ANZII NORDICI

Limite. Sectorul Arizilor Nordici se desfăşoară între 4° latitudine sudică (Munţii Loja
Knot situaţi în extremitatea sudică a Ecuadorului) şi ţărmul nordic al continentului (Marea
Caraibilor). La vest este delimitat de Oceanul Pacific, iar la est înaintează până la contactul cu
Câmpia Orinoco şi Bazinul Amazonian. Anzii de Nord se situează în limitele statelor Venezuela,
Columbia şi Ecuador.
Anzii de Nord nu se prezintă sub forma unui singur masiv montan, orientat pe
direcţia nord-sud, ci este o succesiune de şiruri muntoase paralele, despărţite de depresiuni sau
platouri interioare.

Caracteristici geologice. Sistemul montan Andin actual este rezultatul forţelor

tectonice care sau manifestat în perioada Mezozoică şi Neozoică. Structura este complicată,
datorită elementelor componente eterogene şi a mişcărilor orogenice, care au avut loc cu
intensitate deosebită de-a lungul timpurilor geologice. Coliziunea plăcii continentale Sud-
Americane cu placa oceanică Nazca a dat naştere activităţii orogenetice andine. Anzii se
situează pe un vast geosinclinal, la vest de platforma precambriană, în cadrul căruia, spre
sfârşitul Silurianului s-a desfăşurat orogeneza caledonică, care au generat Paleoanzii.
Cea mai mare parte a rocilor cordilierei andine sunt de vârstă veche. Reprezintă
sedimente erodate din platforma precambriană (scutul Brazilian sau cratonul Amazonian) şi
depozitate (în urmă cu 950-250 milioane ani) pe flancul vestic al acesteia. Greutatea acestor
depozite a dus la o subsidenţă a crustei, iar presiunea rezultată şi căldura au metamorfozat
sedimentele. Au rezultat roci mai dure: gresia, calcarul, mâlul, fiind transformate în marmură,
ardezii, cuarţit etc.
Cu aproximativ 170 milioane de ani în urmă, acest complex amestec geologic a
început să se ridice. In Mezozoic este generată cea mai mare parte a sistemului montan andin.
Marginea estică a plăcii Nazca s-a subdus sub placa Sud-Americană. Procesul de subducţie şi
ridicare a Arizilor a fost însoţit şi de fenomene vulcanice, la început sub forma unui arc
vulcanic de-a lungul marginii vestice a Plăcii Sud-Americane şi apoi prin infiltrarea de
magmă în rocile continentale. Procesele vulcanice cele mai intense, efuziuni şi erupţii de mare
amploare au avut loc în cursul terţiarului, începând cu Miocenul. Conurile vulcanice sunt
clădite mai ales din lave acide. S-au produs numeroase fracturi care au generat horsturi, grabene,
versanţi abrupţi corespunzători planurilor de falie. Vulcanismul a dus la crearea de minerale (aur,
argint, cupru etc.) cu valoare economică mare, care au jucat un rol important în ocuparea acestui
spaţiu de către oameni.
În partea de nord a Venezuelei se află Cordilierele Caraibiene, care au o orientare vest-
est. Au rezultat din coliziunea Plăcii Caraibilor cu Placa Sud-Americană în timpul Cretacicului.
Sunt alcătuite din şisturi cristaline şi sedimente cretacice. Crestele grezoase sânt întâlnite în nord
în timp ce în sud apar calcare carstificate. Cordillera de la Costa (peste 2500 m) reprezintă un
„sâmbure" gnaisic evidenţiat de eroziunea diferenţiată. Transversal sunt întrerupte de regiuni
scufundate aparţinând Golfului Paria şi Golfului Unare, precum şi în dreptul Lacului Maracaibó,
unde s-au descoperit cele mai mari resurse de hidrocarburi din America de Sud (zăcăminte
„prinse" între stratele sedimentare cretacice şi terţiare). Calcarele grezoase şi marnele neogene
(puternic cutate) apar sub formă de dealuri cu altitudini medii care domină llanos-ul.
La nord de Cordiliera Caraibiană se desfăşoară un şirag de insule (Antilele Mici), care
reprezintă fragmente din lanţurile muntoase submerse.
Longitudinal, Anzii de Nord sunt din ce în ce mai noi pe direcţia est-vest. O trăsătură

1
aparte o reprezintă revărsarea cutelor spre est. Axele montane sunt constituite din porfire
(mezozoice), graniţe şi filite (cretacice). Au avut loc mai multe faze orogenice, separate de
perioade de relativă „linişte" tectonică, care explică prezenţa podişurilor înalte andine
(Paramos - 3000-4000m). Sunt alcătuite din gresii (neogene) intercalate cu elemente
vulcanice şi afectate de fenomene de cutare (veritabile câmpii înalte), peste care s-au depus
acumulări fluvio-glaciare (ex. câmpia înaltă a Savanei Bogota-2500m, ce corespunde unor
sinclinale foarte largi în cadrul cărora s-au păstrat argile, marne gipsifere terţiare, care
depăşesc 3000m grosime).
Mişcările tectonice active din lungul faliilor provoacă seisme puternice, cu mari
pierderi umane, materiale şi de mediu.
Glaciaţiunea Pleistocenă a avut un rol secundar în formarea reliefului Anzilor de
Nord. Urmele glaciare sunt foarte reduse sau sunt estompate. Eroziunea glaciară s-a
manifestat numai în regiunile mai înalte (peste 3900 m).

Caracteristici geomorfologice. Ca urmare a rupturilor în scoarţă şi a

prăbuşirilor, ţărmurile Mării Caraibilor (orientat vest-est) prezintă numeroase golfuri, care
pătrund adânc în continent: Golful Darien, Golful Venezuela şi Golful Paria. Până la Golful Paria
ţărmul este drept şi înalt, din cauza lanţurilor muntoase paralele cu ţărmul. Seiful epicontinental
este puţin dezvoltat, Marea Caraibilor deţine adâncimi de 3500-4000 m în apropierea ţărmului.
Cele mai mari insule sunt resturi ale continentului scufundat (Margarita, Los Tortuga, Aruba,
Trinidat etc).
Ţărmul Pacific este drept şi abrupt, fiind orientat nord-sud în lungul lanţului andin. Este
mai puţin festonat ca ţărmul caraibian şi nu prezintă insule. Golfurile sunt de dimensiuni mici.
Platforma litorală este foarte îngustă şi se termină abrupt spre marile profunzimi ale oceanului.
Anzii Nordici se caracterizează prin dispunerea cordilierelor componente în evantai, cu
podişuri intra-andine înalte şi peisaje etajate. Se remarcă nodul orografic Nodo di Pasto (2°
latitudine nordică), din care se desfac spre nord şi spre sud mai multe cordiliere, separate de
depresiuni intramontane longitudinale. Pe teritoriul Ecuadorului munţii ating cea mai mică lăţime
(150 km), dar au înălţimile cele mai mari.
De la Nodo di Pasto spre nord sistemul andin se desface în trei cordiliere (despărţite prin
două depresiuni longitudinale tectono-erozive), ce se îndreaptă spre nord şi nord-est.
1. Cordiliera Occidentală este paralelă cu ţărmul pe direcţia nord-sud, fiind separată de
zona litorală pacifică prin valea râului Atrato. Spre nord sunt formaţi din roci
cristaline, cuarţite cambriene, iar la sud se întâlnesc strate cretacice, porfire
dispuse în lanţuri paralele. La est este delimitată de valea râului Cauca. Are o
altitudine medie care se menţine în jurul a 2000 m. Atinge o înălţime maximă de
3960 m în Vârful Paramillo (situat în partea nordică), din care se despart trei
ramuri mai mici spre nord.
2. Cordiliera Centrală este cuprinsă între valea fluviului Magdalena la est şi valea
afluentului său pe stânga Cauca la vest. Este cea mai înaltă cordilieră (altitudinea
medie este de 3000 m), dar şi cea mai scurtă dintre Anzii Columbieni (se întinde pe
643 km lungime). Altitudinile scad de la sud la nord. Prezintă o lăţime mai mare
spre nord, unde a dat naştere Podişului Antiquia pe care este situat oraşul Medellin.
Cordilieră se termină brusc la 8° latitudine nordică. Versanţii sunt abrupţi şi
corespund unor planuri de falii. Rocile cristaline din fundament sunt acoperite de
formaţiuni vulcanice destul de groase. Cea mai mare parte a vulcanilor (activi şi
inactivi) din Anzii de Nord se află în acest sector: Huila (5750 m), Tolima (5214

