CLIMA

Prin poziţia geografică, România se încadrează în zona de climă temperată dar pe de-o
parte într-un sector de trecere de la caracteristicile oceanice la cele continentale iar pe de alta
de prelungire a unor influenţe din zonele polare şi subtropicale.
Dacă până în secolul XIX se pot identifica diverse informaţii privitoare la
caracteristicile vremii (îndeosebi menţionarea unor fenomene climatice cu consecinţe
imediate precum secetele, viscolele, gerurile intense) începând cu organizarea de staţii
meteorologice în marile centre ale ţării şi mai ales cu înfiinţarea Institutului meteorologic
central (1884) şi cu apariţia lucrărilor elaborate de Şt. Hepites se trece la o etapă de cunoaştere
şi prezentare ştiinţifică a caracteristicilor climatice insistându-se pe cele la care se obţineau
înregistrări (temperaturi, precipitaţii, vânt etc.).
Apare Buletinul lunar al observaţiilor meteorologice, lucrări referitoare la
caracteristicile climatice ale unor oraşe, ale litoralului etc.
Între 1960 şi 1990 este o etapă deosebit de importantă pentru climatologia românească
caracterizată în câteva direcţii:
- dezvoltarea şi amplificarea reţelei de staţii meteorologice care cuprinde atât
localităţile dar şi spaţiul montan (introducerea de staţii automate) care vor furniza un volum
mare de date pentru toţi parametrii climatici);
- realizarea unor lucrări de referinţă cu importanţă teoretică şi practică şi care pot fi
grupate în:
 o mulţime de articole publicate în reviste de specialitate (îndeosebi în
Meteorologie, hidrologie şi gospodărirea apelor, Hidrotehnica, Studii de cercetări de
climatologie, meteorologie, reviste ale facultăţilor şi institutelor de profil geografic, agricol
etc.) în care sunt realizate analize locale, regionale sau la nivelul ţării pentru majoritatea
elementelor climatice;
 elaborarea de teze de doctorat cu subiect strict climatic (complex climatic
regional sau pe elemente climatice) de natură geografică (au secţiune de climă distinctă),
agroclimatică, sinoptică etc.;
 întocmirea unor lucrări de sinteză la nivelul ţării între care Clima R.P.
Române (1960) şi mai multe cursuri universitare;
 realizarea mai multor ediţii de atlase climatologice la nivelul României sau
de hărţi climatice încadrate în alte atlase geografice sau publicaţii.
Un loc distinct în dezvoltarea climatologiei l-au avut geografii atât la nivel universitar
(prin lucrări dar, mai ales prin pregătirea în acest domeniu) cât şi în diverse instituţii
(îndeosebi în Institutul de meteorologie şi hidrologie, Institutul de Geografie al Academiei
etc.).
După 1990 se conturează o etapă nouă orientată pe identificarea cercetărilor
meteorologice bazate pe tehnică de vârf şi o largă colaborare internaţională dar şi pe
elaborarea de lucrări cu un accentuat caracter practic.
1. Factorii radiativi. Sunt condiţionaţi de mărimea radiaţiei solare care se
înregistrează sub diferite forme la nivelul suprafeţei active şi în troposferă ele constituind
surse energetice de bază nu numai în manifestarea diferitelor procese climatice dar şi în
geneza şi dinamica multora de natură geografică. Variaţia mărimii lor se realizează spaţial în
raport de latitudine şi altitudine dar mai ales în timp (diurn, lunar, de la an la an în funcţie de
durata de strălucire a Soarelui şi gradului de opacitate al aerului determinat de prezenţa
norilor, ceţei etc.).
  Radiaţia solară directă este maximă la amiază (orele 12 când poziţia
Soarelui pe bolta cerească este cea mai ridicată) şi în zilele senine. În medie este de 1
cal/cm2/minut dar cu variaţii între un maxim de vară de 1,4; 1,5 cal/cm 2/minut şi unul de iarnă
de 1,1 cal/cm2/minut şi un minim valabil sub 0,6 cal/cm 2/minut în spaţiul extracarpatic din est
şi sud. Valorile scad din sudul către nordul ţării, în zilele cu cer acoperit, de la câmpie spre
regiunile deluroase şi munţi. În Carpaţi, la peste 2000 m, în zilele senine de toamnă ajunge la
1,5 cal/cm2/minut pentru ca în rest ea să fie mult inferioară datorită ecranului realizat de nori.
 Radiaţia difuză are valori maxime în zilele cu cer acoperit de nori în
timpul verii (0,4 cal/cm2/minut) şi minime în zilele senine sau dimineaţa şi scara (ajunge la
0,1-0,01 cal/cm2/minut). Regional, cele mai ridicate valori sunt vara pe litoral (în zilele cu cer
acoperit de nori ajunge la 50% din valoarea radiaţiei directe) iar cele mai reduse iarna în
munţi.
 Radiaţia globală rezultă din cumularea celor două subtipuri. Este maximă
în iunie (în jur de 23 kcal/cm 2) şi minimă în decembrie (5,5,-7 k cal/cm 2) şi minimă în
decembrie (5,5 – 7 Kcal/cm2).
Între valorile înregistrate în nordul şi sudul ţării diferenţa de latitudine determină o
diferenţă de 1 Kcal/cm2/lună.
Valorile mari multianuale indică maxime în sud-estul ţării (135 kcal/cm2 în deltă) şi
minime sub 110 kcal/cm2 pe crestele carpatice care depăşesc 2000 m) regional există
deosebiri impuse de diverşi factori (diferenţe de latitudine, grad de acoperire cu nori, diferenţe
de expunere etc.). Astfel se produc 130-132,5 k cal/cm 2 pe litoral 122,1-125 k cal/cm2 în
Dobrogea, Câmpia Română (maxim în sud şi est), ca urmare a predominării timpului senin;
valorile scad din sudul în nordul Podişului Moldovei (de la 120 la 110 k cal/cm 2) determinate
de micşorarea intervalului de producere a radiaţiei şi a unghiului razelor solare, se reduc de la
115-117,5 k cal/cm2 în Câmpia de Vest la 112,5 în estul Depresiunii Transilvaniei în
condiţiile predominării circulaţiei de aer vestic.
Sezonier, pe ansamblul ţării, iarna (nebulozitate mare, durata zilei mică) se produc 10-
15 k cal/cm2 (minim în decembrie sub 5 k cal/cm 2), primăvara între 35 şi 40 k cal/cm 2, vara
între 45 şi 50 k cal/cm2 (maxim în iulie, peste 18 k cal/cm2), iar toamna între 20 şi 25 k
cal/cm2. Se diferenţiază un interval martie-septembrie când valorile depăşesc 10 k
cal/cm2/lună (maxim mai-august cu peste 15 k cal/cm 2/lună) şi altul noiembrie-februarie cu
valori sub 5 k cal/cm2/lună.
Între sudul şi nordul ţării la nivelul regiunilor de câmpie şi podiş sunt diferenţiate iarna
de 0,5-1 k cal/cm2/lună iar vara de 2,5-3 k cal/cm2/lună, iar vara de 2,5-3 k cal/cm2/lună.
- Radiaţia reflectată şi albedoul sunt în strânsă legătură cu mărimea radiaţiei globale
şi cu caracteristicile suprafeţei active. Se reflectă cel mai puţin toamna şi primăvara (sub 0,1 k
cal/cm2/min.) când pe fondul unei cantităţi mai mici de radiaţie globală şi pe suprafaţa activă,
precumpănesc culorile închise. Se reflectă cel mai mult iarna (peste 0,2 cal/cm 2/min) când pe
fondul unei cantităţi mai mici de radiaţie globală şi pe suprafaţa activă precumpănesc culorile
închise. Se reflectă cel mai mult iarna (peste 0,2 cal/cm 2/min) când cea mai mare parte a
suprafeţei active este acoperită de zăpadă.
- Bilanţul radiativ care exprimă rezultatul dintre cantităţile de energie radiativă
primită de suprafaţa activă şi cele cedate atmosferei prezintă variaţii diurne lunare, sezoniere
etc. reflectând condiţiile generale şi regionale de manifestare a regimului radiativ.
Valorile medii anuale în regiunile de dealuri şi câmpie variază între 40 k cal/cm 2 în
nordul României şi peste 45 k cal/cm2 în sudul ţării (maxima 47,6 k cal/cm2 la Constanţa). De
asemenea bilanţul este negativ în timpul nopţii având mărimi mai mari vara când există
contraste calorice însemnate între nopţi şi zile.
El este pozitiv în timpul zilei fiind de 0,6-0,7 cal/cm2/min.
Concluzii:
 - Pe parcursul ţării se manifestă diferenţe în cantităţile de energie solară realizată la
nivelul suprafeţei active determină un potenţial climatic variat ce influenţează diferenţiat
diversele procese naturale.
- Potenţialul energetic diferit stă la baza deosebirilor de natură climatică între sudul
şi nordul ţării precum şi între regiunile joase şi cele înalte.
