Logică şi argumentare

A. Definirea logicii. Etimologia termenului de „logică:”- gr.

Logos înseamnă discurs, raţiune
Logica este ştiinţa demonstraţiei, care studiază formele şi legile generale ale raţionării corecte,
adică a legilor formale ale gândirii care ne conduc de la propoziţii adevărate numai la propoziţii (probabil) adevărate
.B. Importanţa logicii.
Logica este implicată în toate domeniile cunoaşterii, cum ar fi: psihologie, retorica şi argumentarea, domeniul
juridic, teologia, medicina şi informatica, filosofia.Studiul logicii este util deoarece:- asigură însuşirea procesualităţii
argumentării corecte (deci evitarea erorilor de logică)- favorizează evitarea manipulării şi persuasiunii
(prin însuşirea modului corespunzător decontraargumentare )

1.2. Argumentarea şi structura argumentării.

Raţionamentul este operaţia logică prin care din propoziţii date numite premise derivă o altă propoziţie numită
concluzie.
Argumentul este o mulţime de propoziţii unele numite temeiuri (premise) care justifică o altă propoziţie numită teză
(concluzie).
Argumentarea poate include unul sau mai multe raţionamente (argumentare simplă sa amplă) şi implică o
relaţie între locator (persoana care argumentează ) şi interlocutor (persoana pentru care se argumentează)
Teoria argumentării este formată din:
-teoria demonstraţiei aplicată îndeosebi în domeniul cunoaşterii ştiinţifice;
-teoria argumentării ca artă a convingerii, persuasiunii– aplicată mai ales în context cotidian);
 Structura argumentării:
I.Teza (concluzia)
II.Temeiurile (probele, argumentele, premisele)
Identificarea tezei şi a temeiurilor se realizează prin indicatorii argumentării care pot fi:
- De premisă (pentru că, deoarece, presupunând, datorită)
- de concluzie (prin urmare, în consecinţă, deci, rezultă)
Demersul argumentării implică cu necesitate:
1.Conţinutul argumentării: teza, temeiurile
2.Tehnicile de argumentare: modul de organizare a propoziţiilor în cadrul raţionamentelor
3 . Finalitatea argumentarii- convingerea interlocutorului asupra falsitatii /veridicităţii unei teze

Termenii
 Definiţie: un termen este forma logica redată printr- un cuvânt sau un ansamblu de cuvinte, caruia ii corespunde
in plan mental un sens sau înteles şi care se referă la unul sau mai multe obiecte, reale sau ideale.
 Termenul are 3 componente logico-semantice:
- cuvântul sau componenta lingvistică;
- noţiunea sau componenta cognitivă;
- obiectul sau componenta ontologică (obiectul nu trebuie înţeles ca fiind întotdeauna un lucru real şi concret
căci el poate fi un număr, o clasă, o proprietate, adică obiecte abstracte sau ideale).

Intensiunea unui termen este formată din ansamblul de proprietăţi care alcătuiesc noţiunea, reprezentând
„înţelesul” acelui termen, adică noţiunea ca atare.
Extensiunea unui termen reprezintă mulţimea obiectelor la care termenul se referă, sau se poate aplica cu sens,
adică „referinţa” termenului.
Obiectele care alcătuiesc „extensiunea” unui termen sunt desemnate sau denotate de termenul respectiv.
Proprietăţile care alcătuiesc „intensiunea” sunt conotate de acel termen.

Există mai multe denumiri pentru intensiune/extensiune.

Intensiune Extensiune
 conotaţie denotaţie
conţinut sferă
sens referinţă
Prin „cuvânt” ca şi componentă a termenilor se înţeleg nu numai cuvinte singulare, ci şi combinaţii de astfel de
cuvinte, adică expresii lingvistice sau chiar propoziţii întregi care exprimă un anumit termen.
Exemple: „profesorul de logică”, „cel mai lung fluviu din lume”, „Albert Einstein”, etc
 legea variaţiei inverse a extensiunii în relaţie cu intensiunea
Între intensiune si extensiune actioneaza un anumit raport, el este reprezentat de „ legea variaţiei inverse a extensiunii în
relaţie cu intensiunea”: mărimea extensiunii variază invers cu mărimea intensiunii. Dacă mărim extensiunea unui
termen, intensiunea acestuia va scădea şi invers.
Ex:
- daca termenului ”elev” îi adaugam proprietatea „de liceu”, intensiunea creste, extensiunea scade
-daca termenului „inginer român” îi elimin proprietatea „român”, intensiunea scade, extensiunea creste

 Clasificarea termenilor
Din punct intensional termenii pot fi clasificaţi în:
1. Termenii absoluţi sunt cei care exprimă proprietăţi ale unor obiecte, putând fi înţelese în mod
independent de alţi termeni;
2. Termenii relativi exprimă o relaţie ce se stabileşte între anumiţi termeni, aceştia pierzând independenţa
caracteristică termenilor absoluţi;
3. Termen abstract desemneaza o insusire generală, independenta de un obiect sau clasa de obiecte
4. Termen concret desemneaza un obiect sau o insusire dependenta de un obiect sau clasa de obiecte
5. Termenii pozitivi indică obiecte sau prezenţa unei proprietăţi;
6. Termenii negativi indică absenţa unei proprietăţi;
7. Termenii simpli (notini primare) funcţionează, din punct de vedere logic, singuri;
8. Termenii compuşi (notiuni derivate)sunt termenii construiţi cu ajutorul altora, în cadrul unui sistem.
b. Din punct de vedere extensional:
1. Termenii vizi sunt aceia ai căror extensiune nu cuprinde nici un element;
2. Termenii nevizi ai căror extensiune cuprinde cel puţin un element;
3. Termenii singulari care desemnează obiecte individuale, extensiunea lor având un singur element
4. Termenii generali ai căror extensiune cuprinde cel puţin 2 elemente;
5. Termenii colectivi sunt aceia care denotă mulţimi de obiecte a căror proprietate nu se conservă prin
trecerea de la întreg la parte;
6. Termenii distributivi apar în cazul în care o proprietate ce se enunţă despre un obiect, se enunţă şi
despre fiecare componentă a acestuia;
7. Termenii vagi se stabilesc în funcţie de faptul că se poate spune sau nu, în mod univoc, că un obiect
aparţine extensiunii termenului respectiv;
8. Termenii precişi sunt cei în cazul cărora putem să ne pronunţăm în mod clar şi univoc dacă un obiect
aparţine extensiunii unui astfel de termen.

