5% în cooperaţia de consum, 0,5% în ocrotirea sănătăţii, 1,7% în învăţământ, iar restul
populaţiei (4,3%) în alte ramuri de activitate (fig. 3). În anul 1979, 73% din populaţie lucra în
agricultură, 21% în industrie, 6% în alte ramuri (fig. 4). În prezent procentele sunt total diferite.
Din numărul total al muncitorilor, 66% sunt şomeri din industria extractivă (mina Cuceşti), 12%
lucrează la Centrul de prelucrare a fructelor Cârstăneşti şi 22% în agricultură (fig. 5). În prezent
mina Cuceşti se află în conservare, iar lucrătorii mineri se află în şomaj.

În concluzie putem spune că, deşi sporul natural s-a menţinut pozitiv, piramida vârstelor
arată un accentuat proces de îmbătrânire a populaţiei, iar tendinţa viitoare arată continuarea
scăderii numărului populaţiei în comuna Oteşani, aşa cum se întâmplă în aproape toate aşezările
rurale.

239
 Fig. 3 - Structura populaţiei pe ramuri de activitate (1956)

Fig. 4 - Structura populaţiei pe ramuri de activitate (1979)

Fig. 5 - Structura populaţiei pe ramuri de activitate (2002)

BIBLIOGRAFIE

1.Alessandrescu C., 1893, Dicţionar geografic al judeţului Vâlcea, Bucureşti;

2.Badea L., Rusănescu Constanţa, 1970, Judeţul Vâlcea, Edit. Academiei Române, Bucureşti;
3.Cucu V., 1974, Geografia populaţiei şi aşezărilor omeneşti, Edit. Universităţii, Bucureşti;
4.Lahovari I. G., 1989, Marele dicţionar geografic al României, vol. 1-2, Bucureşti;
5.* * *, 1959, Recensământul populaţiei şi aşezărilor României din 21 februarie 1956, Bucureşti;
6.* * *, 1967, Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 15 martie 1966, Bucureşti;
7.* * *, 1978, Recensământul populaţiei şi aşezărilor din 5 ianuarie 1977, Judeţul Vâlcea;
8.* * *, 1993, Recensământul populaţiei şi aşezărilor din ianuarie 1992, Judeţul Vâlcea;
9.* * *, 2003, Recensământul populaţiei şi aşezărilor din martie 2002, Judeţul Vâlcea.
CONSIDERAŢII PRIVIND DEZVOLTAREA DURABILĂ A TURISMULUI ÎN
JUDEŢUL VÂLCEA. ANALIZĂ ŞI STRATEGII*

ELENA MATEI

Conceptul de durabil este tot mai mult cerut şi aplicat, din cauza faptului că planeta noastră are
capacităţi limitate de a susţine omenirea angajată într-un proces ascendent de dezvoltare. În acest context,
fără o planificare atentă a modului de cooperare a activităţilor antropice cu toate componentele mediului, se
poate pune în pericol însăşi existenţa omului prin incapacitatea generaţiilor viitoare de a-şi asigura
necesităţile de viaţă sau un trai decent.
Ca ramură a economiei, şi turismul se supune regulilor durabilităţii devenind o activitate economică
prin care se urmăreşte satisfacerea generaţiei actuale de turişti fără a compromite capacitatea generaţiilor
viitoare de vizitatori să aibă măcar acelaşi acces la calitatea şi cantitatea de resurse turistice din prezent.
Turismul durabil impune respectarea unor principii general valabile în dezvoltarea durabilă:
echitatea in cadrul aceleiaşi generaţii şi între generaţii, eficienţă, elasticitate, păstrarea mediului etc., practic o
programare atentă a consumului de resurse turistice în raport cu potenţialul fiecărei regiuni.

240
 Prezenta lucrare încearcă să schiţeze o strategie de dezvoltare durabilă a turismului în judeţul
Vâlcea.

1. Introducere
Favorabilitatea cadrului natural, calitatea capitalului uman şi construit al judeţului Vâlcea
justifică o abordare durabilă a activităţilor turistice. Premisele acestei dezvoltări: potenţialul
turistic foarte ridicat, mediul natural relativ nepoluat, comunităţile locale evoluate socio-
economic, impun găsirea celor mai bune modalităţi de valorificare turistică a judeţului, cu
respectarea cerinţelor Agendei 21 (1992) şi întâlnirii de la Johannesburg (2002), acelea de
implicare a comunităţilor locale, a firmelor mici şi mijlocii, a autorităţilor din domeniu, dar şi a
turiştilor ce vizitează zona.

2. Obiectivele economice ale turismului durabil

Pentru o dezvoltare pe termen lung, strategiile locale trebuie să-şi stabilească foarte clar
obiectivele turismului durabil pentru judeţ dintre care prioritare sunt:
 Păstrarea calităţii resurselor;
 Programarea vitezei de consum a resurselor turistice;
 Micşorarea impactelor activităţii antropice si respectarea capacităţii de suport;
 Gestionarea riscurilor;
 Certificarea turistică pentru toate tipurile de turism;
 Diversificarea produsului turistic;
 Circulaţia informaţiei;
 Implicarea locală.

3. Aspectele fizico-geografice ale turismului durabil şi tipuri de turism

Cunoaşterea particularităţilor fizico-geografice are o importanţă extrem de mare, pe de o
parte pentru că natura este resursă turistică, iar pe de alta, formează capitalul natural, cerut
prioritar a fi exploatat adecvat şi a se renunţa la ideea că mediul are capacităţi nelimitate de
refacere şi, deci, nu contează cât şi cum se exploatează din el. Pentru aceasta se cere o analiză,
inventariere a cantităţii şi calităţii acestuia. Astfel, pentru judeţul Vâlcea trebuie să se ţină cont
de următoarele aspecte fizico-geografice:

________________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2003, Rm. Vâlcea.
 Potenţialul natural al zonei este unul deosebit;
 Elementele de unicitate sunt atât geologice cât şi legate de hidrografie,
vegetaţie şi faună;
 Munţii Căpăţânii se remarcă prin Cheile Olteţului, Bistriţei, peşterile ramei
sudice, Polovragi, Muierilor şi Defileul Oltului;
 Parcul National Cozia, dar şi vegetaţia şi fauna specifică: castanul, liliacul,
trandafirul de Cozia, narcisa, capra neagră şi păstrăvul;
 Valea Lotrului dintre Muntii Lotrului şi Căpăţânii este unul din arealele cu o
diversitate de obiective turistice: Staţiunea Voineasa, L.Vidra, hidrocentrala
Lotru-Ciunget, satele incluse in turismul rural;
 Zona subcarpatică se detaşează prin prezenta peisajelor pitoreşti unicate
(trovanţii, piramidele coafate), a importantelor obiective cultural-istorice, a
staţiunilor balneoclimaterice, a monumentelor religioase;

241
  Climatul temperat etajat cu efecte deosebite (negative sau pozitive) pentru
organismul uman sau componentele mediului (tabelul 1), care permite, în
funcţie de treapta de relief, o gamă întreagă de activităţi turistice pe tot
parcursul anului (fig.1).

Tabelul 1 - Utilizarea durabilă a potenţialului climatic

ToC Vizibilitate Nebulozitate Viteză Precipitaţii

Sezon/ vânt
activitate (km/h)

Tot anul
Plimbări 11-32 >3 m >5 km Nu se ia în <42 nu
consideraţie

vara
Activităţi 12 >1 m >1,6 km 8/10 <34 nu
pasive

Activităţi 13-32 >2 m >3 km 8/10 <34 nu

intense

plajă 20 >1 m >1,6 km 8/10 <25 nu

iarna  
schi >-14 >1/2 m >8 km Nu se ia în <26 Nu/uşoare
consideraţie

Snowmobi >-21 >1/2 m >8 km Nu se ia în <26 Nu/uşoare

ling consideraţie

Adaptat după WTO-Canada

242
 Innot
Plajă

Activităţi intense
Activităţi pasive

Snow-mobiling

Ski
plimbări

IARNA PRIMĂVARA VARA TOAMNA

cultural ecoturism

agroturism montan

religios program „Drumul vinului”

Fig. 1 - Tipurile de turism şi activităţile turistice pretabile judeţului Vâlcea,

pe sezoane

4. Caracteristici favorabile turismului durabil

Din punct de vedere financiar, turismul durabil aduce venituri sigure firmelor,
comunităţilor implicate în măsura în care viaţa produsului este mărită prin procedee de marketing
şi management adecvate. În acest sens, capitalul uman şi construit în acest judeţ prezintă unele
caracteristici favorabile:
 Nivelul veniturilor este acceptabil: salariul mediu este de 4.830.000 lei
(Raportul MDP);
 Nivelul şomajului apropiat de cel al ţării (în aug. 2003-8,8%, din care femei
8,2%);
 Gradul de educaţie al populaţiei este mai ridicat faţă de cel al Regiunii
economice de Sud-Vest;
 Dotările edilitare şi infrastructura sunt la un nivel destul de bun:
o Număr mare de locuinţe în construcţie (trim. II, 2003- 2602, terminate
411 în 2002 şi respectiv 304 în 2003;
o 22 990 locuri în structurile turistice, din care 14 934-hoteluri, 1 800-
moteluri, 1651-vile, 171-cabane, 538 - pensiuni urbane, 81-pensiuni
rurale;
o Indice mare faţă de media ţării privind utilizarea spaţiilor de cazare:
între 25% (ian-2003) şi 64% (iulie-2003);
o Există o deschidere spre activităţile axate pe turism.

5. Utilizarea durabilă a potenţialului turistic

243
 Raportul turismului cu mediul joacă un rol cheie în dimensionarea activităţilor turistice.
Un mediu degradat nu produce turism, iar diagnoza este imperios necesară pentru a stabili
priorităţile de mediu, pretabilităţile şi nivelul de investiţii cerute în derularea turismului durabil
gestionarea hazardelor etc. O analiză sumară, pe baza utilizării metodei punctajului (de la+3 până
la-3), demonstrează clar, fără calcule avansate, câştigurile date de turismul durabil, ca şi
cuantificarea viabilităţii pe termen lung a principalelor destinaţii turistice.
a. Diagnoza situaţiei prezente:
 Aspecte pozitive: mediul natural (+3), obiectivele turistice naturale şi
antropice valoroase (+3), infrastructura de calitate (+2), nivelul socio-
cultural ridicat (+2). Σn=10.
 Aspecte negative: baza de cazare şi agrement depăşită şi degradată (-2),
lipsa unor strategii clare de dezvoltare durabilă a turismului din partea
autorităţilor locale (-1) şi centrale (-1). Σn=-5
Valoarea punctajului turismului practicat în prezent: Σn=5.
b. Diagnoza turismului durabil:
 Câştiguri: practicarea turismului durabil va duce la conservarea mediului
natural (+3), controlul numărului turiştilor (+3), investiţiile necesare
scăzute (+2), atragerea de investitori străini (+2), crearea de locuri de
muncă (+3),dezvoltarea generală a comunităţilor locale (+2). Σn=13.
 Pierderi: impactul negativ al turistilor în arealele protejate (-3). Σn=-3.
Valoarea punctajului prin practicarea turismului durabil: Σn=10

Ierarhizarea obiectivelor turistice după calitatea resursei şi a mediului înconjurător oferă o

imagine utilă pentru strategia locală sau naţională în domeniul turismului. Datorită gradului de
dificultate sau imposibilitate de evaluare a unor variabile cu particularităţi extrem de mari, se
menţine metoda anterior enunţată (cu valori între -1şi +1), pentru a da uniformitate diagnozei.
Pentru judeţul Vâlcea s-au obţinut următoarele rezultate:
Potenţialul natural: foarte bun (+1), bun (0), slab (-1)
1)Cozia +1, Căpăţânii +1 , contactul subcarpatic +1;
2) Călimăneşti 0, Căciulata 0, Horezu 0, Olăneşti 0, ;
3) Ocnele Mari –1, Valea Oltului aval de Râmnicu Vâlcea.
Starea mediului natural: foarte bună (+1),bună (0), acceptabilă (-1)
1) Cozia+1, Horezu +1, Căciulata, Căpăţânii (0);
2) Călimăneşti 0, Rm. Vâlcea, Râureni 0;
3) S. Rm Valcea –1, Govora -1.
Pentru a nu agrava problemele de mediu, specifice unor areale, pe fondul lipsei de fonduri
de mediu sau pentru afaceri, aceste evaluări permit prognozarea unor tipuri de turism care să
asigure durabilitatea în condiţiile naţionale ale perioadei analizate (fig. 2).
Ierarhizarea tipurilor de turism după durabilitate:
1. Cozia-ecoturism (termen lung);
2. Valea Lotrului şi împrejurimile, turism în natură (termen lung);
3. Turism balnear-staţiunile Olăneşti, Călimăneşti, Căciulata;
4. Govora (termen mediu şi lung);
5. Turism rural şi religios (termen lung);
6. Agroturism (termen mediu si lung);
7. Turism cultural (termen scurt).
5. Succesul turismului durabil este strâns legat de competenţele instituţiilor implicate în
dezvoltarea durabilă, în general, şi în turism, în mod special. Acest lucru incumbă: existenţa lor,
operabilizarea acestora şi formarea continuă a personalului de lucru. Dat fiind multitudinea de

244
segmente socio-economice antrenate în turism, se cere crearea de parteneriate şi accentuarea
laturii formative atât a personalului firmelor, cât şi a turiştilor.
 Această activitate revine autorităţilor locale: Ocoalelor Silvice Teritoriale, Inspectoratului
de Protecţie a Mediului, Primăriilor şi, nu în ultimul rând, agenţilor economici din turism.
 Este necesară, în acelaşi timp, informarea şi educarea turiştilor în vederea unui impact cât
mai scăzut al acestora în mediul natural, prin crearea, în primul rând, a unor centre de informare
şi apelarea permanentă la serviciul de ghidaj profesionist, atestat.
În concluzie, turismul durabil nu trebuie să rămână doar la aspectul de teorie, ci acest
succint studiu evidenţiază încă odată utilitatea, avantajele practicării lui şi denumeşte actorii
implicaţi, oferindu-le o metodă de analiză facilă a bazelor durabilităţii pentru strategiile din
domeniu.

Fig. 2 - Diversificarea tipurilor de turism

(judeţul Vâlcea)

245
 BIBLIOGRAFIE

1.Alma P. J., 1993, Environmental Concerns, Cambridge University Press;

2.Baikie P., Connon, T., 1994, At risk- Natural hazards People’s vulnerability and Disasters, Edit. Routledge,
London;
3.Barnea M., 1981, Ecologie umană, Edit. Medicală, Bucureşti;
4.Barrow C. J., 1992, Land Degradation, Cambridge University;
5.Bălteanu D., Alexe R., 1998, Hazarde naturale şi antropogene, Edit. Corint, Bucureşti;
6.Boo Elizabeth, 1990, Ecotourism: the potential and pitfalls, WWF, Washington DC;
7.Brown L. (coord), 1989-2000, Probleme globale ale omenirii, Edit. Tehnică, Bucureşti;
8.Claval P., 1976, Elements de geographie economique, Maison Th.Germin, Paris;
9.Dinu M., 2002, Geografia turismului, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
10.Erdeli G. şi colab., 1994, Dicţionar de geografie umană, Edit. Corint, Bucureşti;
11.Erdeli G., Istrati G., 1996, Potenţialul turistic al României, Edit. Universităţii;
12.Goudie A.S., 1993, The Mature of the Environment, Oxford Press;
13.Honey Martha, 1998, Ecotourism and Sustainable Development: Who Owns Paradise, Island Press,
Washington DC.

Vile în staţiunea Voineasa (judeţul Vâlcea)

246
 CONSIDERAŢII PRIVIND BAZA DE CAZARE ŞI TRATAMENT
ÎN STAŢIUNEA BĂILE OLĂNEŞTI*

ANA MARIA MUREANU, CRISTIAN DRĂGHICI, MARIUS CRISTEA

Lucrarea evidenţiază, succcint, baza de cazare şi de tratament actuală, caracteristicile acestora.

1. Introducere
Staţiunea Băile Olăneşti este situată în nord-estul Olteniei, pe valea râului Olăneşti, fiind
înconjurată de dealuri înalte acoperite de păduri de fag şi stejar care îi lasă loc deschis numai spre
sud.
Apele minerale de aici, bogate în substanţe multiple, fac adevărate minuni în tratarea unui
spectru larg de afecţiuni în cura internă şi externă ale tubului digestiv, rinichilor şi căilor urinare,
boli de nutriţie, afecţiuni ale pielii, ale sistemului nervos periferic, ale bolilor profesionale.
Calitatea curativă a apelor cu o mineralizare de 3-18 grame/litru rivalizează cu cele ale unor
staţiuni de peste hotare, ca: Hall Weissbaden, Aix-la Chapelle.
Folosite încă din timpul cuceririi Daciei de către romani, ele au fost menţionate pentru
prima dată într-un hrisov de la 1760 în care se numeau „ape tămăduitoare” şi se arătau că sunt
situate pe locurile clucerului Toma Olănescu, constructorul primelor băi.
În 1829, localitatea era cunoscută deja sub denumirea de Olăneşti şi era frecventată, la
recomandarea medicilor, pentru apele sale minerale, lucru atestat de documentele vremii.
Prin aşezarea sa geografică, clima, acţiunea terapeutică a apelor minerale, Băile Olăneşti
beneficiază de toate caracteristicile unei zone turistice complexe, turismul reprezentând şansa
dezvoltării oraşului şi punerea lui în valoare atât pe plan naţional, cât şi internaţional.

2. Baza de cazare
Baza tehnico-materială a turismului (structura de primire), cuprinde totalitatea mijloacelor
materiale de care se foloseşte turismul pentru realizarea funcţiilor sale economice şi sociale. În
acest context, se au în vedere, atât mijloacele materiale specifice turismului, cât şi cele comune,
aparţinând altor ramuri.
În cadrul bazei tehnico-materiale un rol important îl ocupă baza de cazare şi baza de
tratament, alături de alimentaţia publică, agrement şi căi de comunicaţie.
Baza de cazare este componentă esenţială a bazei tehnico-materiale cu un rol deosebit în
susţinerea tuturor formelor de turism. Ea cuprinde totalitatea formelor de cazare, de la cele
„clasice” (vile, hoteluri), şi până la cele moderne (hanuri, popasuri), adaptate funcţionării unor
noi forme de turism de masă cu mobilitate accentuată, care asigură odihna turiştilor pe o anumită
perioadă de timp, în baza unor tarife determinate (hoteluri, vile, hanuri, popasuri turistice, cabane,
campinguri, căsuţe).
Oaspeţilor veniţi la tratament în staţiunea Băile Olăneşti li se oferă, în prezent, un număr
sporit de locuri de cazare în hoteluri, pavilioane, vile şi popasuri turistice. De asemenea, cei veniţi
în staţiune mai folosesc pentru cazare campingurile special amenajate, precum şi casele
localnicilor.
Baza de cazare este formată în prezent din 11 hoteluri (din care 2 hoteluri în
construcţie),10 vile, 1 han, 1 cabană este administrată de SC Olăneşti SA, SC Sind România
SRL-Filiala Olăneşti, Ministerul Muncii, Sc Bareco Larr SRL, Sc Izvorul 24 SRL Olăneşti, Sc
Elisabeta SRL, Sc Bareco Larr SRL, Sc Cleotur SRL, SC Băjan Tours SRL.

