RADIAȚIA SOLARĂ ȘI BILANȚUL RADIATIV

Clima unei regiuni este determinată de interacțiunea dintre factorii radiativi, dinamici și fizico
geografici.
Radiația solară are rol esențial în geneza fenomenelor meteorologice; ceilalți factori influențează
regional regimul lor de manifestare (durată, intensitate, repartiție).
Din energia emisă de Soare, Pământul primește 1/2x10 9 parte. La limita superioară a atmosferei
cantitatea de energie solară este de 1,94 cal/cm 2/ minut ('constanta solară). . .
Radiația solară se manifestă ca radiație termică (directă) și radiație crepusculară (particule). Aceste
radiații au lungime de undă diferită fiind reprezentate în trei domenii: ultraviolete, vizibile și
infraroșii.
Cantitatea de energie solară ce ajunge la suprafața terestră e diferită în funcție de distanța pe care o
străbăte de la exteriorul atmosferei și până la nivelul suprafeței terestre. Ea diferă în fiecare loc în
funcție de poziția Soarelui pe boltă în timpul zilei, fiind maximă la amiază și minimă dimineața și
seara.
Ca urmare a modificărilor survenite pe parcursul străbatem atmosferei se diferențiază: ..
Radiația directă (S) - este radiația care străbate atmosfera și ajunge la uscat sau apa oceanelor (20-
30%). Diferă în cursul zilei în funcție de unghiul de incidență al razelor. Este mai redusă decât cea de
la nivelul superior al atmosferei întrucât o parte este absorbită selectiv de gaze (O, CO , O , H O) sau
global de particule solide (praf, pulberi). Altă parte este difuzată de masa de nori sau reflectată de
aceștia.
Radiația difuză (D) - este radiația ce ajunge la suprafața terestră fiind transmisă de la nivelul
particulelor prăfoase și de apa din nori. Este maximă când cerul este acoperit de nori.
Radiația directă și cea difuză formează radiația globală sau totală. Distribuția radiației totale anuale
pe Glob este următoarea:
- valoarea maximă (mai mare de 180 kcal/cm 2) în regiunile tropicale (cer senin), pustiurile
Sahara, Arabia, Kalahari, NV Australiei.
- valori între 140 și 180 kcal/cm 2 în zona caldă cu cantități mai mari pe continente și la tropice și
mai mici la Ecuator și pe oceane (nebulozitate mai mare).
- la latitudini medii scade uniform de la 140 kcal/cm 2 la 80-100 kcal/cm2 .
- la latitudini mai mari decât 60° scade sub 80 kcal/cm 2.
Radiația reflectată (R) - este radiația care este reflectată de suprafața terestra (provine din radiația
totală). Raportul dintre S și R exprimat în procente este albedoul (60-95% la zăpadă, 8-20% la sol, 25-
45% la nisip 10-30% la învelișul vegetal - culturi, pășuni, păduri).
Radiația terestră - este radiația emisă de suprafața terestră ca orice corp încălzit. Prin ea scoarța
terestră pierde din energia calorică.
Radiația atmosferică - este radiația emisă de aer și particulele din atmosfera care sunt încălzite de
radiația terestră și o parte din radiația care străbate atmosfera.
Bilanțul radiatv (Q) - reprezintă diferența dintre radiația care ajunge ta suprafața terestra și o
încălzește (S, D, A) și cele care pornesc în atmosfera de la nivelul suprafeței terestre (T, R) și
determină răcirea ei.
Q = (S + T + D) - (T + R)
El diferă în funcție de elementele care determină variația fiecărui component.
Pe ansamblu valorile lui scad de la Ecuator la poli și se modifică de la o lima la alta. Astfel în
ianuarie el este pozitiv între 0° și 20° lat. nordica și 0° și 60° latitudine sudică și înregistrează
maximum la tropicul Capricornului. Invers este situația în iulie. Regimul diferit al acestuia în timp și
spațiu se reflectă în regimul termic pe Glob, în desfășurarea proceselor biotice, în dinamica proceselor
de modelare a reliefului etc.
 REPARTIȚIA ȘI REGIMUL TEMPERATURII
AERULUI PE GLOB

Temperatura aerului este determinată de valorile bilanțului radiativ Ele vanaza: în timpul anului
(ca urmare a mișcării de revoluție a Pământului) diurn (ca urmare a mișcării de rotație) și latitudinal
(datorită înclinării axei terestre și formei Pământului).
Temperatura medie anuală are următoarea repartizare:
• 20°-30°la Ecuator și zona intertropicală; variații de l°-2° de 1a o lună la alta.
• 10°-20° în zona temperată; pe oceane 10°-15° și cu diferente între lunile extreme (10°-12°); pe
continente în medie 5°-10° cu diferente între anotimpurile extreme (20°-25°).
• Sub 10° și chiar sub 0° în regiunile polare. Aici extremele ajung la -40°, -70°( în regiune
Verhoiansk - Oimeakon) ’
În concordanță cu aceste valori s-au diferențiat zone de căldură (termice) - o zonă caldă, două zone
temperate și două zone reci.
Mișcarea de revoluție, forma Terrei și înclinarea axei determină diferențieri anotimpuale și lunare
mai accentuate la latitudini medii și mari.
Temperatura medie în luna ianuarie (acum este iarnă în emisfera nordică și vară ta cea sudică).
Există următoarea repartiție a valorilor de temperatură:
- o zona cu temperaturi cu valori mai mari de 20° între tropicul Racului și la sud de tropicul
Capricornului. În cadrul ei temperaturile peste 25° sunt de la 10° latitudine nordică până la tropicul
Capricornului (maxime, peste 30° în Kalahari și nord-vestul Australiei).
- temperaturi între 15° și 20° într-o fâșie de-o parte și de alta tropicului Racului (Mexic, Sahara,
Arabia, nordul îndiei, China) și o fâșie la latitudini de peste 40° în emisfera sudică.
- temperaturile între 5° și 15° într-o fâșie la latitudinile de 25°-40° în emisfera nordică și 40°-
60° în cea sudică.
- temperaturi între 0° și 5° într-o fâșie la latitudini medii în emisfera nordică (nordul SUA,
centrul Europei, Asia Centrală) și o fâșie (regiunea subpolară) în cea sudică.
- temperaturi sub 0° la latitudini mari (Canada, nordul și estul Europei, centrul și nordul Asiei).
- valorile cele mai mici sunt ta regiunile polare (-20°,-30°, -35°); sub -40 o la Oimeakon și
Verhoiansk și în Asia (la sud de Cercul polar).
- influența curenților oceanici calzi care împing izotermele spre latitudini mai mari.
Temperaturile medii din luna iulie. Este vară în emisfera nordică și iarnă în cea sudică.
Se disting:
- o zonă largă cu valori peste 20° cuprinsă între latitudinea de 40° în emisfera nordică (latitudini
mai mari pe continente) și 15°-20° în cea sudică.
