Argumentarea și structura sa

Prin procesul argumentării se încearcă justificarea unei afirmații, adică aducerea de

probe în vedera susținerii acele afirmații. Argumentarea reprezintă, deci, procesul de justificare
logică a unei propoziții pe care vrem să o susținem.
Arhitectura structurală a argumentării:

1. Teza (concluzia) - care se susține sau se respinge;

2. Temeiurile (probele, argumentele, premisele) - care se aduc în favoarea sau defavoarea tezei.

Orice argumentare presupune:

1. Conținutul argumentării (teza și temeiurile);

2. Tehnicile de argumentare (organizarea proprie cu ajutorul raționamentelor);
3. Finalitatea argumentării (organizarea conținutului cu ajutorul tehnicilor de argumentare) -
presupune convingerea auditoriului sau interlocutorului cu privire la caracterul adevărat sau
fals al tezei).

Indicatorii argumentării

În funcție de rolul propozițiilor pe care le introduc în argumentare, indicatorii argumentării pot fi:

a) De premisă - atunci când introduc propozițiile temei („deoarece”, „pentru că”, „fiindcă”,
„datorită”, „presupunând că”, „având în vedere faptul că”);
b) De concluzie - atunci când introduc teza („rezultă”, „implică”, „prin urmare”, „deci”, „în
consecință”, „conchidem”)

Termenii
Termenii sunt elementele constitutive ale unei propoziții simple.
În plan lingvistic, termenii iau forma cuvintelor (componenta lingvistică).
În plan mental, termenilor le corespunde o noțiune, adică au un sens (componenta
cognitivă).
În planul realității, termenilor le corespunde un obiect (componenta ontologică).
Termenul este un cuvânt sau un ansamblu de cuvinte care exprimă o noțiune și care se
referă la unul sau mai multe obiecte reale sau ideale.
În alcătuirea unui termen întâlnim 2 elemente componente:

 Sfera/extensiunea
 Conținutul/intensiunea

Conținutul este format din proprietățile obiectelor pe care termenul le prezintă la nivelul
gândiri.
Sfera este alcătuită din totalitatea obiectelor care posedă acele proprietăți.
Între sferă și conținut există o strânsă legătură exprimată de legea variației inverse a
extensiunii în relație cu intensiunea. Conform acestei legi, cu cât conținutul unui termen este
mai mare, cu atât sfera aceluiași termen este mai mică și invers (conținutul și sfera sunt invers
proporționale).
 Clasificarea termenilor

a) După intensiune (conținut)

 Termeni absoluți și Termeni relativi

Un termen este absolut dacă exprimă proprietățile unor obiecte putând fi întâlnit în mod
independent de alți termeni.
Ex: om, număr, plantă, zăpadă etc.
Un termen este relativ dacă redă relații între două sau mai multe obiecte.
Ex: sinonimul, tată-fiu, soț-soție, bine-rău, normal-anormal, dependent-independent, etc.

 Termeni abstracți și Termeni concreți

Un termen este abstract numai dacă el desemnează însușiri, proprietăți sau relații de sine
stătătoare, independente de obiectele cărora le revin aceste însușiri.
Ex: frumusețe, roșeață, răutate, claritate etc.
Un termen este concret numai dacă el desemnează însușiri, obiecte, proprietăți caracteristice
acestora, relații între obiecte.
Ex: om, generos, frumos etc.

 Termeni pozitivi și Termeni negativi

Un termen este pozitiv dacă redă prezența unei însușiri la un obiect.

Ex: monedă, președinte, prieten, moral etc.
Un termen este negativ dacă redă privarea unui obiect de o însușire.
Ex: orb, nesimetric, incorect etc.

Observație: Chiar dacă în plan lingvistic există semne distinctive ale termenilor negativi precum
prefixele privative „a-”, „ne-”, „in-”, „anti”, nu orice termen de acest fel are un conținut negativ.
Cuvinte precum „anticorp”, „antimaterie”, deși sunt lingvistic negative ele comunică termeni
logic pozitivi.
De aceea, pentru a se evita orice confuzie, se recomandă să tratăm termenii în
context, adică după felul cum apar ei în propoziții.

 Termeni simpli și Termeni compuși

Termenii simpli sunt termeni care nu se mai pot descompune (noțiuni primare) și pe baza
cărora se formează toate celelalte noțiuni (termeni compuși)
Ex: manual - manual de logică, mașină - mașină de teren

b) După extensiune (sferă)

 Termeni vizii și Termeni nevizi

Un termen este vid da că sfera sa nu conține niciun element (ex: centaur, sirenă, împăratul
SUA). În caz contrar, termenul este nevid (ex: om, număr, plantă).

 Termeni singulari și Termeni generali

 Un termen este singular dacă reprezintă în plan logic un singur obiect (ex: capitala României)
și general dacă sfera conține cel puțin 2 elemente (ex: capitală).

 Termeni colectivi și Termeni distributivi

Un termen este colectiv dacă redă în plan logic o mulțime, o colecție de obiecte sau o
clasă de asemenea colecții (ex: pădure, bibliotecă, armată). În cazul noțiunilor colective, nu tot
ce se spune despre întreg se poate spune și despre fiecare element din componenta sa.
Raportul de la între la parte este partitiv.
Termenii distributivi sunt termenii a căror sferă este formată prin selectarea obiectelor
ce o alcătuiesc, pe baza unor proprietăți ce aparțin fiecăruia dintre aceste obiecte (ex: figura
geometrică, creion, nr. prim). În acest caz, tot ceea ce se spune despre întreg de poate spune și
despre fiecare element din componența sa. Raportul întreg parte este distributiv.

 Termeni preciși și Termeni vagi

Un termen este precis numai dacă, pentru oricare obiect putem decide că el aparține sau
nu sferei sale (ex: dreptunghi, element chimic). În caz contrar, termenul este vag (ex: tânăr, bun,
frumos).
Raporturi între termeni

Între 2 termeni, x și y, pot exista, sub aspectul sferei lor 2 tipuri de raporturi :

1. Raporturi de nonconcordanță – când sferele lor au cel puțin un element comun.

2. Raporturi de opoziție – dacă sferele lor nu au niciun element comun

Reprezentarea grafică a raporturilor dintre termeni se realizează cu ajutorul metodei introduse

de L. Euler.

1. Raporturile de nonconcordanță

a) Raportul de identitate – dacă sferele celor 2 termeni coincid perfect.

x=„Mihai Eminescu”
y=„autorul poemului <<Luceafărul>>”

x, y

b) Raportul de ordonare – când sfera unui termen este inclusă în sfera altui termen, fară ca
sferele lor să coincidă.

y x=„trandafir”
y=„plantă”

x
 c) Raportul de încrucișare/de intersectare – când termenii x,y într-o parte a sferei lor,
fiecare deosebindu-se de celălalt printr-o parte a sferei sale.

x=„elevi”
x y y=„sportivi”

1. Raporturile de opoziție

a) Raportul de contradicție – 2 termeni x, y sunt contradictorii dacă și numai dacă,

oricare ar fi obiectul ales, acesta nu face parte, dar nici nu lipsește în același timp din sfera
ambilor termeni, sau unul reprezintă negația celuilalt luată într-un univers de discurs.

x y x=„număr par”
y=„număr impar”

x y x=„om”
y=„non-om”

b) Raportul de contrarietate – când obiectul ales nu poate aparține simultan extensiunii

a 2 termeni, existând posibilitatea de a nu aparține niciunuia dintre ei.

x y x=„Asia”
y=„Africa”