2
 m), Ruiz (5400 m) etc. Cei mai înalţi sunt acoperiţi de zăpezi persistente. Predomină
gheţarii de crater cu limbi scurte. Erupţia vulcanului Ruiz din data de 13/14
noiembrie 1985 a topit zăpada şi gheaţa, provocând şuvoaie de mâl fierbinte,
ce au devastat totul pe suprafeţe întinse (23000 de victime).
3. Cordiliera Orientală este situată la est de valea Magdalena şi este cea mai lată (o
medie de 300 km) şi mai lungă dintre toate cordilierele. Altitudinea medie este de
4200 m. Prezintă mai multe lanţuri paralele care au fost puternic ridicate pe
verticală. Apele şi-au creat văi adânci cu versanţi abrupţi. În regiunile cu pantă mai
scăzută, râurile cu debit solid mare au aluvionat puternic, creând între lanţurile
montane „câmpii" aluvionare, numite local „sabanas" (cu altitudini cuprinse între
2600 şi 2800 m). Pe aceste câmpii aluvionare a apărut centrul civilizaţiei
columbiene. în prezent pe aceste platouri este localizată 1/3 din populaţia
Columbiei. Cele mai importante oraşe situate pe „sabanas" sunt: Bogota, Tunja,
Chiquinquirâ, Sogamoso etc. La est de localitatea Honda (5° latitudine nordică)
Cordiliera Orientală se subdivide într-o serie de lanţuri paralele abrupte, cu creste
înzăpezite (ex. Sierra Nevada del Cocuy-5486 m) care se îndreaptă spre nord nord-est.
Sunt prezenţi gheţari suspendaţi, cu o dezvoltare mai mare pe pantele vestice mai
puţin înclinate. Limita zăpezilor persistente se află la 4600-4800 m. Suprafaţa
gheţarilor este de circa 80 km2.
Partea nordică a Anzilor Nordici se continuă cu Sicra de Ocaño (Anzii Caraibilor).
Aceasta se subdivide în:
- Sierra Nevada de Santa Marta apare ca o prelungire a Cordilierei Centrale, la
nord de valea Magdalena, dar din punct de vedere geologic nu aparţine Anzilor.
Este un masiv izolat cu aspect de horst, de formă triunghiulară, care se înalţă în
Vârful Cristobal până la 5775 m. Deţine alte cinci vârfuri de peste 5300 m
altitudine cu versanţi abrupţi (pe care se practică alpinismul), acoperite cu zăpezi
permanente. Suprafaţa totală a gheţarilor este de circa 12 km2 şi acoperă crestele
vârfurilor de peste 5000 m altitudine. Gheţarii sunt de dimensiuni mici (cel mai
mare atinge 3 km lungime şi coboară până la 4500 m. Linia zăpezilor persistente
se află la 4880 m pe versanţii nordici, mai umezi şi la 5000 m pe versanţii
sudici.
- Sierra de Perija continuă spre nord Cordiliera Orientală până la latitudinea de 11°
latitudine nordică în Peninsula La Guajira. Se extinde pe direcţia nord-sud în
lungul graniţei dintre Venezuela şi Columbia.
- Cordiliera Merida (450 km lungime, 80-150 km lăţime şi circa 3000 m înălţime)
se desfăşoară în continuarea Cordilierei Orientale pe direcţia nord-est spre oraşul
Barquisimeto. Reprezintă o axă puternic ridicată, cu afiorimente de roci granitice
şi gnaise în partea centrală. Flancurile nord-vestice şi sud-estice rămân acoperite
de sedimente (conglomerate, gresii cretacice-paleogene). Sunt formate din
numeroase lanţuri cu vârfuri acoperite de zăpadă, separate de depresiuni
longitudinale şi transversale: Sierra Tovar, Nevada, Santo Domingo, de la
Culata, Trujillo etc. Suprafaţa glaciară este de numai 2,66 km 2 şi acoperă
altitudinile cele mai mari: Bolivar (5775 m), Humboldt (4942 m). în ultima
perioadă de timp unii gheţari au dispărut complet, iar alţii au rămas doar la
altitudini mari.
- Cordilierele Caraibiene sunt reprezentate de două benzi montane, cu desfăşurare
est-vest, separate de o vale centrală. Au altitudini mijlocii şi sunt alcătuite dintr-o

