Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Definiţie: un termen este forma logica redată printr- un cuvânt sau un ansamblu de cuvinte,
caruia ii corespunde in plan mental un sens sau înteles şi care se referă la unul sau mai multe obiecte,
reale sau ideale.
Termenul are 3 componente logico-semantice:
- cuvântul sau componenta lingvistică;
- noţiunea sau componenta cognitivă;
- obiectul sau componenta ontologică (obiectul nu trebuie înţeles ca fiind întotdeauna un
lucru real şi concret căci el poate fi un număr, o clasă, o proprietate, adică obiecte
abstracte sau ideale).
Intensiunea unui termen este formată din ansamblul de proprietăţi care alcătuiesc noţiunea,
reprezentând „înţelesul” acelui termen, adică noţiunea ca atare.
Extensiunea unui termen reprezintă mulţimea obiectelor la care termenul se poate aplica cu
sens, adică „referinţa” termenului.
Obiectele care alcătuiesc „extensiunea” unui termen sunt desemnate sau denotate de termenul
respectiv.
Proprietăţile care alcătuiesc „intensiunea” sunt conotate de acel termen.
Există mai multe denumiri pentru intensiune/extensiune.
Denumiri lingvistice diferite pentru:
Intensiune Extensiune
conotaţie denotaţie
conţinut sferă
sens referinţă
Prin „cuvânt” ca şi componentă a termenilor se înţeleg nu numai cuvinte singulare ci şi
combinaţii de astfel de cuvinte, adică expresii lingvistice sau chiar propoziţii întregi care exprimă un
anumit termen.
Exemple: „profesorul de logică”, „cel mai lung fluviu din lume”, „Albert Einstein”, etc
Între intensiune si extensiune actioneaza un anumit raport, el este reprezentat de „legea variaţiei
inverse a extensiunii în relaţie cu intensiunea”: mărimea extensiunii variază invers cu mărimea
intensiunii. Dacă mărim extensiunea unui termen, intensiunea acestuia va scădea şi invers.
Ex:
- daca termenului ”elev” îi adaugam proprietatea „de liceu”, intensiunea creste, extensiunea
scade
-daca termenului „inginer român” îi elimin proprietatea „român”, intensiunea scade,
extensiunea creste
Clasificarea termenilor
Din punct intensional termenii pot fi clasificaţi în:
1. Termenii absoluţi sunt cei care exprimă proprietăţi ale unor obiecte, putând fi înţelese
în mod independent de alţi termeni;
2. Termenii relativi exprimă o relaţie ce se stabileşte între anumiţi termeni, aceştia
pierzând independenţa caracteristică termenilor absoluţi;
3. Termen abstract desemneaza o insusire generală,independenta de un obiect sau clasa
de obiecte
4. Termen concret desemneaza un obiect sau o insusire dependenta de un obiect sau
clasa de obiecte
5. Termenii pozitivi indică obiecte sau prezenţa unei proprietăţi;
6. Termenii negativi indică absenţa unei proprietăţi;
7. Termenii simpli (notini primare) funcţionează, din punct de vedere logic, singuri;
8. Termenii compuşi (notiuni derivate)sunt termenii construiţi cu ajutorul altora, în
cadrul unui sistem.
b. Din punct de vedere extensional:
1. Termenii vizi sunt aceia ai căror extensiune, clasă de obiecte denotate, nu cuprinde
nici un element;
2. Termenii nevizi ai căror extensiune cuprinde cel puţin un element;
3. Termenii singulari care desemnează obiecte individuale, extensiunea lor având un
singur element
4. Termenii generali ai căror extensiune cuprinde cel puţin 2 elemente;
5. Termenii colectivi sunt aceia care denotă mulţimi de obiecte a căror proprietate nu se
conservă prin trecerea de la întreg la parte;
6. Termenii distributivi apar în cazul în care o proprietate ce se enunţă despre un obiect,
se enunţă şi despre fiecare componentă a acestuia;
7. Termenii vagi se stabilesc în funcţie de faptul că se poate spune sau nu, în mod
univoc, că un obiect aparţine extensiunii termenului respectiv;
8. Termenii precişi sunt cei în cazul cărora putem să ne pronunţăm în mod clar şi univoc
dacă un obiect aparţine extensiunii unui astfel de termen.
Absoluţi: animal, carte număr, scriitor, Relativi: părinte-copil, soţ-soţie, bun-rău, gen-
minge specie
Abstract:frumusete, modestie,vinovătie Concret:frumos,modest,vinovat
Pozitivi: coerent, prietenos, moral Negativi: incoerent, neprietenos, imoral
Simpli: punct, dreaptă, plan Compuşi: punct de vedere, plan de lucru..
1. Raportul de identitate se stabileşte între doi termeni atunci când extensiunile acestora
coincid, când cei doi termeni se aplică aceloraşi obiecte
2. Raportul de incluziune apare atunci când extensiunea unui termen este inclusă strict în
estensiunea altui termen. Incluziunea stă la baza relaţiei între gen şi specie, întrucât
extensiunea speciei va fi întotdeauna curpinsă în extensiunea genului. Sub raport intensional
lucrurile se inversează astfel că intensiunea genului va fi cuprinsă în intensiunea speciei.
Spunem că specia este subordonată genului, iar genul este supraordonat speciei.