- Variaţia în timp a potenţialului energetic impune diferenţierea sezonieră a
caracteristicilor climatice dar şi deosebirile regionale şi locale ale regimului de manifestare a
acestora.
- Factorii de natură dinamică sunt cei care determină deplasarea maselor de aer în
spaţiul temperat al Europei impunând varietatea situaţiilor de vreme iar în timp prin
cumularea efectelor acestora conduc la impunerea diferitelor nuanţări climatice regionale.
Mecanismele (sistemele) dinamice sunt legate de poziţionarea centrilor de maximă şi minimă
presiune într-un spaţiu larg care înglobează Europa, Oceanul Atlantic, regiunile arctice nord-
europene, bazinul M.Mediterane şi nordul Africii, contactul dintre Europa şi Asia. În aceste
teritorii masele de aer se caracterizează prin anumite valori fizice (presiune, temperaturi, grad
de umiditate etc.) iar deplasarea lor deasupra Europei, inclusiv a României conduce la o
dinamică continuă a caracteristicilor elementelor meteorologice.
- Masele de aer principale care traversează teritorial României sunt de natură:
atlantică (umede şi reci când provin din nord-vest, umede şi răcoroase când ajung din V, SV);
polare (dinspre Scandinavia – sunt reci şi umede), continentale (din estul Europei – calde şi
uscate vara, reci, uscate iarna; dinspre Asia Mică – vara, calde şi foarte uscate), sudice
(dinspre M.Mediterană – umede şi calde şi mai rar vara de deasupra Africii când sunt foarte
calde şi uscate).
- Centrii barici care condiţionează circulaţia acestor mase peste spaţiul central-est
european sunt:
 anticiclonul azoric dezvoltat în Ocenaul Atlantic şi în sud-vestul Europei la
latitudini de 20-400; era caracter permanent dar dezvoltarea mai la nord (vara) sau mai la sud
(iarna) este condiţionată de migrarea sezonieră a ariei de manifestare a alizeelor; are origine
dinamică şi este foarte activ impulsionând circulaţia vestică;
 ciclonul islandez care se individualizează în nord-vestul Oc. Atlantic
deasupra Islandei şi estului Groenlandei; are o origine polară, caracter permanent dar cu
frecvenţă activă mai ales iarna când se extinde mult spre sud-est;
 ciclonii mediteraneeni au caracter sezonier (iarna) când se dezvoltă în
vestul şi centrul M. Mediterane favorizând pe teritoriul României contactul cu masele reci din
est sau cu cele polare dinspre nord-vest;
 anticlinalul siberian este sezonier şi de natură termică fiind provocat de
răcirile accentuate ale maselor de aer în timpul ieşirii în sectorul Urali;
 anticlinalul scandinav cu centru în nordul Europei şi al regiunilor arctice;
are frecvenţă vara când antrenează aer rece spre Europa centrală şi de est provocând
modificări ale vremii; iarna aduce zăpadă şi ger;
 anticiclonul nord-african – a cărei influenţă pentru spaţiul ţării noastre se
constată mai rar şi numai în lunile de vară când determină temperaturi ridicate şi uscăciune.
- Principalele tipuri de circulaţie a maselor de aer în spaţiul central-est european au
fost descrise de N. Topor şi C. Stoica (1965). Ele sunt determinate de raporturile care se
stabilesc între principali centri barici. Au fost separate şapte situaţii care în lucrările mai
recente (Geografia României, vol. I) au fost generalizate în patru:
 Circulaţia vestică – cu o pondere de 45% din situaţiile manifestate anual,
impune specificul dinamic pe aproape întreg continentul. Are caracter permanent dar cu
frecvenţă mai mare iarna şi vara. Situaţia sinoptică este marcată pe de o parte de o largă arie
anticiclonală din Azore-Spania şi până în Asia Mică iar pe de alta de o vastă zonă
depresionară în nordul continentului. Masele de aer vestice sunt umede, aduc precipitaţii
bogate şi temperaturi moderate. În sezonul cald produc instabilitatea vremii şi ploi iar iarna
zile mai călduroase.
 Circulaţia polară are de asemenea o frecvenţă mare (cca 30% din situaţii)
fiind corelată cu deplasări în funcţie de situaţii ale maselor de aer dinspre Islanda Scandinavia
sau regiunile arcitce. Caracteristicile climatice impuse de acestea sunt temperaturi scăzute,
geruri, precipitaţii bogate (vara dau averse, iarna zăpezi importante, vânturi intense ce
provoacă viscole etc.).
 Circulaţia tropicală cu frecvenţă ceva mai redusă (15% din situaţii) este
legată de existenţa pe cea mai mare parte a Europei a unei vaste arii depresionare încadrată de
maxime anticiclonale în Azore-Africa de nord vest şi Asia Mică. Masele de aer cald şi umed
(vin din sud-vest) sau uneori cald şi uscate (din sud-vest) ajung în spaţiul României (îndeosebi
în sud şi sud-est) unde determină în prima situaţie zile călduroase, cu averse de ploaie,
grindină iar în a doua situaţie zile senine, cu temperaturi mari, uscăciune şi secetă, uneori
chiar furtuni de praf.
 Circulaţia de blocare posibilă atât vara cât şi iarna este facilitată de
dezvoltarea unei vaste arii anticiclonale pe cea mai mare parte a continentului ce poate fi
legată fie de extinderea anticilonului azoric până în
 - Umezeala aerului. Este dependentă de caracteristicile maselor de aer, regiunile de
evaporare a apei şi diverse procese cu caracter local inclusiv cele de natură climatică.
Umezeala relativă medie anuală înregistrează valorile cele mai mari (peste 80%) în regiunile
carpatice la peste 1000 m (precipitaţii bogate, temperaturi mici) şi litoral (evaporaţie
accentuată) iar cele mai reduse (60-70%) în estul Câmpiei României şi vestul Dobrogei
(evaporaţie puternică, precipitaţii puţine), Subcarpaţii de Curbură (efecte foehnale); între
aceste limite se încadrează spaţiu colinar, de podiş şi munţi joşi. Iarna diferenţierea regională
este nesemnificativă (se menţine şa peste 85% pe cea mai mare a teritoriului fiind între 80 şi
85% în sud-estul ţării) pe când vara sunt variaţii regionale importante (în masivele carpatice la
peste 1000 m creşte de la 70 la 85%), în spaţiul colinar şi podiş inclusiv cea mai mare parte a
Câmpiei de Vest între 60 şi 70% iar în Dobrogea, Câmpia Română, Podişul Getic, Subcarpaţii
de Curbură sub 60%.
Dacă maximele lunare principale sunt în decembrie şi iulie pentru regiunile aflate la
altitudini sub 1000 m şi iunie-iulie şi februarie în munţi înalţi, minimele sunt legate de august
şi aprilie-mai în câmpii, dealuri. În munţi înalţi minimul important este în octombrie-
noiembrie iar la înălţimi mai mici fie primăvara (martie) fie toamna (octombrie) ele fiind
condiţionate de regimurile termic şi de precipitaţii.
Nebulozitatea. Are importanţă întrucât influenţează direct regimul radiativ, deci
bilanţul caloric la nivelul suprafeţei active. Este dependentă de circulaţia şi caracteristicile
maselor de aer, frecvenţa fronturilor generate, altitudinea şi fragmentarea reliefului. În general
nebulozitatea creşte din regiunile joase (5 zecimi) către cele de munte (peste 7 zecimi), iar
regional de la arealele unde se produc ascendenţe ale aerului la cele unde coboară (efecte
foehnale). În ianuarie nebulozitatea este mare pe tot cuprinsul ţării (depăşind 7 zecimi în
regiunile joase, sub 500 m şi în depresiunile intramontane unde stagnează masele de reci; pe
crestele alpine aflate deasupra norilor) este mică. În iulie sunt situaţii variate regional (maxim
în Carpaţi unde procesele convective au frecvenţă; reduse în sud, est, sud-est). pentru
regiunile cu înălţimi sub 1000 m maximul lunar este în decembrie iar minimul vara; în munţi
(mai ales peste 1500 m, maximul este în mai-iunie şi minimul toamna (octombrie).
În funcţie de frecvenţa numărului de zile cu nebulozitate diferită se pot separa trei
situaţii regionale – în Delta Dunării, litoralul şi unităţile unde manifestările foehnale sunt
intense există cel mai mare număr de zile senine (135-150) şi cel mai mic cu cer complet
acoperit (90-110); în regiunile de câmpie, dealuri şi podişuri joase cu o repartiţie relativ egală