- maxime termice pe continente (la tropicul Racului) cu centre în Sahara, Arabia, Iran, Pakistan,
India.
- o fâșie cu temperaturi medii de 15°-20° în sudul Canadei, cea mai mare parte din Europa de
vest și centrală, Asia Centrală și o fâșie pe tropicul Capricornului.
- două fâșii cu temperaturi de 10°-15°, mai îngustă în emisfera nordică (la latitudini > 50°) și
mai lată în emisfera sudică (la 25°-40°).
- două fâșii cu temperaturi medii de 0°, -10° (de-o parte și de alta a cercului polar nordic și la
latitudinea de 40°-60° în emisfera sudică.
- la latitudinile polare temperaturile medii sunt sub 0°.
Amplitudinile termice anuale (diferența între valorile extreme) sunt:
- foarte mari în regiunile reci (subpolare și polare); mici în regiunea ecuatorială.
în cursul zilei - prin modificarea bilanțului radiativ ca urmare a mișcării de rotație a Pământului -
temperatura variază diferit de la o regiune la alta.
- sunt mari la Ecuator (în jur de 10°)
- au valorile cele mai mari la tropice (ziua urcă la 35°-50° iar noaptea poate scădea la sub 0°).
- prezintă valori din ce în ce mai mici la latitudini mari.
Temperatura aerului fiind dependentă de radiația calorică emisă de suprafața Pământului- variază
în raport cu altitudinea. în medie ea scade cu 6,4°/1.000 m sau 0,6/100 m.
Local, particularitățile reliefului (o regiune bine închisă.de munți înalți) pot favoriza inversiuni de
temperatură cu consecințe pentru peisaj.
 REPARTIȚIA ȘI REGIMUL PRECIPITAȚIILOR
PE GLOB

Căldura solară evaporă apa din oceane, mări, fluvii, râuri, lacuri. Se adaugă procesul de
evapotranspirație al plantelor. Rezultă vapori care se ridică în atmosferă. Prin condensare dau nori. în
nori, ca urmare a condițiilor specifice, apa se poate afla sub trei forme fizice - vapori de apă, picături
de apă și cristale de gheață. Acestea sunt rezultatul procesului de condensare și sublimare.
Precipitațiile reprezintă totalitatea particulelor lichide și solide ce cad pe suprafața terestră. Ele se
manifestă sub forme diferite - ploaie, zăpadă, lapoviță, grindină etc.
Prin căderea lor pe suprafața terestra se închide circuitul apei în natură. Deci, norii constituie
veriga de legătură între ramura ascendentă și cea descendentă a acestui circuit. Procesul poate fi
urmărit în cuprinsul unui nor cu dezvoltare pe verticală (cumulus).
Prin evaporare apa de pe uscat, oceane urcă în atmosferă. Viteza de ridicare este cu atât mai mare
cu cât temperatura la nivelul scoarței este mai mare. La o anumită înălțime condițiile de temperatură,
presiune, saturare în vapori sunt propice condensării vaporilor de apă. Nivelul de la care se constată
realizarea acestui proces se numește nivel de condensare. Ascendența vaporilor necondensați continuă
și ea împinge și picăturile de apă fine. Dar cu cât înălțimea este mai mare cu atât și temperatura medie
scade (0,6° la fiecare 100 m). Ca urmare la o anumită înălțime (peste 3.000 m) temperaturile coborâte
determină înghețarea picăturilor de apă și sublimarea vaporilor (nivelul înghețului). Rezultă cristale de
gheață.
Treptat forța curentului ascendent slăbește și acțiunea gravitației este mai mare. Începe mișcarea
descendentă. Picăturile de apă suprarăcită și cristalele de gheață cu dimensiuni mari se îndreaptă spre
sol dar pe laturile exterioare ale masei noroase. Prin coborâre picăturile se unesc dând picături mari,
iar o parte din cristalele de gheață se topesc. Ele alcătuiesc ploaia. Când cristalele sunt foarte mari și
nu se topesc decât parțial ele pot ajunge la suprafața terestră sub formă de boabe de gheață (grindină).
Deci, căderea picăturilor depinde de realizarea unor condiții întrunite în masa vaporilor de apă,
saturarea norului cu vapori de apă, tensiunea vaporilor). Căderea picăturilor de apă se face sub efectul
gravitației.
În natură norii se dezvoltă la înălțimi mici (de la câteva sute de metri și până la mai multe mii de
metri). Ca urmare ei au forme deosebite și încărcătură cu vapori, picături de apă și cristale de gheață
diferite. Dintre cele mai însemnate tipuri de nori importante sunt:
- norii de altitudine:
- cirrus
- cirrocumulus
- cirrostratus
- nori joși:
- stratus
- cumulus
- cumulonimbus
- se adaugă norii cu dezvoltare mare pe verticală (altocumulus).
Precipitațiile nu cad uniform în cursul zilei și nici regional ca urmare a realizării diferite în timp și
spațiu a condițiilor genetice. Au fost separate câteva tipuri de regim de precipitații cu distribuție
zonală:
- tipul ecuatorial - de-o parte și de alta Ecuatorului (până la 5 °C latitudine) în zona de activitate a
calmelor; evaporația este foarte mare, au loc condensări la altitudine și ploi bogate în a doua parte a
zilei; precipitațiile sunt bogate în tot timpul anului.
- tipul tropical - la altitudini de 5-12°. Se suprapune peste zona subecuatorială. Există două
sezoane - unul ploios și altul secetos în funcție de încadrarea acestei regiuni în zona de acțiune a
calmelor (vara) și alizeelor (iama).
- tipul deșertic - dezvoltat la latitudini de. 12°-30°, de-o parte și de alta a tropicelor. Precipitațiile
simt foarte puține (sub 250 mm) și au o distribuție foarte neregulată.
- tipul oceanic temperat - dezvoltat al latitudinii medii deasupra oceanelor și în zonele
continentale vecine (pe fațadele vestice). Precipitațiile sunt mai bogate, cad în toate lunile dar în
cantitate mai mare iarna.
- tipul continental temperat - dezvoltat la latitudini medii deasupra continentelor. Are precipitații
mai reduse în comparație cu situația anterioară. Precipitațiile cad în orice lună dar valorile mai mari
sunt la finele primăverii și vara; toamna și iarna sunt secetoase.
- tipul mediteraneean - întâlnit în jurul M. Mediterane, California, Chile, Africa de sud. Se
caracterizează prin precipitații puține vara (domină circulația maselor tropicale uscate) și precipitații
bogate iama (circulația vestică).
- tipul musonic - întâlnit în îndia, Asia de SE cu circulație intensă vara dinspre ocean spre uscat
(dă ploi bogate) și o circulație dinspre uscat spre mare iama (uscăciune).
- tipul polar - la latitudini mari. Precipitațiile sunt puține și în majoritate sub formă de zăpadă.
