Noțiuni introductive

Logica este știința demonstrației, care studiază formele și legile generale ale raționării corecte.

Argumentarea este un proces prin care încercăm să determinăm pe cineva să accepte o idee sau să fie de acord cu
noi într-o anumită problemă.

Comunicarea reprezintă transmiterea de mesaje, informații sau stări afective și are drept scop omogenizarea
grupurilor umane.

Structura argumentării:

a) teza (concluzia) care se susține (se demonstrează) sau se respinge.

b) temeiurile (probele, argumentele sau premisele) care se aduc în favoarea sau în defavoarea tezei.

Indicatorii argumentării - Cuvinte din limbajul obișnuit care ne ajută să ne dăm seama că este vorba despre o
argumentare:

a) Indicatori de premisă - introduc propozițiile temei (pentru că, deoarece, fiindcă, presupunând că, datorită
etc);
b) Indicatori de concluzie - introduc teza (rezultă, conchidem, prin urmare, în consecință, deci etc);

Principii:

1. Principiul IDENTITATII (un obiect e identic doar cu sine însuși)

respectarea lui asigura claritate si precizie gândirii
 
2. Principiul NONCONTRADICTIEI (nu putem același P sa si atribuim si sa nu)
asigura coerenta si posibilitatea diferențierii intre adevăr si fals
 
3. Principiul TERTULUI EXCLUS (o prop. e sau nu acceptata. nu e a 3-a varianta)
asigura consecventa gândirii precum si rigoare demonstrațiilor
 
4. Principiul RATIUNII SUFICIENTE (realizate pe baza unor temeiuri)

Formulare:

1. Se încalcă principiul identității întrucât pe parcursul dialogului se schimba obiectul gândirii, ca urmare se
produce neclaritate si imprecizie in gândire.

2. Se încalcă principiul noncontradicției întrucât subiectului logic i se atribuie predicate logic contradictoriii
astfel cele doua propoziții nu pot fi adevărate in același timp si sub același raport, ca urmare se produce
incoerenta si imposibilitatea diferențierii intre adevăr si fals.

3. Se încalcă principiul terțului exclus întrucât o propoziție poate fi acceptata sau neacceptata in același timp
si sub același raport, a treia varianta nu exista, ca urmare se produce inconsecventa in gândire si lipsa de
rigoare a demonstrațiilor.
 
 4. Se încalcă principiul rațiunii suficiente întrucât acceptarea sau neacceptarea unei propoziții intr un sistem
de propoziții trebuie sa se realizeze întotdeauna pe baza unor temeiuri, logic corecte fiind doar temeiurile
suficiente indiferent daca sunt sau nu si necesare.

Spunem că propoziția p este un temei necesar pentru propoziția q, atunci când fără adevărul lui p nu se poate
dovedi adevărul lui q, iar dacă p este un temei suficient pentru q înseamnă că admițând adevărul lui p devine
imposibil ca q să nu fie adevărată.

Există 4 tipuri de temeiuri:

1. Nici necesare, nici suficiente.
2. Necesare, dar nu și suficiente.
3. Suficiente, dar nu și necesare.
4. Și necesare, și suficiente.

Termenii

Noțiunea=cea mai simpla forma logica prin care redam la nivelul gândirii un obiect sau o clasa de obiecte.
Ansamblul format dintr o noțiune si numele sau poarta denumirea de termen. / Termenul este un cuvânt sau un
grup de cuvinte (dimensiunea lingvistica) cu un înțeles (dimensiunea cognitiva – intensiunea) si care desemnează
elemente din realitate (dimensiunea ontologica – extensiunea)

Structura unui termen:

● extensiunea (sfera) – totalitatea obiectelor care alcătuiesc clasa respectivă de obiecte

● intensiunea (conținutul) – totalitatea proprietăților pe care le au obiectele din clasa respectivă

Obs.
Raportul dintre sferă și conținut este invers proporțional: cu cât crește sfera cu atât se micșorează conținutul și
invers.