3
 regiune cristalină şi una sedimentară cretacică. Transversal sunt întrerupte de
regiuni scufundate (grabene tectonice) aparţinând Golfului Paria şi Golfului
Unare (Golful Barcelona). Cordiliera de la Costa, care depăşeşte 2500 m
corespunde unui sâmbure de gnaise degajat de eroziunea diferenţiată. Cordiliera
Falcon şi Cordiliera Costală aparţin din punct de vedere geologic sistemului
Guiana.
La sud de Muntele Pasto (1-2° latitudine nordică) se află un grup de vulcani, cu
crestele înzăpezite: Cumbal (4764 m), Azufral, Chiles - cunoscuţi ca masivul Huaca Knot.
Sistemul ecuadorian andin are o lăţime redusă şi prezintă altitudini mari, de natură
vulcanică. Deasupra liniei zăpezii permanente se (4300-4750 m) se ridică circa douăzeci de
vârfuri, majoritatea vulcani stinşi sau activi. Se întâlnesc două cordiliere dispuse paralel,
Occidental şi Real, între care se află o depresiune tectonică alungită (podiş înalt de 3000- 4000
m, împărţit în poduri etajate, numite local paramos sau pună).
a. spre vest, Cordiliera Occidentală este mai nouă din punct de vedere geologic.
Este presărată cu 19 vulcani, din care 7 depăşesc 4500 m altitudine. Cordiliera
este formată din strate cretacice, roci intrusive şi eruptive (porfire). Cea mai
mare altitudine se întâlneşte în vulcanul stins Chimborazo (6310 m), unde se
află şi principalul câmp cu firn (3 km 2), din care se desprind 14 gheţari cu
direcţii diferite. Cel mai lung gheţar este Abraspungo (3 km). Suprafaţa totală
de gheaţă este de 32 km 2. Gheţarii coboară pe versanţii interni şi externi ai
craterelor vulcanice, din care se desprind limbi glaciare spre sud şi sud-vest.
b. Cordiliera Real este mai veche. Sunt alcătuiţi din cristalin, delimitaţi spre
exterior de sedimentar cretacic erodat. Partea centrală a cordilierei este
presărată cu numeroase conuri vulcanice, unde apar vulcani în activitate
(Cotopaxi - 5897 m, Cayambe - 5790 m). Altitudinile lor depăşesc limita
zăpezilor permanente. Altitudinile cele mai mari ale vulcanului Cotopaxi sunt
acoperite de gheaţă în care se observă stratele formate din cenuşă şi zgură
vulcanică. Topirea rapidă a gheţii şi zăpezii datorită erupţiei vulcanului
Cotopaxi provoacă inundaţii catastrofale în bazinul râului Napo.
c. Podişurile interioare sunt dominate din toate părţile de vulcani. Sunt
constituite din gresii (neogene) intercalate cu elemente vulcanice şi afectate de
fenomene de cutare, care corespund unor acumulări fluvio-glaciare. Lava care
s-a revărsat din aceşti vulcani a împărţit platoul central în 10 bazine majore,
orientate nord-sud. Aceste bazine împreună cu pantele adiacente (care sunt
intens cultivate) deţin 1/2 din populaţia Ecuadorului. Reprezintă o regiune
importantă pentru creşterea bovinelor. Scurgerile de lavă nu ajung în regiunile
populate şi cultivate. Pagube umane şi materiale sunt provocate de cenuşa
vulcanică şi de activitatea seismică.
În ultima perioadă de timp a fost identificată o a treia cordiliera, în jungla estică a
Ecuadorului. A fost denumită Cordiliera Orientală. Şirul pare a fi o formaţiune aluvială
veche, care a fost divizată de râuri şi de ploile torenţiale în masive montane: Guacamayo,
Galeras şi Lumbaqui. Uneori sunt izolate sau formează lanţuri scurte, neregulate acoperite de
păduri luxuriante. înălţimile nu depăşesc 2400 m altitudine, cu excepţia Cordilierei del Cóndor
(3962 m) şi Mount Pax (3352 m).
În lungul litoralului pacific columbian şi ecuadorian se întind de la nord la sud
Cordilierii de Coastă.
- Cordiliera de Coastă din Columbia este delimitată la est de culoarul râului

4
 Atrato. Cele mai mari înălţimi ajung la 1800 m şi prezintă versanţi acoperiţi cu
păduri tropicale.
- Cordiliera de Coastă din Ecuador abia atinge înălţimi de 700-800 m. In partea de
est sud-est se află o depresiunea longitudinală (60 km lăţimea medie), drenată de
râurile Guayas şi Esmeraldas, care curg în direcţii opuse. Depresiunea s-a
format prin colmatarea unui fost golf marin de către râurile cu debit bogat
(Daule, Vinces, Caracol şi Chimbo).
În spaţiul Anzilor Nordici se întâlnesc şi o serie de câmpii litorale, situate pe latura
pacifică şi caraibiană:
- câmpia litorală pacifică se desfăşoară pe flancul vestic al Anzilor de pe teritoriul
Columbiei şi Ecuadorului. A rezultat în urma transportului de aluviuni de către
râurile scurte şi cu debit mare, care izvorăsc din Anzi. S-a format şi un cordon
litoral continuu, acoperit cu mangrove. Canalul situat între cordonul litoral şi
câmpie este folosit pentru navigaţie, accesibil vaselor de tonaj mijlociu.
- Câmpia Maracaibó este situată între Sierra Perija la vest şi Cordiliera Merida la
est. Reprezintă un compartiment scufundat (cristalin), umplut cu aluviuni
transportate de râurile cu debit mare (lichid şi solid) din regiunea montană.
Râurile depun o mare cantitate de material aluvionar care poate duce la bararea
Lacului Maracaibó în partea de nord. Are o suprafaţă de 60000 km 2 cu tot cu
Laguna Maracaibó.
- Câmpia Magdalenei este situată în nordul Cordilierelor Anzilor Columbieni
(30000 km 2). Este constituită din două delte succesive (unicat în lume),
despărţite de un sector mai îngust şi redus ca lungime:
a) Delta interioară (spre amonte) a Magdalenei unită cu Cauca are în
componenţă lacuri cu apă dulce, separate între ele prin grinduri; câmpia
este pardosită cu depozite de gresii, argile, conglomerate terţiare ce
conţin bogate structuri petroliere; este ca şi Câmpia Maracaibó o câmpie
mlăştinoasă; la colmatarea şi formarea acestei câmpii au contribuit şi
unele râuri mai mici, dar cu debite bogate (care provoacă dese inundaţii),
aşa cum sunt Cesar (care vine din masivul Santa Măria) şi San Jorje (care
izvorăşte din Cordiliera Occidentală); toate lacurile sunt bogate în resurse
piscicole;
b) la vărsare, Magdalena formează o deltă de 2500 km"; se varsă printr-
un braţ principal iar unele din braţele secundare se varsă în laguna Santa
Marta (spre est), iar altele spre coasta de vest (Cartagena).
- Câmpia Atrato este situată la vest de Cordiliera Occidentală şi are dimensiuni
mai reduse (220 km lungime şi 100 km lăţime-doar în partea centrală). În
regiunea montană din sudul câmpiei se întâlnesc cele mai mari zăcăminte de
platină din America de Sud.

Caracteristici climatice. Factorii geografici (poziţia geografică, relieful şi curenţii

oceanici), factorii radiativi şi factorii dinamici (presiunea şi circulaţia atmosferică) se reflectă
puternic asupra climatului Anzilor Nordici.
Sistemul andin reprezintă o barieră orografică, care opreşte pătrunderea influenţelor
Oceanului Pacific spre interiorul continentului. Acestea se limitează la o regiune îngustă
litorală şi la poalele vestice ale Anzilor. Influenţele Oceanului Atlantic ajung pe versantul estic
al Anzilor (dar mult mai reduse ca intensitate), datorită înălţimilor reduse ale podişurilor şi