3. Raportul de intersectare apare când estensiunile termenilor au elemente comune, fără ca
vreo extensiune să fie cuprinsă strict în cealaltă
B. Raportul de opoziţie desemnează situaţia în care între mulţimile denotate de termenul
respectiv nu există nici un element comun:X Y =
1. Raportul de contradicţie. Doi termeni se află în raport de contradicţie când orice obiect am
alege din universul de discurs acesta se găseşte numai în extensiunea unuia dintre termenii în
cauză;
2. Raportul de contrarietate. Spunem că doi termeni se află în raport de contrarietate când
alegând un obiect dintr-un anumit univers de discurs, acesta nu aparţine simultan
extensiunilor celor doi termeni, dar există posibilitatea să nu facă parte din nici una dintre
extensiunile celor doi termeni. Reuniunea extensiunilor celor doi termeni nu epuizează
universul de discurs.
B.2. Contrarietate
Rolul pe care-l au termenii în argumentare este foarte important. Ceea ce se are în vedere în
cazul unei argumentări este convingerea auditoriului. Folosirea, alegerea anumitor cuvinte cu impact
afectiv, joacă rol în persuadarea (influenţarea) auditoriului. Putem folosi termeni cu aceeaşi extensiune
dar care diferă sub raport intensional, adică acelaşi lucru poate fi spus în mai multe feluri. Într-o
atitudine favorabilă, în argumentare folosim spre exemplu expresia „conducere unică şi centralizată”.
Dacă atitudinea este defavorabilă, pentru aceeaşi situaţie folosim cuvântul „dictatură”.
Definiţia
Atunci când ne întrebăm ce înseamnă ceva sau ce este ceva, ce reprezintă, ne folosim în general
de o definiţie. Ea este o structură tripartită cu următoarele elemente:
- definitul, adică ceea ce urmărim să definim (A);
- definitorul, adică definiţia ca atare (B);
- relaţia de definire (=df).
Formula simbolică a unei definiţii este: A =df B.
Se citeşte „A este prin definiţie B”, ori „A înseamnă prin definiţie B”, etc.
Numim definiţie operaţia logică de determinare a însuşirilor unui obiect, prin care între
doi termeni, respectiv două expresii se introduce un raport de identitate.
Definitorul nu reprezintă, el însuşi, înţelesul definitului, ci doar exprimă acelaşi înţeles ca acesta.
În fond el nu reprezintă decăt o formă mai concisă din punct de vedere lingvistic a celui din urmă.
Utilizarea corectă, în contexte diferite, a termenilor prin operaţia de definire a lor, satisface cerinţa
univocităţii, adică fiecărui termen îi vom ataşa un singur înţeles.
3.Regula intersectarii vide: pe aceeasi treapta a clasificarii intre clasele astfel obtinute
trebuie sa existe un raport exclusiv de opozitie (contradictie si contrarietate).
4.Regula claritatii si unicitatii criteriului - criteriul clasificarii trebuie sa fie clar si unic pentru
fiecare treapta sau nivel al acestuia.
5.Regula omogenitatii proprietatilor care afirma ca asemanarile dintre obiectele unei clase
trebuie sa fie mai importante decat deosebirile dintre acestea.
Forme ale clasificarii
Distingem urmatoarele forme ale clasificarii:
Dupa numarul de clase obtinute:
Clasificari dihotomice (gr. Dyho=doi) – adica numarul de clase obtinute este de cel mult doua.
Clasificari politomice – numarul claselor obtinute este de cel putin doua.
Dupa importanta criteriului folosit:
Clasificare naturala – in care criteriul favorizeaza enuntarea trasaturilor esentiale, naturale si
stiintifice ale elemetelor clasificarii.
Clasificare artificiala sau pragmatica (gr. Pragme= actiune) in care criteriul exprima doar acele
trasaturi utile omului.
Dupa operatiile folosite
Clasificari nominale – in care se numara elementele ori clasele obtinute.
Clasele ordinale – in care pe langa numararea claselor obtinute este realizata si o ierarhizare a
acestora.
Raţionamente corecte
Inferenţele imediate, silogismul, inferenţele valide cu propoziţii compuse, au o trăsătură
comună şi anume aceea că toate pot fi caracterizate ca valide sau nevalide.
Prin validitate înţelegem acea proprietate a unei inferenţe în virtutea căreia din premise
adevărate este imposibil să se tragă o concluzie falsă.
Este corect să spunem depre un raţionament că are proprietatea de a fi valid sau nevalid, dar
despre premisele şi concluzia unui raţionament nu putem spune că sunt valide sau nu, ci că pot fi
adevărate sau false.
Întâlnim în practica argumentării cazuri în care raţionamentele cu care se operează sunt
probabile sau mai puţin probabile, în funcţie de gradul de plauzabilitate pe care î-l au. Acestea
constituie clasa raţionamentelor inductive.
Raţionamentul deductiv, demonstraţia:
Operaţia de demonstraţie implică:
- adevărurile există şi intelectul nostru, poate ajunge la reflectarea justă a realităţii care trebuie
demonstrată;
- aceste adevăruri nu sunt evidente prin ele însele, se cer dezvăluite mai clar;
CLASIFICAREA SILOGISMELOR
I. dupa calitatea propozitiei categorice folosite, precum si dupa calitatea lor, obtinem 256 de
moduri silogistice dintre care 24 valide, 6 pentru fiecare figura silogistica.
Modurile unui silogism se redau prin simbolirile corespunzatoate ale celor 3 prop. categorice care
formeaza silogismul,urmate de numarul care arata figura silogistica (ex.aee-2,eio-4...)
II. dupa pozitiile termenului mediu in premise obtinem 4 figuri silogistice care sunt redate
astfel:
Fig. 1