TERMENII

I. Introducere
II. Caracterizare
III. Structură
IV. Clasificare
V. Raporturi
VI. Evaluare
VII. Bibliografie

I. Introducere în Logică
Prin logică (din greaca veche, logike) se înțelege folosirea rațiunii în
realizarea anumitor activități. Logica se folosește în mod predominant
în filozofie, matematică și informatică.
Logica a fost studiată din antichitate de către numeroase civilizații
inclunzând India, China, Persia și Grecia.
În Europa aceasta a fost răspândită ca disciplina lui Aristotel (384 – 322
î.Hr.), care i-a acordat un loc esențial în filozofie. Studierea ei a fost inclusă în
clasicul trivium, care includea de asemenea gramatica și retorica. Logica a fost
dezvoltată în continuare de către Al-Farabi care a despărțit-o în două grupuri: ideea
și dovada. Mai târziu Avicenna a redeschis studierea logicii, iar în Est aceasta a
fost dezvoltată de către budism și jainism.
Obiectul logicii tradiționale îl constituie formele logice
fundamentale, noțiunea, judecata și raționamentul, condițiile corectitudinii lor
formale pentru obținerea adevărului.
Logica tradițională a studiat gândirea sub aspectul formei sale, fără conținut.
Dacă utiliza un conținut în forme o făcea numai pentru exemplificarea utilizării
unei forme. De asemenea logica formală nu ținea cont de condițiile biologice,
anatomice sau fiziologice, afective sau volitive ale omului care gândește și nici de
facultatea memoriei sau imaginației individuale ci urmărea doar procesul propriu
zis de formare și transformare a formelor în care omul gândea. Scopul acestei
selecții era desprinderea a ceea ce era constant în procesul gândirii a ceea ce era
valabil pentru orice individ care gândește. Se dorea extragerea unor cunoștințe
sigure despre gândire și a unor norme (reguli) prin care să se gândească corect
adică să se ajungă la cunoștințe viabile, utile, corespunzătoare stării de fapt a
lucrurilor, la cunoștințe adevărate.

II. Caracterizare generală

Indiferent dacă sunt elemente de natură materială sau ideală, discutând
despre ele, analizându-le, explicându-le, nu se operează pe plan mintal chiar cu

1
respectivele elemente, ci cu idei simple care le reprezintă pe plan ideal şi care sunt
numite noţiuni.
În logica tradiţională, clasică, noţiunile sunt considerate elementele
fundamentale ale gândirii logice: raţionamentul se descompune în propoziţii iar
propoziţiile în noţiuni.
Definiţie:
NOŢIUNEA este cea mai simplă formă logică reprezentând la nivelul
gândirii orice element sau clasă despre care se ştie ceva (că există, că are
o însuşire sau alta etc.)
Fiecare noţiune îşi află cu necesitate pe plan lingvistic o formă specifică de
materializare şi comunicare.
Forma lingvistică corespunzătoare unei noţiuni constă fie dintr-un cuvânt,
fie dintr-un grup de cuvinte.
Forma lingvistică are rolul de nume pentru elementele pe care noţiunea le
reprezintă la nivelul gândirii.
NUMELE poate fi simplu (constă dintr-un cuvânt) sau complex (constă
dintr-un grup de cuvinte).
Ansamblul format din noţiune şi nume constituie un termen.
TERMENUL este o combinaţie între o formă logică (noţiunea) şi o formă
lingvistică (numele).
Aristotel, care a introdus practica simbolizării raționamentelor în vederea
identificării formelor lor, numește termen ,,acela în care propoziția se
descompune, adică atât predicatul cât și acela despre care el se enunță, prin
adăugarea lui <este> sau a lui <nu este>”. În această formulare se presupune că
propoziția este simplă și nu face altceva decât să afirme sau să nege că predicatul
se aplică la altceva (subiectul), ca în ,,Socrate este om” unde ,,Socrate” și ,,om”
sunt termenii propoziției ce predică ,,om” despre ,,Socrate”.

III. Structura termenilor

În termen sunt exprimate două aspecte:
- 1) mulţimea elementelor (sfera sau extensiunea)
- 2) mulţimea proprietăţilor comune acestor elemente (conţinutul sau
intensiunea)
Definiţie:
Se numeşte sferă sau extensiune acea parte a termenului în care sunt
exprimate elementele ce alcătuiesc clasa respectivă.
Definiţie:
Se numeşte conţinut sau intensiune acea parte a termenului în care se
exprimă proprietăţile comune ale elementelor ce alcătuiesc clasa respectivă.