________________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2003, Rm. Vâlcea.

247
 Ea a suferit o serie de modificări de-a lungul timpului cele mai importante privind
numărul de hoteluri şi cel de vile (tabelul nr. 1). Astfel, numărul hotelurilor a crescut în prezent la
11, din care 9 sunt în funcţiune, în schimb numărul vilelor a scăzut ajungând la un număr de 10
(fig. 1).

Tabelul nr. 1 - Evoluţia numărului unităţilor de cazare turistică pe tipuri de unităţi

(1986 -2002)

Ani Hoteluri Hanuri şi popasuri Cabane Vile turistice

turistice
1986 2 1 1 19
1988 4 2 1 18
1990 4 1 1 17
2001 5 - 1 6
2002 9 - 1 10

Majoritatea unităţilor de cazare au un capital privat. Sub aceeaşi administrare se găsesc şi

două popasuri turistice, unul amplasat la intrarea în staţiune, lângă piaţa agro-alimentară şi
celelalte în curtea cabanei „Brazilor” de la Comanca. În aceste popasuri cazarea este asigurată în
căsuţe rustice, din lemn, existând, totodată, şi condiţii de camping. Momentan, aceste popasuri
sunt declarate închise.
Hotel Olăneşti este dublu, 120 camere triple şi 2 apartamente, totalizând 425 locuri,
dotate cu balcoane însorite, grup sanitar propriu, Tv şi frigider la cerere. Hotelul are 6 nivele şi
dispune de restaurant, bar de zi, terasă, o unitate de cazare de categoria 2 stele având un număr de

248
40 camere single, 159 camere, bază de tratament proprie, salon (frizerie şi coafură), schimb
valutar, biliard, parcare.
Indicaţiile terapeutice ce sunt recomandate constau în afecţiuni ale tubului digestiv,
rinichilor şi căilor urinare, boli metabolice, alergice, cutanate şi afecţiuni respiratorii.
Hotel Parâng este o unitate de cazare de categoria 2 stele, cu o capacitate de 767 locuri,
din care 343 camere duble, 16 camere triple şi 7 apartamente şi dispune de restaurant, bar de zi,
disco-bar, bază de tratament proprie, o terasă, o sală de conferinţe, salon (frizerie şi coafură),
schimb valutar, biliard, parcare, club, sală de spectacole.
Baza de tratament este amenajată pentru tratarea afecţiunilor renale şi ale căilor urinare,
afecţiunilor tubului digestiv, hepatobiliare, respiratorii, dermatologice şi asociate. Factorii de cură
sunt reprezentaţi de apele minerale iodurate, bromurate, sodice, calcice, sulfuroase şi clorurate,
unele hipotone, iar altele izotone.
Hotel Elisabeta este o unitate de cazare de categoria 2 stele şi a fost dat în folosinţă în
anul 2001.
Hotel Tisa unitate de cazare de categoria 2 stele, cu o capacitate de 72 locuri, din care
putem întâlni 18 camere duble şi 12 camere triple. Hotelul dispune de restaurant (100 locuri),
bază de tratament proprie şi bar de zi.
Baza de tratament oferă clienţilor următoarele proceduri terapeutice: electro-terapie,
aerosoli, magnetoterapie, băi galvanice, masaj.
Hotel Stogu este o unitate de cazare de categoria 2 stele, cuprinzând 13 garsoniere şi 3
apartamente cu câte 2 camere, este situat în centrul Staţiunii Băile Olăneşti, pe malul râului
Olăneşti, având în imediata apropiere Parcul „Mihai Eminescu”. A fost dat în folosinţă în anul
2003.
Hotel Livadia este o unitate de cazare de categoria 2 stele, cu 125 camere din care 94
camere duble, 27 camere triple şi 2 apartamente cu un total de 273 locuri de cazare. Dispune de
bază de tratament proprie, restaurant cu circuit închis (190 locuri), cameră de gardă. În hotel
funcţionează două cabinete medicale pentru consultaţii, iar baza de tratament asigură ionizări,
aerosoli, împachetări cu parafină, biostimulator cu laser, ultra-sunete, magnetodiaflux, solux,
ultra-scurte, masaj, ultra-violete.
Hotel Suprem este o unitate de cazare de categoria 3 stele, singurul de altfel, din această
categorie. Având o capacitate de 90 locuri, repartizate în 45 camere: 10 apartamente (living +
dormitor), 31 camere 2 locuri, 4 camere 2 locuri cu posibilitate de extindere la 4 locuri, a fost dat
în folosinţă în iunie 2003 şi dispune de restaurant (cu 120 locuri), mini bar, sală de conferinţă,
grădină de vară, parcare proprie supravegheată (18-20 locuri), cabinet medical, bar cu apă
minerală.
Pe lângă acestea mai funcţionează 2 hoteluri (Parc şi Latina), alte două fiind în
construcţie. În ceea ce priveşte vilele, din cele 20 de vile existente în perioada predecembristă, în
momentul de faţă mai sunt funcţionabile 6 vile, 3 vile sunt închise, 4 vile au dobândit capital
privat, iar restul nu mai intră în circuitul turistic. Analiza gradului de confort relevă faptul că
majoritatea unităţilor de cazare intră în categoria 1 şi 2 stele, cele cu grad ridicat de confort de 3
stele fiind reprezentate de o singură unitate de cazare (hotel - Suprem).
Evoluţia capacităţii de primire turistică (tabelul. nr 2; fig. 2) ne arată, că în perioada
premergătoare anului 1990, aceasta a înregistrat o creştere ajungând de la 2.187 locuri în anul
1985 la 2.822 locuri în 1989. Creştere datorată în principal construiri de noi hoteluri. După anul
1989 numărul total de locuri scade ajungând în 1999 la un număr de 1.925 locuri. Această
scădere se datorează pe de-o parte închiderii unor unităţi de cazare şi retrocedarea către vechii
proprietari (este cazul popasurilor turistice şi a vilelor), iar pe de altă parte reducerea numărului
de locuri în cazul hotelurilor. Începând cu anul 2000 se remarcă un reviriment capacitatea de
cazare ajungând de la 2020 de locuri la 2170 locuri la sfârşitul anului 2002. Acest lucru se

249
datorează în principal construirii de noi hoteluri (numărul lor a ajuns de la 5 la 9 în prezent) dar şi
creşterea capacităţii de primire în cazul altor unităţi.

Tabelul nr. 2 - Evoluţia capacităţii de primire turistică pe tipuri de unităţi

(1986-2002)

Tipuri de unităţi Ani

  1986 1987 1988 1989 1990 1998 1999 2000 2002
Hoteluri 620 1491 1491 1491 1491 1211 1423 1419 1465
Cabane 46 46 46 46 60 89 89 26 76
Hanuri şi popasuri
turistice 289 289 289 289 244 0 0 0 0
Vile 1232 996 996 996 998 936 413 575 629
Total (nr. loc.) 2187 2822 2822 2822 2793 2236 1925 2020 2170

3. Baza de tratament
Alături de baza de cazare, un rol important îl constituie şi baza de tratament, deoarece de
mărimea, structura şi calitatea ei depinde, în primul rând, satisfacerea cerinţelor turiştilor ce vin
aici, având ca motivaţie principală îngrijirea sănătăţii.

250
 În prezent, în staţiunea Băile Olăneşti, serviciul medical este asigurat prin cabinete de
specialitate (balneologie, stomatologie, laborator pentru analize medicale). Instalaţiile de
tratament constau în:
- buvete pentru cură internă cu apă minerală;
- instalaţii pentru băi calde cu apă minerală;
- instalaţii pentru inhalaţii şi aerosoli;
- instalaţii pentru electro-, hidro- şi termoterapie;
- instalaţii pentru irigaţii vaginale cu apă minerală;
- masaj medical;
- săli de gimnastică medicală.
Cercetările clinice şi experimentele efectuate de către Institutul de Balneologie Bucureşti
au evidenţiat următoarele indicaţii terapeutice:
a) afecţiuni renale şi ale căilor urinare: litiaza renală neoperată sau operată, litiaza
căilor urinare, pielonefrita cronică, glomerulonefrita cronică;
b) afecţiuni ale tubului digestiv: gastrite cronice hipoacide, constipaţii cronice, colite
cronice;
c) afecţiuni hepatobiliare: colecistita cronică necalculoasă sau calculoasă, tulburări
după ficat obosit, hepatita cronică, pancreatita cronică;
d) afecţiuni respiratorii: astmul alergic, bronşitele şi traheobronşitele cronice,
bronşiectazia, persoane cu frecvente pneumopatii microbiene sau virotice;
e) afecţiuni metabolice şi de nutriţie: diabetul zaharat, stări de hiperuricemii, de
hiperlipezii, obezitate;
f) afecţiuni ORL: laringitele cronice, alergia vazo-sinuzală;
g) afecţiuni dermatologice: psoriazis, keratodermii, eczema şi urticarii cronice,
neurodeermite, dermatite seboreice, acnee, piodermite.
Astfel, putem spune că izvoarele sunt împărţite în funcţie de indicaţiile terapeutice, după
cum urmează:
a) afecţiuni renale şi ale căilor urinare: izv. 4, izv. 11, izv. 12, izv. 24, izv. 30;
b) afecţiuni ale tubului digestiv: izv. 4, izv. 5, izv. 11, izv. 19;
c) afecţiuni hepatobiliare: izv. 4, izv. 5, izv. 12, izv. 13, izv. 14, izv. 15, izv. 16, izv. 19, izv.
24, izv. 30;
d) afecţiuni respiratorii: izv. 7, izv. 15;
e) afecţiuni metabolice şi de nutriţie: izv. 3, izv. 3 bis, izv. 4, izv. 5, izv. 7, izv. 8, izv. 9, izv.
10, izv. 12, izv. 13, izv. 14, izv. 15, izv. 16, izv. 19, izv. 24, izv. 30;
f) afecţiuni ORL: izv. 5;
g) afecţiuni dermatologice: izv. 7.

În urma studiului efectuat pe teren, concluzionăm:

 diversificarea tipurilor de unităţi de cazare (campinguri, popasuri turistice) şi
modernizarea celor deja existente pentru o mai bună valorificare a resurselor
turistice;
 construirea de hoteluri cu un grad de confort ridicate (peste 2 stele în prezent
existând un singur hotel de 3 stele);
 sprijinirea apariţiei şi dezvoltării de pensiuni turistice;
cât mai ales în dotarea cu echipament medical, modernizarea bazei de tratament existentă,
angajarea unor specialişti şi efectuarea unor studii amănunţite în ceea ce priveşte calitatea şi
proprietăţile apelor minerale existente în zonă.

251
 BIBLIOGRAFIE
1.Catrina Sergiu Costel, Catrina Veronica, 1992, Băile Olăneşti, Casa Editorială pentru Turism şi Cultură,
Bucureşti;
2.Munteanu L., Stoicescu C., Grigore L., 1986, Ghidul staţiunilor balneoclimatice din România, Edit.
Sport-Turism, Bucureşti;
3.* * * Centrul Judeţean de Statistică Vâlcea.

Floare de colţ - Munţii Narăţ

252
 EVOLUŢIA FORŢEI DE MUNCĂ OCUPATĂ ÎN TURISM
ÎN JUDEŢUL VÂLCEA ÎN PERIOADA 1995-2001*

TAMARA SIMON, MĂDĂLINA ANDREI

În orice perioadă de schimbări politice, legislative şi economice majore apar dezechilibre

în plan social, care au condus la dispariţia multor locuri de muncă în multe sectoare de activitate.
Astăzi, cei care muncesc trebuie să fie tot mai flexibili, din punct de vedere al abilităţilor pe care
le au, în faţa sarcinilor pe care trebuie să le îndeplinească şi să se adapteze foarte uşor noilor
forme şi structuri de angajare.
La ora actuală există temerea că societatea românească nu are capacitatea de a oferi locuri
de muncă, în urma ultimelor restructurări economice. Realitatea ultimilor 50 de ani s-a sprijinit în
mod excesiv pe industrie, fără a ţine cont de resursele interne disponibile şi de a crea produse şi
mărfuri de foarte bună calitate.
În dezvoltarea aşezărilor umane au fost susţinute îndeosebi oraşele mari care deţineau
mari platforme industriale cu unităţi economice ce aveau zeci de mii de angajaţi, fiind neglijată
infrastructura pentru transporturi, tehnico-edilitară, agricultura, serviciile. Multe investiţii au fost
puse în operă prin directive de stat fără a avea un suport al cererii de piaţă şi al eficienţei
consumurilor energetice şi de materii prime şi reducerii fenomenelor de poluare.
Turismul a beneficiat de o dezvoltare mai susţinută fiind construite numeroase structuri
turistice pentru cazare şi alimentaţie, mai puţin pentru recreere şi agrement, astfel imaginea
multor staţiuni turistice a fost schimbată pentru a atrage mai mulţi turişti. Construirea şi
proiectarea acestor structuri nu a ţinut cont de tendinţele din turismul mondial şi european şi
astăzi sunt necesare importante resurse financiare pentru modernizarea acestora.
În contextul actual al concurenţei globalizate şi a creşterii şomajului, la nivel internaţional
se reanalizează conceptul de muncă, orientarea către domeniul serviciilor şi a tehnologiilor
performante, împiedicarea categoriilor de populaţie cu slabă calificare de a atinge starea de
sărăcie extremă.
În România, la nivel naţional, judeţean s-au realizat mai multe strategii de dezvoltare
economică, care au inclus şi o serie de obiective concrete, dar care în puţine cazuri au fost puse în
corelaţie cu celelalte sectoare de activitate. Practic, fiecare instituţie guvernamentală care a
realizat pe un domeniu o strategie, aceasta nu a fost pusă în echilibru cu cele existente, fapt ce nu
a evidenţiat necesarul de locuri de muncă pentru fiecare tip de activitate economică în parte.
Industria turistică poate constitui un domeniu prin care să se poată realiza un număr
important de locuri de muncă cu caracter permanent, nu numai sezonier, în condiţiile în care
România are un potenţial turistic variat şi valoros prin obiective de mare originalitate şi
frumuseţe. În acest context, se poate afirma că judeţul Vâlcea se remarcă prin multitudinea
resurselor turistice pe care le deţine.
Prin poziţia sa geografică, caracteristicile mediului natural deosebit de diversificat şi
pitoresc, prin varietatea şi calitatea resurselor naturale, acest judeţ a beneficiat de condiţii optime
pentru susţinerea multor activităţi economice. Economia ultimilor cincizeci de ani a pus accent pe
dezvoltarea ramurilor industriale.
Prin intermediul graficelor alăturate (fig. 1, fig. 2) este pusă în evidenţă evoluţia acestui
fenomen de evoluţie a forţei de muncă din judeţ, comparativ cu datele existente la nivel naţional.
În ultimii ani, ca urmare a schimbărilor survenite la nivel naţional, economia judeţului a
înregistrat multe restructurări.
_______________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2003, Rm. Vâlcea.

253
 Fig. 1 - Evoluţia populaţiei ocupate în România
şi în judeţul Vâlcea (1995-2001)

Fig. 2 - Evoluţia numărului mediu de salariaţi în România

şi în judeţul Vâlcea (1995-2001)

Comparativ cu imaginea globală asupra forţei de muncă, în ceea ce priveşte numărul de

salariaţi angajaţi, se constată mari diferenţe, fapt ce atestă că numărul unităţilor industriale, şi mai
ales de servicii, este mic. Domeniul turismului, care se află în plin proces de dezvoltare, într-un
ritm relativ lent, demonstrează că există reale şanse de creştere a numărului de locuri de muncă
pe măsură ce se multiplică investiţiile directe prin apariţia de noi structuri turistice (fig. 3).
În ciuda faptului că judeţul Vâlcea deţine un potenţial turistic valoros, importante staţiuni
balneoclimaterice, o staţiune montană şi numeroase obiective turistice, nu se poate afirma că
acestea toate sunt puse în valoare, mai ales cele din localităţile rurale şi urbane mai mici.
Analiza datelor statistice privind numărul de salariaţi din judeţ reflectă faptul că acesta a
evoluat diferit de la un an la altul. După o perioadă de descreştere lentă, dar continuă, remarcată

254
pentru perioada anilor 1995-1997, se constată o creştere explozivă în anul 1998, după care are loc
un fenomen de descreştere rapidă, cu o revenire numerică pozitivă abia în anul 2001.

Fig. 3 - Evoluţia numărului mediu al salariaţilor din turism

în România (1995-2001)

Acest fenomen se explică prin faptul că în turism există o fluctuaţie a forţei de muncă
angajate ca urmare a unui nivel de salarizare mai scăzut comparativ cu alte sectoare de activitate,
programul pe toată durata zilei în schimburi, precum şi existenţa unui număr mare de salariaţi
angajaţi sezonier pe durata sezonului de vară, când se înregistrează cele mai importante fluxuri
turistice.
Din datele statistice analizate a rezultat că ponderea forţei de muncă angajate în turism în
judeţul Vâlcea a evoluat între 2 şi 4%, ultima valoare s-a înregistrat pentru anul 2001, deşi
resursele turistice permit o mai bună dezvoltare a locurilor de muncă din acest sector al serviciilor
(fig. 4).

Fig. 4 - Evoluţia numărului mediu al salariaţilor din turism

în judeţul Vâlcea

255
 În judeţul Vâlcea, una din problemele majore este dată de existenţa unui important număr
de unităţi industriale, care au tehnologii şi echipamente depăşite, cu scăderi mari ale producţiei,
cu apariţia unui puternic şomaj. Celelalte sectoare economice, reprezentate de agricultură,
transporturi, servicii, au înregistrat şi ele ritmuri reduse. Aceste aspecte economice demonstrează
modul de evoluţie pentru aceeaşi perioadă luată în studiu a fenomenului de şomaj.
Dacă în România, şomajul a crescut într-un ritm continuu până în anul 1998, după această
dată se constată o scădere semnificativă prin dezvoltarea investiţiilor străine şi a sectorului privat
(fig. 5). Diminuarea graduală a fiscalităţii în domeniul ocupării forţei de muncă şi al profitului
realizat va conduce la amplificarea locurilor de muncă.

Fig. 5 - Evoluţia şomajului în România (1995-2001)

Activităţie cele mai dinamice au fost reprezentate de transporturi, telecomunicaţii,

industria textilă, lemnului, construcţii etc. La nivelul judeţului se constată acelaşi parcurs grafic,
cu diferenţa exprimată de o rată a şomajului cu mult mai mare faţă de media pe ţară (fig. 6).