Raportul gen / specie: Atunci când o noțiune include altă noțiune în sfera sa, ea se numește gen, iar noțiunea inclusă
se numește specie.
Componentele unui termen:

● componenta lingvistică (cuvântul sau grupul de cuvinte)

● componenta cognitivă (noțiunea)

● componenta ontologică (mulțimea de obiecte)

Clasificarea termenilor:

a) Din punct de vedere al intensiunii (sensului)

Absolut Relativ (calul vecinului)
=proprietatea unui obiect izolat =reda relația cu un alt obiect
Abstract (frumusețe) Concret (frumos)
=in sine, nu sunt puse in legătura cu alt =proprietate pusa in legătura cu alt obiect
obiect
Pozitiv (blând) Negativ (zdreanță)
=apartenenta unor proprietăți =lipsa unor proprietăți
Simplu (floare) Compus (floarea soarelui)
=un singur cuvânt =mai multe cuvinte

b) Din punct de vedere al extensiunii (elementelor din realitate)

Vizi (pătrat rotund, Zâna măseluță) Nevizi (cal, praștie)

=extensiunea nu conține nici un
element
Individual (Terra, județul Călărași)
=face referire la un singur obiect
Colectiv (batalion, echipă de
handbal)
=face referire la un grup
Vag (tânăr, bun, gingaș)
=extensiune neclara
=extensiunea conține cel puțin un element
General (capră, om)
=mai mult de 1 obiect poate fi numit așa
Distributiv (soldat, handbalist)
=termenul se poate distribui fiecărui element
Precis (pătrat, borcan, planetă)
=extensiune clara

Raporturi logice intre termeni:

Raporturile există doar din perspectiva extensiunii termenilor (elementelor din realitate desemnate de termen).

A. Raporturi de concordanță: doi termeni, A și B, sunt în raport de concordanță numai dacă

extensiunile lor au cel puțin un element în comun.
 1. raportul de identitate: se realizează numai dacă doi termeni au în comun toate obiectele din
extensiunile lor, altfel spus au aceeași extensiune exemple: nea – zăpadă, prieten – amic,

2. raportul de ordonare: se realizează numai dacă oricare obiect ce aparține extensiunii unui
termen aparține și extensiunii celui de-al doilea, în timp ce cel de-al doilea are în
extensiunea sa și obiecte ce nu aparțin extensiunii primului termen exemple: pasăre –
rândunică, anotimp – vară, culoare - roșu

3. raportul de încrucișare: se realizează numai dacă extensiunile a doi termeni au în comun cel
puțin un obiect, fiecare termen având în extensiunea sa și obiecte ce nu aparțin extensiunii
celuilalt termen exemple: elev – harnic, român - inginer, pasăre – zburătoare

B. Raporturi de opoziție: doi termeni, A și B, sunt în raport de opoziție numai dacă extensiunile lor nu au nici un
obiect în comun.

4. raportul de contrarietate: doi termeni sunt în raport de contrarietate numai dacă oricare ar fi obiectul acesta
nu poate aparține simultan extensiunii ambilor termeni, existând posibilitatea de a nu aparține extensiunii
nici unuia dintre ei exemple: găină – rață (clasa „păsărilor”), trandafir – lalea (clasa „flori”)
 5. raportul de contradicție: doi termeni sunt în raport de contradicție numai dacă oricare ar fi obiectul acesta
nici nu face parte, nici nu lipsește simultan din extensiunea ambilor termeni sau termenii reprezintă unul
negația celuilalt, luată sau nu într-un univers de discurs (clasa din care fac parte) exemple: bun – rău,
inteligent –prost, intensiune – extensiune

Definirea

Definirea este operația logică prin care redăm caracteristicile unui obiect sau noțiuni, caracteristici ce-l deosebesc
de toate celelalte obiecte sau noțiuni. Definiția este rezultatul operației de definire. Definiția constă în
reconstituirea noțiunii, astfel încât să fie precizate extensiunea (sfera) și intensiunea (conținutul) acesteia.

Structura definiției:

● definitul (A) numit și obiectul definiției, adică ceea ce trebuie definit (termen sau noțiune);

● definitorul (B), adică ceea ce se utilizează pentru a preciza obiectul definiției (exprimă caracteristici definitorii);

● relația de definire se notează cu semnul „=df " și se citește: „este identic prin definiție”.