de zile senine, noroase şi cu cer parţial acoperit (între 100 şi 120); în regiunile muntoase cu un
număr mic de zile senine (sub 90) şi mai mare dar apropiat cu valoare de zile noroase sau cu
cer parţial acoperit (în jur de 120).
Durata de strălucire a soarelui. Este corelabilă cu nebulozitatea, ea însumând orele
de recepţie a radiaţiei solare directe, deci compatibilă cu intervale cu cer senin sau acoperit
parţial. Perioadele cu nori şi cu diferite forme de ceaţă sunt nefavorabile producerii acţiunii iar
diferenţele de expunere ale suprafeţelor de versant în regiunile de dealuri şi mai ales în munţi
(ex. nordică în raport cu cea sudică) cauzează deosebiri locale semnificative.
Repartiţia valorilor medii anuale relevă: cel mai mare număr de ore de strălucire a
Soarelui (peste 2300) revine spaţiului litoral (maximul de 2 500 ore la gura de vărsare a
braţului Sf. Gheorghe) iar cel mai mic în munţi (sub 1 600 ore) la altitudini de 1200-2000 m
(nebulozitatea accentuată); în regiunile de câmpie, podişuri şi dealuri unităţile cu altitudine
sub 500 m cca 2100-2200 ore (diferenţe de 50-100 ore între unităţile din est şi sud faţă de cele
din vestul şi centrul României impuse de deosebirile date de frecvenţa maselor de aer);
dealurile înalte şi munţii joşi (sub 1200 m) şi depresiunile intramontane au durate care scad de
la 2000 la 1600 ore pe măsura creşterii numărului de zile noroase, persistenţei ceţei (în
depresiuni); regiunile afectate de manifestări foehnale, cu zile cu cer senin mai multe o durată
de strălucire mai mare (la exteriorul Subcarpaţilor de Curbură cca 2200 ore).
În intervalul aprilie-septembrie, considerat semestrul cald şi al dezvoltării
formaţiunilor vegetale, numărul de ore înregistrat totalizează din totalul anual aproape ¾ (în
regiunile cu altitudini sub 600 m) şi 2/3 în cel montan înalt. De la valori maxime (<1700 ore
pe litoral, 1400-1600 ore în câmpii, sudul Moldovei, Dobrogea, cea mai mare parte a
Podişului Getic) unde insolaţia este accentuată se trece la 1400 în dealuri şi munţii joşi,
inclusiv depresiunile intramontane şi sub 1300 m în munţii înalţi.
Semestrul rece (din octombrie până în martie) cu nebulozitate accentuată şi ceţuri
frecvente pe întreg cuprinsul ţării se caracterizează printr-un număr de 600-700 ore
(maximum – peste 650 ore pe litoral, în regiunile unde se produc descendenţe ale maselor de
aer şi pe crestele alpine aflate deasupra norilor şi minimum – sub 600 ore în munţi, depresiuni
şi în nordul ţării unde cerul este acoperit intervale mai lungi nori sau ceaţa persistă).
Iulie şi august au cea mai lungă durată de strălucire a Soarelui iar decembrie cea mai
mică.
Precipitaţiile atmosferice
Constituie alături de temperaturi elementul meteorologic cu o foarte mare însemnătate
în stabilirea caracteristicilor climatice ale unei unităţi geografice dar şi pentru componentele
de mediu (asigură apa necesară în sol, scurgerea râurilor, influenţează dinamica proceselor
geomorfologice şi biotice etc.).
Producerea lor este condiţionată pe ansamblu de sistemul circulaţiei maselor de aer
(oceanice, continentale, sudice sau polare etc.), ce au caracteristici hidrice diferite, regional de
desfăşurarea unităţilor carpatice local de influenţa unor condiţii ce impun ascendenţe sau
descendenţe ale aerului.
Precipitaţii medii multianuale au o distribuţie teritorială care reflectă cel mai clar
interferenţa factorilor genetici în spaţiul românesc.
Mai întâi se impune distribuţia etajată a cantităţilor căzute de la sub 400 mm pe litoral,
400-550 mm în regiunile de câmpie, 600-700 mm în dealuri şi podişuri cu altitudini până în
800 m, 800-1200 mm în Carpaţi.
În al doilea rând apar diferenţele între unităţile unde advecţia maselor de aer vestic
asigură precipitaţii mai mari (în Câmpia de Vest de la 500 la 650 mm) faţă de cele cu
frecvenţă mai importantă a aerului uscat continental (în estul Câmpiei Române, în cea mai
mare parte a Dobrogei şi sudul Podişului Moldovei cu valori în jur de 400 mm) apoi între
regiuni cu advecţii din N, NV, NE cu cantităţi ridicate (nordul Podişului Moldovei cu 550-600
mm – unde sunt active masele nordice, baltice; Câmpia Someşului cu 600 mm cu influenţe
oceanice) şi cele din sud cu ariditate mai mare (400-500 mm).
În al treilea rând sunt sectoarele unde activităţile foehnale sau descendenţa aerului în
depresiuni determină disiparea norilor şi cantităţi de precipitaţii reduse în raport cu regiunile
limitrofe (Subcarpaţii de Curbură 500-600 mm, Culoarul Alba Iulia – Turda cu valori sub 600
mm; depresiunile Braşov, Ciuc, Gheorghieni, Haţeg. Cu cantităţi în jur de 600-650 mm etc.).
În munţi în raport cu creşterea treptată în înălţime cantităţile sporesc spre 1000-1200
mm la nivelul alpin. Există însă masive muntoase care prin desfăşurarea faţă de direcţia
maselor de aer constituie baraje orografice. Ca urmare pe versanţii expuşi se realizează
ascendenţe forţate însoţite de convecţii, dezvoltare de noroi şi ploi bogate dacă masele de aer
sunt umede. În aceste locuri cantităţile anuale sunt mari depăşind cu mult 1200 mm (vestul M.
Apusen, M. Banatului, sudul Carpaţilor Meridionali, unde se ajunge la 1400 mm şi chiar mai
mult).
 Cea mai mare parte din volumul precipitaţiilor se produc în sezonul cald (aprilie-
septembrie), ele reprezentând 55-60% în câmpii, litoral şi regiunile unde se produc
descendenţe ale aerului, apoi cca 65-70% în regiunile de podiş şi dealuri cu înălţimi de 400-
600 m şi peste 70% în munţi înalţi; sunt determinate de frecvenţa advecţiei maselor de aer
oceanic şi maritim mediteran, dar şi dezvoltarea activităţii convective în sezonul rece
(octombrie-martie) în care pe cea mai mare parte domină regimul anticiclonal şi prezenţa
maselor de aer nordice cantităţile de precipitaţii sunt relativ uniform repartizate în regiunile
joase (sub 500 m altitudine) însumând între sub 175 mm (litoral) şi 250 mm (Câmpia de Vest)
şi mult mai mari în munţi (500-600 mm); în sud-vestul ţării unde advecţiile mediteraneene
sunt frecvente în noiembrie şi decembrie şi se produc ploi bogate sau încălziri rapide care
topesc zăpada impunând o creştere a debitelor râurilor.
În timpul anului cantităţile maxime cad în lunile mai-iunie fiind legate pe de o parte de
activităţile ciclonale intense dar şi convecţiilor regionale de natură termică sau dinamică ce
dau ploi torenţiale, în munţi precipitaţii bogate sunt în iulie-august. Minime lunar se produc în
ianuarie-martie pentru vestul ţării pe fondul predominării regimului anticiclonal. Importante
ca mărime sunt şi maximum secundar din octombrie-noiembrie, unui minim secundar în
septembrie, uneori august-septembrie.
De la un an la altul condiţiile de precipitaţii nu sunt identice ele fiind dependente de
activităţile ciclonale, anticiclonale, convective etc. Ca urmare, pot fi separaţi ani sau perioade
de mai mulţi ani cu exces sau cu deficit de precipitaţii în raport cu valorile medii multianuale.
Sunt menţionaţi în literatură ca ni cu precipitaţii deosebit de mari 1860, 1863, 1897,
1901, 1915, 1933, 1941, 1944, 1950, 1970, 1972, 1974, 1976 etc. când au depăşit cu mult
cantităţile medii anuale (uneori s-au dublat – ex. O.Bogdan indică pentru estul Câmpiei
Române în anii 1969-1972 cantităţi anuale de 750-800 mm). Anii deficitari sun legaţi de
frecvenţa circulaţiei anticiclonale sau a invaziilor de aer continental rece sau cald (1894, 1899,
1904, 1918, 1934, 1945, 1946, 1948, 1950, 1953 etc.). Se înregistrează secete accentuate,
cantităţile medii în aceşti ani fiind de 150-200 mm, în unităţile de câmpie, sub 400 mm în cele
deluroase şi în jur de 600 mm în munţi. De asemenea, anii foarte ploioşi sunt urmaţi de ani
secetoşi.
Cantităţile maxime anuale sunt influenţate de producerea unor cantităţi mari (de
excepţie) în unele luni impuse de ploi foarte bogate (nu întodeauna în intervalele specifice).