Exemple de termeni (din punct de vedere intensional):

Absoluţi: animal, carte număr, scriitor, minge Relativi: părinte-copil, soţ-soţie, bun-rău, gen-specie

Abstract:frumusete, modestie,vinovătie Concret:frumos,modest,vinovat

Pozitivi: coerent, prietenos, moral Negativi: incoerent, neprietenos, imoral
Simpli: punct, dreaptă, plan Compuşi: punct de vedere, plan de lucru..

Exemple de termeni (din punct de vedere extensional):

 Vizi: cel mai mare număr natural, Zeus, cvadratura Nevizi: soare, copac, cerc
cercului
Singulari: Titu Maiorescu, Polul Nord, Africa Generali: ocean, mamifer, monedă, cal

Colectivi: pădure, armată, clasă, echipă Distributivi: mamifer, elev, carte, pom
Vagi: înţelept, adolescent, credincios Precişi: triunghi, anorganic
Raporturi între termeni

Doi termeni X şi Y (se au în vedere mulţimile de obiecte pe care aceştia le denotă, adică extensiunile lor). Sub
aspect extensional, adică din punctul de vedere al sferelor lor, putem avea două tipuri de raporturi între termeni: de
concordanţă şi de opoziţie.
A. Raportul de concordanţă presupune că mulţimile de obiecte denotate de cei doi termeni trebuie să aibă în
comun cel puţin un element:X  Y  

A.1. Identitate

Exemple: nea, omăt şi zăpadă; număr impar şi număr nedivizibil cu 2

A.2. Incluziune sau ordonare

Exemple: triunghi şi poligon, poet şi scriitor, pisică şi felină, albină şi insectă

A.3. Intersectare sau incrucisare

Exemple: animal patruped şi mamifer, minge şi rosu, elev si sportiv

1. Raportul de identitate se stabileşte între doi termeni atunci când extensiunile acestora coincid, când cei doi
termeni se aplică aceloraşi obiecte
2. Raportul de incluziune apare atunci când extensiunea unui termen este inclusă strict în extensiunea altui
termen. Incluziunea stă la baza relaţiei între gen şi specie, întrucât extensiunea speciei va fi întotdeauna
curpinsă în extensiunea genului. Sub raport intensional lucrurile se inversează astfel că intensiunea genului va fi
cuprinsă în intensiunea speciei. Spunem că specia este subordonată genului, iar genul este supraordonat speciei.
3. Raportul de intersectare apare când extensiunile termenilor au elemente comune, dar si necomune, fără ca
vreo extensiune să fie cuprinsă strict în cealaltă
B. Raportul de opoziţie desemnează situaţia în care între mulţimile denotate de termenul respectiv nu există
nici un element comun:X  Y = 
1. Raportul de contradicţie. Doi termeni se află în raport de contradicţie când orice obiect am alege din universul
de discurs acesta se găseşte numai în extensiunea unuia dintre termenii în cauză ; Reuniunea extensiunilor
celor doi termeni epuizează universul de discurs.
2.
 3. Raportul de contrarietate. Spunem că doi termeni se află în raport de contrarietate când alegând un obiect
dintr-un anumit univers de discurs, acesta nu aparţine simultan extensiunilor celor doi termeni, dar există
posibilitatea să nu facă parte din nici una dintre extensiunile celor doi termeni. Reuniunea extensiunilor celor
doi termeni nu epuizează universul de discurs.

B.2. Contrarietate
Rolul pe care-l au termenii în argumentare este foarte important. Ceea ce se are în vedere în cazul unei argumentări
este convingerea auditoriului. Folosirea, alegerea anumitor cuvinte cu impact afectiv, joacă rol în persuadarea (influenţarea)
auditoriului. Putem folosi termeni cu aceeaşi extensiune dar care diferă sub raport intensional, adică acelaşi lucru poate fi
spus în mai multe feluri. Într-o atitudine favorabilă, în argumentare folosim spre exemplu expresia „conducere unică şi
centralizată”. Dacă atitudinea este defavorabilă, pentru aceeaşi situaţie folosim cuvântul „dictatură”.

OPERATII CU TERMENI
 DEFINITIA
 CLASIFICAREA

Definiţia
Atunci când ne întrebăm ce înseamnă ceva sau ce este ceva, ce reprezintă, ne folosim în general de o definiţie.
Din structura definiţiei fac parte, în mod obligatoriu :
1. definitul ( A ) numit şi definendum sau obiectul definiţiei, adică ceea ce trebuie definit
( termen sau noţiune );
2. definitorul ( B ) numit şi definiens, adică ceea ce se utilizează pentru a preciza obiectul definiţiei
( exprimă caracteristici definitorii );
3. relaţia de definire se notează cu semnul ,,=df “ şi se citeşte: ,,este identic prin definiţie” .
Formula A =df B redă structura generală a oricărei definiţii, iar definiţia este corectă dacă între A şi B
există un raport de identitate.
Formula simbolică a unei definiţii este:
A =df B.
Se citeşte „A este prin definiţie B”, ori „A înseamnă prin definiţie B”, etc.
Numim definiţie operaţia logică de determinare a însuşirilor unui obiect, prin care între doi termeni,
respectiv două expresii se introduce un raport de identitate.
Definitorul nu reprezintă, el însuşi, înţelesul definitului, ci doar exprimă acelaşi înţeles ca acesta. În fond el nu
reprezintă decăt o formă mai concisă din punct de vedere lingvistic a celui din urmă. Utilizarea corectă, în contexte diferite,
a termenilor prin operaţia de definire a lor, satisface cerinţa univocităţii, adică fiecărui termen îi vom ataşa un singur
înţeles.

 Corectitudine în definire
Corectitudinea în definire depinde de respectarea concomitentă a următoarelor condiţii sau reguli ce reflectă cerinţele
principiilor logice :
1. Regula adecvării definitoriului la conţinutul definitului, adică B trebuie să corespundă lui A si numai lui,
definiţia nu trebuie să fie nici prea largă, nici prea îngustă( raportul de identitate dintre definit şi definitor nu
trebuie să se transforme într-un raport de ordonare sau de încrucişare ).
  Abaterile de la această regulă se pot produce astfel :

a. dacă termenul definitor este supraordonat termenului definit, atunci definiţia este prea largă.

Vazul =df facultatea de a distinge corpurile.( Platon )

b. dacă termenul definitor este subordonat termenului definit, atunci definiţia este prea îngustă.
Matematica =df ştiinţa cantităţii.
c. dacă definitorul şi definitul sunt termeni încrucişaţi, definiţia este, pe de o parte, prea largă şi pe de altă parte, prea
îngustă.
Ziaristul =df omul care publică în gazetă.