INDICATORI:
- extensionali (de sferă): - ,,x este un/o…”
- ,,x face parte din clasa…”
- ,,x aparţine clasei…”
2
 - intensionali (de conţinut): - ,,x este + un adjectiv”
- ,,x are proprietatea…”

IV. Clasificarea termenilor

Sfera şi conţinutul constituie criteriile logice principale după care se

deosebesc diferite tipuri de termeni:

I. Clasificarea după sferă:

a) vizi – nevizi
b) singulari - generali
c) distributivi - colectivi
d) precişi – imprecişi

II. Clasificarea după conţinut:

a) abstracţi – concreţi
b) absoluţi - relativi
c) simpli - compuşi
d) pozitivi – negativi

I. Clasificarea după sferă:

a) – vid = sfera sa nu conţine niciun element

Anumiţi termeni vizi sunt rezultatul
- unei contradicţii logice explicite (ex.: ,,cerc pătrat”, ,,infractor
nevinovat”)
- unei contradicţii logice implicite (elementul se consideră a avea o
existenţă reală dar este doar ideal, ex: ,,elixirul vieţii”, ,,balaur cu şapte
capete”)
- unii termeni vizi au fost ,,inventaţi” special pentru a face anumite
distincţii sau precizări. Exemplu, pentru a arăta că şirul numerelor
naturale este infinit: ,,Cel mai mare număr natural nu există”
– nevid = sfera sa conţine cel puţin un element
Ex.: ,,caiet”, ,,casă”, ,,sincer”, ,,frumos”

b) – singular = sfera sa conţine un singur element (privit ca un tot,

indiferent de numărul componentelor)
Ex.: ,,Organizaţia Naţiunilor Unite”, ,,Mihai Eminescu”, ,,Franţa”

- general = sfera conţine cel puţin două elemente, fiecare primind

aceleaşi proprietăţi.
Ex.: ,,oraş”, ,,carte”, ,,televizor”, ,,creion”

3
c) – distributiv = sfera lui s-a format prin selectarea elementelor care îl
alcătuiesc, unul câte unul, pe baza unor proprietăţi comune acelor
elemente.
Ex.: ,,acid”, ,,copac”, ,,animal”
- colectiv = când clasa de elemente este privită ca o totalitate, ca un întreg,
iar proprietăţile clasei nu pot fi atribuite fiecărui element.
Ex.: ,,pădure”, ,,bibliotecă”, ,,armată”

d) – precis = oricare ar fi elementul ales, se poate spune cu certitudine că

el aparţine sau nu clasei.
Ex.: ,,pătrat”, ,,fotografie”, ,,perete”
- imprecis = nu se poate decide cu certitudine că face sau nu parte dintr-o
anumită clasă.
Ex.: ,,tânăr”, ,,frumos”, ,,bun”

II. Clasificarea după conţinut:

a) – abstract = redă o însuşire considerată în sine (izolat), nelegată de un

element.
Ex.: ,,frumuseţe”, ,,răutate”, ,,claritate”
– concret = redă o însuşire ca aparţinând unui element.
Ex.: ,,frumos”, ,,rău”, ,,număr”, ,,verde”

b) – absolut = redă proprietăţi ce aparţin unor elemente, chiar dacă aceste

elemente ar fi considerate izolate unele de altele.
Ex.: ,,planetă”, ,,om”, ,,carte”
- relativ = redă legături, relaţii între două sau mai multe elemente.
Ex.: ,,sinonim”, ,,tată”, ,,însoţitor”

c) – simplu = nu antrenează un alt element sau negaţia sa.

Ex.: ,,patrulater”, ,,autoturism”, ,,propoziţie”
- compus = antrenează negaţia sa, un alt termen sau sunt termeni
derivaţi.
Ex.: ,,pozitiv-negativ”, ,,cauză-efect”, ,,absolut-relativ”, ,,autoturism de
teren”, ,,propoziţie simplă”

d) – pozitiv = redă prezenţa uneia sau mai multor însuşiri la un element sau
clasă.
Ex.: ,,vertebrat”, ,,verde”, ,,activ”, ,,perfect”
- negativ = redă absenţa unei însuşiri la un element sau clasă.
Ex.: ,,orb”, ,,nevertebrat”, ,,inactiv”, ,,imperfect”

V. Raporturi logice între termeni

4
 Între doi termeni distincți A și B, pot exista sub aspectul sferei sau
extensiunii lor două tipuri de raporturi:
I. de concordanță – dacă sferele lor au cel puțin un element comun
a) Raport de identitate
Termenii A și B sunt în raport de identitate dacă și numai dacă sferele lor
coincid. Ex.: A = ,,număr par”; B = ,,număr divizibil cu doi”
b) Raport de ordonare
Doi termeni, A și B, se află în raport de ordonare, dacă și numai dacă sfera
unuia se include total în sfera celuilalt fără însă ca ele să coincidă.
Termenul supraordonat este numit gen iar cel subordonat, specie.
Ex.: A = ,,animal” (gen); B = ,,vertebrat” (specie)
c) Raport de încrucișare
Termenii A și B sunt în raport de încrucișare dacă și numai dacă coincid
printr-o parte a sferei, fiecare deosebindu-se de celălalt prin altă parte a sferei.
Ex.: A = ,,informatician”; B = ,,tânăr”
II. de opoziție – dacă sferele lor nu au nici un element comun
a) Raport de contrarietate
Termenii A și B sunt în raport de contrarietate dacă și numai dacă oricare ar fi
elementul ales, acesta nu poate face parte în același timp, dar poate lipsi din sfera
ambilor.
Există între speciile unui gen, dacă genul respectiv are cel puțin trei specii,
aflate la același nivel de generalitate.
Ex.: genul – ,,figură geometrică”; specii – ,,triunghi”, ,,cerc”, ,,pătrat”
b) Raport de contradicție
Termenii A și B sunt în raport de contradicție dacă și numai dacă, oricare ar fi
elementul ales, acesta nici nu face parte, dar nici nu lipsește în același timp din
sfera ambilor sau reprezintă unul negația celuilalt.
Ex.: A = ,,legal”; B = ,,ilegal”