Frecvent, în aceste situaţii, cantităţile lunare depăşesc mediile cu 300 mm (centrul şi vestul
ţării, dar şi în regiunile deluroase şi de podiş din sud, Subcarpaţii Getici şi munţii până la
altitudini de 1500 m) sau 150-200 mm (dominant în regiunile de câmpie din sud-litoral şi
Podişul Moldovei).
În anii secetoşi sunt intervale de mai multe luni în care precipitaţiile pot lipsi sau
valoarea lor este extrem de mică O.Bogdan (1980) citează situaţii de excepţie pentru Bărăgan
cu localităţi în care s-a constatat acest fenomen (cinci luni la Mărculeşti în 1945, şapte la
Călăraşi în 1945, 12 luni la Lehliu din mai 1945 până în aprilie 1946, 19 luni la Iazu între mai
1945 şi decembrie 1946).
Precipitaţiile maxime înregistrate în 24 ore constituie excepţii ce depăşesc ca mărime
frecvent mediile lunare (uneori anuale) şi sunt însoţite de creşteri rapide ale debitelor râurilor
şi inundaţii. Sunt determinate de advecţii rapide de mase umede afectează regiuni întinse) de
producerea unor convecţii care la bază au insolaţii intense fie escensiuni ( se produc pe spaţii
restrânse). Frecvent ele însumează 110-130 mm dar sunt şi excepţii cu un total ce depăşeşte
200 mm. Ploaia din 29 august 1924 în comuna C.A. Rosetti (Delta Dunării) a dat 530,6 mm
valoare ce constituie maximum de acest gen de precipitaţie din România. Alte valori extreme
sunt 348,9 mm la Ciupercenii Vechi în 26 iunie 1925, 306 mm la Fundata la 19 iunie 1924. în
regiunile de câmpie, de dealuri şi podişuri sub 500 m extracarpatice procesul are frecvenţă
mai mare iar cantităţile de apă rezultate sunt în jur de 200-120 mm. În munţi şi Subcarpaţi cu
unele excepţii valoarea acestora este mai mică de 100 mm.
Cele mai multe precipitaţii de acest gen se realizează vara (aproape ¾) iar iarna estrem
de rar (domină regimul anticiclonal).
Ploile torenţiale (aversele) sunt legate de sezonul cald (aprilie-septembrie) fiind
corelate cu activităţile frontale sau cu ascendenţe rapide de natură orografică sau de insolaţie
intensă. Ca urmare, sunt frecvente şi au intensitate mare în regiunile joase (îndeosebi în sudul
şi estul ţării) iar la munte pe culmile expuse direcţiei de propagare a maselor de aer (vestul
M.Apusen, sudul Carpaţilor Meridionali etc.). Cea mai intensă aversă cu 5,60 mm/min. a fost
la Târgu Jiu la 3 iulie 1941. În regiunile montane se produc în timp mai lung (depăşesc ore
ajungând şi la patru), au dominant atât caracter frontal cât şi convecţii orografice, dasu multă
apă (>100 mm). Ele sunt însoţite de scurgeri intense şi degradări minute; mai rar peste 10
minute), intensitate peste 1 mm/minut (în Câmpia Română 3 mm/minut), le favorizează. Nu
se produc în fiecare an. Nu se produc în fiecare an, dar sunt şi ani când condiţiile favorizează
dezvoltarea a 3-5 ploi torenţiale.
Ninsoarea este un proces specific sezonului rece dar în regiunile de munte alpine este
posibil în orice lună. Este legat de prezenţa maselor de aer reci polare, subpolare umede. În
medie în regiunile montane ce depăşesc 2000 m altitudine ele sunt posibile între septembrie şi
iunie, în regiunile deluroase din a doua parte a lunii martie iar cel mai puţin pe litoral şi în
câmpiile de sud-vest între finalul lui decembrie şi februarie. Advecţia dinspre N, NV, NE a
maselor de aer rece produce o diferenţă de cca o decadă între regiunile din nordul ţării şi cele
din sud. De asemenea, apar diferenţe locale între versanţii expuşi acestor mase şi cei
adăpostiţi, îndeosebi pe cei pe care se produc descendenţe (culoarul Mureşului, Subcarpaţii de
Curbură). Între datele medii şi cele mai timpurii sau cele mai întârziate zile cu ninsoare există
un decalaj de 10-14 zile.
Stratul de zăpadă (mai ales cel stabil) se formează mai târziu primei ninsori şi dispare
mai devreme de ultima ninsoare şi este dependent nu numai de acumularea în timp a zăpezii
dar şi de vânt sau de scurtele intervale de încălzire. În medie în regiunile alpine este întâlnit
din septembrie până în iulie, intervalul micşorându-se pe măsura descreşterii altimetrice ( este
mai mic pe pantele cu expoziţie sudică şi pe care se produc frecvent descendenţe ale aerului
şi mai ales în văile înguste şi pe versanţi nordici).
Intervalul cel mai redus cu strat de zăpadă este în sud-vestul Banatului, lunca Dunării,
litoral ( din a doua parte a lunii decembrie şi până la începutul lunii februarie). În regiunile de
câmpie, de dealuri şi podişuri joase ( sub 500m) este posibil între decembrie şi martie cu
diferenţa unei perioade mai extinse în nord în raport cu unităţile din centrul şi sudul ţării.
Durata desfăşurării stratului de zăpadă este de peste 200 zile pe crestele alpine ( mai mari în
circurile glaciare) , 120 –150 zile la altitudini de 1000 –1200m ,60 –80 zile în regiunile
deluroase, 40 –50 zile în câmpii ( în jur de 30 în Banat) sub 25 zile pe litoral. Stratul de
zăpadă are grosimi medii în munţi de cca. 1m pentru ca în câmpie şi pe litoral să scadă sub 5
cm. Grosimile foarte mari sunt în spaţiile adăpostite unde vântul a troienit zăpada ajungând la
valori de mai mulţi metri ( în câmpia Română în jur de 1,2 m, în Podişul Moldovei cca. 1m ,
în Transilvania 40 –80 cm şi sub 50 cm pe litoral. În situaţii excepţionale de viscol, local
troienile depăşesc 4m (în 1954 au atins 5-6 ; 2004 în Moldova 4-5m).
Regimul eolian. Este condiţionat în primul rând de specificul circulaţiei generale a
meselor de aer în spaţiul central- est european care impun şi direcţia şi vitezele de ansamblu,
în al doilea rând de desfăşurarea regională a marilor forme de relief ( îndeosebi unităţile
carpatice) care produc modificări mai ales de direcţie şi în al treilea rând de caracteristicile
locale ale suprafeţei active care pe de – o parte facilitează schimbări ale vitezei, iar pe de altă
parte stimulează dezvoltarea unei circulaţii specifice (ex brizele).
 Direcţia vântului dacă la altitudinile crestelor carpatice circulaţia vestică imprimă
direcţia dominantă (67%), la nivelul suprafeţei topografice acestea variază mult. Se menţine
precumpănitor vest- est la înălţimi ce depăşesc 1600m, întrucât deasupra acestei mărimi sunt
doar vârfuri şi creste limitate ca extindere şi care au doar rol local în producerea unor
schimbări. Între 800 şi 1600 m intervine desfăşurarea pe ansamblu a masei carpatice care
devine obstacol provocând ascendenţe, descendenţe ale aerului în mişcare dar şi modificări de
direcţie şi uneori blocarea parţială. Mai mult culoarele depresionare şi văile principale pot
devia curenţii de aer în traversarea Carpaţilor. Sub 800m în spaţiul deluros şi de câmpie.
Influenţa factorilor generali ai circulaţie generale si barajul si spaţiile de discontinuitate
montană este determinată creând deosebiri distincte între regiunile din setul , sudul , vestul şi
centrul ţării, care se reflectă atât în sensul anual dar şi în cel sezonier.
În Podişul Moldovei precumpănesc direcţiile de NV, N în partea central nordică şi cea
nordică în sud, iarna însă domină cea din nord şi nord est.
În Dobrogea, cu excepţia litoralului ca şi în estul Câmpiei Române şi sudul Podişului
Moldovei se impune circulaţia dinspre nord. În restul Câmpiei Române şi Podişul Getic
modificările de direcţie sunt condiţionate de caracteristica poziţiei sale în raport cu sensul
frecvenţei maselor de aer în Oltenia şi Teoleorman dinspre vest şi est în sectorul Bucureşti din
nord est.
În Depresiunea Transilvaniei se conjugă trei factori – porţile, Someşului şi Mureşului
şi Târnavelor NV şi depresiunilor din sud dau sensul şi efectul descendenţei maselor de aer
care traversează Apusenii SV. În vestul ţării situaţii le variază de la un sector la altul. Masele
vestice şi sud- vestice au frecvenţa cea mai mare, dar aici se produc modificări însemnate de
direcţii cauzate de existenţa barajului carpatic, a culoarelor depresionare etc.