Regulile definirii corecte:

Regula adecvării
prea îngusta
=definitorul spune mai puține decât ii este specific definitului
prea larga
=definitorul spune mai multe decât ii este specific definitului
intr o parte prea larga, intr o parte prea îngustă
=intre definit si definitor se stabilește un raport de încrucișare
 
Regula evitării viciului circularității
=definitorul nu trebuie sa conțină nici definitul si nici derivate ale acestuia
 
Regula definirii afirmative
=definitorul trebuie sa spună ceea ce este definitul si nu ceea ce nu este.
OBS! negația nu se pune la relația de definire
 
Regula clarității si a preciziei
=definitorul nu trebuie sa conțină in structura sa termeni vizi, impreciși necunoscuți, metafore sau alte figuri
de stil
 
Regula consistentei
=nu trebuie sa intre in contradicție cu alte definiții acceptate
 Clasificarea

Clasificarea este operația logică prin care noțiunile (obiectele) sunt ordonate și grupate, după diferite criterii, în
diferite clase (din ce în ce mai generale).

Diviziunea - operația logică prin care descompunem genul în speciile sale.

Structura clasificării:

● elementele clasificării, adică noțiunile ce vor fi supuse operației de clasificare și care formează obiectul clasificării
(de regulă, ele sunt noțiuni individuale sau noțiuni cu un grad redus de generalitate);

● clasele, respectiv noțiunile obținute ca rezultat al clasificării (noțiuni generale sau noțiuni cu un grad mai ridicat de
generalitate);

● criteriul clasificării (diferența specifică), adică proprietățile pe baza cărora se realizează gruparea elementelor în
clase sau formarea genului din speciile sale.

Regulile corectitudinii în clasificare:

1. Clasificarea presupune trei elemente: noțiunile date (obiectul clasificării), clasele obținute și fundamentul
clasificării.

2. Clasificarea trebuie să fie completă, adică ea nu trebuie să lase rest: fiecare din elementele ce formează obiectul
clasificării trebuie introduse într-o clasă.

3. Pe aceeași treaptă a clasificării, între clasele obținute trebuie să existe numai raporturi de opoziție (contradicție
sau contrarietate).

4. Criteriul clasificării trebuie să fie unic într-o operație.

5. Regula omogenității presupune ca asemănările dintre obiectele aflate în aceeași clasă trebuie să fie mai
importante decât deosebirile dintre ele

Propoziții categorice

Propoziția categorică este forma logica prin care este redat un singur raport intre 2 termeni; o proprietate
exprimată de termenul predicat logic se afirmă sau neagă despre un obiect exprimat de termenul subiect logic.

care au valoare de adevăr = propoziții cognitive: -teoretice -empirice (bazata pe simțuri)

valorile de adevăr: adevărul(1)

falsul(0)
nesigurul (?)

care nu au valoare de adevăr

Structura unei propoziții categorice:

a. Subiectul logic (S) – termenul despre care se enunță ceva

b. Predicatul logic (P) – termenul prin care se enunță ceva despre S

c. Cuantorul (explicit sau implicit) (toți, toate, niciun, nicio, unii, unele)

d. Copula (sau verbul care leagă S de P)

Cantitatea unei propoziții desemnează la cât din sfera subiectului ne referim, iar calitatea unei propoziții categorice
reprezintă proprietatea acesteia de a fi afirmativă sau negativă. Cuvintele prin care este specificată cantitatea unei
propoziții categorice se numesc cuantori.

 
 -de calitate (afirmativa, negativa)
 - de cantitate (universale=toți, niciun. Particulare=unii. Individuale=extensiunea are un singur obiect=pot fi
tratate ca propozițiile universale)
 
Cuantori/cantitatea propozitiei:
Universal (toți, toate, niciun etc)
Particulari (unele, majoritatea, relativ mulți, o parte etc)
Individuali (nume etc)

S P
SUBIECT LOGIC + este + PREDICAT LOGIC
cel despre care se spune ceva tot ceea ce se spune despre subiectul logic

Raporturi logice între propozițiile categorice:

1. Raportul de contradicție: două propoziții categorice aflate în raport de contradicție nu pot fi nici adevărate și nici
false, în același timp și sub același raport.