Pe Glob se diferențiază o anumită repartiție a precipitațiilor medii anuale,
- zona ecuatorială - cu precipitații bogate (2.000-3.000 mm pe an). Cad la fel pe oceane și pe
continente (Amazonia, Zair, Arhipelagul Indoneziei, Filipine).
- valori foarte mari (în afara zonei ecuatoriale) se produc și în regiunile cu circulație musonică
(India, Indochina, sudul Himalayei. Aici se înregistrează maxime de 10.000 mm (Ex. Assam peste
12.000 mm/an).
- valori foarte mari - se produc la latitudini temperate dar unde sezonier circulația este tot dinspre
ocean (Ex. ins. Hawai, vestul SUA la 45°-60 o, America de Sud la latitudini de 40°-50°; de ex. în
Hawai cantitatea este de 12.000 mm/an.
- cantități foarte mici de precipitații sunt în zonele continentale unde bat alizeele. Aici media
anuală este sub 500 mm și chiar sub 300 mm. Precipitațiile cad neregulat. Predomină timpul senin iar
umiditatea este redusă. Este caracteristic deșerturilor Sahara, Arabia, Iran, Kalahari, Atacama,
Australia central-vestică. În Atacama s-a înregistrat cea mai mică valoare de precipitații 1,8 mm în 10
ani (polul aridității).
- cantități foarte mici de precipitații există și la latitudini temperate în interiorul continentelor, în
zone bine încadrate de lanțuri muntoase. Aici nu ajung decât foarte rar masele de aer umede dinspre
oceane (ex. Asia Centrală, marele Bazin în SUA).
- cantități mici de precipitații se produc în regiunile polare datorită evaporației mici, punctului de
saturație scăzut, circulației polare. Cad în medie 300 mm/an preponderent sub formă de zăpadă.
- În regiunile temperate - precipitațiile cad între 500 și 1.000 mm/an. Valori mai ridicate sunt pe
oceane și în regiunile continentale limitrofe (1.000 mm). Ele scad spre interiorul continentelor (800
mm, 700 mm, 500 mm și chiar sub 500 mm).
Astfel de regimuri și o astfel de repartiție a precipitațiilor au drept consecințe:
- favorizarea anumitor culturi de specii de plante în zonele tropicale.
- căderi de apă torențiale care duc la eroziuni și inundații în zonele temperate și mediteraneene;
- lipsa precipitațiilor în deșertări nu permite nici culturi nici dezvoltarea unei vegetații bogate; aici
vegetația are adaptări.
- preocupări pentru producerea, uor precipitații artificiale.
-
VREMEA ȘI PREVEDEREA EI

Vremea sau timpul repezintă starea (caracteristica) fizică a amosferei într-un loc (regiune) și ia un
moment dat. Este indicată de mărimile (valorile) pe care le au elementele meteorologice (presiunea
atmoserică, temperatură, umiditatea aerului, nebulozitatea, precipitații, vântul etc.) și de modul de
manifestare al fenomenelor meteorologice (brumă, chiciură, polei, viscol, grindină, secetă, uscăciune,
rouă etc.).
Fiind depedentă de caracteristicile maselor de aer, care cunosc o dinamică continuă, vremea se
modifică permanent de la intervale scurte de timp (câteva ore) la mai multe zile, (dimineața este senin
și cald, după amiază se întețește vântul, cerul se acoperă cu nori, se produc precipitații, temperatura
scade, în timpul nopții și a doua zi cerul se înseninează dar temperaturile sunt cu câteva grade mai
mici decât în ziua precedentă; a avut loc schimbarea unei mase de aer calde cu anumite proprietăți cu
alta rece cu alte caracteristici).
Masele de aer sunt volume din atmosfera inferioară (suprafețe de la 500 la 5000 km 2, înălțimi de la
1 km până la partea superioară a troposferei) care se caracterizează printr-un anumit specific al
principalelor elemente meteorologice (o relativă omogenitate și uniformitate a valorilor manifestată
spațial și temporal), realizat prin contactul cu suprafața terestră (uscat, apă) cu care are loc un schimb
permanent de substanță și energie. Deci, pe suprafața Pământului există în orice moment un număr
mare de mase de aer cu caracteristici diferite care vor imprima tot atâtea stări de vreme. Ele se pot
diferenția după diferite criterii:
- termic (mase de aer cald la ecuator, tropice și mase de aer rece în regiunile polare, subpolare);
- dinamic (mase stabile care staționează deasupra unei regiuni un interval de timp mai lung și
mase instabile a căror prezență într-o regiune este scurtă);
- geografic (indică locul de unde au provenit - mase arctice, polare, tropicale etc. în raport cu
zonele climatice sau oceanice, continentale în raport cu mediul terestru deasupra cărora s-au format).
Este criteriul cel mai des folosit întrucât exprimă cel mai bine specificul stărilor de vreme pe care le
dă. Existența mai multor tipuri de mase de aer cu caracteristici fizice diferite determină desfășurarea
unor suprafețe de contact între acestea, (zone de separație), iar mișcarea continuă a maselor de aer
(impusă de diferența de presiune) face ca aceste suprafețe să capete caracter dinamic. Ele se numesc
fronturi atmosferice. Trecerea lor se exprimă prin vânt puternic, nori, precipitații și modificarea rapidă
a temperaturii, umezelii etc. În interval de câteva ore noua masă de aer care este mai activă o
înlocuiește pe cea veche (relativ staționară) și ca urmare se va produce o modificare radicală a stării
de vreme.
Se disting mai multe tipuri de fronturi de aer, cel mai adesea fiind folosit criteriul direcției de
deplasare a masei active care are anumite caracteristici de natură termică. Intre acestea două tipuri
sunt mai importante. Frontul rece este suprafața de contact dintre o masă de aer rece care este activă și
pătrunde sub cea caldă (staționară) pe care o dislocuiește. Se dezvoltă mai întâi nori Cirrus apoi
Cumulonimbus ce dau precipitații, iar temperaturile scad repede. Frontul cald apare la contactul dintre
o masă de aer rece staționară și una caldă activă. Aceasta din urmă va urca peste cea rece rezultând
nori Cirrus, apoi Nimbus din care cad precipitații. Prin împingerea și înlocuirea masei reci
temperaturile vor crește.
Modificările stărilor de vreme sunt analizate de către meteorologi prin urmărirea dinamicei și a
caracteristicilor fizice ale maselor de aer care se deplasează deasupra unor teritorii largi (ex. pentru
țara noastră cele din Europa). Pe baza datelor înregistrate la stațiile meteorologice din 6 în 6 ore se
întocmesc hărți sinoptice (hărți meteorologice speciale) ce servesc la caracterizarea stării de vreme
într-un loc și la un moment dat. Pe ele sunt reprezentate valori ale unor elemente meteorologice. In
primul rând este prezentată (la ora la care se fac înregistrările) starea presiunii atmosferice pe un
teritoriu redată prin izovare cu valorile notate (linii de egală presiune). Ele alcătuiesc „câmpul baric”
în cadrul căruia se separă areale cu presiune maximă (anticiclonale, notate pe hartă cu litera M) și
areale cu presiune minimă (ciclonale, notate pe hartă cu D). La contactul dintre masele de aer se trec
fronturile de aer (linie albastră cu triunghiuri pentru cele reci și linie roșie cu semicercuri mici pentru
cele calde). Pe hartă mai apar direcțiile de deplasare ale maselor de aer, sectoarele care cad precipitații
și tipurile acestora.