5
câmpiilor din estul continentului.
Factorii genetici şi dinamici ai climei, precum şi specificul principalelor elemente
climatologice determină separarea climatelor:
- ecuatorial (cu subtipul climatului ecuatorial montan);
- subecuatorial (cu subtipul climatului subecuatorial montan).
Climatul ecuatorial este răspândit în cea mai mare parte pe versanţii vestici ai
Anzilor Columbiei. Însuşirea fundamentală a acestui tip de climat este lipsa anotimpurilor,
datorată conjugării temperaturilor constant ridicate şi a precipitaţiilor abundente, cu o
distribuţie relativ uniformă pe parcursul întregului an.
Bilanţul radiativ este pozitiv datorită unghiului de incidenţă a razelor solare, care este
foarte aproape de 90°. Radiaţia solară totală este cuprinsă între 160-180 kcal/cm2/an.
Regimul anual al temperaturilor prezintă amplitudini reduse, net inferioare celor
corespunzătoare regimului diurn. Mediile termice lunare oscilează între 25 *C în lunile cele mai
reci şi 28°C fn lunile cele mai calde, din care rezultă o amplitudine de 3°C. Variaţiile termice de
la o zi la alta sunt neînsemnate, ele constituind principala cauză a monotoniei climatului
ecuatorial.
O mare cantitate din energia calorică a aerului ecuatorial se consumă în procesul
evaporaţiei, care duce la:
- umezirea accentuată a aerului (uneori peste 30 g/m3);
- reducerea temperaturii (ziua depăşeşte valori de 35-37°C, cu o medie de 32ºC) pe
timp de noapte, care coboară uneori sub 20°C şi în consecinţă la amplitudini termice diurne
de circa 15°C.
Litoralul Pacific este cel mai umed, cu ploi abundente care depăşesc 5000-7000 mm/an
(cele mai mari de pe continent). Ploile au caracter permanent (nebulozitate mare), rezultând fie
din convecţia termică intensă, fie sunt aduse de „musonul” local de sud-vest. Majoritatea ploilor
cad sub formă de aversă şi sunt adesea însoţite de furtuni şi fenomene orajoase (fulgere, tunete,
trăsnete). Se produc aproape întotdeauna după-amiaza.
În regimul anual al precipitaţiilor se constată o perioadă cu cantităţi de apă ceva mai
reduse, respectiv în lunile de iarnă (vară australă), când frontul tropical (care desparte alizeul de
nord-est atlantic de alizeul de sud-est pacific) se retrage spre sud.
Climatul subecuatorial se caracterizează prin alternanţa unui sezon umed cu unul uscat
(corespunde perioadei de iarnă a emisferei în care se află regiunea), în conformitate cu deplasarea
maselor de aer ecuatoriale la cele două solstiţii. în emisfera nordică climatul subecuatorial este
prezent în Anzii Venezuelei şi Câmpia Caraibiană, iar în emisfera sudică în Anzii Ecuadorului.
Bilanţul radiativ este ridicat şi pozitiv. Radiaţia solară este cuprinsă între 160-180
kcal/cm2/an.
Regimul anual al temperaturilor medii lunare pune în evidenţă valori cuprinse între 18
şi 25°C. Datorită insolaţiei intense, temperaturile sunt ridicate tot timpul anului. Pe platourile
înalte valorile termice medii scad, ca urmare a creşterii altitudinii. Amplitudinea termică anuală
atinge valori de 7-8°C. Amplitudinea termică diurnă, mai ales în anotimpul uscat (de iarnă) sunt
asemănătoare cu cele anuale - temperatura ziua atinge 25 C, iar noapte de 15 sau sub 15°C.
Vara, din cauza nebulozităţii accentuate temperatura nu creşte foarte mult în timpul zilei-
amplitudinile termice sunt mai reduse ca iarna.
Cantităţile medii anuale de precipitaţii pot ajunge în general până la 1000-
1500mm/an. Precipitaţiile sunt asociate frecvent cu furtuni şi fenomene orajoase (tunete,
fulgere, trăsnete). în sezonul uscat aversele de ploaie sunt sporadice.
Litoralul Mării Caraibilor şi versanţii de nord ai lanţului de coastă au o climă mai

6
 uscată (precipitaţii în jur de 500 mm/an, temperaturi de 25-28°C). Numai versanţii expuşi
sunt umeziţi de alizeul de nord-est atlantic, din aprilie până în iulie.
Versantul vestic al Anzilor ecuadorieni se află sub influenţa alizeului de sud-est
pacific. Se disting două sezoane:
- cel umed între lunile decembrie şi ianuarie;
- cel uscat între lunile iunie şi noiembrie.
Temperaturile medii lunare la Quito oscilează între 12,5-12,6°C (cele mai mici de pe
Glob). În schimb amplitudinile termice diurne sunt mari, coborând de la 30ºC ziua până la
5ºC noaptea. Precipitaţiile pot ajunge şi la 1000 mm/an.
În funcţie de altitudine, pe teritoriul Columbiei şi Ecuadorului se disting mai multe etaje
climatice:
- Tierra caliente reprezintă etajul inferior climatic (climat ecuatorial şi
subecuatorial cu două anotimpuri). Se extinde până la 800-1200 m altitudine.
Precipitaţiile sunt foarte bogate - peste 3000-3500 mm/an, dar pot atinge şi
7000-10000 mm/an pe versanţii vestici ai Cordilierei Occidentale Columbiene.
Temperaturile medii anuale sunt ridicate, cuprinse între 24-28°C. Amplitudinile
termice diurne sunt reduse (2-3°C).
- Tierra templada (etajul primăverii veşnice) se întinde până la altitudini de 1800-
2200 m. Precipitaţiile sunt mai scăzute (2000-3000 mm/an), iar temperaturile
medii anuale sunt înjur de 20°C. Amplitudinile termice diurne sunt mai mari (3-
8ºC). Constituie cea mai ospitalieră regiune din Anzi.
- Tirrna fria ajunge până la altitudini de 2800-3000 m. Se caracterizează prin
precipitaţii mai reduse (sub 1000 mm/an) şi temperaturi medii anuale cuprinse
între 10 şi 16°C. Amplitudinile termice sun de 1-2°C.
- Tierra gelada se întâlneşte la altitudini care depăşesc 2800-3000 m. Reprezintă
zona gheţarilor şi a zăpezilor permanente (peste 5000 m). Precipitaţiile sunt mai
reduse în comparaţie cu etajul Tierra fria şi majoritatea cad sub formă de zăpadă.
Temperaturile sunt sub 10°C, iar amplitudinile termice sunt de 2-5°C.
Există o mare varietate de microclimate, datorită expunerii versanţilor, circulaţia
maselor de aer locale, latitudine etc.
Regiunea se află sub influenţa alizeelor, care bat tot timpul anului, atât dinspre Oceanul
Pacific (ramificaţii ale Anticiclonului Sud-Pacific ce ajunge pe coastele Ecuadorului şi
Columbiei), cât şi dinspre Oceanul Atlantic (Anticiclonul Azorelor, care aduce precipitaţii bogate
în Venezuela şi Columbia).