2. Raportul de contrarietate: două propoziții categorice aflate în raport de contrarietate nu pot fi adevărate, dar pot
fi false în același timp și sub același raport.

3. Raportul de subcontrarietate: două propoziții categorice aflate în raport de subcontrarietate nu pot fi false, dar
pot fi adevărate în același timp și sub același raport.

4. Raportul de subalternare: Raportul de subalternare nu are o definiție propriu-zisă. Vom numi propoziția
universală supraalternă iar propoziția particulară subalternă
 SaP este contrara propoziției SeP. SeP este contrara propoziției SaP.
SaP este supraalterna propoziției SiP. Sip este subalterna propoziției SaP.
SeP este supraalterna propoziției SoP. SoP este subalterna propoziției SeP.
SiP este subcontrara propoziției SoP. SoP este subcontrara propoziției SiP.
SaP este contradictoria propoziției SoP. SoP este contradictoria propoziției SaP. SeP este contradictoria
propoziției SiP. SiP este contradictoria propoziției SeP.

1. Universale – extensiunea subiectului este luata in totalitatea sa. (toţi, toate, niciunul, niciuna, oricare, un,
o, eu, acesta. )
2. Particulare – însemnând ca extensiunea subiectului a fost luata doar parțial (unii, unele).

Tip Citire în limbaj natural Simbol Formula

Universal- afirmativă Toți S sunt P a SaP
Universal-negativă Toți S nu sunt P. / Niciun S nu este P. e SeP
Particular-afirmativă Unii S sunt P. i SiP
Particular-negativă Unii S nu sunt P. o SoP

Propozițiile singulare (Ștefan cel Mare nu este vedetă) sunt echivalate celor universale, extensiunea
subiectului având un singur element.

Reguli de aducere la forme standard:

1. Daca adverbul Numai/Doar precede cuantorul Unii, atunci se elimina adverbul si propoziția devine dintr o
particulara închisa o particulara deschisa , de calitate opusa.

2. Daca adverbul Numai precede direct subiectul logic atunci se elimina adverbul si propoziția devine o
universala de aceeași calitate dar termenii își schimba reciproc funcția . Aceasta regula se aplica
universalelor închise.

3. Daca propoziția universala închisă este precedata de negație, atunci se va transforma intr o particulara
deschisa de calitate opusa iar termenii își vor schimba reciproc funcțiile.

4. Toți cu excepția S sunt P

Numai S nu sunt P
Niciun P nu e S
 
5. Niciun A cu excepția S nu sunt P
Numai S sunt P
Toți P sunt S
  
Obs!
Nu toți=numai unii
Nu mulți=putini=unii
Nu putini=mulți=unii
Reprezentarea grafică a propozițiilor categorice:

Metoda diagramelor Euler:

Cercurile semnifica extensiunile termenilor.
Se hașurează zonele in care se pot găsi elemente din extensiunea subiectului.

Metoda diagramelor Venn:

Cercurile semnifică extensiunile termenilor.
Se hașurează zonele vide (fără elemente). Se marchează un x în zonele care conțin “unele elemente”.

Inferențe imediate cu propoziții categorice:

Inferență = raționament.

Despre propozițiile categorice putem spune că sunt adevărate, false sau probabile. Raționamentele pot fi valide sau
nevalide.
Inferențele imediate cu propoziții categorice sunt cele mai simple raționamente, în cadrul cărora dintr-o
propoziție categorică dată (considerată premisă) derivăm direct o altă propoziție (numită concluzie).

-se numesc inferențe deductive deoarece concluzia nu depășește niciodată sub aspectul generalității premisa din
care a fost derivata (concluzia are un grad de generalitate mai mic sau cel mult egal)

-se numesc inferențe imediate întrucât concluzia este obținută dintr o singura premisa

-operațiile logice care permit obținerea de inferențe imediate sunt conversiunea si obversiunea.