Este prea largă deoarece există şi persoane care publică în gazetefără să fie ziarişti şi este şi prea îngustă, deoarece
există persoane care nu publică în gazetă, dar lucreză în domeniul mass-media şi deci, pot fi ziarişti.

2. REGULA EVITARII CIRCULARITATII: Definiţia trebuie să prevină viciul circularităţii ( să nu fie circulară ),
adică termenul definitor nu trebuie să se sprijine pe termenul definit( nu trebiue să-l conţină), cum este cazul definiţiilor :

Agricultură =df activitatea agricultorului.

Biologia =df ştiinţa care studiază procesele biologice

OBS. Definiţiile circulare nu sunt false, însă sunt lipsite de valoare informativă, adică nu comunică nimic nou despre
definit.

3. REGULA DEFINIRII AFIRMATIVE: Definiţia trebuie să fie afirmativă, adică definitorul trebuie să spună cum
este definitul şi nu cum nu este acesta, deoarece ar constitui o sursă de confuzii, cum este cazul definiţiilor :

Omul =df fiinţă care nu este nici înger nici diavol.

Analogia=df argument care nu este nici deductiv şi nici inductiv.

4. REGULA CLARITĂTII SI PRECIZIEI: Definiţia trebuie să fie clară şi precisă ( inteligibilă ), adică să nu fie
exprimată în limbaj obscur, echivoc sau figurat, cum este cazul definiţiilor :
Meseria =df brăţară de aur.
Definiţia conţine metafora ,, brăţară de aur “

5. REGULA CONSISTENTEI: Definiţia trebuie să fie consistentă, adică nu trebuie să intre în contradicţie cu alte
definiţii şi propoziţii din interiorul unui sistem de propoziţii. ( Consistenţa nu este propriu-zis o regulă privind definiţia, ci o
aplicare a principiului non-contradicţiei la nivelul unui sistem de propoziţii, mai exact o proprietate a lui)

Clasificarea - caracterizare generala

Clasificarea este operatia logica prin care notiunile sau obiectele sunt grupate in baza anumitor criterii in clase
din ce in ce mai generale.
Componenta clasificarii:
 Elementele clasificarii – adica obiectele sau clasele de obiecte care urmeaza sa fie supuse operatiei de clasificare.
 Criteriul clasificarii – adica elementele prin intermediul caruia lucram diversele niveluri ale clasificarii.
 Clasele obtinute in urma procesului de clasificare care sunt din ce in ce mai generale.
1.Regula celor 3 elemente -clasificarea presupune numai 3 elemente: elementele clasificarii (obiectele care urmeaza sa fie
clasficate), clasele obtinute si criteriul clasificarii.

2.Regula completitudinii- clasificarea trebuie sa fie completa: adica sa nu lase rest (fiecare obiect obtinut in urma
clasificarii trebuie sa se regaseasca intr-o clasa de obiecte).
 In cazul nerespectarii acestei reguli apar urmatoarele erori:
a. Clasificarea este incompleta – adica nu toate obiectele obtinute se regasesc intr-o clasa.
b. Clasificarea este prea abundenta adica apar elemente straine de obiectul clasificarii.
 c. Clasificarea este incompleta, dar si prea abundenta –lipsesc din elementele clasificarii, dar apar si elemente
straine
3.Regula intersectarii vide: pe aceeasi treapta a clasificarii intre clasele astfel obtinute trebuie sa existe un raport
exclusiv de opozitie (contradictie si contrarietate).
4.Regula claritatii si unicitatii criteriului - criteriul clasificarii trebuie sa fie clar si unic pentru fiecare treapta sau
nivel al acestuia.
5.Regula omogenitatii proprietatilor care afirma ca asemanarile dintre obiectele unei clase trebuie sa fie mai importante
decat deosebirile dintre acestea.

Forme ale clasificarii

Distingem urmatoarele forme ale clasificarii:
 Dupa numarul de clase obtinute:
Clasificari dihotomice (gr. Dyho=doi) – adica numarul de clase obtinute este de doua.
Clasificari politomice – numarul claselor obtinute este de cel putin doua.
 Dupa importanta criteriului folosit:
Clasificare naturala – in care criteriul favorizeaza enuntarea trasaturilor esentiale, naturale si stiintifice ale elemetelor
clasificarii.
Clasificare artificiala sau pragmatica (gr. Pragme= actiune) in care criteriul exprima doar acele trasaturi utile omului.
 Dupa operatiile folosite
Clasificari nominale – in care se numara elementele ori clasele obtinute.
Clasele ordinale – in care pe langa numararea claselor obtinute este realizata si o ierarhizare a acestora.

PROPOZITIILE CATEGORICE

Etimologic vorbind conceptul de categorie in logica formala vine din gr. Kategorem = a afirma, a enunta; practic
propozitia categorica in sensul actual reprezinta acelasi lucru.
Ca structura seamana cu orice propozitie uzuala numai ca semnificatia sa este aceea doar de a cuprinde dimensiunea
extensionala a unei notiuni. Astfel avem:
a. Subiectul logic - termenul despre care se vorbeste.
b. Predicatul logic- termenul ce vorbeste despre subiect.
c. Copula – adica elementul de legatura dintre subiectul logic si predicatul logic care arata calitatea prop. categorice,
adica daca pot fi afirmative sau negative.
d. Cuantorii – ce au rolul de a arata cantitatea prop.categorice care sunt de mai multe feluri:
1. Universali prin intermediul carora se exprima extensiunea subiectului in totalitatea sa.
 Singulari prin care se exprima unicitatea subiectului si tocmai din acest motiv sunt inglobati in cuantori universali.
2. Particulari prin care se exprima doar partial extensiunea subiectului.
Exemplu de cuantori: universali (toti, toate, niciun, nicio); particulari (unii, unele); singulari (un,o).

Tipuri de propozitii categorice

Propozitiile categorice se impart dupa urmatoarele criterii:

A. Cantitate – insemnand maniera in care este luata extensiunea subiectului.
 Universale – extensiunea subiectului este luata in totalitatea sa.
 Particulare – insemnand ca extensiunea subiectului a fost luata doar partial.
B. Calitate – adica forma in care se prezinta copula.
 Afirmative.
 Negative.
Universal afirmative de forma: toti S sunt P - SaP.
Universal negative: niciun S nu sunt P- SeP.
Particular afirmative: unii S sunt P – SiP.
Particular negative: unii S nu sunt P- SoP.
 În structura oricărui raţionament sunt incluse premisa/premisele şi concluzia.