Relieful constituie un factor însemnat şi în modificările valorilor de viteză favorizând

amplificarea sau micşorarea ei . În Carpaţi apar evidente trei aspecte- creşterea valorii de la
baza munţilor (2-3m/s) către partea superioară (5- 6m/s la 1200 – 1800m ; 8- 10m între 1800
şi 2000, şi mai mari pe crestele ce depăşesc 2000m), valori medii 5- 6m/s pe versanţii atât
expuşi cât şi opuşi advecţei şi valori mici în depresiuni (sub 2m/s). În estul şi sud- estul
României vitezele sunt mai mari (4-5m/s) în raport cu cele din vst (2- 3m/s) şi în centrul
Transilvaniei.

Cele mai vântoase luni sunt în sezonul rece şi la începutul primăverii iar cele cu
mărimi reduse la finele verii şi toamna. Crestele Carpaţilor şi litoralul (îndeosebi Delta
Dunării) reprezintă regiunile în care s-au înregistrat şi valorile cele mai mari ale vitezei
(depăşesc 15 m/s), pentru ca în restul teritoriului valorile maxime să fie sub 10 m/s.

În regiunile din est şi în Carpaţi ( mai ales la peste 1400m ) unde vântul are o mare
frecvenţă ponderea anuală a zilelor cu calm atmosferic este redusă ( între 5 şi respectiv 20 –30
%) În Transilvania şi vestul şi sud- vestul, liăsite de advecţiile estice şi nordice calmul ajunge
până la 50 %. Cel mai mare număr de zile 60 –70% cu calm atmosferic se constată în
depresiunile intramontane bine închise de munţi înalţi (Ciuc, Giurgeu, Braşov, Petroşani).

Vânturile locale
Prezenţa şi frecvenţa lor sunt legate de influenţa condiţiilor regionale, locale ( îndeosebi
barajul culmilor înalte montane, culoarele de vale, largi şi şeile carpatice joase, în călzirea
diferenţiată a unor spaţii limitrofe cu consecinţe în variaţia presiunii aerului) înca asupra
circulaţiei generale a maselor de aer . Au caracter periodic, durate şi efecte diferite. Cele mai
cunoscute sunt :
 -Crivăţul vânt de iarnă, cu viteze mari, pe direcţie NV_ SE, frecvent în Podişul
Moldovei, Dobrogei şi Câmpia Română ( est, centru) şi legat de extinderea anticiclonului est
siberian. Favorizează geruri intense însoţite de îngheţ, viscole ( 1- 3 zile ale vântului de peste
100km/oră), spulberarea dar şi troienirea zăpezii ; produce pagube mari de natură economică
(distrugerea culturilor, spaţiilor locuite) ;

Nemira este denumirea Crivăţului care prin culoarul Trotuş _Oituz pătrunde în
Depresiunea Braşov şi în munţii din nordul acestuia, are aceleaşi consecinţe;

Austrul este un vânt care afectează regiunile din sudul ţării ; zilele când se manifestă
sunt legate de existenţa unui sistem anticiclonal în Balcani şi a unei depresiuni barice în ţara
noastră; vara aduce un aer cald şi uscat provocând secete iar iarna aer rece şi uscat.