Conversiunile și obversiunile sunt raționamente deductive imediate (au o singură premisă, concluzia nu este
niciodată mai generală decât premisa)

Distribuirea termenilor:

Un termen e distribuit(+) daca este luat in totalitatea extensiunii sale (toți)

Un termen este nedistribuit (-) daca este luat intr o parte a extensiunii sale (unii)

Subiectul logic este: distribuit in propoziții universale si nedistribuit in propoziții particulare

Predicatul logic: distribuit in propoziții negative, nedistribuit in propoziții afirmative.
 
Legea distribuirii termenilor:
Un termen poate fi distribuit in concluzie numai daca a fost distribuit si in premisa, eroarea poarta numele de
extindere nepermisa a unui termen.

Obs 1
Daca un termen e nedistribuit in premisa atunci trebuie sa rămână nedistribuit si in concluzie
Obs 2
Daca un termen e distribuit in premisa atunci in concluzie poate fi si distribuit si nedistribuit

Conversiunea:

Conversiunea este operația logica prin care o propoziție de tipul SP trece intr o propoziție de tipul PS de aceeași
calitate.

În cazul conversiunilor, poziția termenilor se schimbă între premise și concluzie (SP devine PS), iar cantitatea
propozițiilor (caracterul de a fi universale sau particulare) se poate schimba sau nu. Când nu se schimbă,
conversiunea este simplă, când se schimbă, conversiunea este prin accident (dintr o universala obținem o
particulara).
Calitatea rămâne neschimbată (afirmativele rămân afirmative, negativele rămân negative).
Precizări:

a) SoP nu se convertește valid deoarece încalcă legea distribuirii termenilor.

Termenul S din concluzie apare distribuit dar nu a fost distribuit şi în premisă.

b) SaP nu se convertește valid deoarece încalcă legea distribuirii termenilor.

Termenul P din concluzie apare distribuit, dar nu a fost distribuit şi în premisă.

c) În cazul conversiunilor simple, relaţia dintre premisă şi concluzie este una de echivalenţă. Aceasta înseamnă că
premisa şi concluzia au aceeaşi valoare de adevăr ( prin reconvertirea conversei se revine la propoziţia iniţială, cazul
conversiunii simple a lui SeP şi SiP).

d) În cazul conversiunii prin accident, relaţia dintre premisă şi concluzie nu mai este una de echivalenţă. -Dacă
premisa (convertenda) este adevărată, atunci şi concluzia (conversa) este adevărată ( în baza raportului de
subalternare dintre A-I, E-O).

- Dacă premisa este falsă, concluzia poate fi adevărată sau falsă.

S si P se pot înlocui cu orice termeni. Dacă premisa este adevărată, concluzia va fi cu necesitate adevărată.

Formulare:

Conversie prin accident

Prin conversie dintr o premisa de timpul SP se obține o propoziție de tipul PS de aceeași calitate, in cazul de fata o
afirmativa. Concluzia fiind afirmativa, rezulta ca termenul S cu funcția logica de predicat va fi nedistribuit. Prin
urmare, nu aveau nu aveau o singura restricție in ceea ce privește distribuirea in premisa. Analizam distribuirea
termenului in premisa si constatam ca termenul S este distribuit fiind subiectul unei universale in timp ce termenul P
este nedistribuit fiind predicatul unei propoziții afirmative, astfel pentru a respecta legea distribuirii termenilor,
termenul P trebuie sa ramana nedistribuit si in concluzie unde are funcția logica de subiect, prin urmare concluzia
trebuie sa fie o particulara.
Conversie prin accident - dintr o universala se obține o particulara x
Conversie simpla

Conform definiției, dintr o premisa de tipul SP se obține o concluzie de tipul PS de aceeași calitate, respectiv in cazul
dat o negativa. Daca se obține o concluzie negativa înseamnă ca predicatul respectiv termenul S este distribuit
pentru a putea fi distribuit in concluzie. Conform legii distribuirii termenilor, el trebuie sa fi fost distribuit si in
premisa. In premisa termenul S este subiectul unei propoziții universale adică este distribuit astfel încât sa fie
respectata legea distribuirii termenilor .
In premisa termenul P este predicatul unei propoziții negative ceea ce însemna ca este distribuit. Prim urmare, el
poate fi in concluzie atât termen distribuit cat si termen nedistribuit.
Daca termenul P este distribuit in concluzie = concluzie universala, iar daca P este nedistribuit = concluzia e
particulara, astfel universala afirmativa se poate converti si simplu.