Raţionamentele (inferenţele) deductive pot fi: imediate – o singură premisă din care se derivă concluzia –
şi mediate – două sau mai multe premise din care este dedusă concluzia.

INFERENŢE IMEDIATE → RAŢIONAMENTE ÎN CARE AVEM O PREMISĂ ŞI O CONCLUZIE. Pentru ca

inferenţele imediate să fie valide, ele trebuie să respecte LEGEA DISTRIBUIRII TERMENILOR: un termen poate
apărea distribuit în concluzie, numai dacă este distribuit în premisă.

 Distribuirea termenilor în propoziţii categorice

Cantitatea şi calitatea sunt două caracteristici ale propoziţiilor care influenţează în mod direct distribuirea termenilor,o
caracteristică importantă a termenilor subiect şi predicat.
Un termen este distribuit într-o propoziţie, atunci când în acea propoziţie se ia în considerare întreaga
extensiune a termenului respective si esta nedistribuit cand prop.vizeaza o parte din extensiunea termenului

Conversiunea
Definiţie: operaţie logică prin care termenii propoziţiei asumată ca premisă îşi schimbă reciproc funcţiile;
Formulă: S-P -> P-S;
Validitate: LEGEA DISTRIBUIRII TERMENILOR: oricare din cei doi termeni (S şi P) apare distribuit în concluzie,
dacă şi numai dacă a apărut distribuit şi în premisă; „+” semnifică „termen distribuit”, „-” semnifică
„termen nedistribuit”

TIP S P

SaP + -

SeP + +

SiP - -

SoP - +
Cf. tabelului anterior se constata ca:
1.”S” apare +in universale si – in particulare
2.”P” apare + in negative si – in afirmative

Tipuri:

TIP LIMBAJ FORMAL LIMBAJ NATURAL DIAGRAME EULER

 Niciun S nu este P.→
(+) SeP (+) → (+) PeS (+)
Niciun P nu este S.
CONVER-

SIUNE

SIMPLĂ

Unii S sunt P. →
(-) SiP (-) → (-) PiS (-)
Unii P sunt S.

CONVER-

SIUNE Toţi S sunt P.→

(+) SaP (-) → (-) PiS (-)
prin Unii P sunt S.

ACCIDENT

Unii S nu sunt P. →
CAZUL SoP
Unii P nu sunt S.
-

EXEMPLE
1) Conversiune simplă SeP - > PeS (conversiune validă)
Nici un copil nu e obraznic.
-prin conversiune simplă devine:
Nici unul din cei obraznici nu este copil.
2) Conversiune simplă SiP - > PiS (conversiune validă)
Unii elevi şterg tabla.
-prin conversiune simplă devine:
Unii din cei care şterg tabla sunt elevi.
3) Conversiune prin accident SaP - > PiS (conversiune validă)
Toţi studenţii cartierului nostru merg la Facultatea de Informatică.
-prin conversiune prin accident devine:
Unii din cei care merg la Facultatea de Informatică sunt studenţii cartierului nostru.
Notă- tipului SaP nu i se aplică o conversiune simplă pentru că s-ar obţine o propoziţie PaS ce nu respectă legea distribuirii
termenilor:
(+) SaP (-) -> (+) PaS (-) (predicatul propoziţiei 2 nu este distribuit şi în propoziţia 1)
-convertit simplu ar fi:
Toţi cei care merg la Facultatea de Informatică sunt studenţii cartierului nostru. (fals deoarece facultatea poate avea şi elevi
din alte cartiere)
4) Cazul SoP - > PoS (mereu nevalid din cauza legii distribuirii termenilor)
Unii copaci nu sunt înalţi.
-prin conversiune simplă devine:
Unii din cei înalţi nu sunt copaci.
 Obversiunea
Definiție: operație logică prin care, dintr-o propoziție de forma SP asumată ca premisă, rezultă drept concluzie o
propoziție echivalentă de forma ~(S~P) numită „obversă”;

Formulă: SP -> ~(S~P);

Tipuri:

FORMULĂ LIMBAJ NATURAL DIAGRAME VENN

SaP → Se~P Toți S sunt P. → Niciun S nu este ~P.

SeP → Sa~P Niciun S nu este P. → Toţi S sunt ~P.

SiP → So~P Unii S sunt P.→ Unii S nu sunt ~P.

SoP → Si~P Unii S nu sunt P.→ Unii S sunt ~P.

1) Din SaP în Se~P

Toţi elevii clasei noastre aşteaptă cu nerăbdare ora de logică.

-prin obversiune devine:
Niciun elev al clasei noastre nu nonaşteaptă cu nerăbdare ora de logică.

2) Din SeP în Sa~P

La petrecerea mea nici un pahar cu suc nu rămâne plin.

-prin obversiune devine:
La petrecerea mea toate paharele cu suc sunt nepline.

3) Din SiP în So~P

Unele elemente din Sistemul Periodic sunt solide.

-prin obversiune devine:
Unele elemente din Sistemul Periodic nu sunt nonsolide.
4) Din SoP în Si~P

Unele probleme de matematică nu sunt complicate.

-prin obversiune devine:
Unele probleme de matematică sunt simple/noncomplicate.

Raporturi logice intre propozitii categorice

Relatiile logice dintre propozitiile categorice sunt reglementate de ceea ce in limbajul de specialitate poarta
denumirea de patratul lui Boethius. Cf. lui Boethius, daca se presupune valoarea unei prop. categorice (respective ca
aceasta este 1 sau 0), se pot determina valorile de adevar ale celorlalte prop. categorice cu acelasi S si P.
Valori de adevar - 1- adevarul
2- falsul
?- incertul/ ambiguul

1.Raport de contradictie: Apare intre SaP-SoP, SeP-SiP

Doua propozitii categorice se afla in raport de contradictie daca nu pot fi nici adevarate si nici false in acelasi
timp si sub acelasi raport. Acest raport se stabileste intre doua propozitii categorice de calitate si cantitate opusa.
SaP (1) – SoP(0)
SoP(1) –SaP(0)
SaP(0) – SoP(1)
SoP(0) – SaP(1)
2.Raport de contrarietate: apare intre SaP-SeP
Doua propozitii categorice care se afla in raport de contrarietate nu pot fi adevarate, dar pot fi false in acelasi
timp si sub acelasi raport. Acest raport se stabileste intre doua propozitii de aceeasi cantitate, dar calitate opusa.
SaP(1) – SeP(0)
SeP(1) - SaP(0)
SaP(0) –SeP(?)
SeP(0) –SeP(?)