Pentru realizarea hărților sinoptice de pe un teritoriu extins se folosesc atât datele înregistrate la
stațiile din fiecare țară cât și cele obținute prin sateliți. întocmind hărți din șase în șase ore se poate
deduce, prin compararea elementelor ce apar pe ele, direcțiile de evoluție ale vremii pe un teritoriu
larg, adică se poate ajunge la prognozări ale evoluției stării acesteia.
Prognozele se fac pentru intervale variate (12, 24, 36 ore și pe mai multe zile). Prognoza pentru
perioade mai mari de timp are în vedere și periodicitatea (ciclicitatea) manifestării unor fenomene
informație dedusă din volumul de date existente în arhiva instituțiilor meteorologice. In prezent, în
prognoză, un loc aparte îl au datele furnizate de instalațiile speciale din sateliți.
Activitățile de prognozare sunt absolut necesare pentru diferitele activități economice (din
agricultură, transporturi aeriene, navale, rutiere, construcții etc.) și sociale.
 ZONELE ȘI TIPURILE DE CLIMĂ
ALE PĂMÂNTULUI

- Clima este situația medie a elementelor meteorologice (temperaturi, precipitații, vânturi,

umiditate, nebulozitate etc.) calculată pe un interval mare de timp și raportată la o suprafață întinsă;
- Ea este rezultatul interacțiunii a trei categorii de factori:
- radiația solară a cărei distribuție determină desfășurarea zonală în manifestarea elementelor
meteorologice; variația valorilor ei este impusă de forma Pământului, mișcarea de revoluție, mișcarea
de rotație și de înclinarea axei terestre; se reflectă în regimul de manifestare al principalelor elemente
meteorologice (în primul rând temperatura);
- factorii dinamici care se exprimă prin deplasarea maselor de aer ce au proprietăți diferite în
tendința realizării unei uniformizări a valorilor elementelor meteorologice mai ales sub raport termic),
între marile regiuni naturale.
- factorii fizico-geografici care impun diversificări regionale si locale ale valorilor
elementelor meteorologice.
Repartiția radiației solare a determinat separarea a cinci zone termice (de căldură) (una caldă,
două temperate, două reci) cu desfășurare latitudinală și ale căror limite în sens matematic sunt fixate
pe tropice și cercurile polare.
Situația ar corespunde acestor limite dacă axa Pământului ar fi perpendiculară pe planul orbitei
terestre. Datorită înclinării acesteia și mișcării de revoluție limitele dintre aceste zone variază.
Se adaugă influența celorlalți factori genetici și îndeosebi dinamica maselor de aer, repartiția
oceanelor și uscatului, desfășurarea lanțurilor montane.
Ca urmare, limitele celor cinci zone de căldură nu coincid cu cele strict matematice. Astfel: zona
caldă, încadrată de izotermenele medii de iarnă de 18° (ianuarie în emisfera nordică și iulie cea
sudică) se desfășoară în cea mai mare măsură la latitudini superioare celor două tropice.
Zonele reci, marcate de izoterma medie de vară de 10° (iulie în emisfera nordică și ianuarie în cea
sudică) includ în cea mai mare parte areale aflate la latitudini mai mici de acelea ale cercurilor polare
(excepție nordul continentului european).
Între acestea se află zonele temperate care au astfel o dezvoltare ceva mai limitată în raport cu
desfășurarea în sens strict matematic.
Îmbinarea acțiunii factorilor genetici duce la deosebirea în cadrul celor cinci zone climatice a mai
multor tipuri de climă fiecare cu anumite caracteristici termice, de precipitații, vânturi, umezeală etc.
1. Clima ecuatorială
Se include în zona termică caldă și se desfășoară 5° latitudine N și S de Ecuator. Este tipică în
Amazonia, bazinul fluviilor Zair, Guineea, Arhipeleagul indonezian, Filipine etc.
Bilanțul radiativ este pozitiv și mare ca urmare a faptului că unghiul de incidență a razelor solare
este mare (razele sunt perpendiculare sau foarte aproape de 90°). Radiația solară totală este de 160-
180 kcal/cm2/ an.
Este una din zonele de convergență dinamică, cu presiuni scăzute și cu o ascendență continuă a
aerului (zona calmelor ecuatoriale).
Temperaturile sunt ridicate (20°-30° frecvent 25°-27°) cu variații mici de la o lună la alta (l°-2°)
dar mai accentuate în timpul zilei.
Precipitațiile cad tot anul. In medie depășesc 2000 mm, dar sunt regiuni în care această valoare este
depășită (3000-4000 m). Situațiile sunt legate de evaporația foarte puternică datorată temperaturilor
ridicate.
2. Clima subecuatorială
Se include în zona caldă desfâșurându-se de o parte și de alta climei ecuatoriale la latitudini, în
medie, dc 5°-12° în fiecare emisferă.
Se includ - America Centrală, Podișul Matto Grosso din Brazilia, două fâșii în Africa, nordul
Australiei.
Specificul climatului este legat de pendularea sezonieră în acest spațiu (câte 6 luni) a maselor de
aer uscate tropicale aduse de alizee și a calmelor ecuatoriale. Acest lucru e determinat de deplasarea
perioadică în cele două emisfere zonei de convergență ecuatorială la cele două solstiții.
Specificul dinamic determină două zone calde distincte însă sub raportul cantităților de precipitații
căzute. Există un sezon cald și umed (vara când se prelungesc calmele ecuatoriale) și cald și secetos
(iarna când se extind alizeele).
Bilanțul radiativ este pozitiv și ridicat ca urmare a unghiului de incidență a razelor solare apropiate
de 90°. Radiația solară totală este de 160-180 kcal/cm 2/an.
Temperaturile sunt ridicate menținându-se la 20-28° cu diferențe mici de la o lună la alta dar mai
mari în timpul zilei și chiar între sezoane (4-5°).
Precipitațiile în medie sunt peste 1000 mm/an; în unele situații ajung chiar la 2000 mm/an; sunt
concentrate în sezonul de vară când se extind calmele ecuatoriale.
3. Clima musonică
Se desfășoară în zona caldă. Se află în sud-estui Asiei (în India, Indochina și sud-estul Chinei) la
latitudini tropicale.
Specificul climatului este impus de o circulație sezonieră a maselor de aer (circulație musonică).