Băltăreţul este un vânt local frecvent în bălţile dunărene, are direcţii dinspre est, sud-
vest, se manifestă pe intervale scurte, îndeosebi în sezonul de trecere provocând ploi scurte,
calde , timp noros ;

Foehn – este legat de traversarea unor sisteme montane înalte de către masele de aer
ce vin din vestul sau sudul, ţării.

Daca pe versanţii expuşi advecţie acestea dau nori şi ploaie pe versanţii opuşi odată cu
coborârea rapidă a lor se înregistrează acest tip de vânt. Se caracterizează prin disiparea
norilor, creşterea temperaturii aerului, timpul senin, scăderea umidităţii, viteze ridicate ale
vântului etc.

Manifestări de acest gen sunt în Culoarul depresionar Alba _Iulia Turda

(descendenţele aerului vestic ce-a depăşit M. Apuseni, Subcarpatii de Curbura, îndeosebi în
spaţiul buzoian –vrâncean, descendenţa maselor care traversează dinspre nord şi nord vest
Depresiunea Braşov şi Carpaţii de Curbură) depresiunile Făgăraş Sibiu (Vântul Mare,
provocat de coborârea masei de aer ce trece peste Carpaţii Meridionali venind din sud), dar şi
depresiunile intramontane (Maramureş, Giurgeu, Ciuc) şi în Subcarapţii Moldovei în
condiţiile unei advecţii vestice active, înapoi în vestul M. Aninei (Coşava) etc, În aceste
regiuni climatul este mai cald, mai uscat, iernile ceva mai scurte şi lipsite de geruri intense, un
sezon cald lund cu frecvente intervale de uscăciune, viteza mare a vântului poate conduce si la
pagube materiale (doborârea unor pâlcuri de pădure a stâlpilor electrici, acoperişul caselor etc.
climatul călduros favorizează dezvoltarea speciilor de animale si plante termofile.

Munteanul vânt local în Subcarpaţi de Curbără şi Bărăgan pe direcţie NV – SE ; dă

precipitaţii torenţiale şi câteodată grindină ;

Suhoveiul vânt întâlnit în estul Câmpiei Române (Traistă Goală, Sărăcilă) şi Dobrogea
(Vântul Negru) ; se produce vara în intervalele fierbinţi ca vânt cald şi uscat ce accentuează
seceta ;

Brizele de mare sunt frecvente pe litoral ca urmare a producerii unor diferenţieri

importante în regimul de insolaţie a celor două medii. Este frecvent în sezonul cald ( mai ales
vara) şi se manifestă ziua dinspre mare (aer mai rece, presiune mai mare) spre uscat intens
încălzit, ca vânt răcoros invers ca vânt cald afectând estul Dobrogei pe câţiva kilometri ;

Brizele de munte se produc ca vânturi provocate de deosebirile în regimul încălzirii şi

răcirii fundului văilor mari , depresiunilor şi a culmilor înalte ce le încadrează. Deci se pot
produce în orice lună a anului, ele au frecvenţă deosebită vara.
 Fenomene meteorologice

Sunt dependente de regimul de manifestare a temperaturii şi precipitaţiilor de

advecţiile maselor de aer dar şi influenţele ca intensitate şi frecvenţă ale particularităţilor
suprafeţei active. Unele sunt specifice sezonul rece, altele celui cald, dar sunt şi fenomene
care se pot produce în orice lună.