3.Raport de subcontrarietate: apare intre SiPsi SoP

Doua propozitii categorice se afla in raport de subcontrarietate daca nu pot fi false, dar pot si adevarate in
acelasi timp si sub acelasi raport. Acest raport se realizeaza intre proprozitiile de aceeasi cantitate, dar calitate opusa.
SiP(0) – SoP(1)
S0P(0) – SiP(1)
SiP(1) – SoP(?)
SoP(1) – SiP(?)
4.Raport de subalternare : SaP – SiP / SeP – SoP
In acest caz universala poarta denumirea de supraalterna, iar partiala denumirea de subalterna. Este un
raport de stabilit intre porpozitiile categorice de aceeasi calitate, dar cantitate opusa.
Pot fi simultan adevarate ,dar si simultan false, adevarul universalei generând adevarul particularei, falsul
particularei determinand falsul universalei de aceeasi calitate cu ea. În rest vom avea probabilitati.
 SaP(1) – SiP(1)
SiP(0) – SaP(0)
SiP(1) – SaP(?)
SaP(0) – SiP(?)

Silogismul
Definitie
silogismul este tipul fundamental de argument deductiv alcatuit din 3 propozitii categorice diferite si 3 termeni
diferiti ( si care apar de 2 ori fiecare).
Structura silogismului:
1.Subiectul logic care mai poarta denumirea de termen minor fiind situat in premisa cu aceeasi denumire.
2.Predicatul logic – care se mai numeste termen major fiind situat in premisa omonima.
3.Termenul mediu ( M ) reprezinta elementul de legatura intre cele doua premise fiind vorba de o expresie lingvistica care
se regaseste identic in ambele premise.

Subiectul si predicatul logice impreuna poarta denumirea de termeni externi; ei fiind singurii care mai apar in
concluzie ( fara termen mediu).

 CLASIFICAREA SILOGISMELOR
I. dupa calitatea propozitiei categorice folosite, precum si dupa calitatea lor, obtinem 256 de moduri silogistice dintre
care 24 valide, 6 pentru fiecare figura silogistica.
Modurile unui silogism se redau prin simbolirile corespunzatoate ale celor 3 prop. categorice care formeaza
silogismul,urmate de numarul care arata figura silogistica (ex.aee-2,eio-4...)

II. dupa pozitiile termenului mediu in premise obtinem 4 figuri silogistice care sunt redate astfel:
Fig. 1

. Fig. 2 Fig. 3. Fig. 4.

Legile generale ale silogismului

Legile silogismului se impart in:
a. Legi generale- care vizeaza conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca un silogism pentru a fi valid.
b. Legi speciale – care vizeaza figurile silogistice pentru a se asigura validitatea unui silogism.

1. Legi referitoare la termeni:

a. Un silogism valid contine 3 numai 3 termeni: termeni majori, termeni minori, termeni medii.
b. Termenul mediu trebuie sa apara ca fiind distribuit in cel putin o premisa in caz contrar silogismul
este nevalid.
c. Oricare dintre termenii externi ( S – P ) care apare ca fiind distribuit in concluzie trebuie sa apara
ca fiind distribuit si in premisa din care provine.

2. Legi referitoare la calitatea propozitiilor categorice.

a. Pentru un silogism valid cel putin o premisa trebuie sa fie afirmativa
b. Dintr-o premisa afirmativa si alta negativa rezulta o concluzie negativa.
c Din doua premise afirmative rezulta o concluzie afirmativa
in caz contrar silogismul este nevalid.

3. Legile referitoare la cantitatea propozitiilor categorice.

a. Intr-un silogism valid cel putin o premisa trebuie sa fie universala in caz contrar silogismul este
nevalid.
b. Dintr-o premisa universala si alta partiala rezulta o concluzie particulara.
c. din doua premise universale concluzia poate fi universala sau particulara
 Metoda diagramelor Venn
Pentru aplicarea acestei metode, se construieste mai intai o diagrama alcatuita din trei cercuri intersectate, fiecare
cere reprezentand unul din cei trei termeni ai silogismului. Pe aceasta diagrama, sunt reprezentate grafic, in maniera
cunoscuta, exclusiv premisele; modul silogistic corespunzator este valid daca si numai daca prin reprezentarea
grafica doar a premiselor a rezultat automat reprezentarea grafica a concluziei.

Iata un exemplu de mod silogistic valid. Fie modul aii-1, caruia ii corespunde schema de inferenta din sus, alaturi de care
apare diagrama rezultata prin aplicarea metodei Venn. Din aceasta diagrama se observa ca, reprezentand exclusiv premisele
modului dat, a rezultat automat reprezentarea concluziei sale: concluzia este o propozitie de forma SiP careia, dupa metoda
Venn, ii corespunde un x plasat in portiunea de intersectie dintre S si P. Se dovedeste astfel ca orice silogism care se reduce
la modul aii-1 este valid.
Pentru a nu intampina dificultati in aplicarea metodei diagramelor Venn, se va tine
seama de urmatoarele precizari:
(a) Pentru realizarea reprezentarii grafice a unei premise, se iau in consideratie numai cercurile care corespund
notiunilor prezente in structura acelei premise;
(b) Daca una din premise este o propozitie particulara, aplicarea metodei Venn incepe obligatoriu prin
reprezentarea grafica a premisei universale;
(c) Daca ambele premise sunt universale, iar concluzia este o particulara, dupa ce a fost realizata reprezentarea
grafica a ambelor premise si inainte de a incerca sa citim concluzia in portiunea de intersectie a celor trei termeni
ramasa nehasurata se inscrie obligatoriu un x pentru a arata ca sfera de coincidenta a celor trei termeni nu este vida.

Corespunzator schemei de inferenta alaturata ei, diagrama din dreapta este un exemplu de utilizare a acestei precizari,
in cazul modului aai-3. Exista si situatii cand reprezentarea grafica a premiselor are ca rezultat hasurarea completa a
intersectiei dintre M si P. Intr-un astfel de caz, x se inscrie in portiunea ramasa nehasurata din intersectia lui M cu S aratand
astfel ca, in orice caz, sfera de coincidenta dintre M si S este nevida.
 Diagrama de mai, jos, corespunzatoare schemei de inferenta alaturata ei este o ilustrare, pe exemplul modului eao-4,
pentru aplicarea metodei Venn intr-o astfel de situatie. Din felul in care au fost construite ultimele doua diagrame rezulta ca,
fara respectarea precizarii (c), probarea validitatii modurilor aai-3 si eao-4 n-ar fi fost posibila numai prin metoda
diagramelor Venn.
Demonstratia si combaterea
 Demonstratia este procesul logic prin care o propozitie data este conchisa din alte propozitii denumite
premise
 Combaterea este contraargumentarea demostratiei ( inversa ca proces ) si deci in esenta sa este tot o
demonstratie.
Structura demonstratie:
1. Teza de demonstrat sau demonstradum reprezinta propozitia data care urmeaza a fi supusa procesului de
argumentare.
2. Fundamentul demostratiei sau principia demonstrandi – este rationamentul propriu-zis, argumentele din care
este dedusă teza .
3. Procesul de demonstrare – reprezinta modalitatea de intemeiere a demonstratiei.