Fig. 6 - Evoluţia şomajului în judeţul Vâlcea

256
 Domeniul turismului ar trebui să fie mult mai dinamic, datorită faptului că autorităţile
publice locale şi cele judeţene, prin instituţiile lor reprezentative din teritoriu, îşi cunosc foarte
bine toate resursele turistice naturale şi culturale de care dispun şi starea actuală de păstrare şi
conservare şi pot realiza studii de preferabilitate şi de oportunitate pentru a le oferi şansa unei
valorificări economice.
În momentul de faţă, judeţul deţine suficiente spaţii de cazare la nivelul hotelurilor şi
vilelor, dar sunt reduse unităţile din zona montană şi colinară înaltă, respectiv cabanele
turistice, hanurile, popasurile, campingurile, pensiunile turistice, fapt ce demonstrează că
resursele turistice din zona montană şi submontană au un grad de valorificare economică
mai redusă în raport cu potenţialul turistic existent.
Judeţul Vâlcea, dispune de un potenţial natural şi antropic, de echipamentele necesare
pentru funcţionarea serviciilor turistice, de forţa de muncă relativ pregătită în domeniul
turismului. Prin aceasta, se poate afirma că are o bază materială semnificativă fără să necesite un
efort sau capital deosebit, cu alte cuvinte dispune de o oferta turistică capabilă să satisfacă o
cerere turistică modestă. Resursele turistice sunt valorificare din punct de vedere economic prin
prisma societăţilor de profil existente la nivelul judeţului.
Ilustrarea fenomenului ocupării forţei de muncă în turism la nivelul judeţului poate fi
argumentată şi prin existenţa societăţilor de turism şi repartiţia acesteia în funcţie de principalele
activităţi turistice. Potrivit ultimelor date furnizate de Camera de Comerţ şi Industrie a judeţului
Vâlcea, la 31.12.2002 numărul societăţilor de profil reprezenta 5% din numărul societăţilor ce
activează la nivelul judetului (424 unităţi de profil, din numărul total de societăţi active - 8404).
Din cele 424 unităţi în funcţiune, 90 sunt structuri de primire turistică - cu funcţiuni de
cazare turistică, respectiv hoteluri, pensiuni agro-turistice, vile, campinguri şi moteluri. Judeţul
Vâlcea deţine 3.8% din numărul total al locurilor de cazare existente în România.
Din numărul total al societăţilor care funcţionează în domeniul turismului în judetul
Vâlcea, 95% au capital privat român, 2,6% au capital mixt (român şi străin), 1,9% capital străin
iar 0,5% capital mixt (stat şi privat). Forţa de muncă ocupată în această activitate este de 1932
persoane, ceea ce reprezintă doar 2,6% din totalul forţei de muncă ocupate în acest sector de
activitate la nivelul ţării. La nivelul judeţului, cea mai mare parte a forţei de muncă ocupată se
regăseşte în domeniul hotelier 43,0%, urmată de restaurante 24,3%, 15% cafenele si baruri,
14,5% personal al agenţiilor de turism şi asistenţa turistică, 3,2% alte unităţi de profil.
Cifra de afaceri înregistrată la 31.12.2002, la nivelul judeţului din activităţile de turism
prestate a fost 547.285.951 mii ROL, 45,26% din cifra de afaceri este deţinută de activitatea
hotelurilor, 22,5% din activitatea restaurantelor, 13,8% din activitatea barurilor şi cafenelelor, cu
şi fără agrement de spectacol, 12,32% din activiatatea agenţiilor de turism şi asistenţă turistică,
6,12% din cifra de afaceri aparţine celorlalte activităţi din domeniu prestate către clienţi.
Îngrijorătoare sunt încasările din activitatea prestată de taberele de şcolari şi preşcolari, de doar
0,14%, având în vedere ca aceşti copii vor fi viitori turişti de mâine.
Societăţile de turism deţin o putere investiţională, relativ modestă, comparativ cu
potenţialul turistic existent. Nivelul investiţiilor, la sfârşitul trimestrului II 2003, au scăzut faţă de
trimestrul I 2003 cu 1.443.082 mii ROL.
Analizând dinamica cifrei de afaceri a celor mai importante unităţi ce activeză pe piaţa
turistică vâlceană, numărul unităţilor deschise în ultimii ani se înscriu la categoria unor unităţi de
primire şi alimentaţie mici şi mijlocii. Nivelul investiţiilor efectuate în agrement sunt mult mai
reduse din punct de vedere calitativ şi cantitativ.
Pe baza datelor statistice avute la dispoziţie s-a efectuat o atentă radiografie a evoluţiei
forţei de muncă în turism la nivelul României şi a judeţului, pentru a vedea dacă la nivelul
judeţului societăţile de turism se regăsesc şi printr-un număr mai mare de angajaţi.

257
 În ciuda unor acţiuni de reabilitare a mai multor structuri turistice în ultimii cinci ani se
poate spune că turismul a acţionat ca un factor stimulator al economiei judeţului, a generat totuşi
puţine locuri de muncă, cu alte cuvinte şi-a adus o contribuţie modestă la creşterea gradului de
ocupare a forţei de muncă disponibile în turism.

Perioadele de recul din activitatea turistică a judeţului sunt datorate evoluţiei economiei la
nivel global şi a faptului că taxa de TVA are un nivel ridicat în turism, la care se mai adaugă
celelalte taxe şi impozite şi a procesului de divizare prea mare a societăţilor de turism
În viitorul apropiat, potrivit ultimei Decizii a Comisiei Europene nr. 2003/287CE,
publicată în Jurnalul Oficial nr.1, aprilie 2003, sunt prezentate criteriile valabile până în 2007,
privind aplicarea şi obţinerea etichetelor ecologice pentru turism, cu deosebire în domeniul
hotelier. Acest document include o serie de criterii obligatorii şi altele opţionale, care au rolul de
a limita impactul negativ asupra mediului înconjurător pe care îl exercită turismul în timp şi
spaţiu. Din acest punct de vedere şi societăţile de turism vor trebui să adopte şi să aplice aceste
cerinţe pentru a-şi asigura o calitate a serviciilor compatibile cu mediul ambiant şi să atragă mai
mulţi turişti străini.

BIBLIOGRAFIE
1.* * *, Institutul Naţional de Statistică –Anuarele statistice ale României, 1997-2002, Bucureşti;
2.* * *,Institutul Naţional de Statistică –filiala judeţului Vâlcea –Anuarele statistice ale Judeţului Vâlcea,
României, 1997-2002, Râmnicu Vâlcea.

Staţiunea Voineasa (judeţul Vâlcea)

258
 PREMISELE DEZVOLTĂRII TURISMULUI RURAL ÎN JUDEŢUL VÂLCEA*

TAMARA SIMON

În cadrul Uniunii Europene în ciuda diversităţii structurilor agricole, a sistemelor de

producţie şi a nivelurilor tehnice diferite, se aplică o singură politică, iar schimburile comerciale
de produse agricole şi agro-alimentare sunt total libere între ţările membre ale uniunii.
Obiectivele de bază ale PAC sunt prezentate în Tratatul de la Roma (1957):
 asigurarea creşterii productivităţii agriculturii pe baza utilizării optime a
tuturor forţelor de producţie, inclusiv a forţei de muncă prin adoptarea produselor la evoluţia
cererii consumatorilor sau a industriilor din aval;
 realizarea unui nivel de viaţă echitabil al populaţiei agricole pentru a apropia
veniturile agricultorilor cu cele din alte sectoare economice;
 stabilirea pieţelor prin asigurarea auto-suficienţei alimentare interne, protejarea
de fluctuaţiile de preţuri, reducerea excedentelor mari de producţie;
 creşterea rolului agriculturii în întreţinerea peisajelor sau a unor ecosisteme
naturale şi reducerea efectelor negative a unor forme de poluare specifice;
 dezvoltarea unor activităţi conexe menite să susţină performanţele din
agricultură, edificarea forţei de muncă, apariţia forţei de muncă, altor servicii care să aducă o
creştere a veniturilor (servicii de infrastructură, turism, comerciale, educaţie, medicale,
consultanţă etc.).
Având în vedere potenţialul agricol important al ţărilor candidate la U.E. se preconizează
ca acestea să-şi amelioreze randamentul agricol, să-şi asigure consumul intern şi să ofere produse
de calitate la export în cantităţile stabilite de comun acord cu celelalte ţări. În plus, pentru viitor,
se preconizează următoarele măsuri:
 conversia graduală la agricultura biologică;
 extensia furajării naturale şi salvarea raselor locale valoroase;
 reconversia terenurilor arabile excedentare în păşuni şi suprafeţe forestiere;
 retragerea unor terenuri agrare slab productive din circuitul agricol pentru
protecţia apelor şi păstrarea biodiversităţii;
 păstrarea biotopurilor, a peisajelor, prevenirea riscurilor naturale şi antropice,
reducerea poluării;
La nivel general, PAC-ul are menirea de a asigura condiţiile şi reglementările de
dezvoltare a unei agriculturi durabile, cu promovarea principiului responsabilităţii împărţite. Noul
mileniu se confruntă practic cu o situaţie duală: extinderea formelor de agricultură performantă şi
a comerţului cu produse agro-alimentare şi apariţia unui spaţiu rural cu populaţie redusă numeric
şi terenuri necultivate.
În aceste condiţii, ţările dezvoltate şi-au pus problema susţinerii unei agriculturi
multisectoriale prin care să se asigure costuri mici pentru produse agro-alimentare şi industrie,
adaptare rapidă la cerinţele pieţei, promovarea şanselor legale şi a coeziunilor sociale şi protecţia
echilibrului teritorial. În acest context, ţările membre ale UE şi-au pus problema în ultimii ani a
dezvoltării sectorului de servicii. Această diversificare rezultă din extensia proceselor de
producţie agricolă, amplificarea activităţilor în fermele private şi un nou mod de gestionare a
spaţiului rural şi la nivel local pot apărea şi dezvolta profesii liberale, se pot diversifica formele
de artizanat şi comerţ.

_______________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2003, Rm. Vâlcea.

259
 Există pentru început trei direcţii principale de acţiune:
►Comerţul rural, care se sprijină pe o mai bună aprovizionare a satelor cu o
gamă variată de produse necesare în gospodărie sau pentru propria familie; dezvoltarea acestui
segment se practică în ţările UE prin acordarea de facilităţi fiscale, prima de instalare, punerea la
dispoziţie de spaţii necesare, subvenţii în transportul mărfurilor şi materiilor prime.
Unităţile comerciale aprovizionează circa 7-12 comune mari, practică un comerţ civilizat, de
calitate, cu costuri şi adaosuri comerciale reduse şi cu o bună rentabilitate şi reduce deplasările de
aprovizionare pe distanţe mari.
►Turismul rural se poate dezvolta în orice regiune geografică care şi-a păstrat
peisajele naturale nealterat, un mod de viaţă specific şi original, şi îşi conservă monumentele
istorice, tradiţiile şi obiectivele. În principal, este încurajată mica hotelărie, alimentaţie publică şi
dezvoltarea unui agrement susţinute de localnici, dezvoltarea unui agrement specific. Existenţa
unui regim juridic, fiscal şi social bine pus la punct reduce concurenţa neloială şi celui practicat la
negru.
În ţările europene există un activ parteneriat între camerele pentru agricultură
(departamentele, din landuri etc.) cu Federaţia Sindicatelor din Agricultură, a Federaţiei
Naţionale de Turism Rural, şi a Federaţiei Hotelierilor şi Agenţiilor de Turism, care fac
schimburile de idei şi informaţii dezvoltă împreună iniţiative legislative, şi realizează proiecte
comune.
►Serviciile publice sunt esenţiale în asigurarea unui nivel de viaţă decent şi
stabilitatea populaţiei rurale. Echipamente de infrastructură primară sunt esenţiale în dezvoltarea
tuturor activităţilor economice (drumuri, alimentare cu apă, energie, gaze, deşeuri), la acestea se
mai adaugă cele aferente educaţiei, sănătăţii, locuirii. Apariţia şi dezvoltarea acestor servicii
presupune realizarea unor puternice asociaţii cu participarea unor reprezentanţi ai unităţilor
economice, locale, ai locuitorilor, care deţin mijloace, resurse financiare să contribuie alături de
administraţiile publice locale la demararea unor asemenea investiţii, care să răspundă nevoilor
populaţiei locale. Viaţa asociativă, coeziunea socială, nivelul ridicat de responsabilitate sprijină în
mod direct dinamica vieţii şi a spaţiului rural după principiul: aceleaşi drepturi, aceleaşi obligaţii.
În spaţiul rural, pluriactivitatea reprezintă un mijloc de finanţare a activităţilor agricole,
prin faptul că le permite obţinerea unor venituri directe, suplimentare, care ajută orice gospodărie
ţărănească. Între activităţile neagricole, turismul reprezintă o formă rentabilă de punere în valoare
a unor resurse naturale şi antropice locale, prin urmare această formă de turism devine un factor
socio-economic de stabilitate demografică şi o alternativă de reducere a presiuni turistice
existente în staţiunile turistice învecinate.
După anul 1950, practicanţii acestei forme de turism se pot regăsi la nivelul tuturor
continentelor, dar îndeosebi în Europa, America de Nord, Australia, urmate la mare distanţă de
ţările din Asia, Africa, America de Sud. Statele cu economie dezvoltată - Franţa, Germania,
Olanda - cu vechi tradiţii istorice şi culturale au încercat să încetinească ritmul de reducere a
populaţiei rurale, a migraţiei rural-urbane prin dezvoltarea unor alternative ocupaţionale; fiecare
ţară vest-europeană se remarcă prin propria experienţă acumulată în practicarea acestei forme de
turism şi prin modul propriu de organizare. Alături de aceste ţări turismul rural se mai regăseşte
ca o activitate dinamică, în plină dezvoltare în Irlanda, Marea Britanie, Luxemburg, Elveţia,
Spania, Grecia, Suedia, Islanda.
Începuturile unui turism rural organizat, datează din primele decenii ale secolului XX
când se constată o creştere a frecvenţei circulaţiei turistice, un interes mai mare a turiştilor pentru
peisaje naturale deosebite, cunoaşterea unor moduri de viaţă autentice de pitoresc. Astfel, sunt tot
mai mult apreciate avantajele turismului rural datorate în principal următoarelor aspecte:
 Fragmentarea vacanţelor şi a concediilor, alegerea de noi destinaţii mai puţin
aglomerate şi apropiate de un mediu natural nepoluat;

260
  Punerea în valoare a unor resurse turistice naturale şi antropice, mai puţin
cunoscute şi mediatizate, care sunt expresia unor identităţi culturale regionale şi/sau locale;
 Economisirea de investiţii directe în infrastructură turistică în mediul rural, prin
folosirea resurselor financiare în dotări tehnico-edilitare, modernizarea drumurilor şi a căilor de
acces;
 Păstrarea peisajelor culturale exprimate prin ocupaţii tradiţionale, reluarea unor
vechi obiceiuri laice şi religioase, a unor mai vechi meşteşuguri.
Toate aceste elemente arată că practicarea unor activităţi conexe agriculturii determină în
timp şi spaţiu o ameliorare a nivelului de trai din zonele rurale şi reducerea fenomenului de
deşertificare demografică.
Din datele avute la dispoziţie a rezultat că proprietarii de structuri de cazare, alimentaţie,
agrement deţin un minim de pregătire în domeniu, inclusiv de contabilitate primară, plan de
afaceri, participă activ la târguri şi expoziţii de turism, sunt organizaţi în asociaţii regionale
puternice, deţin propriul sindicat şi colaborează cu toţi partenerii interesaţi (birouri de
turism, camere de comerţ, birouri linii aeriene, căi ferate, mass-media etc.).
Serviciile turistice sunt foarte bine structurate şi organizate pornind de la varietatea
formelor de cazare, respectarea specificului local, până la tradiţii gastronomice, culturale şi
amenajări recreative şi sportive. În plus, sunt asigurate servicii suplimentare pentru copii şi
persoanele în vârstă, şi de informare exactă asupra realităţilor din regiune şi pe plan local. Mai
mult, gazdele în toate ţările prezentate vorbesc 1-3 limbi străine de circulaţie internaţională şi
deţin informaţii aduse de poşta electronică şi INTERNET.
Pe baza experienţei acumulate în ţările cu turism rural au rezultat câteva tipuri de produse
turistice menite să atragă cât mai multe segmente ale pieţei turistice europene:
 Produse turistice iniţiate de turişti prin care acestea beneficiază de variate structuri
turistice, din care poate alege şi prin care îşi realizează propriile programe de vacanţă sau
concedii;
 Produse turistice organizate de proprietari, care pun la dispoziţie anumite structuri
şi servicii turistice şi care nu sunt variabile decât în mică măsură;
 Produse turistice organizate de touroperatori, care pot colabora cu mai mulţi
proprietari de diferite structuri turistice (cazare, alimentaţie, agrement) şi prin care sunt asigurate
oferte diversificate;
 Produse turistice complete, care se axează pe minim de servicii turistice incluse în
preţul iniţial, şi care sunt solicitate de turiştii cu venituri mici.
În consecinţă, turismul rural în ţările europene cu tradiţie se detaşează de celelalte forme
de turism prin dimensionare, volum, structură, calitate şi are reale şanse de a-şi câştiga o tot mai
bună poziţie pe piaţa turistică europeană şi nu numai. Problema esenţială a turismului rural nu
este dată de realizarea unor produse specifice, autentice, cât mai ales de aspectele de
comercializare şi de calitate, de reducerea efectelor negative datorate amplificării fluxurilor
turistice.
Pentru mediul rural, unde localităţile rămân locuri apropiate de natură, oferă un mediu
nepoluat şi liniştit, informaţii culturale autentice, turismul rural depăşeşte nivelul unei simple
afaceri şi devine un mod de a păstra stabilitatea acestor aşezări umane şi de a se transmite peste
generaţii identitatea ocupaţională şi culturală.
În sistemul de agricultură din România s-au produs în timp şi spaţiu importante schimbări
ca urmare a unor factori politici, conjuncturali şi economici. În România situaţia actuală relevă
faptul că 88,2 % din forţa de muncă din agricultură este de tip familial, există doar 12,8 %
personal salariat.
Cu toate că agricultura deţine 20% din PIB şi 35% din populaţia ocupată performanţele
sunt departe de potenţialul pedoclimatic şi de posibilităţile reale de prelucrare, valorificare a

261
materiilor prime. Premisele de producţie din agricultură sunt mai greu controlabile, cu activităţi
pe suprafeţe mici de teren, în grupuri mici, uneori izolate şi prin urmare statutul salariaţilor este
nesigur, cu contract determinat, cu ritmuri şi intensităţi extrem de variabile, lucru ce explică
fluctuaţia veniturilor anuale.
Acelaşi fenomen este valabil şi pentru judeţul Vâlcea. Pe baza datelor statistice s-a putut
realiza o evaluare a acestei forme de turism şi cum a evoluat în perioada anilor 1995-2002 şi care
sunt consecinţele imediate asupra dezvoltării comunităţilor rurale. Un prim indicator important
este conferit de cunoaşterea numărului de pensiuni rurale şi de ferme/pensiuni agroturistice care
au avut o evoluţie mult mai dinamică la nivelul României şi mult mai lentă în judeţul Vâlcea
(tabelul nr.1).

Tabelul nr.1 - Evoluţia numărului de unităţi de cazare din mediul rural în România şi
judeţul Vâlcea în perioada 1995-2002

Tipul unităţii 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002
de cazare
1.România
pensiuni rurale 128 155 160 270 322 361 437 447
pensiuni/ferme 0 61 159 213 341 240 343 390
agroturistice
2.Judeţul Vâlcea
pensiuni rurale 0 2 6 6 7 8 15 17
pensiuni/ferme 0 0 0 0 0 0 1 4
agroturistice
Sursa: Anuarele statistice privind capacităţile de cazare din România, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti,
2003

Aceste date arată că numărul de gospodării rurale, omologate, care primesc turişti în mod
curent este foarte mic, deşi numărul de locuinţe moderne construite în ultimii ani a crescut
semnificativ, ca şi fenomenul de modernizare a celor mai vechi construite înainte de anul 1990.
În plus, datele cu valori foarte mici faţă de potenţialul turistic din mediul rural relevă ori
practicarea turismului rural la negru, ori că cele mai multe locuinţe ridicate în mediul rural
aparţin locuitorilor urbani, care le folosesc numai în perioada de concedii şi vacanţe.
Un alt indicator esenţial este acela care arată numărul de turişti care au beneficiat de
locurile de cazare în funcţiune ţinând seama de numărul de zile cât au fost deschise unităţile de
cazare din durata calendaristică a unui an (tabelul nr. 2).