Caracteristici hidrografice. A. Apele curgătoare

Apele care străbat Anzii de Nord se îndreaptă spre Oceanul Pacific, Oceanul Atlantic şi
Marea Caraibilor. În funcţie de tectonică, eroziunea regresivă, climat, principala cumpănă de
ape trece foarte aproape de Oceanul Pacific (Cordiliere Occidentală). Cursurile de apă cele mai
lungi şi cu debitul mai bogat sunt cele tributare Oceanului Atlantic şi Mării Caraibilor.
1. Reţeaua hidrografică tributară Oceanului Pacific. Apele tributare Pacificului
fragmentează Cordiliera Costală şi Occidentală având o lungime redusă şi un debit relativ
constant. Prezintă o pantă de scurgere mare, iar în câmpia litorală este destul de redusă.
Alimentarea râurilor se face din ploi. Regimul hidrologic este în raport cu zonele climatice:
- râurile din Columbia au un regim hidrologic ecuatorial, cu variaţii mici ale
debitelor, care vor avea ape ceva mai mari în perioada echinocţiilor şi mai mici în perioadele
opuse;

7
 - râurile din Ecuador au un regim hidrologic subecuatorial, în care se întâlneşte un
sezon uscat (invierno) între decembrie-ianuarie şi unul ploios (verano) între iunie şi
noiembrie, la est de Cordiliera Costală se desfăşoară o mică depresiune longitudinală, drenată
de râurile Guayas şi Esmeraldas, care curg în direcţii opuse, spre nord şi respectiv spre sud.
2. Reţeaua hidrografică tributară Oceanului Atlantic. Apele de pe versantul estic al
Anzilor Nordici ajung la Oceanul Atlantic prin intermediul a două mari sisteme hidrografice ale
continentului sud-american: Amazon şi Orinoco.
Pe versanţii estici ai Anzilor Nordici se află localizate unele dintre izvoarele cele mai
importante ale afluenţilor de pe partea stângă a fluviilor Amazon şi Orinoco:
- alimentarea afluenţilor Amazonului este în cea mai mare parte pluvială, dar şi
nivală (în lunile martie şi aprilie); regimul de scurgere al acestor afluenţi este
influenţat de climatul ecuatorial (dar cu debite ceva mai mari în perioada de vară
boreală); din Anzii Ecuadorului se îndreaptă spre est o reţea hidrografică formată din
râurile Napo (cu izvoarele la sud de vulcanul Cotopaxi) şi Tigre (afluent pe stânga al
Maranonului); din Cordiliera Orientală Columbiană izvorăsc Japura, Putumayo
(formează pe o porţiune graniţa dintre Columbia, Ecuador şi Peru);
- tipul de alimentare al afluenţilor fluviului Orinoco este pluvială şi într-o mai
mică măsură nivală; aparţin climatului subecuatorial, cu creşteri mari în perioada de
vară boreală; perioada apelor mari începe lent şi progresiv din aprilie,
culminând în august-septembrie, în timp ce intervalul apelor mici începe din
octombrie şi durează până în martie; sunt ape mari şi repezi; principalii afluenţi
sunt Apure (700 km navigabil), Arauca, Meta (1040 km, cu izvoarele aproape de
Bogota), Guaviare (1046 km, cu numeroase cascade-Salto Angostura I, II, ITT).
3. Reţeaua hidrografică tributară Mării Caraibilor. Râurile au lungimi mai mari, cu
direcţie de scurgere sud-nord şi au caracter permanent; în cursul superior traversează regiuni
depresionare longitudinale (cu profilul longitudinal al râurilor în trepte), iar in cursul median şi
inferior drenează câmpii unde meandrează puternic, ca urmare a unei pante de scurgere
redusă.
Cele mai importante artere hidrografice izvorăsc din Anzii Columbiei, unde se
întâlneşte un climat ecuatorial montan, cu alimentare pluvială şi nivală. Spre nord, în cursul
mijlociu şi inferior, climatul subecuatorial influenţează regimul hidrologic, generând debite
scăzute în lunile decembrie-februarie şi cu ape mari în perioada lunilor de vară boreală.
Alimentarea râurilor este predominant pluvială.
Printre apele mai importante tributare Mării Caraibilor, menţionăm:
- Magdalena este cel mai mare râu al Columbiei cu o lungime de 1600 km, un debit mediu
anual apreciat la 8200 m3/s şi o suprafaţă bazinală de 240000 km2; este navigabilă pe mari
distanţe, împărţită în trei tronsoane:
a) de la mare la Barranquilla pe 15 km cu vase maritime;
b) de la Barranquilla până la localitatea La Dorada este navigaţia fluvială cea mai
activă (880 km-întreruptă de cataractele de la Honda);
c) de la Honda la localitatea Neive este o navigaţie fluvială mai redusă şi cu vase
mici (370 km);
în amonte are aspectul unui râu de munte, cu un curs vijelios şi numeroase cascade;
regiunea câmpiei râului Magdalena (numită şi Depresiunea Momposino, sau Delta
Interioară) se aseamănă mult cu Depresiunea Maracaibó, fiind colmatată prin acţiunea
râurilor Magdalena, Cauca, Rio Cesare şi San Jorje; delta maritimă este formată din două
braţe (Loba pe stânga şi Mompos pe dreapta), care închid în interior un ostrov de circa 100

8
 km lungime; valea acestuia a constituit o importantă cale de acces a conchistadorilor
spanioli;
- Cauca este afluentul principal al fluviului Magdalena; izvorăşte ca şi Magdalena din
Masivul Purace (Cordiliera Centrală Columbiană) şi se întinde pe o distanţă de circa 900
km; după un traseu montan până în dreptul oraşului Caii, intră în depresiunea Valle del
Cauca (lată de 45 km-cu importante zăcăminte de aur, argint şi platină); este acoperită
cu cenuşă vulcanică, cu un grad mare de fertilitate al solurilor; între oraşul Cartago şi
Câmpia Maracaibó râul traversează trei defilee (cu pante mari şi praguri), intercalate cu
bazinete; datorită climatului ecuatorial şi subecuatorial (cu precipitaţii bogate), debitul
este ridicat (2000 m3/s), iar variaţia în timpul anului este mică;
- Atrato (603 km lungime) izvorăşte din Cordiliera Occidentală Columbiană şi se varsă în
Golful Darién spre nord, în timp ce râul San Juan se îndreaptă spre sud; se varsă printr-o
deltă acumulativă, restrânsă ca suprafaţă, care se menţine în stare naturală şi
nevalorificată încă; este navigabil numai pentru ambarcaţiuni mici (până la Quibdó);
vasele maritime nu pot pătrunde, datorită depunerii de nisip la vărsarea râului Atrato în
Golful Darien.
B. Lacurile. Prezenţa lacurilor pe cuprinsul Anzilor Nordici este slab reprezentată. Cele
mai importante lacuri sunt de origine tectonică şi mai puţin glaciară şi vulcanică.
Lacul Maracaibó este cea mai mare şi mai tipică lagună din lume. Ocupă o mare
depresiune tectonică, mărginită la vest de Sierra de Perija şi la est de Cordiliera de Merida. Are
o suprafaţă care variază între 13010 km 2 şi 20000 km2 (după diferiţi autori), datorită situării în
împrejurimi a unei câmpii joase, mlăştinoase, cu o lăţime ce variază între 100-150 km. Prezintă
o adâncime maximă a cuvetei lacustre de -250 m. Legătura dintre Lacul Maracaibó cu Golful
Venezuela se realizează printr-o portiţă foarte îngustă (15-20 km lăţime, cu o adâncime de 2-4 m
-- care numai după ce a fost dragată a permis accesul petrolierelor în lac), ceea ce face ca apele
lacului sa fie aproape dulci (apele sărate ale Mării Caraibilor pătrund numai în timpul
fluxului-este o lagună marină). Procesul de colmatare este foarte activ, atât în partea de sud-
vest (datorită aportului în aluviuni al râurilor adiacente - Catatumbo), cât şi la intrarea în
Lacul Maracaibó care riscă ca pe viitor să fie complet barată prin cordoane litorale dirijate est-
vest. în urma poluării cauzate de amploarea exploatării petrolului, lacul şi-a pierdut foarte mult
din fauna acvatică. A fost denumit Mica Veneţie de către spaniolul Alonso de Ojeda (anul 1499),
datorită faptului că amerindienii care trăiau în jurul lacului aveau locuinţe lacustre, pentru a se
apăra împotriva rivalilor şi a animalelor sălbatice.
Lacul Valencia este situat într-o depresiune intramontană din Cordiliera de Coastă
Caraibiană. Acesta este un lac relict, fără scurgere, de origine tectonică. Are o suprafaţă de 370
km şi o adâncime maximă de -40 m. Apa lacului este dulce şi bogată în resurse piscicole.
Temperatura apei este peste 20°C în tot timpul anului (de la suprafaţă şi până la fund), cu
variaţii reduse (între 25-28°C) de la noapte la zi şi de la sezonul umed la cel uscat. Se află la o
distanţă de 80 km de Caracas, care poate fi parcursă pe şosea şi pe cale feroviară, ceea ce îi
conferă acestei regiuni o funcţie turistică.
Lacuri cu apă dulce se întâlnesc în Câmpia inferioară a Magdalenei, unită cu Cauca, ce
constituie o întinsă deltă interioară, cu numeroase lacuri cu apă dulce, separate între ele prin
grinduri.
Suprafeţe mlăştinoase, sărăturoase numite „salar", apar în condiţiile unui climat
uscat, cu precipitaţii relativ reduse, dar cu evaporaţie excesivă.