Demonstratia si combaterea sunt procese logice guvernate de principiul ratiunii suficiente.

In demonstratie atat teza cat si premisele rationamentului sunt intotdeauna adevarate ajungandu-se la schema de inferenta P
(adevarate) / C (adevarate) justificandu-se q. e. d. – quod erat demonstradum.
Corectitudinea in demonstratie- aceasta depinde de respectarea urmatoarelor reguli:
1. Teza de demonstrat trebuie sa fie clar si precis formulata ( adica termenii tezei trebuie sa fie precisi,
distincti si cu caracter univoc).
2. Teza de demonstrat trebuie sa fie cel putin o propozitie probabila (adica sa nu poate fi combatuta cu
usurinta, facil).
3. Teza de demostrat trebuie sa ramana aceeasi pe tot parcursul demostratiei ( sa nu fie schimbata cu
forme aparent indentice).
4. Argumentele demonstratiei trebuie sa fie adevarate ( deoarece intr-o demonstratie exigenta ca
adevarul sa implice intotdeauna adevarul este obligatorie).
5. Demonstratia argumentelor sau premiselor trebuie sa fie independente de demonstratia tezei
( tocmai pentru ca teza sa fie o consecinta necesara a acestora).
6. Demonstratia trebuie sa fie corecta ( adica trebuie sa respecte legile logice).

Argumente cu propozitii compuse

Acest tip de argumentare presupune trecerea propozitiilor constituente unui argument printr-un filtru cauzal al
testarii validitatii logice.
1. Argumente deductive
a. Ipotetice
- Modus ponenedo ponens ( afirmativ-afirmativ)
P→Q
P
----------------------------
Q

- Modus tolendo tollens (negativ-negativ)

P→Q
~ Q
--------------------
~P
 b. Disjunctive
- Modus ponenedo tollens ( afirmativ – negativ)
PwQ
P
-----------------
~Q

- Modus tollendo ponens ( negativ – afirmativ)

PwQ
~P
------------------
Q

Dilemele ( argumente cu 3 premise)

1. Dilema constructiva
a. Simpla
P→Q
R→Q
PvR
------------
Q

b. Complexa
P→Q
R→S
PvR
--------
QvS

2. Dilema distructiva
- Simpla
P→Q
P→R
~Qv~S
-------------
~Pv~R
Tipuri de argumentare inductiva
Francis Bacon este considerat a fi intemeietorul logicii inductive moderne care in esenta sa se ocupa cu studiul
argumentelor bazate pe generalizare.
Proprietatile argumentului inductiv:
- Caracter amplificator al concluziei deoarece aceasta capata o valoare de adevar numai prin intermediul
generalizarii in plan logic si extrapolarii in plan psihologic.
- Caracter probabil al concluziei deoarece niciodata valoarea de adevar a unei concluzii inductive nu va fi decat
relativa.
1. Inductia completa – schema de inferenta: . INDUCŢIA COMPLETĂ = GENERALIZARE ÎN CADRUL UNEI
CLASE FINITE DE OBIECTE, UNDE SUNT ANALIZATE TOATE TOATE CAZURILE POSIBILE.
Este singurul argument inductiv unde concluzia este certă.
Presupunerile pe care se bazează:
  clasa de obiecte nu este mare şi este finită

 fiecare obiect poate fi examinat individual;

 fiecare obiect are o proprietate;

 conchidem că întreaga clasă are respectiva proprietate.

a 1 este P
a2 este P
a3 este P
a4 este P
ai, a2, a3, a4 sunt toti S
------------------------------------
Toti S sunt P

(2). INDUCŢIA INCOMPLETĂ / AMPLIFICATOARE = TIP DE RAŢIONAMENT INDUCTIV ÎN CARE

GENERALIZAREA SE FACE PORNIND DOAR DE LA O PARTE DIN OBIECTELE UNEI CLASE.
Spre deosebire de inducţia completă, unde concluzia este certă, în cazul inducţiei incomplete, concluzia este doar
probabilă, iar probabilitatea acesteia creşte o dată cu creşterea numărului de cazuri care o confirmă; dacă apare cel
puţin un caz care o infirmă, atunci concluzia unei inducţii incomplete este falsă.
În cazul inducţiei incomplete se trece de la un număr finit de cazuri la un număr infinit de cazuri; presupunem că
numărul elementelor dintr-o clasă este atât de mare încât nu le putem studia pe toate şi de aceea studiem numai o
parte pentru a conchide ulterior că întreaga clasă are proprietatea P.

a1 este P
a2 este P
a3 este P
an este P
a1, a2, a3, .... a..n sunt unii S
-------------------------------
(probabil) toti S sunt P

Sofisme si paralogisme
 Sofismele reprezinta erori logice, atat formale cat si material, cu un grad ridicat de intentionalitate cu
scopul de a insela adversarul pentru propriul avantaj.
 Paralogismele sunt erori formale facute fara intentie, dar eroarea promovata strica esentialul unui
rezultat viabil.

Tipuri de sofisme
1. Sofismele de limbaj apar din cauza folosirii gresite a termenilor.
Acestea se subimpart in:
a. Echivocatia - folosirea eronata ca sens a unui termen important dintr-o fraza.
b. Amfibolia - atunci cand o expresie sau un termen este ambiguu din punct de vedere sintactic.