Tabelul nr. 2 - Evoluţia capacităţii turistice în funcţiune în unităţile de cazare din mediul
rural în România şi judeţul Vâlcea–locuri zile în perioada 1995-2002
Tipul unităţii 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002
de cazare
1.România
pensiuni rurale 353.949 467.199 586.719 751.24 955.59 1.208.18 1.487.545 512.33
pensiuni/ferme 570.098 727.716 166.622 7 2 1 645.154 8
agroturistice 247.54 488.84 462.059 758.16
2 3 7
2.Judeţul Vâlcea
pensiuni rurale
pensiuni/ferme 265.417 11.824 18.904 20.594 21.778 6.210 6.570 10.026
agroturistice 0 0 0 0 0 0 1.824 1.164

262
Sursa: Anuarele statistice privind capacităţile de cazare din România, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti,
2003.
Modul în care au fost atractive şi conduse eficient toate unităţile de cazare din mediul
rural este reflectat prin prisma gradului de utilizare de către turişti a locurilor existente pe toată
durata unui an (tabelul nr. 3).

Tabelul nr. 3 - Evoluţia gradului de utilizare a locurilor în funcţiune în unităţile de cazare

din mediul rural în România şi judeţul Vâlcea –locuri zile
în perioada 1995-2002, în %

Tipul unităţii 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002
de cazare
1.România
pensiuni rurale 15,3 16,6 13,9 18,0 16,8 11,0 7,5 11,7
pensiuni/ferme 12,4 13,1 8,2 10,8 8,8 5,8 8,7 11,1
agroturistice
2.Judeţul Vâlcea
pensiuni rurale 0,0 30,3 24,1 19,0 24,5 16,1 15,5 11,4
pensiuni/ferme 0,0 0,0 0,0 0,0 0,0 0,0 4,8 8,1
agroturistice
Sursa: Anuarele statistice privind capacităţile de cazare din România, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti,
2003

Aceste date arată că la nivelul ţării, pensiunile rurale au fost cele mai solicitate,
comparativ cu pensiunile/fermele agroturistice, dar evoluţia lor este una descendentă dată de
scăderea generală a veniturilor populaţiei, reducerea timpului liber în favoarea unor activităţi
remunerate, nivelul mai redus de dotări în infrastructura tehnico-edilitară a gospodăriilor rurale,
slaba promovare de care s-au bucurat proprietarii unor asemenea structuri de cazare.
Pe grade de confort nu s-a putut face o comparaţie, dat fiind faptul că datele statistice sunt
date în detaliu la nivel de ţară şi mai puţin la nivelul judeţelor; dominante în proporţie de 85%
sunt, în general, pensiunile şi pensiunile/fermele agroturistice de categoria două stele şi o stea.
Durata sejurului este un indicator foarte important, care arată cum au fost utilizate capacităţile de
cazare şi care este nivelul încasărilor efectuate (tabelul nr. 4).

Tabelul nr. 4 - Evoluţia duratei de sejur în unităţile de cazare din mediul rural
în România în perioada 1995-2002
Tipul unităţii 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002
de cazare
1.România
pensiuni rurale 2,5 2,4 2,0 2,0 1,9 2,0 1,9 2,1
pensiuni/ferme 0,0 0,0 4,2 2,8 2,3 1,9 2,4 2,8
agroturistice
2.Total medie 3,6 3,4 3,4 3,5 3,5 3,0 3,7 3,6
ţară
Sursa: Anuarele statistice privind capacităţile de cazare din România, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti,
2003

Pentru judeţul Vâlcea nu se regăsesc asemenea date importante şi nici Direcţia Judeţeană
de Statistică nu a putut să ne ofere astfel de informaţii utile pentru a avea o imagine a evoluţiei

263
acestui indicator. Potrivit aceleaşi surse şi adăugând datele din catalogul pensiunilor rurale
ANTREC a rezultat care sunt localităţile rurale ce deţin astfel de structuri de cazare. În comuna-
sat Voineasa, în satele Ciunget, Petrimanu, Mălaia, Săliştea există 1-2 pensiuni fiind urmate de
comuna-sat Costeşti, comuna-sat Vaideeni, Brezoi, celelalte se află în staţiunile turistice
balneare: Călimăneşti-Căciulata, Olăneşti, Govora, oraşul Horezu (câte una în fiecare localitate).
Din cele prezentate, rezultă că în comparaţie cu potenţialul turistic existent în zona
montană înaltă şi mijlocie, în cea colinară subcarpatică, de–a lungul întregii văii a Oltului,
numărul de unităţi de cazare din mediul rural este foarte redus. Noile restructurări din domeniul
industrial şi din agricultură vor favoriza regândirea conceptului de atractivitate a mediului rural
din perspectiva a trei componente – teritoriile, oamenii şi activităţile socio-economice, iar
accentul se va pune pe dezvoltarea serviciilor private şi publice.
Din experienţa europeană, pentru judeţ se impune rezolvarea problemei legate de
condiţiile de şcoală şi nivelul educaţiei pregătirii profesionale, care presupune eforturi de
solidaritate intercomunală ce pot contribui la servicii ajutătoare (internat, cantină şcolară, cluburi
de tineret etc.). Un alt aspect se referă la reducerea gradului de izolare, modernizarea drumurilor
de acces, de legătură cu cele judeţene şi naţionale.
 Accelerarea fenomenului de extindere a zonelor periurbane este tot mai evidentă în
multe ţări europene. Un asemenea proces a început să se manifeste şi în România în jurul marilor
centre urbane, prin apariţia de noi cartiere rezidenţiale. Fenomenul trebuie să fie monitorizat,
planificat, nu trebuie să conducă la distrugerea satelor şi nu trebuie să provoace probleme fiscale
şi de urbanism prin extinderea excesivă şi anarhică a construcţiilor.
 Reabilitarea patrimoniului construit se sprijină pe conservarea, restaurarea
clădirilor, anexelor gospodăreşti cu valoare arhitectural-istorică şi presupune existenţa unor
firme locale de meşteri constructori specializaţi. Prin derularea unor asemenea acţiuni se poate
realiza o ofertă de spaţii de închidere, de vânzare către familiile de tineri, ateliere artizanale sau
sedii de mici întreprinderi productive.
 Valorificarea patrimoniului cultural asigură păstrarea identităţii rurale specifice. În
plus, accesul la cultură este un element ce sprijină egalitatea şanselor în procesul de amenajare şi
dezvoltare teritorială (informare, cunoaştere, interpretare etc.). Gestionarea ofertei culturale
trebuie să fie tot mai puţin dependentă de marile oraşe. În acest sens, se pot susţine servicii de
producţie şi difuzare artistică prin propriile asociaţii, ONG-uri, la care se mai pot adăuga servicii
patrimoniale legate de funcţionarea unor instituţii culturale (săli expoziţie, cluburi, biblioteci)
însoţite de expoziţii şi proiecţii itinerante, servicii de mediatizare prin posturi locale de TV,
Radio.
 Formarea profesională are ca punct de plecare păstrarea tradiţiilor agricole.
Acţiunea porneşte de la licee, şcoli postliceale, până la simple stagii axate pe un număr de zile.
Rolul acestora este de a adăuga experienţei acumulate noi date şi informaţii din diferitele sectoare
agricole cu lărgirea orizontului profesional. Acest fapt va determina noi competenţe şi calificări
recunoscute, respectarea calităţii produselor şi creşterea prestigiului asupra ocupaţiilor agricole.
În perspectiva dezvoltării fermelor agricole, a unor exploataţii mai mari acest proces de
pregătire este benefic prin recunoaşterea statutului de salariat agricol, cu drepturi recunoscute în
plan social şi economic. Dezvoltarea turismului presupune mai mult intervenţii în mediul rural,
respectarea şi păstrarea calităţii mediului, întreţinerea peisajelor naturale, valorificarea naţională a
resurselor existente.
Dezvoltarea turismului rural va cere o regândire a spaţiului rural, o redinamizare a
participanţilor locali, direct interesaţi, axată pe:
 mai bună structurare a ofertei turistice prin care apar acţiuni specifice
pentru o anume zonă geografică susţinută atât de instituţii guvernamentale, judeţene, locale,

264
asociaţii profesionale, familiale, ONG-uri, administraţia publică locală, parteneri privaţi,
proprietari de structuri turistice;
 asigurarea unei calităţi constante şi continue, fapt ce poate fi asigurat prin
respectarea unor minime reglementări şi verificări prin controale specializate; acest lucru va
sprijini o promovare eficientă, reală şi evitarea concurenţei neloiale. În toate structurile turistice
rurale se impune respectarea cerinţelor de calitate, pentru a se asigura o frecvenţă bună a turiştilor
şi încasări cât mai profitabile;
 pregătirea profesională se cere a fi susţinută prin studii de pregătire;
acordarea certificării va presupune existenţa unui act care să ateste o minimă pregătire în
domeniul turismului.

Din cele prezentate rezultă că desfăşurarea unei activităţi multisectoriale se cere a fi

aplicate în zonele de revitalizarea rurală din întreg judeţul. Astfel, în comunităţile rurale, unde se
constată o scădere a populaţiei accentuate, o îmbătrânire rapidă, este nevoie să fie promovate mai
multe ocupaţii non-agricole; acestea pot beneficia de facilităţi fiscale în primii ani şi crearea unui
fond special care să fie folosit pentru refacerea peisajelor şi ecologică, reducerea poluării, iar
activităţile turistice se pot asocia cu cele comerciale şi serviciile publice.

BIBLIOGRAFIE
1.Faki C.G., 1997, Rapport sur l”agriculture et activites nouvelles, Journal Officiel, session, Paris, France;
2.Nistoreanu P. şi colab., 2003, Ecoturism şi turismul rural, Edit. ASE, Bucureşti;
3.* * * , Institutul Naţional de Statistică şi Ministerul Transporturilor, Locuinţei şi Turismului-Anuarele
privind capacităţile de cazare turistică, 1995-2002, Bucureşti;
4.* * * , 2003, Direcţia Judeţeană de Statistică Vâlcea–Date privind principalii indicatori turistici,
Rm.Vâlcea.

265
 Vaideeni (Vâlcea) - centrul civic

DEZVOLTAREA AGROTURISMULUI
PE CURSUL INFERIOR AL LOTRULUI*

GHEORGHE MOSOR

Lucrarea reliefează potenţialul natural şi antropic al turismului pe cursul inferior al Văii Lotrului.

1. Introducere
Etapa actuală de evoluţie a societăţii umane se caracterizează printr-o dezvoltare a
turismului, concretizată în introducerea a noi şi noi regiuni în sfera sa de exploatare.
Natura Văii Lotrului reprezintă o minunată îmbinare de bogăţii şi frumuseţi naturale. Aici
se întâlneşte un relief variat şi clădit armonios, o floră şi faună în mare diversitate de specii.
Lotrul, unul din micile râuri de munte, situat în inima Carpaţilor Meridionali, a înscris o
epopee glorioasă în lupta omului pentru lumină, culminând cu realizarea în Valea Lotrului a celui
mai vast sistem hidroenergetic al ţării noastre.
Bazinul Lotrului se întinde pe o suprafaţă de 1024 kmp, fiind mai îngust spre vărsare şi
mult mai larg în partea de mijloc. Spre nord, se învecinează cu bazinul râului Sadu şi, parţial, cu
bazinul Sebeşului. La vest, de la Obârşia Lotrului spre izvoare, are ca vecin bazinul Jieţului, iar
spre sud se apropie de bazinul Lotrului izvoarele a numeroase râuri ca: Olteţul, Cerna,
Luncavăţul, Bistricioara, Bistriţa, Costeşti, Cheia şi Olăneşti. Tot spre sud, bazinul Lotrului se
învecinează, parţial, cu cel al Gilortului.
Afluent de dreapta Oltului, Lotrul este, prin altitudinea medie a bazinului (1374 m), cât şi
prin caracteristicile sale morfodinamice, un râu tipic de munte. Se întinde pe o lungime de 76,6
km, având o pantă de 327 m/km, ceea ce face ca apele sale să curgă vijelios, dovedind existenţa
unei mari cantităţi de energie hidraulică şi posibilităţi foarte bune de creştere a păstrăvului.
Până în anul 1972, Lotrul era unul din cele mai lungi râuri de munte; astăzi, însă, îşi
opreşte apele în lacul de la Vidra, după numai 25 km de drum.
Construcţia hidrocentralelor de pe Lotru - Ciunget, Malaia, Brădişor - a schimbat mult
aspectul văii, având o influenţă mare asupra turismului şi ariei de răspândire a păstrăvului în
această zonă. Toţi afluenţii Lotrului, renumiţi în trecut pentru bogăţia lor în păstrăv, situaţi în aval
de barajul Vidra, sunt captaţi pentru a fi introduşi în lac: Streaja, Haneşu, Balindru, Hoteagu,
Dobrunu, Mănăileasa, Voineşiţa, Latoriţa.
În trecut, râul Lotru era împărţit în trei fonduri de pescuit: Lotrul superior, mijlociu şi
inferior, formate din trunchiul principal cu afluenţii, exceptând doi dintre aceştia, Voineşiţa şi
Latoriţa, care constituiau fonduri separate. Astăzi fondul Lotrului superior îşi opreşte drumul la
coada Lacului Vidra, Lotrul mijlociu a dispărut cu totul, iar din Voineşiţa şi Latoriţa au rămas
doar unele porţiuni. Lotrul inferior ţine de la Malaia până la vărsarea Lotrului în Olt.
Sectorul luat în studiu - de la Malaia la Gura Lotrului - a suferit, în ultimii ani, schimbări
profunde. Au apărut pe harta ţării cele două hidrocentrale: Malaia şi Brădişor, ce au schimbat
mult turismul şi răspândirea păstrăvului şi a peştelui, în general.
Structura fondului turistic al cursului inferior al Văii Lotrului pune în evidenţă o trăsătură
de importanţă pentru viitorul turismului în această zonă şi anume alcătuirea sa din majoritatea
absolută a obiectivelor implicate în conturarea motivaţiei de bază pentru practicarea recreerii,
refacerii fizico-psihice şi a desfăşurării acţiunilor de creare prin culturalizare.
Practic, nu există element al cadrului natural, care, într-o formă sau alta, cu o pondere mai
mare sau mai mică, să nu participe la alcătuirea unei zestre atractive de excepţie.

266
 ________________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2000, Rm. Vâlcea.
Relieful, hidrografia, climatul, vegetaţia sau fauna îşi aduc fiecare o contribuţie notabilă în
acest sens. Astfel, cadrul natural al cursului inferior al Văii Lotrului asigură nu numai suportul
material şi "atmosfera" de derulare a actului recreativ, ci contribuie, efectiv, într-un procent
semnificativ, la concretizarea lui.
Pentru turismul actual orientat, în ceea ce priveşte motivaţia fundamentală, pe cele trei
componente ale actului recreativ (recreere, cură şi culturalizare), existenţa reliefului montan
înseamnă satisfacerea, adesea integrală, a cel puţin două dintre aceste cerinţe, agrementul şi
refacerea fizico-psihică. Prin dispunerea pe verticală a suprafeţelor, conservarea mai accentuată a
trăsăturilor originare ale peisajului, muntele, în zona Văii Lotrului, devine un domeniu ideal de
întâlnire a omului cu natura. Drumeţiile montane sau escaladarea abrupturilor stâncoase
reprezintă, pentru omul stresat al oraşelor mari, un prilej de regăsire a propriei identităţi, de
împlinire a unui imperios deziderat recreativ.

2. Potenţialul turistic natural

Munţii Lotrului, Căpăţânii şi Coziei, prin abrupturi, turnuri, văi înguste, cascade şi un
covor vegetal cu o mare bogăţie de plante endemice, impresionează pe turist:
a. Poiana Suliţei, spaţiu alungit pe direcţia NE-SV, în jurul vârfului cu acelaşi
nume (1013 m), este un excelent punct de belvedere. Oferă largi perspective către Culoarul
Oltului şi Lotrului inferior, dar în acelaşi timp, ne permite să admirăm Munţii Coziei şi Căpăţâna
(Culmea Narăţu);
b. Ţurţudanele Brezoiului reprezintă o asociere de vârfuri ascuţite, lipsite de
vegetaţie, situate pe o culme cu aspect de creastă zimţată, situată paralel cu Valea Lotrului, în
dreptul localităţii Brezoi, în colţul sud-estic al Munţilor Lotrului. Stâncile cu forme interesante
sunt sculptate în conglomerate şi gresii, precum şi în "brecia de Brezoi", alcătuită din fragmente
colţuroase de rocă cristalină, în special de gnais;
c. Valea Doabrei se află în nordul oraşului Brezoi. Ea fragmentează puternic
culmea cu acelaşi nume. Este mărginită de culmi înguste, transformate de eroziune, în mici creste
ascuţite, cu pereţi verticali, presăraţi cu stânci piramidale, cu hornuri şi jgheaburi, în care vom
putea întâlni, uneori, chiar şi floarea de colţ.
d. Valea Glodului este situată pe stânga pârâului Vasilatu. Este o vale sălbatică,
sculptată în gresii, conglomerate şi calcare. În perimetrul său remarcăm o serie de stânci cu forme
interesante numite "Piatra Leurdi" sau "Piatra cu Găuri" (aceasta din urmă o stâncă în care se
poate observa fenomenul de "pseudocarst" în conglomerate). Ne mai atrage atenţia un portal
uriaş numit "Umerii Glodului". Cursul pârâului Glodul este presărat cu numeroase cascade;
e. Valea Lotrului - sectorul dintre Brezoi şi Malaia, largă şi primitoare, plină de
aşezări -, oferă posibilitatea unei pătrunderi lesnicioase până în mijlocul spaţiului muntos dintre
Olt şi Jiu.
Am prezentat câteva aspecte ale potenţialului turistic natural din Munţii Lotrului.
Şi în Munţii Căpăţânii şi Coziei există la fel de multe aspecte peisagistice ce-l încântă pe
turist.

3. Potenţialul turistic antropic

Obiectivele turistice naturale se îmbină cu cele antropice.
Activităţile oamenilor din zonă - exploatarea forestieră, creşterea animalelor (mai ales a
oilor), cât şi pescuitul - au dus, şi duc în continuare, la o activitate turistică în zonă.