9
 Caracteristici biogeografice. Datorită particularităţilor de dezvoltare
paleogeografică şi a condiţiilor fizico-geografice actuale, vegetaţia Anzilor Nordici (ca şi a
întregii Americi de Sud) prezintă câteva caracteristici importante:
- izolarea terestră a continentului sud-american (din Cretacic şi până în Pliocen-
când s-a restabilit legătura cu America de Nord, ceea ce a permis amestecul de
floră) a dus la o dezvoltare proprie a covorului vegetal;
- flora tropicală nu a fost afectată de glaciaţiune sau de oscilaţii climatice
puternice, fapt pentru care această vegetaţie s-a conservat până în prezent;
coroborată cu izolarea terestră a continentului sud-american, vegetaţia prezintă o
varietate floristică, o vechime şi un grad pronunţat de endemism;
- influenţa activităţii umane asupra vegetaţiei Anzilor de Nord a fost mai redusă în
comparaţie cu alte regiuni de pe Glob, motiv pentru care flora (atât cea primitivă,
cât şi cea recentă) a fost mai bine conservată.
Sub raport biogeografic, Anzii de Nord aparţin „regiunii neotropicale" , cu un climat
cald tropical şi ecuatorial, dar cu o distribuţie zonală latitudinală şi nu în ultimul rând o etajare pe
verticală a vegetaţiei. Subregiunile regiunii neotropicale (după A.L. Cabrera, A. Willink, 1973)
suprapuse Anzilor de Nord, sunt:
1. subregiunea braziliană sau amazoniană, cu climat cald şi umed şi o
biodiversitate floristică şi faunistică impresionantă. Se individualizează următoarele
provincii:
- provincia pacifică, care cuprinde partea vestică a Columbiei şi Anzilor Ecuadorieni
de nord, fiind una dintre zonele cele mai umede de pe Glob (10000 mm/an), cu păduri
asemănătoare celor amazoniene şi cu formaţiuni vegetale de mangrove;
- provincia las Yungas corespunde unei fâşii înguste de pe flancul estic al Anzilor
Ecuadorieni şi Columbieni, între 500-3500 m altitudine; este formată din păduri tropicale
umede, păduri cu frunze căzătoare, păduri montane de conifere; din componenţa ei fac parte
arborele de chinină, ferigi arborescente, arboraşul de cacao etc;
- provincia venezueleană se extinde pe versanţii estici ai Anzilor Columbieni (până
la 500-800 m altitudine) şi versanţii sudici şi nordici ai Cordilierei Caraibiene; este formată
din păduri pluviale şi păduri în alternanţă cu savana;
- provincia del Pramo se desfăşoară în zona montană înaltă (3500-4500 m altitudine)
pe teritoriul statelor Venezuela, Columbia şi Ecuador;
2. subregiunea andino-patagoneză cuprinde:
- provincia Punena, specifică platourilor intra-andine (3000-4000 m altitudine), cu
vegetaţie tipică de stepă;
- provincia andină înaltă include cordiliera andină caracterizată printr-o vegetaţie cu
caracter xerofil, cu graminee sub formă de tufe.
Evoluţia paleogeografică complexă, diversitatea climatică şi morfologică determină
o zonalitate latitudinală:
a. pădurea ecuatorială umedă este suprapusă litoralului şi versanţilor vestici ai Cordilierelor
Occidentale din Columbia şi nordul Ecuadorului, precum şi pe versanţii joşi dinspre
amazonia (până la 1000-1300 m altitudine); genurile şi speciile sunt amestecate, iar
vegetaţia arborescentă este dispusă în mai multe etaje (etajul superior ajunge la 80-100 m
înălţime); au în compoziţie o varietate foarte mare de palmieri (Palmierul de cocos,
Palmierul de Parana, Palmierul de fildeş etc.), ferigi, liane, epifite, diferiţi arbori (de
chinină, cacao, cauciuc etc.), se întâlnesc şi numeroase specii cu valoare economică:
nucul de para, palisandrul, mahonul, pernambucul etc.; pe văi, pădurile tropicale umede