Fenomene meteorologice din sezonul rece

Bruma – este fenomenul legat de sublimarea vaporilor de apă din aerul de deasupra suprafeţei
active prin răcire radiativă, în nopţile senine, cu vânt uşor îndeosebi din lunile de toamnă şi
primăvară. Etajarea reliefului, caracteristicile sub raport termic al maselor de aer influenţează
durata şi intensitatea procesului. În etajul alpin se realizează cel mai timpuriu (1 sept) dar şi
cel mai târziu primăvara ( mai), în restul spaţiului montan se produce şi în depresiuni unde se
produc inversiuni termice se produce în septembrie – noiembrie, toamna, şi martie – aprilie
primăvara ; în regiunile de dealuri şi podişuri cu altitudini de 400 –800m au loc frecvent în
finalul lui septembrie şi noiembrie.
În unităţile de câmpie fenomenul începe în prima decadă a lui octombrie, în vest, in a doua, în
Câmpia Română şi după 1 noiembrie pe litoral, în primele decade în sud şi vest.
În intervalul propice manifestării fenomenului numărul de zile în care el se înregistrează
efectiv este de 15 pe litoral, între 15- 40 în regiunile de câmpie îi dealuri, între 30 – 70 în
spaţiul montan şi în depresiunile intracarpatice.
Există diferenţe între regiunile din est şi cele din vest şi sud-vest legate de deosebirile
în regimul de răcire dictat de advecţia maselor de aer.
Viscolul, este un fenomen de iarnă care pentru regiunile extracarpatice se produce
îndeosebi în ianuarie-februarie şi uneori în decembrie şi martie. În Carpaţi uneori se
înregistrează şi în celelalte luni. Este legat de advecţia rapidă a aerului rece al anticiclonului
est-siberian care dislocă aerul mai cald de provenienţă sudică. Rezultă ninsori abundente, vânt
puternic (frecvent viteze de 60-80 km/oră, dar excepţional poate depăşi 120 km/oră). Anual se
pot produce 1-4 viscole cu durată de la câteva ore la 3-4 zile. Regiunile intens afectate sunt în
est (Podişul Moldovei) şi sud-est (Dobrogea, Câmpia Siretului şi Bărăganul) unde se ajunge
în medie la 5-6 zile/an. Opus sunt celelalte unităţi în care fenomenul se produce rar totalizând
1-2 zile. În munţi valorile sunt mai ridicate (în jur de 5-10 zile) fenomenul având o frecvenţă
mai mare. Provoacă distrugeri materiale însemnate (căi de comunicaţie blocate prin troienire,
distrug diverse construcţii etc.) sau chiar pierderi de vieţi.
Chiciura – se realizează în condiţiile unor temperaturi negative, a existenţei unei mase
de aer umed şi a unor curenţi de aer a căror viteze condiţionează tipul de depunere de gheaţă
pe obiectele expuse lor (frecvent pe cablurile electrice, ramurile arborilor, stâlpi etc.
provocând ruperea acestora. În medie, anual numărul de zile variază între o zi pe litoral, 3-5
zile în câmpii, 5-6 zile în dealuri şi peste 10 zile în spaţiul montan, având o frecvenţă aparte în
ianuarie şi februarie. În Carpaţi în etajul alpin numărul de zile maxim ajunge la peste 150
fiind posibil în peste 9 luni (maximum în februarie). Frecvenţă mare are şi în depresiunile
intramontane (8 luni şi o medie de cca 7-9 zile pe an).
Poleiul – reprezintă depuneri de gheaţă realizate în condiţiile în care o masă de aer
umedă şi cu temperaturi mici ajunge în contact cu suprafeţe reci (temperaturi negative). Anual
se înregistrează 6-10 zile în etajul alpin, 4-6 zile în munţii joşi şi dealurile înalte şi între două
zile (pe litoral, Banat, Oltenia) şi 4 zile în câmpii şi dealuri. În anii când sunt condiţii
favorabile numărul se dublează. Provoacă distrugerea conductorilor electrici şi îngreunează
mult transportul.
Ceaţa – sub diferitele sale forme de manifestare este întâlnită în toate regiunile şi
lunile anului. Frecvenţa cea mai ridicată este în Carpaţi (la bază în jur de 100-120 zile, pe
crestele alpine depăşesc 200 zile) iar cea mai redusă pe litoral (25-30 zile). Fenomenul este
intens iarna şi sezoanele de trecere şi redus vara (mai ales în iulie, august).
Grindina – este un fenomen care se produce din aprilie până în septembrie în regiunile
joase şi ceva mai mult în spaţiul montan. Este legată de ploile torenţiale rezultate la trecerea
unor fronturi atmosferice sau din norii formaţi prin convecţii termice intense. Căderea
boabelor de gheaţă (frecvent cu diametre sub 3 cm, care pot ajunge şi la 10 cm) se produce pe
suprafeţe limitate şi într-un interval de câteva minute. În medie se poate produce ca 1-2 zile pe
litoral, Dobrogea, estul Câmpiei Române, dar şi în toate unităţile geografice în care se
înregistrează descendenţa aerului, apoi 2-3 zile în Câmpia de Vest şi Oltenia, 3-4 zile în
regiunile de dealuri şi de la 3-10 zile în Carpaţi (maximum în Carpaţii Meridionali).
Orajele – sunt furtuni cu descărcări electrice, averse de ploaie şi uneori grindina care
se produc în intervalul martie-septembrie cu accent în timpul verii. Au frecvenţă mai mare în
Carpaţi, în vestul şi sud-vestul ţării şi mai reduse în unităţile cu climat continental (Bărăgan,
Dobrogea, Podişul Moldovei). În medie în Carpaţi sunt 30-40 de zile şi 25-35 zile în regiunile
joase (mai multe în vest faţă de est). În arii în care circulaţia atmosferică este favorabilă
procesului se ajunge aproape la o dublare a numărului de situaţii. În sezonul rece fenomenul
este limitat.
Seceta şi uscăciunea – sunt fenomene la producerea cărora concură mulţi factori dar
cei mai însemnaţi sunt lipsa precipitaţiilor pe intervale de timp lung şi temperaturi ridicate
care favorizează evaporarea apei din sol. Sunt favorizate de persistenţa regimului anticiclonal
(îndeosebi cele continentale care accentuează lipsa umidităţii şi apei). În repartiţia teritorială
diferenţierile sunt create de desfăşurarea reliefului în raport cu direcţia maselor de aer cu
calităţi diferite ca grad de umiditate. Regiunile cu climat continental din sud-est şi est
constituie spaţiul în care manifestarea lor are cea mai importantă ca frecvenţă şi durată (media
în jur de 20 zile/un maxim de 120 zile); cca 20 intervale de uscăciune şi 8 de secetă etc. când
în restul ţării sunt de 15-17 zile/an (maxime sub 50 zile). Dacă uscăciunea este frecventă
îndeosebi în ianuarie-februarie şi iunie-iulie intervalele de secetă sunt numeroase vara şi
toamna.
Anii cu secetele cele mai accentuate au fost 1896, 1907, 1945, 1946 (a avut cea mai
intensă secetă întrucât a urmat unui an lipsit de precipitaţii).

Regiunile climatice:
 Clima orizontului local.
Cunoaşterea caracteristicilor climatice ale orizontului local se poate realiza în mai
multe modalităţi:
1. Orientarea climatică generală – se face plecând de la hărţile climatice ale
României existente în atlasele şcolare de pe care se pot aprecia valori medii multianuale
referitoare la temperatură, precipitaţii, vânturi, unele date fenologice precum şi unităţile
climatice de rang diferit în care se află localitatea natală. Se fac comparaţii cu situaţii
specifice altor oraşe.
2. Cunoaşterea activităţilor de la o staţie meteorologică. Înţelegerea modului
în care se realizează înregistrarea valorilor elementelor meteorologice şi se apreciază
caracteristicile vremii se efectuează în două faze
Mai întâi în şcoală se fac precizări asupra noţiunilor:
 Vremea (starea fizică a atmosferei într-un loc la un moment dat; se
apreciază prin interpretarea valorilor privind presiunea atmosferică, temperaturi, umiditatea
aerului, nebulozitate, precipitaţii, vânt, producerea unor fenomene meteorologice etc.; fiind
dependentă de caracteristicile maselor de aer care se găsesc într-o dinamică activă starea
vremii se modifică în intervale variabile. Datele înregistrate la staţiile meteorologice la care se
adaugă cele transmise de sateliţii meteorologici fac posibilă întocmirea unor hărţi
meteorologice (sinoptice) care permit aprecieri asupra stării de moment a vremii dar şi a
evoluţiei sale în intervale de la câteva ore la mai multe zile şi chiar săptămâni.
 Staţia meteorologică este alcătuită din: platforma meteorologică (suprafaţă
26/26, instrumente şi aparate pentru înregistrarea caracteristicilor temperaturii din aer şi sol,
umidităţii, precipitaţiilor, vântului, radiaţiei solare, zăpezii, chiciurei etc.) şi clădirea unde se
determină valorile depresiunii atmosferice se interpretează diagramele de la aparatele cu
înregistrare automată, se transmit toate datele rezultate din măsurători. Prezentarea va fi
însoţită de o schiţă a staţiei pe care sunt amplasate toate aparatele importante.
 Vizitarea staţiei presupune trecerea elevilor pe la fiecare aparat, instrument
şi realizarea împreună cu specialistul meteorolog a mai multor observaţii, măsurători privind
elementele meteorologice. Ele vor fi notate în caiete. Se confruntă schiţa staţiei cu realitatea
din teren. Se recomandă ca activitatea elevilor să se facă cel puţin în trei momente din
programul de măsurători de la staţie (7,13,19) şi în mai multe zile ceea ce le-ar permite
urmărirea evoluţiei valorilor.
3. Observaţii şi măsurători în orizontul local. Se realizează în momente diferite
şi în mai multe locuri (în pădure, pe câmp, în marginea şi în centrul localităţii) rezultatele
fiind natale şi comparate. Frecvent se pot măsura temperaturile, cantităţile de precipitaţii,
grosimea stratului de zăpadă dar se pot face aprecieri referitoare la intervale de timp lipsite de
precipitaţii, durata ploilor, datele la care se produc diferite fenomene meteorologice (rouă,
bruma, chiciură, viscol etc.) dar şi consecinţele manifestării lor asupra peisajului şi culturilor
agricole.
 Hidrosfera orizontului local. Aplicaţii practice.
Observaţiile şi măsurătorile se pot axa pe câteva direcţii – apele curgătoare, apel
subterane şi unde este cazul asupra lacurilor şi izvoarelor.
 La apele curgătoare pot fi urmărite de către elevi mai multe elemente şi chiar
realizate măsurători şi înregistrări în timp.
- diferenţe şi asemănări între tipuri de ape curgătoare (pârâu, râu; colector şi
afluent) care se referă la dimensiuni (îndeosebi lăţime, adâncime), materiale transportate
(nisip, pietriş, bolovăniş etc.), caracteristicile malurilor (înălţime, abrupt sau domol, alcătuire),
forme de acumulare (ostroave, plăji) şi eroziune etc.;
- întocmirea unui profil al albiei între cele două maluri. Se realizează pentru
cursuri de apă cu lăţime nu prea mare prin sondarea adâncimii apei la distanţe constante (din
0,5 în 0,5 m) cu ajutorul uni fir cu plumb (diviziuni din 10 în 10 cm). Valorile vor fi raportate
pe hârtie milimetrică la un sistem cu două axe – verticală (adâncimi) şi orizontală (lăţimea
râului) fiecare având o scară de reprezentare (2 cm pentru 1 metru şi respectiv 1 cm pentru 1
metru). Suprafaţa dintre profilul realizat şi nivelul apei (planul orizontal) reprezintă secţiunea
vie a cărei mărime poate fi calculată;
- stabilirea vitezei de curgere a apei cu ajutorul unor flotori (bucăţele de lemn);
distanţa între punctul de lansare şi cel final este de 50 sau 100 m; se cronometrează timpul şi
se aplică formula V= S/t x m/s. Prin raportarea mărimii suprafeţei vii la viteză se obţine
mărimea debitului (m3/s).
- Observarea şi măsurarea variaţiei nivelului apelor râului prin fixarea unei mire
gradate (din 0,5/0,5 dm) la baza malului înalt şi a mai multor ţăruşi laterali de miră la
intervale constante de distanţă din metru în metru). Se fac aprecieri în fiecare zi atât asupra
ridicării sau coborârii nivelului apei prin citiri de miră dar şi a extensiei sau retragerii apei din
râu prin măsurarea distanţei de la apă la ţăruşi. Într-un an se pot separa intervalele cu nivele
mari ce-au provocat inundaţii, intervalul în timp şi în spaţiu de manifestare a inundaţiilor, dar
şi cel cu nivele foarte mici.
 La apele subterane concluziile rezultă din măsurarea în fântâni pe de o parte a
adâncimii şa care se află luciul apei şi apoi a fundului volumului de apă în raport cu nivelul
suprafeţei în care a fost săpat puţul măsurătorile se fac la mai multe fântâni, se trec pe un plan
al Localităţii şi se comentează.
 La un izvor se pot face: localizarea (în versant, terasă, treaptă din luncă etc.),
calcularea debitului cu un vas gradat (l/s), temperaturii apei; prin repetarea operaţiunilor la
anumite intervale de timp (zile, săptămâni) se deduce evoluţia.
 La un lac cu dimensiuni mici se pot realiza mai întâi întocmirea pe o hârtie
milimetrică a formei sale. În al doilea rând prin măsurători de adâncime (ci firul cu plumb la
distanţe de 2 m) în lungul unor profile desfăşurate radial dintr-un punct. Se trec pe suprafaţă
lacului de pe hârtia milimetrică atât direcţiile pe care s-au efectuat măsurătorile cât şi valorile
de adâncime rezultate în punctele de apreciere. Prin interpretarea acestora se pot trasa izolinii
cu adâncimi de 0,5, 1, 2, 3 m precum şi adâncimea maximă. Pe baza acestor valori se poate
ajunge la calcularea suprafeţei lacustre, a volumului de apă. În al treilea rând se execută
observaţii asupra proceselor care se produc pe malurile lacului (ţărm abrupt cu năruiri, trepte
şi firide determinate de valuri; ţărm jos etc.), formaţiunile vegetale dezvoltate, intervenţiilor
antropice etc.