267
 Vacanţe extraordinare petrecute la o stână constituie o experienţă unică în descoperirea
"României profunde". Petrecerea unei scurte vacanţe în natură - trăind la fel ca în urmă cu 100 de
ani: fără apă curentă, electricitate, telefon, într-o linişte deplină, se poate picta, citi, medita -
reprezintă un moment important, plăcut, interesant pentru visul oricărui turist.
În zona bazinului inferior al Lotrului există numeroase stâni sau puncte de atracţie
turistică legate de activitatea păstorească:
a. Păstoritul a fost una din cele mai vechi ocupaţii ale oamenilor din Valea
Lotrului. Condiţii au existat dintotdeauna, căci dintre toţi munţii României, cei din jurul Văii
Lotrului sunt poate cei mai bogaţi în păşuni.
Pe cărările munţilor, pe poteci, care au devenit cu timpul "magistrale ale păstoritului", s-
au strămutat familii întregi de oieri transilvăneni. Unii s-au oprit în Valea Lotrului, alţii au trecut
mai departe, spre sud, oprindu-se în satele din nordul Olteniei devenite, de asemenea, renumite în
ale ciobăniei.
Ciobanul, cel mai apropiat om al munţilor, al izvoarelor şi rariştilor de pădure, a devenit
prieten de nădejde al drumurilor fără de sfârşit în străvechea migraţie de la munte la şes şi invers.
Stâna - adăpost simplu de lemn (foto 1) - este amplasată, de regulă, la marginea
superioară a pădurii, acolo unde încep a se desfăşura vastele poieni ale golului de munte. Stânile
sunt larg răspândite în munţii din bazinul inferior al Lotrului. Sunt, sau pot deveni, puncte de
atracţie pentru turiştii iubitori de munte. Stâna păstrează arhitectura şi tehnica de construcţie,
probabil din vremea dacilor. În general, are două încăperi: stâna propriu-zisă, unde se pregăteşte
brânza, se mănâncă şi se doarme, iar cea de-a doua, celarul, unde se păstrează putinile cu telemea,
burdufii şi caşul la dospit. Construită din lemn, acoperită cu şiţă, pe temelie de piatră, fumul
vetrei având rolul de a conserva lemnul acoperişului, stâna rezistă în vârfuri de munte peste 100
de ani; constituie un adăpost sigur pentru ciobani şi trecători, chiar pe timp de iarnă.

Foto 1

Stânele sunt situate, de obicei, în pajişti şi goluri alpine, în apropierea izvoarelor. În

Munţii Lotrului, Coziei şi Căpăţânii numărul lor este destul de mare. Astfel, stânele - din Dealul
Negru, Sterpu (din M. Lotrului); Mocirle, Turneanu, Rotunda (aflate în M. Cozia) şi Târsa-
Narăţu, Gropiţa, Negovanu, Fratoşteanu, Boarneşu (în M. Căpăţânii) - se află chiar în mijlocul

268
unor arii protejate. Interesul turiştilor pentru acestea şi utilitatea lor este foarte mare. Alte stâne -
precum cele din Râgla, Murgaşu, Feţele Cheii, Robu, Danu, Vevereţu, Şasa, Coasta Câinenilor,
Capul Muntelui (M. Lotrului); Ciortea, Suru, Mâzgavu, Coţi, Strâmbanu (Masivul Făgăraş) - se
află situate în apropierea locurilor unde, în Primul Război Mondial,
s-au dat lupte grele, aceste locuri putând fi vizitate de către turişti în cadrul unor programe "Pro
Memoria".
Obiceiurile şi tehnicile pastorale, liniştea, aerul curat şi ozonat, posibilitatea de a observa
şi fotografia animale sălbatice în mediul lor, produsele de la stână (caş, urdă, balmoş, unt, jintiţă),
posibilitatea degustării frugale a acestor produse, constituie alte motivaţii pentru dezvoltarea
turismului în aceste locuri. Din păcate, în judeţul Vâlcea, nu există, încă, nici "Stână Turistică"
pentru a oferi în mod curent aceste servicii.
Stâna lui Ganea - situată pe Valea Păscoaia-Muntele Giumanarii, cam la 20 km pe această
vale faţă de satul Păscoaia. Este aşezată într-o zonă cu un peisaj deosebit. Traseul turistic este cel
de pe Valea Păscoaia până la gura Văii Priboiasa, cu plecare din satul Păscoaia.
Stâna Plaiu Giumanării se află pe Valea Priboiasa (M. Giumanării), traseul turistic fiind
acelaşi ca şi pentru Stâna lui Ganea.
Stânele Vătafu şi Plaiul Negru situate în sudul Munţilor Lotrului, în Plaiul Negru, sunt
destul de vechi. Traseul turistic este satul Păscoaia -Valea Păscoaia - Valea Priboiasa - Valea
Ursului - Plaiul Negru.
Stânele Purcaru, Purcărelul şi Piciorul Purcarului sunt situate în Plaiul Purcarului,
Muntele Pleaşa Oii din sudul Munţilor Lotrului.
Unele stâne, din bazinul inferior al Lotrului, au dispărut, ex.: Stâna Cioroiu şi Folea-
Gerea, de pe Valea Şasa, Stâna Armeanu în Plaiul Armeanului, Stâna din Poiana Târsei etc.
Odăile, denumite curent şi hodăi (foto 2), sunt sălaşurile din zona montană şi
submontană locuite în perioada de vară, în timpul muncilor agricole şi iarna, pentru iernatul
vitelor. Sunt aşezate în fâneţe, înconjurate de pomi fructiferi şi o mică suprafaţă arabilă, aşa-
numita "curătură". Întotdeauna un izvor cu apă limpede se găseşte în apropierea lor.

Foto 2

269
 Arhitectura lor, tradiţională, nu diferă de cea a stânelor. Spre deosebire de acestea, odăile
sunt tencuite cu pământ, iar încălzirea, pe timp de iarnă, se face cu o sobă cu lemne.
Fiind mai uşor accesibile, locuibile pe timp de iarnă, beneficiind de aceleaşi condiţii ca şi
stânele, odată amenajate şi introduse în circuitul turistic, odăile ar putea deveni un interesant
punct de atracţie pentru turişti.

b. Pescuitul reprezintă una dintre cele mai vechi activităţi ale oamenilor din Valea
Lotrului. În ultima perioadă, datorită schimbărilor antropice din zonă, această activitate se afce
intensiv (prin păstrăvării).
Aici, în cursul inferior al Lotrului, există cele mai multe păstrăvării din România,
raportând numărul lor la lungimea cursului râului. Astfel, pe o distanţă mai mică de 10 km,
Brădişor-Valea lui Stan, există trei mari păstrăvării.
Marile păstrăvării de pe Valea Lotrului sunt următoarele: Păstrăvăria Păscoaia, Păstrăvăria
Sălişte, Complexul Salmonicol Brădişor-Malaia şi Păstrăvăria de la Valea lui Stan.
Păstrăvăria Păscoaia
Este aşezată la vărsarea pârâului Păscoaia, în râul Lotru. Se află la circa
700-800 m faţă de şoseaua principală Brezoi-Voineasa, pe drumul forestier ce însoţeşte pârâul
Păscoaia (oraşul Brezoi).
Capacitatea păstrăvăriei pe bazine este de peste 15000 păstrăvi de consum. Are 4 bazine
mari şi 2 mici.
Construcţia păstrăvăriei a început în anul 1979 şi s-a terminat în 1981, fiind considerată o
păstrăvărie de consum.
Suprafaţa totală a luciului de apă este de aproximativ 960 mp, iar suprafaţa totală a
păstrăvăriei este de 2,5 ha.
Păstrăvăria Păscoaia are, alături de cele şase bazine, şi o cabană cu două dormitoare, o
bucătărie, o magazie pentru alimente, o cameră frigorifică (unde se ţine hrana proaspătă pentru
peşti), o maşină de tocat electrică etc.
Faţă de celelalte păstrăvării, aceasta nu are secţie de repopulare şi este destinată numai
pentru consum. Are toate categoriile de păstrăv: indigen, curcubeu, fântânel.
A fost desfiinţată în anul 1995 şi reînfiinţată în 2003.
Păstrăvăria Sălişte
Este amplasată pe pârâul Şasa, la o altitudine de 420 m, făcând parte din
satul Sălişte, comuna Malaia. Se află la cca 700-800 m faţă de şoseaua principală Brezoi-
Voineasa.
Capacitatea păstrăvăriei pe bazine este de 20.000 păstrăvi de consum, plus 600.000 icre
embrionate în staţia de incubaţie. Are 8 bazine cu păstrăvi de consum şi reproducători, 6 bazine
de puiet de la o lună la 2 ani, 37 incubatoare de producere a icrelor, 20 troci de învăţare la hrană a
puietului şi 3 topliţe de repopulare a văilor.
Popularea păstrăvăriei a fost făcută în anul 1985, în luna iunie, cu păstrăv adus de la
păstrăvăriile Dejani-Sâmbăta-Făgăraş şi Cugir-Alba Iulia.
Construcţia păstrăvăriei a început în anul 1981 şi a fost terminată în 1984. Este coordonată
de asociaţia generală A.G.V.P.S. Bucureşti şi subordonată Asociaţiei Judeţene a Vânătorului şi
Pescarului Sportiv Vâlcea.
Suprafaţa păstrăvăriei este de 400 mp. Are în componenţă 2 locuinţe, una fiind a
păstrăvarului, iar cealaltă fiind pentru oaspeţi. Este dotată cu telefon, instalaţie electrică de la 220
V la 380 V, sisteme de control pentru creşterea sau scăderea apei în bazine, sisteme de alarmă pe
împrejurimile păstrăvăriei.
Complexul Salmonicol Brădişor-Malaia

270
 Este localizat pe malul Lacului Brădişor, în fond forestier, pe perimetrul
I.S.J. Vâlcea-Ocolul Silvic Brezoi-Moliviş. Amplasamentul este străbătut, în jumătatea vestică,
de pârâul torenţial cu maluri variabile de 0-2 m al Văii Teiului, la sud având limită Lacul
Brădişor, iar la nord şi est este delimitat de versantul Armeanului - sursă de aluviuni la ploi
abundente, fapt ce-a impus luarea de măsuri.
Din punct de vedere morfologic, amplasamentul analizat (Poiana lui Dumitru) este
localizat în zona de trecere de la terasa superioară a Lotrului la versantul Armeanului. Perimetrul
prezintă o înclinare de la NV la SE, cota maximă a terenului - 484,39 m, iar cota minimă - 445,21
m.
Complexul Salmonicol Brădişor-Malaia este aşezat pe râul Lotru, în cadrul Lacului de
acumulare Brădişor, din Carpaţii Meridionali, iar din punct de vedere administrativ face parte din
comuna Malaia, judeţul Vâlcea.
Alcătuirea complexului
Complexul cuprinde două secţii de producţie, şi anume:
1. Secţia de producere a puietului de păstrăv amenajată la sol pentru popularea
vivierelor din platformele plutitoare Secţia de producere de pe lac;
2. Secţia de producere a păstrăvului de consum în viviere din platformele
plutitoare de pe lac.
Prima secţie - cea de producere a puietului de păstrăv amenajată la sol - este amplasată la
vărsarea pârâului Teiului în Lacul Brădişor. Accesul la amplasament se face printr-un drum
(nemodernizat) de legătură la drumul modernizat Brezoi-Voineasa, în apropierea barajului. Secţia
cuprinde: bazine reproducătoare R1, R2, casă de incubaţie, troci, şopron, bazine Po, carantină,
bucătărie, magazie, remiză scule-unelte, laborator şi locuinţă-2 apartamente, anexe gospodăreşti,
filtru, decantor, fosă septică, separator grăsimi, platformă tehnologică, împrejmuire cu plasă de
sârmă, împrejmuire de protecţie la taluz, drum de acces.
Secţia de producere a păstrăvului de consum în viviere din platformele plutitoare de pe lac
cuprinde 9 platforme plutitoare, având împreună 456 de viviere. De asemenea, pe fiecare
platformă se află ponton anexă pentru personalul de întreţinere.
Luciul de apă total din păstrăvăria de la sol este de 3259 mp, iar luciul total din secţia de
creştere a păstrăvului de consum de pe Lacul de acumulare Brădişor-Lotru este de 14.592 mp.
Totalul luciului de apă în Complexul Salmonicol Brădişor-Lotru este de 17.851 mp. Suprafaţa
incintei Complexul Salmonicol este de 24.000 mp.
Importanţa economică a complexului
Complexul Salmonicol Brădişor-Lotru este destinat să producă păstrăvi pentru consum.
Capacitatea anuală de producţie proiectată este de 110.000 kg păstrăvi de consum.
Greutatea medie la care se valorifică păstrăvul de consum din viviere este de 0,200 kg/buc.,
pentru cei proveniţi din puieţi de calitatea I şi a II-a şi de 0,120 kg/buc., pentru păstrăvul de
consum rezultat din puieţi de calitatea a III-a.
Producerea păstrăvului de consum în complexul salmonicol se realizează astfel:
- în păstrăvăria de pe uscat se produc puieţii necesari populării vivierelor de pe lac
până la vârsta de 6 luni;
- în vivierele de pe lac ciclul de producţie va continua de la vârsta de 6 luni până la
cea de 2 ani şi 6 luni, când se valorifică.
Păstrăvul poate fi valorificat fie la kilogram, fie la bucată. Anual, se pot valorifica 71.000
kg păstrăv şi 39.000 kg la bucată.
Concluzii
Complexul Salmonicol Brădişor-Lotru reprezintă un unicat, după modul cum a fost
conceput. El a fost aprobat prin Decretul 403/1984, ca UNICAT, tehnologia de producere a

271
păstrăvului de consum şi sistemul construit adoptat fiind aplicate pentru prima dată în ţara
noastră.
Originalitatea acestui complex constă în faptul că tehnologia procesului de producţie a
păstrăvului de consum are loc în cadrul unui ciclu de producţie complet: icre-puieţi-păstrăvi de
consum în două secţii de producţie, una pe uscat şi alta pe lac.
Acest complex salmonicol este considerat a fi cel mai mare de la noi din ţară şi prezintă
unele caracteristici:
- va avea o capacitate anuală de producţie de 110.000 kg., la care se adaugă
şi reproducătorii pentru consum de 1275 kg/an;
- tehnologia de producere a păstrăvului de consum în cadrul ciclului de
producţie complet: icre-puieţi-păstrăvi de consum şi sistemul constructiv sunt aplicate pentru
prima dată la noi în ţară;
- complexul salmonicol are cel mai mare luciu total de apă dintre toate
păstrăvăriile din ţara noastră;
- are o suprafaţă foarte mare, de 24.000 mp, remarcându-se prin gradul de
ocupare totală a suprafeţei, care este de 93%;
- toate utilajele folosite în construcţia complexului şi care intră în dotare
sunt de producţie românească.
Păstrăvăria de la Valea lui Stan
Este aşezată pe pârâul Valea lui Stan, afluent pe dreapta Lotrului, făcând parte din
localitatea Valea lui Stan, componentă a oraşului Brezoi.
Se află la cca 1000 m faţă de şoseaua principală Brezoi-Voineasa, pe drumul ce însoţeşte
pârâul.
Păstrăvăria este o unitate particulară şi aparţine domnului Margu Nicolae, fiind singura
păstrăvărie de acest gen din judeţ.
Proiectul este identic cu cel al păstrăvăriei de la Sălişte, iar construcţia a început în anul
1990, terminându-se în 1996.
Păstrăvăria are şi două clădiri: una folosită ca locuinţă, iar a doua pentru incubarea şi
producerea puietului.

În concluzie, datorită existenţei unui potenţial natural şi antropic bun, au apărut şi dotări
privind cazarea turiştilor, cum ar fi motelul de la Sălişte, pensiunile turistice de la Brădişor,
Sălişte, Brezoi.
De o importanţă deosebită este Punctul de Informare şi Documentare Turistică, la centrul
PHARE Brezoi.

BIBLIOGRAFIE
1.Badea L., Rusănescu Constanţa, 1970, Judeţul Vâlcea, Edit. Academiei, Bucureşti;
2.Conea I., 1934, Ţara Loviştei, B.S. Geografie;
3.Decei P., 1975, Pescuit în ape de munte, Edit. Ceres, Bucureşti;
4.Decei P., 1978, Creşterea păstrăvului, Edit. Ceres, Bucureşti;
5.Ploaie Gh., 1983, Valea Lotrului, Edit. Sport-Turism, Bucureşti;
6.* * *, 1980, Vâlcea - monografie, Edit. Sport-Turism, Bucureşti;
7.* * *, 1984, Complexul Salmonicol Brădişor-Lotru, I.C.A.S. - partea generală.

272
 DEPOZITUL DE CENUŞĂ AL C.E.T. GOVORA - SURSĂ DE POLUARE*

MIRELA VĂCARU

Lucrarea de faţă face referiri la unul dintre factorii importanţi de poluare a atmosferei în arealul Rm.
Vâlcea-Govora-Băbeni, adică la cenuşa rezultată în urma arderii lignitului de Berbeşti-Alunu (judeţul Vâlcea)
în C.E.T. Govora.
Autoarea face propuneri pentru rezolvarea practică a fenomenului de poluare cu cenuşă a arealului
menţionat.

1. Introducere
În ultimul timp, s-a acordat o atenţie sporită conceptului de "dezvoltare durabilă", în acest
sens, acţionându-se tot mai conştient în vederea protecţiei mediului înconjurător, prin păstrarea
calităţii acestuia.
Poluarea aerului reprezintă întroducerea în atmosferă, de către om, a unor substanţe
care au acţiune nocivă asupra lumii vii şi a societăţii omeneşti.
Una din sursele de poluare, din sectorul energetic, o reprezintă centralele termoelectrice,
care produc în mediul înconjurător două emisii nocive: cenuşa şi bioxidul de sulf, ambele fiind
dependente de felul combustibilului şi de conţinutul elementar de sulf; este şi cazul C.E.T.
Govora, prin depozitul de cenuşă şi zgură rezultat în urma arderii lignitului de Berbeşti-Alunu.
C.E.T. Govora este amplasată pe Platforma industrială Sud-Rm. Vâlcea, la cca 10 km
(fig. 1 ).

2. Descrierea fenomenului
Prin arderea cărbunelui (lignitului de Berbeşti-Alunu, care în prealabil este măcinat în
concasoare) rezultă reziduuri de cenuşă şi zgură (tab. nr. 1).

Tabelul nr. 1 - Cantitatea de cărbune utilizată şi cenuşa rezultată (zilnic)

Nr. Cantitatea de cărbune arsă (t) Cantitatea de cenuşă rezultată (t)
crt.
1. Pe timp de iarnă
2880 1353,6
2. Pe timp de vară
1824 857,28
Transportul cenuşii şi zgurii, de la centrală până la depozit (pe o distanţă de cca 5 km), se
face hidraulic prin pompare pe conducte metalice montate pe o estacadă cu stâlpi de beton armat
(foto 1, 2).

273
 Foto 1 Foto 2
_______________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2003, Rm. Vâlcea.

Fig. 1

Amestecul de apă-cenuşă şi zgură este pompat la presiunea de 10 atm. către depozit.

Acesta este amplasat în zona comunelor Budeşti - Galicea, pe malul stâng al Oltului (foto 3) şi

274
are o suprafaţă de aproximativ 60 ha. Este format cu ajutorul unor diguri de pământ (foto 4), care
închid bazinul de decantare.

Foto 3 Foto 4

Modul de funcţionare este următorul:

 apa din bazin, limpezită, se scurge prin deversare în puţuri şi apoi prin conducte de
golire la o staţie de pompe, care pompează această apă limpezită în centrală, pentru a fi reutilizată
(în amestecul apă + cenuşă şi zgură = circuit închis pentru apă de spălare);
 reutilizarea apare necesară deoarece trebuie utilizate cantităţi foarte mari de apă
pentru amestec (aproximativ 400-500 m3/h);
Depozitul de cenuşă şi zgură C.E.T. Govora se compune din trei compartimente:
1. un compartiment în care se depune curent cenuşă şi zgură;
2. un compartiment de rezervă;
3. un compartiment la care se realizează supraînălţarea (aceasta se face după
umplerea volumului iniţial).
Fiecare compartiment funcţionează astfel:
 compartimentul 1 este împărţit în două subcompartimente: primul funcţionează ca
rezervă, iar în cel de-al doilea se depune curent cenuşă şi zgură (foto 5);
 compartimentul 2 este în rezervă, în prezent se pregăteşte pentru supraînălţare
(foto 6);
 compartimentul 3 este în construcţie, se realizează supraînălţarea (foto 7, 8).