Vara, încălzirea puternică a uscatului impune un centru cu presiune redusă pe când deasupra
Oceanului Indian se dezvoltă un maxim de presiune. In aceste condiții circulația maselor de aer va fi
dinspre ocean spre uscat. Masele oceanice sunt bogate în umiditate. Acestea vor da precipitații bogate
care pot ajunge la peste 12.000 mm/an. De altfel aici se înregistrează peste 12.000 mm în regiunea
Assam. In timpul iernii circulația este inversă, dinspre uscat (mai rece) unde se dezvoltă un maxim de
presiune spre ocean. Sunt mase de aer continentale mai reci și uscate. Deci aici predomină un regim
de cădere al precipitațiilor specific (musonic) în care acestea cad preponderent vara și extrem de
puține iarna.
Bilanțul radiativ este pozitiv, radiația totală fiind de 140-160 kcal/cm 2/an.
Temperaturile anuale sunt ridicate, în ianuarie sunt înjur de 20°, iar în iulie peste 25°. Ca urmare,
diferențele de temperatură sunt de 5°-7°.
4. Clima tropical uscată
- Are o largă desfășurare de o parte și de alta tropicelor. Latitudinal se află între 12° și 30° dar
regional se extinde și până la 40°.
Suprafețe mari ocupă în Africa (Sahara, Calahari), Asia (Peninsula Arabia, Iran, Pakistan),
Australia (centrul și vestul continentului), America de Nord (Podișul Mexican), America de Sud
(Atacama).
- Se suprapune peste ariile cu presiune mare ce generează o activitate intensă a alizeelor; sunt
mase de aer cald, uscat ce bat dinspre tropice către ecuator. Pendularea zonelor de divergență tropicale
face ca vara acțiunea alizeelor să se extindă până la 40° latitudine.
Radiația solară totală anuală este foarte mare, aici înregîstrându-se valorile maxime pe Glob (peste
180 kcal/cm2; în Sahara chiar pentru 200 kcal/cm2). Ele sunt determinate de nebulozitatea redusă.
Temperaturile medii lunare se situează în ianuarie între 15° și 20° în emisfera nordică și 25°-30° în
cea sudică, în iulie depășesc 30° în emisfera nordică și sunt de 15°-20°, în cea sudică. Specific este
diferența mare sub raport termic între valorile înregistrate ziua (45°-50“) și cele din timpul nopții (în
jur de 0°) ceea ce formează dezagregările.
Precipitațiile sunt foarte reduse; media multianuală este de sub 250 mm; au o distribuție extrem de
neuniformă în timp și spațiu. Cele mai reduse valori ale precipitațiilor s-au înregistrat în Atacama (1,8
mm în 10 ani); acest loc este considerat ca pol al aridității.
In aceste regiuni bat vânturi locale de tipul simunului în Sahara și hamsinului în Arabia ce
provoacă furtuni de nisip.
5. Clima mediteraneană (subtropicală)
Se înscrie în zona de clima temperată, ocupând areale mai însemnate în jurul Mării Mediterane,
sud-estul Americii de Nord, estul Chinei, estul Australiei, sudul Braziliei, Uruguay; deci areale în
jurul latitudinilor de 40°.
Radiația solară totală este de 120-140 kcal/cm 2/an, dar cu o repartiție diferită pe sezoane.
Există diferențe termice de 15° între anotimpurile extreme. În sezonul rece (ianuarie în emisfera
nordică și iulie în cea sudică) temperaturile lunare oscilează între 5° și 10° iar în cel cald în jur de 20-
25°.
Precipitațiile medii anuale sunt de 500-1000 mm dar cunosc o repartizare neuniformă în timp.
Iarna când domină circulația ciclonală a vânturilor de vest cade cea mai mare parte din cantitatea
anuală; verile sunt secetoase (este sezonul când alizeele se deplasează la latitudini mai mari).
 Deci acest tip se află în vecinătatea ariei de divergență tropicală cu curenți de tipul alizeelor și
vânturilor de vest.
6. Clima temperat oceanică.
Se desfășoară în zona temperată mai ales în emisfera nordică unde uscatul are o desfășurare mare.
Se află în vestul Europei, în vestul Americii de Nord apoi în vestul Americii de Sud la latitudini de
40-60°. Clima temperată este puternic influențată de circulația maselor de aer vestice (vânturile de
vest). Aceasta face ca aproape permanent mase de aer oceanice umede să invadeze uscatul impupând
o cantitate mai mare de precipității.
Radiația solară totală este în jur de 100 kcal/cm 2/an crescând la latitudini mai mici și scăzând la
latitudinile mari. Bilanțul radiativ este negativ iama și pozitiv în cea mai mare parte a anului.
Temperaturile medii anuale sunt de 10°-15°.
Între temperaturile medii ale lunilor extreme există o diferență de cca 10°-12° (iama 0°-5° și vara
15-20°).
Aici cad într-un an peste 1000 mm precipitații predominant în anotimpul rece.
7. Clima temperat continentală
Cuprinde mari întinderi continentale la latitudini de 40-60° (mai ales în emisfera nordică). Se
desfășoară în estul Europei, centrul și estul Asiei, SUA și sudul Canadei, pampasul Argentinei etc.
Radiația solară totală este în jur de 100 kcal/cm/an, dar cu valori mult mai ridicate în centrul
continentelor (120-140 kcal/cm2). Bilanțul radiativ este negativ iarna și pozitiv în cea mai mare parte a
anului.
Temperaturile medii anuale sunt mici (5-10°) dar se impun diferențele mari între sezoane și mai
ales între lunile extreme (amplitudini de 20-25° și mai mari în zonele deșertice)
În anotimpul rece (ianuarie în emisfera nordică și iulie în cea sudică) temperatura medie este de 0°,
-5° iar în anotimpul cald de 15-20° (peste 25° în deșert).
Centrul continentelor iama, ca urmare a răcirilor foarte mari constituie arealele unor maxime de
presiune (anticiclonul siberian, anticiclonul canadian). Vara situația este inversă aici datorită
temperaturilor mari rezultă întinse arii depresionare. Pe ansamblu domină circulația sub forma
vânturilor de vest. Dar, datorită întinderii mari a continentelor, masele de aer oceanice își pierd treptat
umiditatea ajungând uscate în centrul continentelor.
Deschiderea largă spre nord favorizează și o a doua circulație aceea a maselor de aer polar (reci și
sărace în precipitații).
In aceste condiții cantitățiile medii anuale de precipitații variază între 500 și 800 mm la marginile
continentelor și sub 300 mm în centrul acestora. Ele cad mai des primăvara și la începutul verii.
Aceasta a impus și diferențierea a două subtipuri climatice, unul mai umed la periferie (500-800
mm) și unul temperat uscat, excesiv care corespunde sectoarelor centrale ale continentelor unde se
află deșerturi, semideșerturi.
8. Clima subpolară
Se încadrează în zona rece, desfașurându-se mai ales în emisfera nordică la latitudini de 50°-70°.