2. Sofismele circularitatii – determinata de presupunerea ca ceea ce urmeaza a fi argumentat este adevarat

oricum.
Se subimpart in:
a. Argument circular (petitioprincipii) adica o propozitie este adevarata daca e adevarata.
b. Afirmarea repetata – atunci cand se incearca inocularea unei idei prin repetarea ei obsesiva.
3. Sofismele de relevanta – bazate pe faptul ca desi premisele sunt adevarate ele nu sunt relevante pentru
concluzie. Se subimpart in:
a. Argumentum ad hominem - atunci cand se ataca persoana si nu ideile persoanei.
b. Argumentum ad verecundiam – adica se face apel la o falsa modestie.
c. Argumentum ad populum – prin care se intaresc spusele unei persoane facandu-se apel la multime.
d. Argumentum ad misericordiam – prin care se face apel la mila.
e. Argumentum ad baculum- se face apel la bataie.
 Rationamente
Raţionamente corecte
Inferenţele imediate, silogismul, inferenţele valide cu propoziţii compuse, au o trăsătură comună şi anume aceea că
toate pot fi caracterizate ca valide sau nevalide.
Prin validitate înţelegem acea proprietate a unei inferenţe în virtutea căreia din premise adevărate este
imposibil să se tragă o concluzie falsă.
Este corect să spunem depre un raţionament că are proprietatea de a fi valid sau nevalid, dar despre
premisele şi concluzia unui raţionament nu putem spune că sunt valide sau nu, ci că pot fi adevărate sau false.

Definitie si caracterizare
Rationamentul este operatia logica prin intermediul careia din propozitii date numite premise este derivata o alta
propozitie numita concluzie.
Pentru ca doua sau mai multe propozitii sa constituie un rationament trebuie indeplinite simultan urmatoarele conditii:
-unele propozitii sunt date (premisele)
-din premise sa rezulte o propozitie noua numia concluzie
-premisele trebuie sa constituie un temei necesar sau suficient pentru derivarea concluziei
-concluzia trebuie sa constituie consecinta suficienta sau necesara a premiselor, adica sa rezulte din premise.

Tipuri de rationamente
I.. Dupa directia de inferenta:
1. - inferente deductive - concluzia este la fel de generala sau mai putin generala decat premisele
(concluzia nu spune mai mult decat premisele)
Ex. (Premisa) Toti elevi clasei a IX studiaza logica si argumentarea
(Premisa) Radu este elev in clasa a IX
(Concluzie) Radu studiaza logica si argumentarea
2.- inferente inductive - concluzia este mai generala decat premisele din care a fost obtinuta.
Ex. (premisa) Elevul X este bolnav
(premisa) Elevul Y este bolnav
(premisa) Elevul Z este bolnav
(premisa) Elevii X, Y, Z sunt elevi in clasa a IX-a
(concluzie) Toti elevii calsei a IX-a sunt bolnavi.

I.1.Inferentele deductive se clasifica astfel:

a.- in functie de numarul premiselor:
-inferente deductive imediate (concluzia se obtine dintr-o singura premisa)
-inferente deductive mediate (concluzia se obtine 2 sau mai multe premise)
Ex. Aceasta carte este interesanta.
Aceasta carte este un roman.
Romanul este interesant.
b.- in functie de corectitudinea logica:
- inferente deductive valide (din premise adevarate se obtine o concluzie adevarata)
- inferente deductive nevalide (inferente ce incalca legile logicii)
Ex. Unii oameni sunt intelectuali rezulta ca unii intelectuali nu sunt oameni.

II.Inferentele inductive se clasifica astfel:

1.- dupa numarul cazurilor examinate:
 -inductie incompleta (premisele redau un numar limitat de cazuri, iar concluzia se refera la toate cazurile)
 inductie completa (premisele redau toate cazurile posibile)
2.- dupa gradul de probabilitate al concluziei:
 inferente inductive tari (premisele sunt adevarate iar concluzia are o probabilitate ridicata)
Ex. Elevul X a invatat toate subiectele pentru examen, rezulta ca va lua 10 la examen.
 inferente inductive slabe (premisele sunt adevarate, iar concluzia are o probabilitate scazuta)
Ex. Elevul Y a invatat 5 subiecte pentru examen din 20, rezulta ca va lua nota 10 la examen.