Foto 5 Foto 6

275
 Foto 7 Foto 8

Se fac aproximativ 3-4 supraînălţări şi, în acest fel, înălţimea totală de depozitare ajunge
la cca 25 m (fig 2).
La supraînălţarea digurilor se foloseşte ca material chiar cenuşa şi zgura sedimentată +
balast (foto 9, 10, 11).
De menţionat că fiecare din cele trei compartimente trece, la intervale de timp, prin cele
trei faze: depozit curent, depozit de rezervă şi depozit de supraînălţare.

Fig. 2 - Secţiune într-un depozit de cenuşă

1 - dig iniţial; 2 - conducte de zgură şi cenuşă; 3 - puţ de deversare; 4 - conductă de golire; 5 - supraînălţarea
digurilor; 6 - supraînălţarea puţului de deversare

Foto 9 Foto 10

276
 Foto 11

3. Consecinţe
În urma acţiunii vântului, cenuşa de la suprafaţa depozitului este spulberată (foto 12), în
cantităţi importante (în funcţie de intensitatea vântului, de la 3m/s), asupra vegetaţiei şi nu numai;
sunt afectate şi aşezările de deasupra terasei a doua de pe malul stâng al Oltului (într-o măsură
mai mare satele: Bârseşti, Ruda, Bercioiu - com. Budeşti şi Cremenari - com. Galicea).

Foto 12

4. Măsuri de protecţie:
a. cuprinse în proiectul iniţial de amenajare a Depozitului de cenuşă şi zgură al
C.E.T. Govora;
b. propuse de autoarea lucrării.

277
 a. → pentru a evita ca cenuşa, din depozitele în care nu se face depozitarea curentă, să fie
luată de vânt se procedează la umectarea (umezirea) suprafeţei acestor depozite cu un sistem de
aspersoare de stropire cu apă a suprafeţei depozitelor (foto 13);
→ evitarea deversării în râul Olt a apelor decantate, cât şi a amestecului de cenuşă şi
zgură, prin executarea de diguri impermeabile şi cu rezistenţă mecanică şi hidraulică sporite;
b. → menţinerea permanentă a unei pelicule de apă, cu o grosime de 15-25 cm, la
suprafaţa depozitului (în special a celui de rezervă) (foto 14); apa poate fi asigurată din agentul
care transportă cenuşa sau din Lacul Govora pompată sau gravitaţional din pârâul Valea Ruzii (la
limita dintre satele Bercioiu şi Cremenari) sau dintr-o altă sursă aflată pe una din terasele de pe
stânga Oltului.

Foto 13

Foto 14

278
 Concluzii
Pe baza celor prezentate se pot observa efectele nocive ale poluării produse de Depozitul
de cenuşă al C.E.T. Govora.
Deteriorarea calităţii aerului are drept consecinţe:
 afectarea mediului natural;
 degradarea unor terenuri;
 afectarea calităţii vieţii (inclusiv a sănătăţii);
 afectarea echilibrului ecologic etc
BIBLIOGRAFIE
1.Marinescu Marcela Mihaela, 2003, Poluarea aerului în zona Govora-Rm. Vâlcea, vol. III, "Geografia
Judeţului Vâlcea - teorie şi practică", Edit. Offsetcolor, Rm. Vâlcea;
2.Moţoiu C., 1974, Centrale termo şi hidroelectrice, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
3.Oprea C.V., Lupu N., 1975, Echilibre şi dezechilibre în biosferă, Edit. Facla, Craiova;
4.* * *, 2003, Informaţii C.E.T. Govora.

279
 Lacul Vidra (pe Lotru)

CUNOAŞTEREA GEONATURALĂ A ORIZONTULUI LOCAL

PRIN CERCETAREA DE TEREN*
- aspecte metodice -
LORIN POPESCU

Lucrarea prezintă câteva îndrumări metodice privind modul de cercetare a cât mai multor fenomene
ale mediului natural, ale orizontului local. După o scurtă definire a orizontului local lucrarea prezintă etapele
cercetării de teren, organizarea colectivelor de cercetare, echipamentul şi mijloacele necesare cercetării şi
observaţiilor de teren, precum şi valorificarea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor dobândite în
activitatea de cercetare a orizontului local.

280
 1. Introducere
Omul, ca parte componentă a orizontului local, a mediului său ambiant, este singura fiinţă
în stare să intervină, în cunoştinţă de cauză, pentru menţinerea sau refacerea echilibrului biologic
al mediului în care trăieşte. De aceea, unităţile şcolare, care au sarcina instrucţiei şi educaţiei
tineretului, se preocupă şi urmăresc înzestrarea acestuia cu deprinderi şi cunoştinţe care să-i
mijlocească integrarea în mediul socio-ambiant.
În acţiunile menite să contribuie la îndeplinirea acestei sarcini se încadrează şi lucrarea de
faţă, care prezintă câteva îndrumări metodice privind modul de cercetare a cât mai multor
fenomene ale mediului natural, ale orizontului local. Nu ne-am propus a elabora o programă a
C.D.S. cu titlul "cunoaşterea geonaturală a orizontului local", ci ne-am oprit doar la unele repere
sub formă de îndrumări metodice privind cercetarea orizontului local a pregătirii pentru o astfel
de activitate, care presupune o organizare a cercetării, echipament şi mijloace necesare, realizarea
de schiţe şi cunoaşterea etapelor cercetării de teren în vederea cunoaşterii geonaturale a
orizontului local.

2. Orizontul local - definiţie, conţinut şi etapele cercetării de teren

Consider că cel mai dificil lucru este de a da un răspuns exact la întrebarea: ce este
orizontul local? Unii autori îl definesc astfel: ”vecinătăţi ale unei localităţi în care se pot face
excursii geografice de maximum o zi”.
Alţi autori delimitează orizontul local la „teritoriul din jurul oraşului în care se pot face
aplicaţii cu elevii în timp de o jumătate de zi, fie pe jos – în orizontul local imediat -, fie cu
mijloace auto sau cu trenul – în orizontul local apropiat”.
Aceiaşi autori stabilesc şi limita unui orizont local îndepărtat: zarea cuprinsă între limite
naturale distincte – munţi, râuri etc.
Având în vedere conţinutul noţiunii şi faptul că vor lucra în acest orizont elevii,
considerăm că "orizontul local cuprinde teritoriul în care se habitează, respectiv, casele,
drumurile, culturile, pădurile, râurile, lacurile de pe o rază de 5-6 km, teritoriu accesibil elevilor
pentru cercetarea în vederea cunoaşterii lui pe baza noţiunilor însuşite în şcoală". Altfel spus,
"orizontul local este natura, viaţa care ne înconjoară şi ne antrenează în vârtejul ei".
Deci, orizontul local este alcătuit dintr-o sumă de factori fizici şi biologici, care asigură şi
veghează existenţa omului, precum şi o înmănunchere de condiţii sociale şi economice, care
marchează, mai mult sau mai puţin pregnant, un mod de viaţă şi un ansamblu de activităţi umane.
Activitatea de cunoaştere geonaturală a orizontului local prezintă o valoare instructiv-
educativă deosebită, deoarece ea cuprinde, în primul rând, un complex de operaţii prin care sunt
puse în funcţiune toate însuşirile şi aptitudinile, în plină formare şi dezvoltare, ale elevului.
________________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2000, Rm. Vâlcea.
Prin aceste activităţi se realizează o îmbogăţire a bagajului de cunoştinţe dobândite la
clasă, o însuşire a unor cunoştinţe noi, dar şi durabile, cât şi formarea spiritului de observaţie,
stimularea curiozităţii creatoare, a iniţiativei şi ingeniozităţii. Cunoaşterea orizontului local
răspunde romantismului şi setei de cunoaştere, dorinţei de activitate a elevilor, contribuind la
formarea de priceperi şi deprinderi, la obişnuirea elevilor în aplicarea în practică a cunoştinţelor
teoretice însuşite.
Cercetând, în mod nemijlocit, fenomenele naturii în dezvoltarea şi dinamica lor,
activitatea de cunoaştere geonaturală a orizontului local duce la o mai bună înţelegere a legilor
care le guvernează, a interacţiunii permanente care are loc între fenomenele din natură şi a rolului
imens al omului în transformarea acesteia.

281
 Această activitate imprimă viaţă cunoştinţelor teoretice însuşite la lecţii, la cele de C.D.S.
şi oferă elevilor posibilitatea de a-şi regrupa observaţiile disparate făcute asupra naturii pe
parcursul şcolii; de asemenea, le oferă prilejul de a se familiariza cu regiunea în care locuiesc.
Activitatea pentru cunoaşterea geonaturală a orizontului local contribuie la formarea
sentimentului de dragoste faţă de locurile natale, la dezvoltarea respectului faţă de oameni ca
marile transformări, dar şi ocrotitori ai naturii, precum şi la sporirea încrederii în forţele proprii.
Cercetarea pentru cunoaşterea geonaturală a orizontului local oferă elevilor posibilitatea
de a cunoaşte condiţiile fizico-geografice ale localităţii – relieful, microclima, reţeaua
hidrografică – apele subterane, apele curgătoare, lacurile şi bălţile etc., plantele necultivate –
după caracteristicile lor, păsările – după colorit sau ciripit, alte animale – după blană şi urmele pe
care le lasă pe zăpadă în timpul iernii etc.
În procesul cercetării orizontului local, din punct de vedere geonatural, elevii, prin
propriile observaţii, învaţă să cunoască însuşirile plantelor şi animalelor folositoare, ca şi a celor
dăunătoare lui şi culturilor, ajungând astfel, în mod logic, la stabilirea legăturii dintre organism şi
mediu. În această activitate, elevii descoperă frumuseţea unor plante rare şi a unor animale,
putând trage concluzii privind valoarea estetică şi importanţa ştiinţifică a acestora.

3. Cunoaşterea geonaturală a orizontului local prin cercetarea de teren

Cunoaşterea orizontului local la elevi se realizează parţial prin activităţile de la orele de
biologie şi geografie. Cea mai mare parte a acestei cunoaşteri este rezultatul activităţii de teren –
a elevului, ale cărui simţuri şi spirit sunt orientate astfel către lumea obiectivă ce se pot realiza
prin orele prevăzute la C.D.S. sau prin activităţi extracurriculare, conduse şi îndrumate de
profesorul de biologie şi geografie.
Pentru ca această activitate să-şi atingă scopul se impune o bună organizare pe care noi o
considerăm că se poate realiza prin alcătuirea de colective de cercetare formate din 3-5 elevi pe
probleme ce trebuie urmărite şi anume fenomene geologice, geografice, botanice, zoologice sau
fitosociologice.
Aceste colective pe care noi le recomandăm a fi organizate pot fi:
 Colectivul de topografie şi cartografie;
 Colectivul de geologie;
 Colectivul de geomorfologie;
 Colectivul de climatologie;
 Colectivul de hidrologie;
 Colectivul de pedologie;
 Colectivul de geobotanică (fitogeografică) sau fitosociologie;
 Colectivul de zoogeografie;
 Colectivul de geografie fizică.
Pentru ca aceste colective să poată să realizeze sarcinile şi obiectivele încredinţate a fost
nevoie de echipament şi mijloace individuale şi colective necesare cercetării şi observaţiilor de
teren. Toate acestea trebuie bine selectate încât acestea să fie absolut necesare şi să nu îngreuneze
pe elevi în mod inutil. Orientativ prezentăm o astfel de listă grupată pentru observaţiile ce pot fi
realizate în cercetarea de teren.
a. Echipament şi mijloace pentru observaţii geologice şi pedologice:
 Trusă de scule pentru colectarea mineralelor, rocilor, fosilelor şi solurilor,
busolă geologică, altimetru, metru pliant, cazma, lopată şi târnăcop, trusă de substanţe chimice,
cuţit pedologic, lupă, săculeţe, hârtie de împachetat, scară de frânghie, aparat foto, cutii, sticlă.
b. Echipament şi mijloace pentru observaţii geografice:
 pentru măsurarea distanţelor şi unghiurilor: jalon, prăjină, compas de
lucru, frânghie, ruletă, echier topografic, busola Bézard/Sport, eclimetru, telemetru;

282
  pentru studierea apei subterane, a unui izvor, râu, lac: morişcă
hidrometrică, flotor, sfoară, discul lui Secchi, vase măsurate, termometru, pâlnii, balanţă
analitică, hârtie de filtru, instrumente pentru marcarea malurilor unui râu etc.;
 pentru observaţii asupra zăpezii şi gheţii: clupă de gheaţă, riglă portativă
de zăpadă, miră gradată, vimpel, cumpănă, altimetru etc.
c. Echipamente şi aparate pentru cercetări geobotanice şi zoogeografice:
 lopăţele, presă portativă, dendrometru, baston-capcană, plasă de apă
(ciorpac); plasă pentru prins insecte (mincioc), pensete, vase pentru omorârea insectelor,
dispozitiv pentru recoltarea probelor de apă şi nămol, dispozitiv pentru recoltarea algelor,
capcane cu felinar, alte capcane pentru animale, unelte de pescuit, substanţe narcotice, cutii.
d. Instrumente pentru întocmirea schiţelor panoramice şi fotografierea obiectivelor:
 planşetă, geam caroiat, aparat foto cu dispozitiv pentru declanşarea
aparatului fotografic de la distanţă, cameră de luat vederi etc., pentru realizarea de filme didactice
proprii.
3.1. Etapele cercetării
O primă acţiune a cercetării pentru cunoaşterea geonaturală a orizontului local o
constituie alegerea obiectivelor (fenomenelor) pentru cercetare.
Fiecare colectiv îşi va stabili etapele observaţiilor, respectiv, pe un obiectiv (fenomen) din
orizontul local – izvor, râu, lac, vale, o porţiune de câmpie, de deal, de munte etc., o porţiune din
pădure, de pajişte. Apoi treptat câmpul cercetării se va lărgi, ajungând la grup de obiective şi
fenomene, ca apoi în final, ele să aibă o privire de ansamblu asupra ţinutului respectiv.
Chestionarele în vederea cercetării vor fi simple şi diferenţiate, dar şi foarte detaliate
pentru orizontul local. Aceste chestionare sunt pregătite de profesor pe baza cunoştinţelor
dobândite de elevi dar şi cu recomandări bibliografice necesare.
În etapa de pregătire se studiază harta topografică a zonei care, prin conţinutul ei, relevă
ce probleme vor trebui rezolvate în teren şi desigur se consultă bibliografia necesară cercetării
orizontului local şi se pregăteşte echipamentul şi mijloacele necesare cercetării şi observaţiilor în
teren.
Următoarea etapă – cercetarea propriu-zisă – care se va finaliza cu stabilirea rezultatelor
obţinute şi întocmirea monografiei orizontului local studiat.
Toată activitatea de cercetare efectuată de colectivele de elevi va fi dirijată direct de
profesorul de geografie şi de cel de biologie.
Activitatea de cercetare în teren este o activitate instructiv-educativă polivalentă în sensul
că aceasta contribuie: la lărgirea orizontului ştiinţific al elevilor, la formarea spiritului de
observaţie, la dezvoltarea gândirii şi stimularea dorinţei de a cerceta şi cunoaşte direct natura
înconjurătoare. Desigur că, pentru profesor, se impune o mare atenţie şi o deosebită grijă în
stabilirea obiectivelor de cercetare.
În cercetarea efectuată în vederea cunoaşterii geonaturale a orizontului local, va trebui a
se urmări fiecare fenomen geologic, geografic şi biologic, în toată complexitatea şi pe întreg
teritoriul orizontului local cu scopul de a se realiza o imagine globală, de sinteză, asupra zonei
cercetate din punct de vedere fizico-geografic şi biologic. Toate documentele realizate pe baza
observaţiilor, determinărilor, măsurătorilor, ca de exemplu crochiuri, schiţe, secţiuni, desene,
colecţii, fotografii sunt adunate, centralizat, pentru prelucrare şi valorificare a cercetării.
Cea de a treia (ultimă) etapă – etapa de redactare – constituie valorificarea cercetării în
vederea cunoaşterii geonaturale a orizontului local. Toate documentele realizate se vor reuni în
elaborarea monografiei orizontului local.
Această monografie constituie o realizare de mare succes, pe baza cercetărilor efectuate
după mai mulţi ani de cercetare care, de asemenea, se vor îmbogăţi an de an cu elemente noi. De
asemenea, se impune ca cercetarea în vederea cunoaşterii geonaturale a orizontului local să se

283
facă permanent şi în toate anotimpurile, deoarece multe fenomene din natură se manifestă direct
în cele patru anotimpuri ce se succed, îşi multiplică aspectele geografice şi biologice. Schimbările
pe care le aduce această succesiune contribuie, deci, la realizarea unei caracterizări geografice şi
biologice mai justă şi mai completă.

4. Valorificarea cunoaşterii geonaturale a orizontului local

Cercetarea orizontului local, în vederea cunoaşterii geonaturale, prezintă importanţă
deosebită pentru că, în primul rând, adânceşte şi lărgeşte procesul cunoaşterii desfăşurat la clasă
şi contribuie la formarea elevilor pe plan ştiinţific, cultural şi social, dar şi la formarea de
priceperi şi deprinderi specifice muncii de cercetare.
Valorificarea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor dobândite în procesul activităţii
de cercetare a orizontului local poate şi trebuie orientate în mai multe direcţii.
Valorificarea în procesul instructiv-educativ constituie prima direcţie ce trebuie să fie în
atenţia profesorului de geografie, dar şi a celui de biologie. Această activitate trebuie să constituie
o armonioasă prelungire a activităţilor de la lecţii, iar valorificarea rezultatelor obţinute de elevi
în munca de cercetare constituie feed-back-ul cunoştinţelor însuşite în procesul de predare şi
învăţare din clasă.
Aproape întregul conţinut al curriculum-ului şcolar, al programelor şcolare la geografie şi
biologie, poate fi exemplificat, amplificat şi ilustrat la lecţii, la sesiuni ştiinţifice ale elevilor
folosind documentaţia ştiinţifică şi documentele faptice obţinute în cercetarea orizontului local.
Relaţiile noi descoperite pe teren de elevi între obiectele şi fenomenele cercetate, noile
metode şi procedeele de investigare folosite în cercetare contribuie la realizarea laturii formative
a procesului instructiv-educativ. Aceasta datorită faptului că elevii însăşi sunt puşi să
„descopere”, în mod independent, cunoştinţele prin analiză şi sinteză, abstractizare şi
generalizare.
De fapt, în acest fel, şi rezultatele învăţării sunt mai bune, deoarece creşte motivaţia ca
suport al activităţii elevilor şi se dezvoltă motivele sociale ale învăţării. În acest fel, elevii
participanţi la cercetarea în teren, ajung la înţelegerea faptului că nivelul de pregătire al fiecăruia
dintre ei, randamentul pe care îl va da în viitor fiecare dintre ei, pe baza însuşirii temeinice a
cunoştinţelor, nu constituie o problemă strict personală, ci o condiţie indispensabilă a fiecărui
elev care va deveni, în mod nemijlocit, un participant activ la viaţa socială.
Desigur că, studierea orizontului local pentru cunoaşterea geonaturală a acestuia de către
elevi se desfăşoară pe baza unor cunoştinţe teoretice şi practice de bază, dobândite în activitatea
la clasă şi la orele de C.D.S. până la acea dată, care le orientează activitatea de cercetare.
Făcând cunoscute dificultăţile de care s-au lovit elevii în activitatea de cercetare, bucuria
şi satisfacţia acestora la „descoperirea” unor procese şi fenomene, se cultivă încrederea în forţele
proprii ale lor, conducând astfel la dezvoltarea curiozităţii ştiinţifice şi la stimularea învăţării, în
dorinţa pătrunderii mai adâncă în cunoaşterea diferitelor domenii.
De asemenea, activitatea de cercetare contribuie la identificarea individului cu acest
mediu la creşterea posibilităţilor sale de a dirija, corespunzător nevoilor sociale, evoluţia
mediului înconjurător, la limitarea acţiunilor inconştiente, care pot provoca perturbaţii ale
echilibrului biologic, foarte greu de înlăturat după ce au fost provocate. Sesizând legăturile dintre
fenomenele existente în natură, ca şi calitatea şi importanţa lor vitală pentru existenţa omului,
elevilor li se dezvoltă sentimentul de responsabilitate faţă de natură, convingerea în posibilităţile
lor de a conserva şi chiar transforma mediul în care trăim.
Iată de ce, punerea în valoare a resurselor semnalate în orizontul local – în scopuri
didactice (ca material didactic, exponate etc.), economice sau turistice – constituie, de asemenea,
o preocupare ce trebuie să stea în atenţia profesorilor ce organizează şi desfăşoară astfel de
activităţi de cercetare şi cunoaştere geonaturală a orizontului local.