Ocupă suprafețele întinse în nordul Canadei, nord-estul Europei și mai ales în nordul Asiei. Se
suprapune în mare măsură peste ariile de convergență polare. Aici circulația maselor de aer este
dominată de frecvența celor polare, reci și cu precipitații puține. În timpul iernii atât în Asia cât și în
nordul Americii de Nord se impun centrii de maximă presiune care determină o circulație dinspre
aceștia spre marginile continentale.
Radiația solară totală oscilează în jur de 80 kcal/cm 2/an. fiind mai mare spre sud și mai redusă la
latitudini mai mari decât cercurile polare.
Bilanțul radiativ într-o mare parte a anului este negativ.
Temperaturile medii anuale sunt înjur de 0° dar există diferențe mari între mediile lunilor extreme
ca și între maximele și minimele absolute.
În timpul iernii aici se desfășoară izoterme negative de la -5 0 la -20° (chiar -40’ în lakuția). Vara
temperaturile medii sunt între 5° și 15°. Amplitudinea anuală variază înre 20° și 35°. Ca urmare a
frecvenței maselor de aer reci polare și a stagnării lor se ajunge la scăderi de temperatură foarte mari
(sub -70° în regiunea Verhoiansk-Oimekcon).
Precipitațiile sunt puține (300-400 mm pe an) majoritatea cad sub formă de zăpadă.
 9. Clima polară.
Face parte din zona de climă rece, desfășurându-se la latitudini mari (dincolo de cercurile polare)
în nordul Asiei, nordul Canadei, în Groenlanda și Antarctida.
Corespunde ariilor de maximă presiune polare care impun deplasări spre latitudini mai mici a
aerului rece și sărac în precipitații. În timpul anului se separă două sezoane distincte ce coincid cu
ziua polară și noaptea polară.
Radiația solară totală este mică (sub 80 kcal/cm 2/an), iar bilanțul radiativ este negativ. Ca urmare
temperaturile vor fi scăzute și în majoritate negative. In sezonul rece aici se desfășoară izotermele
de la -20° la -40°; iar în sezonul cald cele între 0° și -5°.
In aceste condiții precipitațiile (sub 300 mm/an) cad sub formă de zăpadă care nu se topește. Ca
urmare aici există gheață și zăpadă permanente. In Oceanul Arctic se desfășoară o masă de gheață
groasă (banchiză)
Bat vânturile polare reci cu viteze mari ce provoacă viscole.
10. Clima regiunilor muntoase
Pe Glob există numeroase lanțuri muntoase cu înălțimi diferite (de la 1000 m la peste 8000 m) și
extensiune deosebită. Între cele mai mari sunt: Cerdilierii și Anzii din Vestul Americilor desfăsurați
pe cca 15000 km, Himalaya cu o lungime de 2500 km, Alpii cu 1200 km, Carpații cu 1300 km,
Urali cu 2600 km etc.
Unele lanțuri montane au o desfășurare pe mai multe zeci de grade de latitudine dezvoltându-se
în arealul mai multor zone climatice. Alte lanțuri se află la marginile continentelor constituind
bariere în calea maselor de aer venite de pe oceane (ex. Cordilierii, Himalaia) iar altele sunt în
centrul continentelor (Urali, Tian Shan etc.) unde masele de aer ajung cu calități modificate.
De aici rezultă o diversitate de aspecte pe care le au sub raport climatic.
Clima acestor regiuni va fi impusă de următorii factori:
- poziția în raport cu zonele climatice
- altitudinea care modifică atât valorile presiunii, temperaturii (0,6° la 100 m) cât și pe cele ale
umidității și precipitațiilor;
- poziția în raport cu direcția maselor de aer. Astfel pe versanții expuși acțiunii maselor de aer se
înregistrează cantități mari de precipitații pe când pe versanții opuși se dezvoltă fenomene de
descendență materializate și într-o cantitate mică de precipitații (foehn).
- Ca urmare, în lanțurile montane înalte se impune o etajare a elementelor climatice. Se separă
etaje climatice care reproduc într-o anumită măsură specificul climatic al zonelor climatice
desfășurate la latitudini mai mari ; decât cele la care se află lanțul montan. Astfel, la bază, până la o
anumită înălțime, caracteristicile vor fi similare cu cele ale zonei climatice în care se află muntele.
Mai sus se succed etaje ce-și găsesc corespondent în zone climatice aflate la latitudini mai mari.
Astfel în munții înalți din zona ecuatorială (Kenya) la bază există condiții similare climei
ecuatoriale. Urmează etaje care se vor caracteriza prin scăderea treptată a temperaturii (la 5000 m
ele sunt foarte scăzute și permit menținerea ghețarilor).
In aceeași măsură scad și cantitățile de precipitații.
In munții din regiunea temperată se pleacă, la bază, de la condiții temperate, și se ajunge la cea
3000 m la un etaj alpin glaciar.
 ZONELE BIOGEOGRAFICE

Zonele biogeografice reprezintă suprafețe mari de uscat în cuprinsul cărora sunt asociații vegetale
naturale cu o anumită alcătuire floristică dependentă de relațiile cu factorii naturali. în cadrul lor sunt
și asociații de animale caracteristice.
Zonele se diferențiază de la Ecuator la poli, ca o reflectare a modificării în acest sens a condițiilor
de mediu.
1. Zona pădurilor ecuatoriale
Se desfășoară în zona caldă în vecinătatea Ecuatorului dar este mai extinsă decât zona climatică
ecuatorială. Include și areale de la latitudini mai mari de 5° unde e la fel de cald dar unde și
precipitațiile sunt bogate. Se includ: în America de Sud - Amazonia, Guyanele, litoralul din estul
Braziliei până la tropic; în Africa - bazinul Zair, zona din vecinătatea Golfului Guineea; în Asia -
Arhipeleagul Indonezian, Arhipelagul Filipine; Australia de NE.
Condițiile climatice se caracterizează prin:
- radiație solară totală de 160-180 kcal/cm 2/an;
- temperaturi ridicate (frecvent 25°-27°) cu variații mici de la lună la lună dar mari între noapte și
zi;
- precipitații bogate care cad în toate lunile anului; depășesc 2.000 mm (în unele regiuni ajung la
4.000 mm și chiar mai mult);
- evaporație intensă; ascendență continuă a aerului (calmele ecuatoriale);
Vegetația este reprezentată de pădurea ecuatorială. Caracteristicile acesteia sunt:
- abundență floristică (circa 40.000 în Amazonia, 20.000 în Arhipelagul Malayezian; cele mai
numeroase și diversificate specii de arbori-peste 3.000). Între componentele principale se numără:
-palmierii (peste 1500 specii - palmierul de ulei, palmierul de cocos, arborele de cafea, cacao,
mahon, acaju);
- eprfite (orhidee) care pentru dezvoltare au nevoie de un suport vegetal;
- liane (lungime de 200 m);
- plante parazite, semiparazite;
- ierburi numeroase.