Nevalid

Conform definiției, o propoziție de tipul SP trece intr o propoziție de tipul PS de aceeași calitate, respectiv o
afirmativa. Analizam distribuția termenilor in premisa si constatam ca fiind 2 particulare afirmative, ambii termeni
sunt nedistribuiți . pentru a respecta legea distribuirii termenilor, ambii termeni trebuie sa rămână nedistribuiți si in
concluzie. Prin urmare, concluzia trebuie sa fie o particulara afirmativa.

Nevalid
Conform definiției, dintr o premisă de tipul SeP obținem o concluzie de tipul PeS, aceeași calitate ,respectivă
negativă. In cazul în care concluzia e negativă termenul S cu funcție logică de predicat este distribuit, dar potrivit legii
distribuirii termenilor, un termen poate fi distribuit în concluzie numai dacă a fost distribuit și în premisă. In premisă
termenul S este subiectul unei propoziții particulare nedistribuit se încalcă astfel legea distribuirii termenilor ceea ce
înseamnă că particulare negative nu se pot converti în mod valid.

OBS
Prin conversia simplă se obține întotdeauna o propoziție echivalentă logic propoziția Care are același
valoare de adevăr.

Prin convertirea accidentală se obține o propoziție echivalentă logic.

Tot ceea ce putem spune în acest caz este că dacă premisă este adevărată atunci concluzia va fi tot
adevărată.
Este imposibil să avem concluzie falsă și o premisă adevărată.

Obversiunea:

Operația logica prin care o premisa de tipul SP trece intr o concluzie S P de aceeași cantitate dar de calitate opusa.
Prin obversiune se obțin propoziții echivalente logic.
În cazul obversiunilor, poziția termenilor nu se schimbă, nu se schimbă nici cantitatea (universalele rămân universale,
particularele rămân particulare), dar se schimbă obligatoriu calitatea (din afirmative devin negative, din negative
devin afirmative), iar predicatul este negat (in limbaj natural, se pot folosi antonime sau se poate pune non in fata
oricărui termen).
Obversiunile valide ale propozițiilor categorice:

SaP---o. SeP

SeP---o. SaP

SiP---o. SoP

SoP---o. SiP

Premisa (obvertenda) şi concluzia (obversa) sunt echivalente logic, adică au aceeași valoare de adevăr.

Prin obversie se obțin întotdeauna propoziții echivalente.

S si P se pot înlocui cu orice termeni. Dacă premisa va fi adevărată, concluzia va fi cu necesitate adevărată.

Afirmativa – negativa

Negativa – afirmativa

Universala – universala

Particulara – particulara

Raționamente (inferențe)

Reprezintă un proces logic/formă logică prin care din propoziții date, numite premise, se formulează o propoziție
nouă, numită concluzie.
Adevărul concluziei unui raționament este asigurat daca: -premisele sunt adevărate
-operațiile si formele logice valide

Premise – propoziții date

Concluzie – propoziție nouă, formulată pe baza premiselor

Tipuri de raționamente

În funcție de direcția procesului de raționare:

1. Deductive (Premisele sunt mai generale sau la fel de generale în raport cu

concluzia)
2. Nedeductive/Inductive (Premisele sunt particulare, concluzia este
generală. Presupun amplificări, generalizări.)

Raționamentele deductive pot fi, în funcție de numărul premiselor:

3. Imediate (au o premisă: conversiuni, obversiuni)
4. Mediate (au două premise: silogismul)

Raționamentele deductive pot fi, din punct de vedere al corectitudinii logice:

5. Valide (corecte logic)
6. Nevalide (Incorecte logic)

Raționamentele nedeductive pot fi:

1. Complete, cu concluzii tari (când există suficiente premise pentru a justifica
pe deplin concluzia; când numărul premiselor necesare este finit/redus
numeric)
2. Incomplete, cu concluzii slabe (când nu există suficiente premise pentru a
justifica pe deplin concluzia; când numărul premiselor este infinit)