284
 Totodată, acţiunea de cunoaştere geonaturală a orizontului local, presupune mişcare şi
viaţă în aer liber contribuind efectiv la călirea fizică a organismului copiilor, dezvoltându-le
gustul pentru turism.
Comorile naturii, unele dintre ele fără egal, cum sunt diferite specii de floră, faună,
diferite exemplare monumente ale naturii, unele regiuni carstice cu peisaj deosebit etc., ocrotite
de lege, trebuie permanent apărate de orice fel de distrugere şi transmise generaţiilor viitoare.
Aceasta cu atât mai mult, cu cât tehnica modernă şi fluxul turistic masiv pot avea un cuvânt
hotărâtor atât în distrugere, cât şi în protejarea lui.
Desigur că valorificarea rezultatelor cercetării se poate materializa nu numai prin
realizarea de colecţii cu caracter didactic, dar şi diafilme, filme, panouri şi albume cu fotografii,
cu flora, fauna şi peisajele ocrotite, chiar un colţ al naturii cu exponate etc.
Elevii antrenaţi în astfel de activităţi pot să-şi aducă o contribuţie importantă la ocrotirea
monumentelor naturii din zonele de mare interes turistic, prin acţiuni care să-i determine pe
vizitatori să renunţe la tentaţia egoistă de a lăsa după ei sau a lua cu ei amintiri profund
păgubitoare pentru echilibrul biologic local.

BIBLIOGRAFIE
1.Anghel Gh., Răvăruţ M., Turcu Gh., 1971, Geobotanica, Edit. „Ceres”, Bucureşti;
2.Anghel I., Andrei M., Voica C., Toma N., Mohan Gh., Talabă A., 1998, Practica de biologie, vol. I, SSB,
Tip. Univ. Bucureşti;
3.Barna A., Pop I., Moldovan A., 1998, Predarea biologiei în învăţământul gimnazial, Edit. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti;
4.Călinescu R. şi colab., 1969, Biogeografia României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti;
5.Chifu T., Murariu Alexandrina, 1999, Bazele protecţiei mediului înconjurător, Edit. Al. I. Cuza;
6.Ciurchea Maria, Ciolac Rusu Anca, Iordache I., 1983, Metodica predării ştiinţelor biologice, Edit.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
7. Ion I., 1995, Metodica predării biologiei, Edit. Al. I. Cuza;
8. Pârvu C., 1980, Ecosistemele din România, Edit. „Ceres”, Bucureşti;
9.Pescaru-Soroceanu E., 1965, Geobotanica, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti;
10.Popescu L., 1978, Excursia şcolară – lucrare gr. I –;
11.Prodan I., 1923, Fitogeografia, Edit. Cartea Românească;
12. Sipiş Florica, 1980, Metodologia predării ştiinţelor biologice cu elemente de agricultură, Edit. Univ.
Bucureşti;
13.Tudor Virginia, 1982, Metodica predării biologiei la cls. V-VIII, Edit. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti;
14.* * *,1970-2000, Terra, Societatea de Geografie din România, Bucureşti;
15.* * *, 1970-2000, Natura, Societatea de Biologie din România, Bucureşti.

IMPORTANŢA ZOOGEOGRAFICĂ A REZERVAŢIILOR NATURALE

DIN ROMÂNIA*

MARIA IONELA RĂDUŢOIU

De-a lungul timpului, omul a pătruns până în cele mai tainice unghere ale naturii, cunoscând şi
folosind, din ce în ce mai mult, tot ce-l înconjoară. Astfel, au ajuns pe cale de diapariţie multe specii de plante
şi animale. S-a accentuat importanţa care trebuie acordată protejării bogăţiilor de frumuseţe naturală, în
contextul problemei de conservare şi protecţie a mediului înconjurător. Au apărut rezervaţiile naturale, unde
sunt protejate speciile de plante şi animale.

285
 Despre însemnătatea ştiinţifică, educativă, recreativă şi economică a rezervaţiilor naturale din România s-
a scris şi s-a vorbit foarte mult. Cu toate acestea, valoarea lor zoogeografică a fost mai puţin reliefată, deşi
sunt numeroase exemplele care argumentează importanţa lor şi din acest punct de vedere.

1. Introducere
După cum se ştie, teritoriul ţării noastre se găseşte la o încrucişare de fenomene
zoogeografice, în care se întâlnesc interesante elemente faunistice venite din diferite regiuni ale
Eurasiei. Totodată, paleogeneza faunei actuale a României a urmat o evoluţie aparte, datorită
orogenezei carpatice şi perturbaţiilor climatice cuaternare. Acest amestec de apartenenţă, origini
şi vechimi, atât de diferite, ale faunei româneşti, ridică în faţa specialiştilor probleme
zoogeografice majore, în special în ceea ce priveşte modul de formare a acesteia şi zooistoria
unor specii sau a unor comunităţi întregi, ale căror dovezi le găsim păstrate încă numai în anumite
staţiuni, o parte din ele ocrotite de lege.

2. Rezultate
Astfel, sunt unele rezervaţii ale căror teritorii au proprietăţi de centre de evoluţie pentru
unele grupe de animale, ca de exemplu cele din Munţii Bucegi pentru genul Alopia
(Gasteropoda), Munţii Rodnei pentru genul Staphilinida (Coleoptera) şi Munţii Retezat pentru
genul Erebia (Lepidoptera), conferind regiunilor respective caracteristici faunistice unice în
ansamblul faunei româneşti.
Alte rezervaţii din ţara noastră (Rodnei, Rarău, Călimani, Ciucaş, Bucegi, Piatra Craiului,
Cozia, Retezat, Domogled, Defileul Dunării, Delta Dunării) cu funcţie speciogenă foarte ridicată,
au rol de centre de speciaţie cu importante repercursiuni asupra compoziţiei calitative şi
cantitative a comunităţilor de animale din jur. Din acest motiv, ele sunt considerate şi centre de
îmbogăţire a faunelor învecinate, mecanismul care stă la baza acestui proces fiind cunoscut sub
denumirea de radiere autohtonă adaptativă.
În afara potenţei lor speciogene şi evolutive, o serie de biotopi, care cad sub incidenţa
legilor de ocrotire, au un pronunţat caracter modelator atât în raport cu vieţuitoarele care le
populează, cât şi cu cenozele respective, contribuind la formarea unor comunităţi particulare, cu o
anumită specializare biocenotică.
Un alt grup de rezervaţii menţin în cuprinsul lor specii cu vechimi mari sau imigrate în
diferite perioade geologice, constituind dovezi deosebit de expresive în reconstituirea arealelor
speciilor, faunelor şi climatelor de altă dată şi sugerând condiţiile de viaţă şi peisajele
biogeografice respective. În acelaşi timp, perpetuarea lor multimilenară confirmă posibilitatea
unor relaţii mai vechi între fauna noastră şi cea a unor regiuni mai apropiate sau mai îndepărtate.

________________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2003, Rm. Vâlcea.
Cea mai mare importanţă paleogeografică o au rezervaţiile care menţin relicte terţiare ca:
Valea Fagilor (jud. Tulcea) pentru gasteropodul Serrulina serrulata, care arată vechi afinităţi cu
fauna caucaziană; Pădurea Esechioi şi Pădurea Hagieni (jud. Constanţa) în care trăieşte
gasteropodul Limax grossui colectat şi din Crimeea.
Dar cele mai numeroase sunt rezervaţiile în care s-au păstrat relicte glaciare (individuale
sau colective), ce sunt dispersate, în special, în etajul alpin în faciesurile umbrite ale stâncăriilor
şi cu deosebire în mlaştinile de turbă eutrofe (bahne) şi, mai ales, în cele oligotrofe (tinoave).
Acestea din urmă, în afara faptului că sunt cei mai conservativi biotopi de reminiscenţe glaciare
(elemente microterme nordice) printre formaţiunile central-europene, au păstrat în staţiuni

286
extreme spre est sau spre vest şi pe cei mai avansaţi reprezentanţi ai unor specii nordice (arctice,
boreale) şi siberiene.
Între rezervaţiile din zona pajiştilor şi grohotişurilor alpine, care protejează relicte
glaciare, de reţinut sunt cele din Munţii Retezat, Bucegi şi Pietrosul Rodnei, în care trăieşte capra
neagră (Rupicapra rupicapra), cele din Munţii Maramureşului, Rodnei şi Călimani, în care au
rămas ultimele nuclee din populaţia cocoşului de mesteacăn (Lyrurus tetrix).
Şi alte rezervaţii din perimetrul carpatic ocrotesc relicte glaciare valoroase ca Rana
arvalis (broasca de mlaştină), în mlaştinile eutrofe din rezervaţia Mestecănişul de la Reci (jud.
Covasna), Tetrao urogallus rudolfi (cocoşul de munte), în majoritatea rezervaţiilor din zona
forestieră a Carpaţilor.
Strâns legat de glaciaţie este şi endemitul Triturus montandoni (sălămâzdra carpatică),
amfibian specific Carpaţilor Răsăriteni, colectat şi din rezervaţiile Pietrosul Mare al Rodnei,
Lacul Roşu, Lacul Sfânta Ana, Munţii Bucegi, apărut, probabil, în Pliocenul târziu şi adaptat
temperaturilor scăzute din perioada glaciară şi de aceea denumit ”rezistent glaciar”.
Rezervaţiile naturale din câmpiile sud-estice şi estice ocrotesc, pe lângă fauna stepică, şi
câteva relicte postglaciare, destul de mult discutate din cauza dificultăţii în precizarea vârstei lor.
Aceste specii sunt mai mult elemente de imigraţie decât de geneză ponto-caspică, care în
perioada caldă postglaciară au venit la noi pe la nordul Mării Negre, ajungând până în Europa
Centrală. Un exemplu mai des menţionat în acest sens este populaţia reptilei Vipera ursinii
renardi, care ocupă staţiuni reziduale postglaciare numai în Delta Dunării pe grindurile Perişor-
Periteasca şi Portiţa-Razim din Rezervaţiile Perişor-Zătoane şi Periteasca-Leahova, acestea fiind
şi cele mai vestice puncte ale răspândirii sale.
Alte rezervaţii adăpostesc ultimele exemplare ale unor populaţii de animale, care au fost
bine reprezentate la noi, dar care în urma exploatării vânătoreşti şi a transformării biotopilor
specifici şi-au diminuat efectivele şi concomitent şi arealele, fiind pe cale de dispariţie din
genofondul României. Astfel, atât pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus), cât şi pelicanul creţ
(P. crispus) se mai găsesc doar în rezervaţia Roşca-Buhaiova-Hrecisca din Delta Dunării;
codalbul (Haliaëtus albicilla) în rezervaţia Pădurea Letea; hoitarul (Neophron percnopterus) în
rezervaţiile Canaraua Fetii (jud. Constanţa) şi Cazanele Dunării (jud. Mehedinţi); egreta mare
(Egretta alba) pe Lacul Goloviţa din rezervaţia Periteasca-Leahova (Delta Dunării), egreta mică
(E. garzetta) în rezervaţia Mlaştinile de la Satchinez (jud. Timiş) şi în complexul lagunar
Periteasca-Leahova (dar şi pe Insula Lupilor) din Delta Dunării.
Dintre reptile, o situaţie dificilă o are şopârla de nisip (Eremias arguta deserti), element
central-asiatic, care se mai menţine în Europa doar pe grindurile din rezervaţia Periteasca-
Leahova (Delta Dunării), pe dunele fluviatile din rezervaţia de la Hanu Conachi, dar şi în alte
câteva locuri de pe litoral (Chituc, Portiţa).
Deşi mai puţin afectate de progresele civilizaţiei, nevertebratele au avut şi ele de suferit
atât populaţional, cât şi spaţial, unele fiind pe cale de dispariţie ca fluturii cu caractere inferioare
Comacla senex şi Chrysophanus dispar ce se mai menţin doar în rezervaţia Mlaştinile de la
Satchinez, precum şi păianjenul cu căpăcel (Nemesia pannonica coheni), din ce în ce mai puţine
exemplare, în rezervaţia Pădurea Hagieni (jud. Constanţa), unicul loc din ţară de unde a fost
colectat, ortopterul Bradiporus dasypus (greierele gras) caracteristic pentru fauna Dobrogei, al
cărui efectiv, redus mult în ultimul timp, este cantonat şi în rezervaţiile Dunele marine de la
Agigea, Pădurea Hagieni, Pădurea Esechioi.
În multe cazuri, populaţiile unor specii, care trăiesc în rezervaţii, permit menţinerea
taxonilor respectivi în diferite regiuni, stocul existent, numai în aceste rezervaţii, fiind completat
şi redresat cu elemente noi, viguroase, venite din interiorul arealului. Aşa se întâmplă cu fluturele
Colias croceus din rezervaţiile din sud-vestul ţării (Cazane, Domogled, Retezat, Cheile Nerei)

287
care, în condiţiile unor ierni mai aspre, pierde mulţi indivizi, încât specia nu se mai poate menţine
decât prin aport de exemplare venite din regiunile calde.
Alteori, populaţiile animale ce convieţuiesc în rezervaţii înlesnesc speciilor să-şi extindă
arealul. Aşa se pare că s-a întâmplat la fluturele Erebia melas care, prin deplasări în masă pe
distanţe scurte, şi-a mutat cu aproape 100 km limita nordică de răspândire, ajungând din
rezervaţia Muntele Domogled (de unde era cunoscută) în rezervaţa Parcul Naţional Retezat.
Unele rezervaţii îndeplinesc menirea de protejare a unor specii de diferite origini şi
apartenenţă zoogeografică, care au marginile ariilor lor generale de răspândire în România.
Aceste specii au centrul corologic sau genetic în afara teritoriului ţării noastre, au areale ale căror
graniţe se opresc fie în faţa Carpaţilor, fie la diferite nivele ale acestora, atingând aici limita
extremă, adesea extraarealistică, dăinuind în enclave izolate. Astfel, endemitul balcanic Nemesia
panonica coheni (păianjenul cu căpăcel) are limita nordică de răspândire în rezervaţia Pădurea
Hagieni; Eremias arguta deserti (şopârla de nisip), element turanopontic, are limita vestică în
rezervaţia de dune fluviatile de la Hanu Conachi (jud. Galaţi); Apus melba (drepnea mare),
element mediteraneean ce cuibăreşte şi în Cheile Turzii (jud. Cluj), această rezervaţie fiind locul
cel mai avansat spre nord de cuibărire al acestei specii; Eremophila alpestris balcanica (ciocârlia
urecheată balcanică), element balcanic alpin, are locul cel mai nordic de cuibărit în rezervaţia
Iezerele Cindrelului (jud. Sibiu).
Pe baza observării fluctuaţiilor spaţiale şi numerice ale populaţiilor de limită (de la
marginea arealelor elementelor zoogeografice), se poate sesiza nu numai evoluţia arealelor
speciilor, ci şi factorii ecologici necesari încheierii ciclului lor biologic, datele obţinute putând fi
utilizate şi în practică.
Aceste fenomene pot fi urmărite, cu mai mult succes, la unele specii seismosensibile (care
acţionează ca un seismograf ecologic la componentele mediului), ca de exemplu fluturii
Zerynthia cerissi ferdinandi (element mediteraneean) şi Cenonympha leander (element balcanic)
ce au limitele nordice ale arealelor lor în rezervaţiile Canaraua Fetii şi, respectiv, Muntele
Domogled.
Datorită aşezării sale, între regiunile boreale şi tropicale, prin România trec unele dintre
cele mai importante drumuri de migraţie ale păsărilor, toamna spre sud (pasajul de toamnă) şi
primăvara spre nord (pasajul de primăvară). Din punct de vedere zoogeografic, migraţiile au atât
o semnificaţie istorică (ajutându-ne să înţelegem traseele de deplasare ale păsărilor în Pliocen şi
glaciar sau locul genezei lor), cât şi una cenotică, întrucât îmbogăţesc spectrul faunistic al unei
regiuni într-o anumită perioadă a anului.
În desfăşurarea acestui fenomen biologic, rezervaţiile naturale reprezintă locuri de popas
pentru odihnă şi hrană, dar şi refugii pentru cuibăritul a numeroase specii. Cele mai importante
din acest punct de vedere sunt rezervaţiile din Delta Dunării (Raşca-Buhoiova-Hracisca; Perişor-
Zătoane; Periteasca-Leahova) şi din Dobrogea estică (Lacul Techirghiol, Histria, Insula Popina)
peste care trece marele drum pontic (V) frecventat de gâşte, raţe, cocori, berze, grauri, porumbei,
prepeliţe, dropii etc., precum şi drumul Mării Negre (VI) parcurs de raţe, sitari, porumbei
sălbatici etc.
Rezervaţiile din Bălţile Dunării (Insula Mică a Brăilei, Moroiu, Caiafele) constituie locuri
de popas pentru păsările care frecventează drumul est-elbic (III), ca berzele, gâştele, raţele,
păsările răpitoare, prepeliţele, turturelele, cocorii. La acestea se adaugă păsările care urmăresc
drumul carpatic (II), ca păsările cântătoare şi răpitoare, apoi porumbeii, potârnichiile etc.
În rezervaţiile din vestul ţării (Mlaştinile de la Satchinez) se opresc, pentru hrană şi
odihnă, păsările care vin şi pleacă pe drumul panono-bulgar (I), ca gâştele mari, cocorii, raţele
mari şi mici, prepeliţele, turturelele etc. Uneori, pot fi întâlniţi şi oaspeţi rari ca Anser
brachyrhynchus (gâsca cu cioc scurt) şi Anser caerulescens (gâsca polară), venite din nord-estul