10
 au fost defrişate şi înlocuite prin culturi de bumbac, trestie-de-zahăr, bananieri etc;
b. pădurea tropicală cu ritm sezonier, care flanchează la nord (Venezuela şi nordul
Columbiei) şi la sud (Ecuador) pădurea ecuatorială umedă; se caracterizează printr-o
diversitate mai redusă a speciilor pădurii tropicale umede;
c. formaţiuni tropicale de tip savană, estinse pe versanţii cu altitudini mai reduse din partea
de nord şi sud a Cordilierei Caraibiene din Venezuela şi pe versanţii nord-estici ai
Cordilierei Orientale din Columbia; plantele au caracter xerofitic, reprezentate prin
asociaţii de graminee perene (înalte până la doi metri) şi arbori rari, palmieri singuratici
(Mauritia, Carludovica etc), alături de cactuşi, agave, mimoze, chaparro, etc.
Etajarea vegetaţiei andine în limitele climatului tropical umed reprezintă rezultanta
energiei de relief deosebit de mare, coroborată cu influenţa vânturilor alizee, care modifică
valoarea cantitativă şi repartiţia precipitaţiilor în timp şi spaţiu.
Principalele formaţii vegetale altitudinale sunt:
a. pădurile sempervirescente;
b. pădurile cu frunze căzătoare;
c. pădurile semi-sempervirescente;
d. pădurile pluviale (pădurea de negură, pădurea umedă cu Podocarpus);
e. vegetaţia arbustivă de tip "ceja";
f. etajul alpin ("paramos");
g. deşertul rece.
a. Pădurile sempervirescente:
- la baza Cordilierei Orientale, în condiţiile unui climat cu precipitaţii abundente (peste 1000
mm/an) este specifică pădurea cu Phocbe pophyra;\
- la înălţimi cuprinse între 900 şi până la circa 1000-1200 m altitudine sunt caracteristice specii
din familia Myrtaccac.
b. Pădurile cu frunze căzătoare:
- se desfăşoară la altitudini de aproximativ 1000 - 1500 m, în condiţiile unui climat cu temperaturi
medii anuale în jur de 21° C şi precipitaţii care cresc de la 500 mm până la 2000 mm/an;
- vegetaţia caracteristică este dominată de arbori cu frunze căzătoare, ale căror înălţimi pot
ajunge până la 10-20 m; speciile din genul Ceiba (familia Bombaccac), capabile să înmagazineze
apă în ţesuturi şi speciile din genul Erythrina ating înălţimi mai mari de 20 m; atunci când
cantitatea de precipitaţii se apropie de 2000 mm/an, apar esenţe arboricole cu lemn preţios cu
înălţimi de peste 25 m: Swietenia (mahon), Cedrcla etc.;
- pădurile cu frunze căzătoare sunt defrişate adesea în favoarea culturilor de cafea.
c. Pădurile semi-sempervirescente:
- sunt localizate la altitudini de peste 1500 m, în condiţiile unui climat cu temperaturi medii
anuale de 17-18° C şi precipitaţii în jur de 2000 mm/an;
- speciile veşnic verzi apar numai în straturile inferioare arborescente şi arbustive.
d. Pădurile umede („pădurea de negură" şi pădurea umedă cu „Podocarpus"):
- urcă pe versanţi, până la altitudinea 2500 m; în Venezuela, limita superioară a acestor păduri
poate atinge chiar 3100 -3250 m;
- vegetaţia este abundentă şi foarte variată (arbore de chinină, arbustul de cola, epifite, iar spre
limita superioară versanţii sunt acoperiţi de foioase - Qucrcus granatensis, mirt, bambus
etc);
- acest etaj, împreună cu etajul pădurilor semi-sempervirescente, este cel mai populat, fiind
presărat cu multe aşezări şi suprafeţe cultivabile; vegetaţia cultivată este reprezentată
prin plantaţii de porumb, tutun şi cafea etc.;

11
- aşa-numitele „păduri de negură” (Nebelwald, după H. Walter, 1974) sunt condiţionate de
plafonul norilor, cu umiditate maximă; limitele exacte ale acestui subetaj sunt dificil de stabilit,
deoarece, cu cât aerul de la poalele munţilor este mai umed, cu atât mai jos este situat
plafonul norilor; „pădurilc de negură" se caracterizează prin luxurianţă deosebită, fiind
bogate în epifite; înălţimea stratului de arbori, precum şi numărul plantelor epifite
termofile scade pe măsura creşterii altitudinii, în timp ce ferigile, licopodialele,
himenofilaceele şi briofitele devin tot mai abundente; frecvente în cadrul acestei formaţii
vegetale, sunt ferigile arborescente, adaptate unui climat umed, răcoros; „pădurile de negură'''de
la altitudini mari au arbori scunzi, noduroşi;
- deasupra plafonului norilor, în condiţiile diminuării cantităţii de precipitaţii, suprafaţa foliară
a frunzelor se reduce, arborii căpătând caracter xeromorf; începe să se dezvolte pădurea umedă
cu conifere din genul „Podocarpus" arbori care pot atinge 50 m înălţime (plante lipsite de ace,
cu structuri folioide înguste, rigide); muşchii sunt înlocuiţi de diferite specii de licheni.
e. Vegetaţia arbustivă de tip „ceja”:
- „ceja" respectiv etajul tufărişurilor arbustive, apare sub forma unei benzi înguste care, în
Anzii venezueleni, se desfăşoară între aproximativ 3100 - 3250 şi 3600 m altitudine;
- modelul arhitectural al acestei formaţii vegetale este dominat de stratul arbustiv, edificat de
specii microterme, adaptate la temperaturi cuprinse între 5° şi 7°C; înălţimea acestora se reduce
pe măsură ce creşte altitudinea; principalele specii arbustive aparţin genurilor Ilex, Berberis şi
Polylepis (specia andină pionier cea mai comună); speciile vegetale cu creştere lentă sunt expuse
cu regularitate îngheţului (destul de slab), precum şi unui deficit hidric ocazional, întrucât se
situează deasupra plafonului noros şi primesc precipitaţii mai reduse cantitativ (800 - 900
mm); factorul inhibitor decisiv în dezvoltarea vegetaţiei pare a fi frecvenţa ninsorilor.
f. Etajul alpin („paramos”)
- se desfăşoară la peste 3500 m altitudine, în condiţiile unui climat permanent umed-ceţos şi rece
(cu temperaturi medii anuale în jur de 5°C, precipitaţii de 600-800 mm); limita superioară a
acestui etaj se plasează în jurul valorii de 4400 - 4500 m, corespunzătoare unei temperaturi
medii anuale de circa 1°C;
- plantele specifice acestei formaţiuni vegetale sunt adaptate la temperaturi extreme;
orizonturile superioare ale solurilor în care se dezvoltă sistemul radicular al plantelor din
"paramos" se încălzesc în timpul zilei la temperaturi superioare mediei anuale; pe
măsură ce temperatura scade, plantele sunt obligate să-şi dezvolte sistemul radicular tot
mai superficial; solul acestui etaj este permanent umed, astfel încât, vegetaţia nu suferă
de uscăciune, având caracter higromorf;
- speciile care edifică vegetaţia de "paramos" sunt reprezentate de graminee din genurile Festuca
şi Deycuxia şi de unele plante arborescente, cu înălţimi de trei metri, din genul, Espclctia (sau
„frailejon"): Espelctia alba, E. hartwcgiana etc. (27 de specii);
- dintre plantele cu spini ce constituie mărăcinişuri sunt acaciile şi unii cactuşi;
- remarcabilă este prezenţa la o altitudine de circa 4200 m (2°C) a unor arborete mici,
edificate de genul Polylepis (Rosaccae), plante cu rădăcini de până la 1,5 m lungime,
dezvoltate pe grohotişuri abrupte, cu expunere estică sau vestică; prezenţa acestei
vegetaţii arborescente, la altitudini mai mari cu circa 1000 m faţă de limita superioară a
pădurii, ar putea fi explicată de condiţiile termice deosebit de favorabile, care se
realizează în grohotişuri, la această altitudine;
- marile înălţimi andine se caracterizează prin vegetaţie în componenţa căreia intră forme
biologice adaptate (Maia, Merope, Lysipona ctc).