Definiţii logică
1. Argumentare /Demonstraţie / Proces de demonstrare/ Raţionament – proces de justificare logică a
unei propoziţii pe care vrem să o susţinem.
2. Argument – raţionament, dovadă adusă în sprijinul unei afirmaţii.
3. Termen logic –cuvânt/ansamblu de cuvinte ce exprimă o noţiune şi se referă la unul sau mai multe obiecte
reale sau ideale.
4. Intensiune – proprietatea/proprietăţile ce caracterizează mulţimea de obiecte cărora se aplică termenul.
5. Extensiune – mulţimea obiectelor cărora se aplică termenul.
6. Definire/ .Definiţie – – operaţie logică de determinare a însuşirilor unui obiect prin care între doi termeni ;
respectiv două expresii se introduce un raport de identitate.
7. Subiect logic – în propoziţiile categorice termenul despre care se predică ceva şi care se găseşte între
cuantificator şi copulă.
8. Predicat logic – în propoziţii categorice, termenul care se predică despre ceva şi care se găseşte după
copulă.
9. Raţionament – înlănţuire logică de judecăţi care duce la o concluzie.
10. Silogism – acea inferenţă în care din două propoziţii categorice care au un termen comun se deduce drept
concluzie o altă propoziţie categorică ai cărei termeni sunt necomuni premiselor.
11. Clasificare – operaţie de ordonare a unei mulţimi de obiecte în funcţie de un anumit criteriu.
12. Propoziţie compusă – combinaţie de propoziţii atomare prin intermediul conectorilor logici.
13. Funcţie de adevăr – conectorii logici sunt funcţii de adevăr pentru că valoarea de adevăr ce rezultă prin
aplicarea lor este în funcţie de valorile de adevăr ale variabilelor propoziţionale.
14. Negaţie logică – operator monadic ce are proprietatea că schimbă valoarea de adevăr a propoziţiei
atomare căreia se aplică.
15. Conjuncţie logică – conector logic binar ce are proprietatea de a fi adevărat numai dacă propoziţiile
atomare pe care le leagă sunt ambele adevărate.
16. Disjuncţie neexclusivă – conector logic binar cu proprietatea că este adevărată dacă una din propoziţiile
atomare pe care le leagă este adevărată şi falsă dacă ambele sunt false.
17. Implicaţie – conector logic binar cu proprietatea că este falsă doar dacă prima propoziţie atomară este
adevărată, iar cea de-a doua falsă, fiind adevărată în rest.
18. Echivalenţă – conector logic binar cu proprietatea de a fi adevărată doar dacă propoziţiile atomare pe care
le leagă au aceeiaşi valoare de adevăr.
19. Lege logică– formulă ce este adevărată independent de valorile variabilelor propoziţionale.
20. Formulă contingentă – formulă ce, în funcţie de valorile de adevăr ale variabilelor propoziţionale este
uneori adevărată, alteori falsă.
21. Formulă inconsistentă – formulă ce, independent de valorile variabilelor propoziţionale este mereu falsă.
22. Inferenţă deductivă – inferenţă ce poate fi caracterizată drept adevărată sau falsă,
23. Inferenţă inductivă – inferenţă ce nu poate fi caracterizată în mod adecvat ca fiind validă sau nevalidă ci,
drept probabilă sau mai puţin probabilă, concluzia spunând mai mult decât premisele din care a fost
obţinută.
24. Inferenţă imediată – inferenţă compusă dintr-o premisă şi o concluzie.
25. Inferenţă mediată – inferenţă caracterizată prin faptul că legătura dintre subiectul şi predicatul concluziei
este mediată de un al treilea termen.
26. Inferenţă validă – inferenţă caracterizată prin faptul că din premise adevărate se trag concluzii
adevărate.
27. Inferentă nevalidă – inferenţă caracterizată prin faptul că din premise adevărate nu se trag concluzii
corecte.
28. Inferenţă ipotetică – inferenţă cu două premise şi o concluzie caracterizată prin faptul că una din premise
este o implicaţie iar cealaltă afirmarea antecedentului sau negarea consecventului implicatiei.
29. Inferenţă disjunctivă/ Raţionament disjunctiv - inferenţă cu două premise şi o concluzie caracterizată
prin faptul că una din premise este o disjuncţie iar cealaltă afirmarea sau negarea unuia dintre termenii
disjuncţiei.
30. Inducţie completă – inducţie ce produce concluzii certe din premise adevărate deoarece premisele sunt
temei suficient pentru concluzie.
31. Inducţie incompletă – inducţie ce chiar şi atunci când porneşte de la premise adevărate produce doar o
concluzie plauzibilă deoarece premisele nu sunt temei suficient pentru concluzie. Ea extinde la o întreagă
clasă propriteatea despre care premisele arată că aparţine unora din elementele acelei clase.
32. .Inferenţă inductivă slabă – inferenţă inductivă cu grad redus de probabilitate.
33. Inferenţă inductivă tare/ Argument nedeductiv tare – inferenţă inductivă cu grad ridicat de
probabilitate.
34. Teză de demonstrat/ Teză – propoziţie susţinută printr-o demonstraţie, a cărei concluzie este.
35. Fundament al demonstraţiei – ansamblu de premise (definiţii, axiome, teorii ... ) din care urmează să
conchidem teza.
36. Demonstraţie intuitivă – demonstraţie ce se bazează pe relaţiile dintre termeni şi propoziţii. Cel mai
adesea nu se bazează pe raţionamente complete, ci eliptice, iar uneori cel care le realizează nu este
conştient de regulile pe care le aplică.
37. Demonstraţie formalizată – demonstraţie scrisă în limbaj formal bazată pe relaţii exprimate în
simboluri.
38. Demonstraţie deductivă – demonstraţie în a cărei desfăşurare nu intervin direct date de experienţă.
39. Demonstraţie inductivă – demonstraţie în a cărei desfăşurare intervin direct date de experienţă.
40. Demonstraţie directă – fie inducţia completă fie deducţia conformă cu formele cunoscute în care se trece
dela premise la concluzie.
41. Modus ponendo-ponens – inferenţă ipotetică ce spune că dacă implicaţia între două propoziţii este
adevărată şi dacă antecedentul acesteia e adevărat atunci şi consecventul implicaţiei iniţiale e adevărat.
42. Inducţie prin simplă enumerare – formă a inducţiei incomplete în care concluzia reiese din observaţii
nesistematice, simple constatări. Are grad redus de probabilitate al concluziei.
43. Inducţie ştiinţifică – formă a inducţiei incomplete în cunoaşterea ştiinţifică. Tinde, prin folosirea
sistematică a observatiei riguros organizate şi a experimentului ştiinţific să stabilească dacă ceea ce se
repetă aidoma într-un număr mai mic sau mai mare de cazuri este în acelaşi timp necesar.
44. Evaluare a argumentelor – procedeu de verificare a respectării tuturor regulilor şi restricţiilor de
validitate ale argumentării.
45. Validitate – acea proprietate a unei inferenţe în virtutea căreia din premise adevărate este imposibil să se
tragă o concluzie falsă.
46. Inferenţă - procedeu prin care dint-un set de premise se deduce o concluzie.
47. Raţionament inductiv – raţionament prin care se trece de la afirmaţii despre cazuri particulare la o lege
sau un principiu general, caracterizat prin gradul de probabilitate al concluziei.
48. Inferenţă deductivă imediată – inferenţă cu o premisă şi o concluzie, ce poate fi caracterizată drept
adevărată sau falsă.
49. Premisă – propoziţie luată ca adevărată într-o argumentare.
50. Concluzie – propoziţie susţinută printr-o argumentare.
51. Definitor/ Defininens – termen sau expresie ce determină însuşireile definitului cu care se află în raport
de identitate.
52. Propoziţie categorică – orice propoziţie în care un termen se afirmă sau se neagă despre un alt termen.
53. Premisă minoră – acea premisă a unui silogism în care este prezent subiectul concluziei silogismului.
54. Operator propoziţional – conector de variabile propoziţionale prin care se realizează propoziţii compuse.
55. Demonstraţie directă – demonstraţie în cazul căreia adevărul tezei este de de dedus din adevărul
premiselor.
56. Indicator de argumentare - termeni ai limbajului natural ce indică caracterul argumentativ al unui text.
57. Premisă majoră – premisă a unui silogism ce conţine predicatul concluziei silogismului.
58. Termen major – termen cu rolul de predicat în concluzia unui silogism.
59. Argument nedeductiv slab - cca. v. 33
60. Modus tollendo-tollens – mod ce spune că dacă implicaţia dintre două propoziţii este adevărată şi dacă
consecventul acesteia e falst , atunci şi antecedentul implicaţiei e fals.
61. Termen minor – termen cu rol de subiect în concluzia unui silogism.
62. Termen mediu – termen de legătură, prin intermediul căruia se pun în relaţie ceilalţi doi termeni ai
silogismului ; apare în cele două premise dar nu şi în concluzie.
63. Modus ponendo-tollens – spune că dacă este adevărată disjuncţia a două propoziţii, iar una dintre acestea
este adevărată, atunci cealaltă este falsă.
64. Modus tollendo-ponens – spune că dacă este adevărată disjuncţia a două propoziţii iar una dintre acestea
este falsă rezultă că cealaltă propoziţie este adevărată.