Aplicaţii biopedogeografice în orizontul local

Sunt mai dificil de realizat în spaţiul unui oraş unde în timp mulţimea lucrărilor
antropice a condus la modificări profunde în alcătuire şi structura formaţiunilor vegetale şi a
păturii de sol. Ele sunt posibile în vecinătatea acestora şi în bună măsură în mediul rural, apoi
în spaţiile naturale ocrotite aflate în apropiere.
Cu elevii, profesorul de geografie poate realiza mai multe tipuri de observaţii
îndeosebi în lungul unui profil prin trecerea de la suprafeţele cu păşune în interiorul unei
păduri. Se pot face aprecieri privind tipul de formaţiuni vegetale (alcătuire, densitate, înălţime
etc.), asupra modificărilor survenite în interiorul pădurii între plantele ierboase, stratul de
arbuşti şi arbori (densitate, grosime, înălţime etc.) în funcţie de cantitatea de lumină şi
modificările de temperatură, umiditate etc.). Importante sun observaţiile legate de urmările
intervenţiei antropice (tăierea arborilor, desţelenit, înlocuirea vegetaţiei spontane cu livezi,
pacuri, diverse construcţii etc.).
Pentru sol se identifică maluri abrupte unde pot fi urmărite: profilul acestuia în
întregime, separarea de orizonturi ce au culori, textură, structură deosebite; se realizează
măsurarea acestuia, reacţia chimică prin aprecierea ph-ului şi se întocmeşte schiţa profilului;
se descrie utilizarea solurilor.
 Relieful orizontului local. Aplicaţii practice.
Relieful este diferit de la o regiune la alta dar indiferent de gradul de complexitate el
este util lecţiilor practice de geografie. Există câteva componente care în orice situaţie oferă
multiple posibilităţi pentru activităţi geografice în teren. Acestea (văile, interfluviile,
versanţii) pot fi analizate prin fizionomie, înclinare, compunere, procese care se produc şi
consecinţe pentru peisaj şi activităţile economice.
 Orice aplicaţie practică necesită în prealabil atât cunoaşterea la clasă a problemelor
şi elementelor ce urmează a fi aprofundate pe teren cât şi alegerea instrumentelor pentru
măsurători, a hărţii cu orizontul local pe care va fi trecut interiorul.
 În teren trebuie realizate mai multe operaţii:
 Stabilirea punctelor de observaţie, orientarea hărţii şi identificarea
elementelor de pe aceasta în câmpul vizual.
 Analiza fiecărei forme de relief, îndeosebi prin descriere, măsurători,
comparaţii, stabilirea elementelor principale şi a celor secundare etc. Exemplu pentru
interfluvii (culmi, câmpuri), se pot urmări forma convexă, concavă, dreaptă atât în profil
transversal cât şi longitudinal; vârfurile principale şi secundare cu înălţimea lor (se apreciază
valoarea relativă); şeile care separă vârfurile (lungimea, adâncimea, dacă trec sau nu cărări,
drumuri), modul de folosinţă.
- pentru văi se identifică şi se descriu albia minoră (lăţime, forma şi
înălţimea malurilor, poziţia curentului de apă principal, ostroavele cu lungimea înălţimii,
alcătuirea din nisip, pietriş, bolovani etc.), albia majoră (desfăşurarea pe o parte sau pe ambele
părţi ale râului, lăţime, componente – trepte cu înălţimea lor, braţe părăsite, mod de folosinţă),
terase (înălţimea podului faţă de albia minoră, înfăţişarea podului şi a frunţii, gradul de
fragmentare prin torenţi, ogaşe, structura terasei cu precizarea grosimii stratului de aluviuni,
modul de folosinţă al podului dar şi frunţii).
- pentru versanţi se urmăresc în detaliu două situaţii deosebite: - mai întâi
înfăţişarea (concavă, convexă, complexă) şi aprecieri cantitative (înclinării suprafeţelor ce-l
compun, înălţimea) şi apoi procesele care au loc (şiroirea, torenţiali, prăbuşiri, alunecări etc.)
pentru fiecare putându-se executa măsurători (lungimea, suprafaţa etc.) şi aprecieri privind
alcătuirea, folosinţa, gradul de degradare al terenurilor şi măsurile care se pot aplica pentru
limitarea acestuia.