- stratificarea vegetației în mai multe nivele
- la 40-50 m stratul arborescent format din coronamentul arborilor înalți;
- la 10-20 m stratul de arbori cu înălțime mijlocie;
- la bază stratul erbaceu.
Mangrove (Avicennia, Rhizophora, Sonneratia) - reprezintă o vegetație specifică pe țărmurile unde
se manifestă maree, ca urmare prezintă adaptări la variațiile nivelului apei oceanice determinate de
flux și reflux.
Animalele pădurii ecuatorile sunt numeroase. între acestea se impun:
-maimuțe - urangutan și gibon în Asia de SE; gorila și cimpanzeul în Africa;
- reptile și păsări.
2. Zona pădurilor musonice
Se desfășoară în zona caldă, lâ latitudini mai mari (tropicale) unde precipitațiile bogate sunt legate
de manifestarea musohilor, Se includ în estul și nord-estul Indiei, Peninsula Indochina.
Condițiile climatice sunt legate de două sezoane distincte:
veri calde și umede când se manifestă musonul dinspre ocean; precipitațiile ajung la peste 12.000
mm/an (ex. Assam);
- ierni uscate când musonul bate dinspre uscat spre ocean.
Radiația totală este de 140-160 kcal/cm2/an.
Temperaturile anuale sunt ridicate (20° în ianuarie și 25° în iulie) cu - diferențe sezoniere și diurne
mai mari.
Vegetația este asemănătoare cu cea din pădurile ecuatoriale remarcându-se prin abundență și
varietate. Spre deosebire de pădurea ecuatorială aici arborii își pierd, frunzele în sezonul secetos. Între
arborii de aici, renumiți sunt tekul și santalul.
Animalele sunt comune cu cele din regiunea de savană.
 3. Zona subecuatorială
Se desfășoară în zona caldă frecvent între 5° și 15° latitudine; ea depășește, zona climatică
similară.
Se includ: mari suprafețe în Africa la nord și sud de Ecuator (până la peste 15° latitudine), în
America de Sud în Podișul brazilian, nordul Columbiei; coasta vestică a Mexicului, nordul și estul
Australiei. .
Caracteristicile climatice sunt dependente de pendularea sezonieră (câte 6 luni) a maselor de aer
uscate tropicale aduse de alizee și a calmelor ecuatoriale ca urmare a deplasării periodice a zonei de
convergență ecuatorială.
Ca urmare există două sezoane calde dar diferite ca umiditate (vară umedă și iarna uscată).
Radiați totală este de 160-180 kcal/cm 2/an. Temperaturile sunt de 20°- 28° cu diferențe mici de la o
lună la alta dar mai mari între sezoane (4°-5°).
Precipitațiile anuale sunt în jur de 1.000 mm, uneori însă ajung la peste 2.000 mm.
Specificul vegetației este legat de două mari grupări de asociații individualizate ca urmare a unor
condiții de mediu deosebite.
- Savana este formată din:
- ierburi înalte ce acoperă solul în sezonul umed; predomină gramineele adaptate la secetă în
sezonul.uscat (xerofite);
- arbori și arbuști izolați sau grupați (savane cu arbori), între acestea sunt: baobabul, palmieri de
savană, accacia.
Ea se numește llanos în bazinul Orinoco și campos în Brazilia.
- Pădurile galeri sunt păduri cu specii ecuatoriale care se desfășoară
în lungul fluviilor. . .
, Animalele din savană sunt numeroase. Se disting:
- erbivore (antilopă, girafa, elefanți, zebră în Africa, canguri în Australia). în vecinătatea fluviilor
sunt hipopotami și rinoceri;
- carnivore mari - leu, tigru, panteră;
-păsări mari alergătoare - struț (Africa), nandu (America de Sud), emu (Australia).
4. Zona pustiurilor și semipustiurilor
Are o dezvoltare largă de o parte și de alta tropicelor închide - Podișul Mexican, Sahara, Arabia,
vestul Iranului, Pachistan, Australia Centrală, Atacaina în America de Sud, Calahari în Africa de Sud.
Caracteristicile climatice sunt legate de suprapunerea zonei peste ariile cu activitate intensă a
alizeelor. Aici radiația solară este mare (mai mare de 180 kcal/cm 2/an; în Sahara peste 200
kcal/cm2/an).
Temperaturile medii lunare variază. Astfel în ianuarie sunt 15-20° în emisfera nordică și 25-30° în
emisfera sudică. În iulie valorile depășesc 30° în emisfera nordică și 15°-20° în cea sudică. Se produc
diferențe termice mari între zi (45°-50°) și noapte (cca. 0°).
Aici precipitațiile sunt foarte puține - sub 250 mm cu o distribuție extrem de neuniformă în timpul
anului. Este zona în care se manifestă alizeele. Se remarcă și vânturile fierbinți (simunul în Sahara,
hamsinul în Arabia).
Ca urmare a acestor condiții vegetația este săracă, adaptată la uscăciune, și discontinuă (pe mari
suprafețe lipsește). Între principalele elemente sunt specii de arbuști, tufișuri, ierburi xerofite. La
extremitățile deșertului (în semipustiu) și în oaze se dezvoltă palmieri și ierburi bogate.
Animalele sunt puține ca specii și numeric. Între ele sunt: reptile, păsări, insecte iar în Sahara
cămila dromader.
5. Zona subtropicală umedă
Se desfășoară la latitudini de 23°-30° în mai multe regiuni - China de SE, sudul Japoniei, Australia
de SE și Tasmania, Florida în America de Nord, Uruguay (America de Sud).
Climatic acestea se includ în zona caldă. Se remarcă temperaturi ridicate în tot timpul anului,
radiație totală de 140-160 kcal/cm 2/an, precipitații bogate în tot cursul anului ca urmare a frecvenței
maselor de aer dinspre oceane.
Vegetația este bogată și persistentă în tot timpul anului. între componente se remarcă: Sequoia (în
California atinge 50 m înălțime), fagul australian și eucalipții (Australia, Tasmania), magnolia,
arborele de camfor (China).
6. Zona mediteraneană
Se desfășoară la latitudini medii. Predomină în jurul Mediteranei europene, apoi în vestul SUA,
Australia de SV.
Condițiile climatice se caracterizează priit:
- radiație totală de 120-140 kcal/cm/an dar cu repartiție diferită pe sezoane; !
- diferențe termice mari între sezoane (în cel rece temperaturi de 5°- 10° iar în cei cald 20°-25°);
- precipitații între 500 și 1.000 mm repartizate neuniform (în sezonul de iarnă cade cea mai mare
cantitate; veri secetoase).
Vegetația este formată din:
- arbori veșnic verzi (stejarul verde, măslin, stejar de plută);
- arbori cu frunze căzătoare (stejar pufos);
- tufișuri (gariga, maquis).
Între animale importante sunt: vipera cu corn, scorpionul, broasca țestoasă, magotul, șacalul.