288
palearctic sau Phalaropus fulicarius (notatiţa cu cioc lat) locuitor al celor mai nordice tundre şi
care-şi petrece iarna în ţinuturile tropicale.
În unii ani, o serie de rezervaţii naturale au reprezentat refugii şi pentru unele ”apariţii
neaşteptate“ de animale în fauna României, ca de exemplu Lacul Techirghiol pentru Vanellus
leucurus (nagâţul cu picioare galbene), Mlaştinile de la Satchinez pentru Luscinia svecica
cyanecula (privighietoarea cu guşă albastră), Muntele Domogled, Cheile Turzii pentru Hirundo
rupestris (lăstunul de stâncă), Pădurea Hagieni pentru Emberiza melanocephala (presura cu cap
negru), Pădurea Hagieni, Dunele de la Agigea, Histria, Dunele de la Hanu Conachi pentru Passer
hispaniolensis (vrabia spaniolă), Munţii Bucegi, Muntele Cozia pentru Turdus pilaris (sturzul de
iarnă).
Potrivit funcţionalităţii lor ecologice, unele rezervaţii pot servi şi ca terenuri
experimentale pentru introducerea şi reintroducerea unor specii în fauna noastră. Aceste acţiuni,
pe lângă valoare economică au şi implicaţii zoogeografice, prin faptul că se extinde arealul unor
specii în teritorii depărtate de regiunile lor iniţiale de trai şi se creează insule faunistice originale
în formaţiunile locale. O încercarem care a reuşit bine la noi, este reintroducerea marmotei alpine
(Marmota marmota) în zona alpină a rezervaţiilor Pietrosul Rodnei şi Retezat.
Rezervaţia complexă Cozia prezintă, de asemenea, o importanţă ştiinţifică deosebită,
datorită numeroaselor endemisme şi rarităţi floristice şi faunistice, pe care le adăposteşte. Această
rezervaţie complexă a fost propusă să devină din anul 1981 Parcul Naţional Cozia cu o
suprafaţă de 21400 ha. În cadrul rezervaţiei, circa 4467 ha sunt acoperite de pădure, în care
predomină fagul, urmat de gorun, răşinoase şi alte specii, iar circa 567 ha reprezintă stânci.
”Chipurile de piatră“ ce apar ca stânci izolate au dimensiuni variabile, de la câţiva metri
la câţiva zeci de metri. Tocmai datorită multitudinii acestor chipuri I. Conea, susţinea că
”Muntele Cozia nu este altul decât străvechiul ”Kogeonon“ al geto-dacilor, căci şi denumirea de
Cozia sugerează acest nume amintit încă de Herodot“.
Denumirile formelor antropomorfe sau zoomorfe din rezervaţia Cozia-Naruţu amintesc de
tradiţiile pastorale din acest masiv, în care locuitorii depresiunilor din jur găseau un adăpost sigur
în timpurile istorice.
Nu lipsesc din Cozia nici cheile şi cascadele, rezultat al acţiunii de veacuri a izvoarelor
ce-şi află obârşia în centrul masivului.
În această interesantă rezervaţie naturală complexă, întâlnim multe plante rare pentru flora
României ca: garofiţa albă sau barba ungurului (Dianthus kitaibelii ssp. spiculifolius), sânzienele
(Galium kitaibelianum), elemente endemice pentru Carpaţi; albina (Ophrys fusca), specie de
orhidee mediteraneeană cu flori mari asemănătoare unei insecte colorate în galben, verde şi brun,
conservată aici dintr-o perioadă mai caldă post-glaciară şi aflată în acest masiv la limita nordică a
arealului său european, cornuţul (Cerastium banaticum), scoruşul (Sorbus umbellata ssp.
banatica).
În rezervaţia naturală de pe Muntele Cozia vegetează numeroase endemisme ca: pisma
(Centaurea degeniana), spumăriţa (Dentaria glandulosa), garofiţele (Dianthus henteri, D.
giganteus), drobiţa (Genista tinctoria ssp. oligosperma), omagul (Aconitum tauricum ssp.
hunyadense), stânjenelul de stâncă (Iris dacica), guşa porumbelului (Silene dubia, S. dinarica),
bărbuşoara (Erysimum comutatum).
Dintre speciile endemice Coziei reţin atenţia, pesma Coziei (Centaurea coziensis),
măceşii (Rosa argeşana şi R. Coziae), rotăţelele Coziei (Achilea coziana).
Vegetaţia cunoaşte în această rezervaţie o etajare impusă de relief şi climă, etajul
pădurilor de foioase fiind cel mai extins.
Învelişul vegetal bogat în atâtea curiozităţi şi varietăţi floristice i se adaugă numeroase
elemente faunistice la fel de diversificate zoogeografic.

289
 Alături de elementele europene, reprezentate de pisica sălbatică (Felix silvestris), jderul de
copac (Martes mates), lupul (Canis lupus), cerbul (Cervus elaphus carpathicus), căprioara
(Capreolus capreolus), dintre mamifere, se întâlnesc şi păsări ca: alunarul (Nucifraga
caryocatactes), gaiţa (Gurrulus glandarius), bufniţa mare (Asio otis) ş.a.
Între elementele eurasiatice amintim: râsul (Lynx lynx), declarat monument al naturii,
mistreţul (Sus scrofa), dintre mamifere şi coţofana (Pica pica), cinteza (Fringila coelebs) ş.a.
dintre păsări.
Monument al naturii este considerată şi capra neagră (Rupicapra rupicapra), element
alpin. Nu lipsesc, dintre elementele ce individualizează rezervaţia, cele mediteraneene
reprezentate prin vipera cu corn (Vipera ammodytes ammodytes), lăcusta italiană (Calliptamus
italicus), scorpionul carpatic (Euscorpius carphaticus), miriapodele (Scutigera coleoptralta, şi
Eupolybotrus transsylvanicus) etc.
Dintre endemismele ţării noastre, prezente aici, amintim unele specii de ortoptere ca:
Isophia braenipennis, Poecilimon affinis, Mezotettix transsylvanicus etc., iar dintre endemismele
Coziei amintim ortopterele: Isophia haezi, Ondontopodissima carphatica, Chortippus ocroleucus.

BIBLIOGRAFIE
1.Botnariuc N., Toniuc N., Filipaşcu Al., 1975, Necesitatea înfiinţării parcurilor naţionale în Delta Dunării.
Ocrot. nat. med. înconj. 2;
2.Mohan Gh., Ardelean A., Georgescu M., 1993, Rezervaţii şi monumente ale naturii din România, Edit.
Scaiul, Bucureşti;
3.Pop E., Salageanu N., 1965, Monumente ale naturii din România, Edit. Meridiane, Bucureşti;
4.Weber P., 1976, Necesităţile actuale ale ocrotirii acvifaunei Deltei Dunării. Ocrotirea naturii dobrogene,
Cluj-Napoca;

Nucul secular de la Bistriţa (comuna Costeşti), judeţul Vâlcea

EDUCAŢIA ECOLOGICĂ – PROBLEMĂ A TERREI*
IULIAN OPRESCU

Oamenii de ştiinţă ai tuturor vremurilor s-au străduit să smulgă tainele Terrei şi să le

explice, să le “legifereze” transformându-le în premise ale activităţii umane.
Supuse unei continue interogaţii Terra a dat fiecărei generaţii noi răspunsuri “dar a şi
oferit spre dezlegare alte probleme nebănuite”. La început Pământul a fost considerat centrul
Universului apoi, peste secole s-a admis că “e pur şi muove”, până la urmă a fost redusă de

290
astronomi la dimensiunile unei planete “modeste”, Soarele însăşi nefiind decât una dintre stelele
mijlocii ale Universului fără limite.
Şi, totuşi, această planetă oricât de cercetată şi descoperită, şi-a păstrat până astăzi
unicitatea în Sistemul Nostru Solar, ca singura purtătoare de viaţă, în primul rând cea umană.
Această planetă unică în felul ei a putut să răspundă nevoilor de hrană ale omului, elanurilor lui
sufleteşti, ispitelor gândirii.
Omul a admirat şi a privit, a rămas extaziat în mijlocul mediului care înseamnă pajişti
înverzite, munţi semeţi, ape cristaline sau adânci şi liniştite din mări şi oceane; a adăugat
privelişti noi graţie inteligenţei şi talentului său creator; a transformat mlaştini şi pământuri
înţelenite în câmpii roditoare, pustiuri în oaze de verdeaţă; a domesticit animalele sălbatice; a
creat noi soiuri de plante şi rase de animale; avioanele şi rachetele străpung văzduhul, navele
despică luciul apelor, cascadele apelor se transformă în hidrocentrale, în lumină; aşezări mici,
neînsemnate pe hartă au devenit mari metropole, centre ale civilizaţiei şi culturii; a construit
şosele şi autostrăzi pe care aleargă cu viteze halucinante automobile.
Aceste explozii demografice, urbanistice, economice, tehnico-ştiinţifice au accelerat
existenţa umană dar şi relaţia om-natură, accentuându-se influenţa societăţii asupra mediului.
Este evident faptul că a lucra pământul poate să însemne şi a-l secătui, a extrage resursele
subsolului, a le irosi, a exploata pădurile – a despăduri.
Rezultatele miraculoase ale muncii omului ameninţă însă în numeroase cazuri să se
prefacă în distrugere a habitatului, a hranei, otrăvirea atmosferei şi a apei. Cei care atrag atenţia
asupra acestor pericole aduc argumentele convingătoare ale ştiinţei – ecologii, biologii, geografii,
fizicienii, chimiştii etc., ei subliniază că procese ca poluarea, eroziunea terenurilor, defrişările
neraţionale, extinderea centrelor urbane, exterminarea sau punerea în pericol de dispariţie a unor
specii de plante sau animale, sunt primejdii pentru existenţa umană, că apa, aerul, solul nu sunt
infinite, nu se pot modifica dincolo de unele limite care le-ar denatura caracteristicile esenţiale
absolut necesare vieţii.
Societatea funcţionează într-o natură amenajată şi cultivată, dar suportul fertil al planetei
este subţire şi fragil supus eroziunilor.
Imaturitatea acţiunilor umane precum informaţii incomplete, decizii eronate, lăcomia dar
mai ales ignoranţa modului în care se realizează echilibrele naturii prin interconexiunea a mii de
factori conduc la dezastre ecologice.
Judecăţile noastre iau în considerare însă aproximativ zece din această multitudine de
factori.
Accidentele spectaculoase şi avertismentele grave, precum petele distrugătoare de noroi
petrolier, efectele catastrofale rezultate în urma defectării centralelor atomice, dispariţia a
numeroase specii de plante şi animale (se estimează că au dispărut peste 125 specii de păsări,

_______________________
*
Lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Simpozionului „Geografia Teoretică şi Aplicată a
Judeţului Vâlcea”, noiembrie 2002, Rm. Vâlcea.
88 specii mamifere şi rămân ameninţate 345 specii păsări şi 200 specii mamifere, iar când vorbim
de plante în pericol de dispariţie ajungem la o incredibilă cifră între 20.000 şi 25.000 specii), se
înscriu ca fapte de autodistrugere paradoxale dar adevărate.
O altă problemă gravă a planetei o constituie distrugerea pădurii tropicale, imensul
plămân verde al Globului care reprezintă pe an o arie egală cu jumătate din suprafaţa ţării
noastre (aproximativ 20 ha pământ / minut). Cele 16 tone de explozibil convenţional
(echivalentul încărcăturilor nucleare existente ce revin pe cap de locuitor) reprezintă o cantitate
fără precedent în istoria absurdităţilor, riscurilor şi rătăcirilor omeneşti. Dacă însumăm toate
substanţele toxice din compoziţia erbicidelor şi insecticidelor, pesticidelor de pe ogoare, fumul

291
coşurilor şi al motoarelor, toţi detergenţii din ape şi tot vacarmul marilor oraşe, nu reprezintă
decât o parte neînsemnată din poluarea nucleară.
Satisfacerea necesităţilor şi supravieţuirea generaţiilor umane prezente şi viitoare dar
menţinerea vieţii pe Pământ, sunt posibile numai cu condiţia reducerii impactului distrugător al
omului asupra naturii. Între dezvoltarea societăţii omeneşti şi protecţia mediului este o
contradicţie care devine din ce în ce mai accentuată. Dezvoltarea societăţii umane nu se poate
opri, dar nici deteriorarea mediului nu poate continua în sistemul actual. De aceea, se impune atât
o schimbare de concepţie, cât şi găsirea uor soluţii pentru ca protecţia mediului să fie obiectivul
principal al dezvoltării. Dezvoltarea societăţii şi protecţia mediului sunt la fel de importante
pentru supravieţuire. Esenţa concepţiei corecte asupra protecţiei mediului o constituie atât
înţelegerea mediului ca ierarhie a sistemelor ecologice, cât şi considerarea protecţiei ca o condiţie
esenţială a dezvoltării. Toate activităţile omului trebuie să aibă ca prim obiectiv protejarea
mediului.
Pentru protecţia mediului trebuie creat un “sistem de organizare şi desfăşurare a
protecţiei” care să cuprindă programe de cercetare pentru cunoaşterea situaţiei reale a
deteriorării. Trebuie supravegheată continuu starea ecosistemelor şi evaluat impactul activităţii
umane. Sunt, de asemenea, necesare legi de protecţie, organisme care să asigure aplicarea lor,
facultăţi pentru pregătirea specialiştilor ecologi, precum şi o permanentă educaţie ecologică.
În România în afară de cele 3 rezervaţii ale Biosferei (Delta Dunării, Retezat şi Rodna) şi
12 parcuri naţionale, numeroase alte obiective au fost declarate rezervaţii sau monumente ale
naturii. Dintre acestea, amintim: Domogled – Valea Cernei, Munţii Apuseni, Munţii Bucegi,
Ceahlău, Cozia, Piatra Craiului, Cheile Bicazului.
Sunt şi rezervaţii geologice (Detunata, Bazaltele de la Racoş, Vulcanii Noroioşi, Muntele
de Sare de la Slănic) şi speologice (Peştera Scărişoara, Peştera Muierii, Peştera Topolniţa etc.).
Sunt ocrotite numeroase specii de plante (floarea de colţ, tisa, rododendronul, bujorul
românesc, laleaua pestriţă etc.) şi de animale (broasca ţestoasă dobrogeană, cocoşul de
mesteacăn, cocoşul de munte, dropia, egreta, lebăda, pelicanul, capra neagră, râsul, ursul etc.).
Acţiunea de protecţie a mediului se poate realiza pe deplin, numai prin asocierea
măsurilor de ordin juridic şi administrativ cu cele de ordin educaţional. Schimbarea mentalităţii
oamenilor nu este uşoară, dar fără o educaţie în acest sens, orice acţiune de ocrotire a mediului
este supusă eşecului.
Sistemul educaţional este menit să dezvolte conştiinţa ecologică a oamenilor în aşa fel
încât fiecare membru al societăţii să devină conştient de locul şi rolul său în natură şi în
colectivitatea din care face parte.
Generaţia actuală trebuie să fie în aşa fel educată, încât să înţeleagă răspunderea pe care o
are faţă de posteritate de a-i transmite nealterate toate atribuţiile naturii care contribuie la
menţinerea şi continuarea vieţii. În acţiunea de educare un rol important îl are formarea unei
gândiri ecologice despre lume. Pentru atingerea acestui ţel, este important a sădi în mintea şi
sufletul fiecărui cetăţean al societăţii conceptul că omul, ca specie biologică, este dependent de
natură şi că nu poate trăi în afara ei. Educaţia în demersul ocrotirii mediului înconjurător trebuie
să înceapă din fragedă copilărie şi să fie continuată în anii de şcoală cât şi în afara ei. Începând de
la grădiniţă şi învăţământul primar, când cunoştinţele despre ocrotirea naturii se consolidează mai
uşor, se va continua în gimnaziu şi liceu când elevii vin în contact direct cu biologia dar şi cu alte
discipline cu rol în acest domeniu: geografie, chimie, istorie, literatura română etc.
Şcoala are menirea de a organiza şi desfăşura o vie şi susţinută mişcare de educaţie
ecologică şi protecţie a mediului iar elevii sub îndrumarea cadrelor didactice pot şi trebuie să
formeze marele detaşament de apărători ai naturii. Adevărata educaţie ecologică îşi va atinge
scopul muncii atunci când se va reuşi ca elevii – cetăţenii de mâine – să fie convinşi de
necesitatea ocrotirii naturii şi să devină factori activi în acţiunea de conciliere a omului cu natura.

292
 În prezent gândirea ecologică se integrează tot mai activ în toate domeniile vieţii
cotidiene, exercitând un puternic impact asupra conştiinţei sociale. Este necesară însuşirea
concepţiilor de conservare dinamică a ecosistemelor, care pleacă de la ideea că în natură nimic nu
este static, că legile ce guvernează fenomenele sunt adeseori ascunse omului, şi că ele trebuie
descoperite prin ample şi minuţioase cercetări interdisciplinare, ca astfel să ştim ce şi cât trebuie
conservat, pentru ce trebuie conservat şi cum putem conserva echilibrul ecologic între toate
componentele naturii vii şi anorganice.
“Conservarea naturii va deveni eficientă şi reală numai atunci când va face parte
integrantă din filozofia şi comportamentul tuturor” (Stockholm, 1972).
Turismul şi educaţia ecologică trebuie să meargă mână în mână, şi aceasta cu atât mai
mult, cu cât natura este asaltată de avalanşele de turişti, care nu întotdeauna înţeleg fragilitatea
ecosistemelor în care se recreează.
Folosirea în scopuri turistice a resurselor naturii implică o înţelegere corectă a acesteia, o
reconciliere a omului cu peisajul în care se refugiază de “apanajul” civilizaţiei. Natura cu flora şi
fauna ei oferă posibilităţi nebănuite de reconfortare psihică şi fizică a omului. Turismul trebuie să
se întemeieze pe respectul faţă de natură, pe frumuseţile ce încântă ochiul şi mintea.
Orice turist trebuie să înţeleagă că fără aportul lui, aceste bunuri şi-ar putea pierde din
farmecul lor, aceasta cu atât mai mult, cu cât numărul turiştilor creşte an de an. Este momentul ca
fiecare om care păşeşte în mijlocul naturii să ştie că îi datorează acesteia întregul său respect.
Roman Gary spunea: “Este absolut necesar ca oamenii să ajungă să apere şi altceva decât ceea
ce serveşte la fabricarea tălpilor pentru pantofi sau a maşinilor de cusut, şi trebuie să păstreze
un refugiu, un lăcaş de rezervă în care să se poată refugia din timp în timp. Abia atunci se poate
vorbi de civilizaţie”.

BIBLIOGRAFIE
1.Botnariuc M., Mungoci A., Papadopol M., 1973, Productivitatea biologică a ecosistemelor acvatice,
Natura SS. B.;
2.Dorst J., 1970, Înainte ca natura să moară, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti;
3.Ionescu Al., 1991, Ecologie şi societate, Edit. “Ceres”, Bucureşti;
4.Mohan Gh., 1985, Vegetaţia Terrei, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti;
5.Mohan Gh., Ardelean A., 1993, Ecologie şi protecţia mediului, Edit. Scaiul, Bucureşti;
6.Neguţ S., 1978, Un singur Pământ, Edit. Albatros, Bucureşti;
7.Opriş T., 1992, Din tainele lumii vii, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

293