12
 Caracteristici faunistice. Cea mai bogată şi mai variată faună se întâlneşte în
pădurile tropicale umede, care au condiţii ecologice foarte prielnice şi o de osebită varietate a
peisajului.
Din Cretacic şi până în Pliocen fauna s-a dezvoltat în condiţii de izolare deplină, ceea
ce explică endemismul destul de pronunţat. Ca urmare a acestei evoluţii, reprezentanţii multor
familii şi genuri răspândite în lumea veche sunt absenţi (câini, bovine, cabaline, elefanţi,
antilope, rinoceri, maimuţe antropomorfe etc.), în schimb s-au conservat o mulţime de forme
primitive de mamifere din ordinul marsupialelor şi edentatelor (tatui, leneşi, furnicari), ce
explică legăturile directe cu continentele sudice, care s-au menţinut până în cretacicul superior.
Concomitent cu stabilirea legăturilor cu America de Nord (Pliocen), au pătruns multe specii de
mamifere nord-americane (tapiri, felide etc.).
Anzii de Nord, ca şi întregul continent sud-american, aparţin „regiunii
zoogeografice neotropicale" şi respectiv „subregiunii guyano-braziliene".
În pădurea tropicală ecuatorială şi în pădurea tropicală cu două anotimpuri, s-a
dezvoltat o faună adaptată la condiţiile arboricole: maimuţele (au membre foarte lungi şi
coadă lungă), leneşii (Bradipodidele), furnicarul pitic (Cyclopes didactylus) şi furnicarul
mijlociu sau tamandua (Tamandua tctradactyla), broaştele arboricole (hilidele) etc. În afară de
acestea, pădurea ecuatorială umedă mai adăposteşte, tapirul american (Tapirus terrestris- 2 m
lungime,), jaguarul (Panthcra onca), puma (Panthera concolor), pecarii, tatuul
(Dasypodidae), papagali (specii din genul Ara), păsări colibri (Trochilideac), şerpi boa (Boa
constrictor), tucani (Rhamphastus), porcul spinos (Cocndu prehensilis).
În regiunile mai uscate de savană sunt caracteristice: porcul spinos, furnicarul cel mare
(Myrmecophaga tridactila) ocelotul (Leopardus pardalis- o felină mai mică,) şi câteva marsupiale.
Regiunea montană andină înaltă de pe teritoriul Ecuadorului şi din partea sudică a
Columbiei este populată cu specii endemice de camelide, ca:
- lama domestică (Lama glama) şi lama alpaca (Lama pacos) de culoare neagră, care
au fost domesticite încă de pe vremea incaşilor din Peru, fiind folosite ca animale de
povară sau pentru blană şi carne;
- guanacul (Lama huanachus) de culoare galben-roşcată şi vicunia (Lama vicugna) cu
blană brună-deschis, care duc în continuare o viaţă sălbatică.
Dintre mamiferele specifice regiunii montane se numără ursul cu ochelari. Se
întâlneşte şi vulturul american sau condorul (Sarcoramphus gryphus), care are o deschidere a
aripilor de 2,75 m şi zboară la o altitudine de 7000 m.
Numeroase specii sunt răspândite până în zonele cele mai înalte ale Anzilor şi chiar
până la limita zăpezilor perene (puma, colibri, opossum).

Caracteristici pedologice. Inter-relaţiile complexe dintre climat, materialul

parental, relief şi vegetaţie au determinat tipurile de soluri, care sunt influenţate de altitudinea
Anzilor. Solurile andine au o evoluţie mai înceată sau mai rapidă, ce este dictată de către
activitatea societăţii omeneşti. In cea mai mare parte solurile andine sunt relativ tinere şi sunt
supuse unei puternice eroziuni de către agenţii externi.
În regiunea cu păduri tropicale umede din vestul Columbiei se întâlnesc ferasoluri
(unul dintre cele mai alterate şi mai groase soluri de pe Glob). S-au format în condiţii
climatice în care precipitaţiile depăşesc cu mult evapotranspiraţia, sub o vegetaţie
arborescentă. Sunt soluri intens sărăcite, cu o fertilitate redusă. Doar vegetaţia de pădure se
dezvoltă, graţie sistemului radicular profund şi reciclării rapide şi continui a nutrienţilor.
Integrarea acestor soluri în circuitul agricol nu este satisfăcător, datorită degradării acestora într-

13
un timp foarte scurt. Costurile pentru întreţinerea lor este mare şi nu aduc venituri în urma
practicării unor culturi agricole. Alături de ferasoluri sunt întâlnite şi acrisolurile. Au răspândire
mare şi în Cordiliera Caraibiană din Venezuela şi pe o fâşie îngustă orientată nord-sud la
contactul bazinelor Amazon şi Orinoco cu Anzii.
Pe faţada litorală pacifică ecuadoriană şi mai puţin pe cea columbiană, extindere
mare au nitisolurile. Se formează în climatul tropical cu perioade de uscăciune şi umiditate. Deşi
sunt sărace în nutrienţi şi, totuşi, cu o rată intensă de mineralizare a resurselor organice, aceste
soluri sunt dintre cele mai fertile din zona tropicală, fiind intens utilizate în agricultură şi cu
rezultate mai bune în regiunile irigate.
De-a lungul litoralului caraibian de la Golful Darien şi până în estul Golfului
Venezuelei se succed în ordine: lixisoluri, cambisoluri şi calcisoluri. Apar, în general, sub
păduri xerofile şi savane cu un climat tropical mai arid. Se pretează mai bine pentru păşunat.
Lixisolurile mai sunt răspândite pe versanţii joşi ai Cordilierei Orientale Columbiene.
Vertisolurile sunt întâlnite în partea de sud-vest a Cordilierei Costale Ecuadoriene şi în
regiunea Valencia din Venezuela. Geneza lor este legată de conţinutul mare în argilă contactilă
(gonflabilă), un relief plan, un climat subecuatorial cu alternanţe de umiditate (când are loc
gonflarea argilei) şi uscăciune (apar „crăpături" largi, care despart masa solului în agregate
mari) şi o vegetaţie alcătuită di ierburi sau păduri xerofile. Au potenţial agricol şi sunt cultivate
mai ales în condiţii de irigaţii sub o strictă supraveghere.
În regiunile înalte andine columbiene şi ecuadoriene, cu precipitaţii mai reduse şi
vegetaţie sărăcăcioasă, o largă răspândire o au umbrisolurile şi kastanoziomurile. Fertilitatea, în
general, este scăzută.
Pentru regiunile cu activitate vulcanică din Columbia şi mai ales din Ecuador,
caracteristice sunt andosolurile. în cea mai mare parte se formează pe roci bazice. Sunt
favorabile dezvoltării podurilor şi pajiştilor, şi mai puţin culturilor agricole.
În lungul arterelor hidrografice principale (Atrato, Cauca, Magdalena etc), câmpiilor
Maracaibó, Guayaquil, Atrato, Magdalena şi în pădurea ecuatorială umedă vest columbiană
sunt răspândite fluvisoluri şi gleisoluri. Se formează în orice condiţii climatice, pe un relief de
lunci, terase joase, ca şi în perimetre lacustre, deltaice unde pânza freatică este aproape de
suprafaţă. Aceste soluri sunt folosite de populaţie, îndeosebi pentru păşunat, dar şi mai
frecvent sunt acoperite cu zăvoaie şi păduri de şleau.
Regosolurile sunt răspândite pe tot cuprinsul Anzilor de Nord, în condiţii climatice
variate şi sunt situate pe versanţii acoperiţi cu pajişti slabe, licheni sau păduri rare. Sunt
sărace în substanţe nutritive. Procesul de pedogeneză este încetinit fie de denudaţie, fie de
temperaturile foarte coborâte, fie unei aridităţii prelungite.

14