7. Zona pădurilor temperate
Se desfășoară în zona climatică temperat oceanică având o mare dezvoltare în emisfera nordică.
Cuprinde vestul și centrul Europei (pătrunde ca o fâșie până în bazinul Volgăi la latitudinea de 50°),
are dezvoltare mare în centrul și estul SUA și sudul Canadei, centrul Argentinei.
Condițiile climatice sunt legate de frecvența maselor de aer oceanice care favorizează căderea unei
cantități mai mari de precipitații. Radiația totală este înjur de 100 kcal/cm 2/an. Temperaturile medii
anuale sunt între 10° și 15° dar cu diferențe mari între lunile extreme (0°-5° iarna și 15°-20° vara).
Cad peste 1.000 mm precipitații, precumpănitor în sezonul rece.
Vegetația este bogată dar adaptată la temperaturile coborâte din timpul iernii (căderea frunzelor).
Componența pădurilor diferă latitudinal și pe continente. Astfel în Europa, pe măsura scăderii
cantităților de precipitații și creșterii diferențelor termice, se trece de la păduri de fag (vest) la păduri
de carpen și stejar (în est). În America de Nord (în centru și Appalachi sunt păduri de stejar alb și
stejar negru, spre sud în câmpia Mississippi sunt păduri de frasini și pini, iar la nord (Marile Lacuri,
golful Sf. Laurențiu) predomină mesteacănul, carpenul și frasinul.
Animalele pădurilor de foioase sumt numeroase și variate. între acestea însemnate sunt: pisica
sălbatecă, jderul, veverița, cerbul, căprioara, mistrețul, lupul, vulpea, ursul brun.
8. Zona stepelor și pustiurilor reci
Se desfășoară în interiorul continentelor la latitudini medii în regiuni în care masele de aer umede
dinspre ocean ajung greu. Se află în partrea central-vestică a Americii de Nord și Eurasia (din nordul
Mării Negre și până la vest de lacul Baikal), sudul Argentinei.
Condițiile climatice se remarcă prin radiația solară totală în jur de 100 kcal/cm 2/an dar cu valori
mai mari în zona pustiurilor din Asia Centrală (120-140 kcal/cm 2/an).
Temperaturile medii anuale sunt mici (5°-10°) dar se impun diferențe mari între sezoane și mai
ales între lunile extreme. În anotimpul rece temperaturile medii sunt între 0° și 5° iar în anotimpul
cald între 15° și 20° (peste 25° în deșert).
Cantitățile medii anuale de precipitații variază între 500 și 600 mm la exterior și sub 300 mm în
centrul zonei. Aceasta s-a reflectat în dezvoltare vegetației de stepă și silvostepă la exterior și
semipustiu și pustiu în interior.
În stepă domină ierburile, îndeosebi gramineele xerofite (în stepa americană numită preerie
ierburile au înălțimi mai mari).
În Eurasia trecerea la vegetația de pădure se face printr-o zonă de tranziție numită silvostepă cu
ierburi, arbuști și pâlcuri de arbori.
În semipustiurile american (Arizona, Marele Bazin) se întâlnesc cactuși, pelin, tufișuri xerofile. În
semipustiurile și pustiurile asiatice se află pelinul, saxaul alb, tufișuri, ierburi xerofite.
Animalele din preeria americană sunt: antilopa, lupul de preerie, viezurele american, bizonul.
În stepele eurasiatice există calul sălbatic, gazela, antilopa saiga, păsări (presură, prepeliță, dropii,
potârnichia).
9. Zona pădurilor de conifere (taiga)
Ocupă spații imense în continentele nordice la latitudini de 45°-70°. Se desfășoară în cea mai mare
parte în Canara și Alaska apoi în Eurasia (din Norvegia și până la Marea Ohotsk).
Circulația maselor de aer este frecvent polară. Masele de aer sunt reci și cu umiditate variabilă.
Radiația totală este în jur de 80 kcal/cm z/an descrescând la latitudinile mari, dincolo de cercul
polar.
Bilanțul radiativ într-o mare parte din an este negativ.
Temperaturile medii anuale sunt în jur de 0° dar există diferențe mari între lunile extreme precum
și între maximele și minimele absolute. Iarna temperatura medie este de -5°- -20° (chiar -40° în
lakuția) iar vara temperaturile medii sunt de 5° și 15°.
Precipitațiile cad în jur de 300-400 mm, în majoritate sub formă de zăpadă.
Vegetația este reprezentată prin păduri de conifere. Este cea mai întinsă zonă forestieră a Terrei cu
deosebiri, pe continente, în alcătuire.
Astfel în pădurea canadiană există molid alb, pin, plop, mesteacăn, brad de balsam. În taigaua
eurasiatică predomină molidul (vest), bradul, zâmbrul, laricele (în centru și est). Trecerea spre nord la
tundră se face printr-o zonă de tranziție numită silvotundră.
Animalele sunt numeroase. în America sunt: cerbul canadian, ursul negru, lutra, vizonul, castorul,
bizamul iar în Eurasia - elanul, zibelina, renul, hermelina, ursul brun, vulpea.

10. Tundra
Se desfășoară de-o parte și de alta a cercului polar nordic (nordul Canadei, Alaska, estul
Groenlandei; din Novaia Zemlea până în Kamceatka).
Se suprapune cu zona climatului polar și parțial subpolar.
Caracteristicile climatice sunt legate de o circulație a maselor de aer polar reci cu precipitații
puține, o radiație solară totală sub 80 kcal/cm 2/an, un bilanț radiativ negativ cea mai mare parte din
an; temperaturi medii anuale sub 0°; mari diferențe între temperaturile medii lunare (-20°, -40° în
sezonul rece și 0°, -5° în cel cald; precipitații sub 300 mm, sub formă de zăpadă.
Vegetația este adaptată la frig și la o perioadă de vegetație scurtă (1- 2 luni).
Este reprezentată de arbuști cu frunze căzătoare (sălcii, mesteceni pitici), asociații ierboase,
mușchi, licheni etc.
Animalele sunt puține. Mai importante sunt: ursul polar, renul, boul moscat, păsări.
11. Vegetația ghețarilor continentali
Ghețari continentali sunt în Groenlanda (o suprafață de 7 ori mai mare ca a României), Antarctida
(14 milioane de km2, de 60 ori mai mare ca a României), Islanda (peste 1/6 din insulă). Ghețarii au
grosime mare (uneori depășesc 3.000 m). :
Climatul polar de aici se caracterizează prin temperaturi medii negative. Temperaturile pozitive
sunt vara (pe scurt timp). Precipitațiile sunt puține și sub formă de zăpadă.
Aici precumpănesc întinderile de gheață.
Vegetația este reprezentată de alge pe ghețari și chiar pe zăpadă. Există și pajiști de tundră,
mlaștini ierboase, mușchi, licheni și chiar mesteacăn pitic (la periferie).|
Animale se află la margini pătrunzând din zona de tundră.