VI. Evaluare

Precizați răspunsul corect:

1. Termenul este din punct de vedere logic:

a. o formă lingvistică exprimată printr-un cuvânt sau printr-un grup de
cuvinte ce au sens independent
b. ansamblul format dintr-o formă logică (noțiunea) și o formă lingvistică
(numele)
c. formă lingvistică ce are sens independent
d. formă lingvistică ce nu are sens independent

2. Sfera termenului este numită și:

a. extensiune
b. intensiune
5
 c. zonă de referință
d. zonă de intersecție

3. Între conținutul și sfera termenului există un raport de:

a. identitate
b. contradicție
c. dualitate
d. încrucișare

4. Între termenii ,,om” și ,,ființă rațională” se poate stabili un raport de:

a. identitate
b. ordonare
c. încrucișare
d. contradicție

5. Între termenii ,,târg” și ,,localitate” este un raport de:

a. identitate
b. ordonare
c. încrucișare
d. contradicție

6. Termenul ,,carte” este:

a. individual
b. imprecis
c. pozitiv
d. negativ

7. Raportul de încrucișare se realizează:

a. dacă oricare obiect ce aparține extensiunii unui termen aparține și
extensiunii celuilalt termen
b. dacă extensiunile a doi termeni au cel puțin un element comun, fiecare
având în extensiunea sa și elemente necomune
c. dacă oricare ar fi elementul considerat acesta nu poate aparține simultan
extensiunii celor doi termeni
d. dacă termenii au aceeași extensiune

8. Structura unui termen presupune următoarele elemente:

a. componenta lingvistică, cognitivă, ontologică
b. componenta lingvistică, gramaticală, lexicală
c. componenta intensională, extensională, relațională
d. componenta lingvistică, cognitivă, psihologică

9. Din punct de vedere intensional termenii sunt:

6
 a. absoluți sau relativi, singulari sau generali, pozitivi sau negativi, simpli
sau compuși
b. absoluți sau relativi, abstracți sau concreți, distributivi sau colectivi,
preciși sau impreciși
c. absoluți sau relativi, abstracți sau concreți, pozitivi sau negativi, simpli
sau compuși
d. vizi sau nevizi, singulari sau generali, distributivi sau colectivi, simpli sau
compuși

10.Din punct de vedere extensional termenii sunt:

a. vizi sau nevizi, singulari sau generali, distributivi sau colectivi, simpli sau
compuși
b. absoluți sau relativi, abstracți sau concreți, distributivi sau colectivi,
preciși sau impreciși
c. vizi sau nevizi, abstracți sau concreți, distributivi sau colectivi, preciși sau
impreciși
d. vizi sau nevizi, singulari sau generali, distributivi sau colectivi, preciși sau
impreciși

11.Termenul ,,pădure” este:

a. colectiv
b. imprecis
c. vid
d. negativ

Răspunsuri corecte:
1 – b; 2 – a; 3 – c; 4 – a; 5 – b; 6 – c; 7 – b; 8 – a; 9 – c; 10 – d; 11 – a;

VII. Bibliografie
1. Botezatu, Petre, Introducere în logică (vol. I), Editura Graphix, Iaşi, 1994
2. Bieltz, Petre; Gheorghiu, Dumitru, Logică (manual pentru clasa a IX-a),
Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Busureşti, 1997
3. Collinson, Diané, Mic dicţionar al filosofiei occidentale, Editura Nemira,
Bucureşti, 1995
4. Dima, Teodor (coord.); Stoianovici, Drăgan; Marga, Andrei, Logică
generală, Bucureşti, 1990
5. Dima, Teodor, Logică şi argumentare (manual pentru clasa a IX-a),
Institutul European Iaşi, 2000
7
6. Dumitriu, Anton, Istoria logicii (vol. I), Editura Tehnică, Bucureşti, 1993
7. Flew, Antony, Dicţionar de filozofie şi logică, Editura Humanitas, Bucureşti,
1996
8. Lupşa, Elena; Bratu, Victor; Stoica, Maria Dorina, Logică şi argumentare
(manual pentru clasa a IX-a), Editura Corvin, Deva, 2004
9. Lupşa, Elena; Bratu, Victor; Stoica, Maria Dorina, Logică şi argumentare –
Caietul elevului (clasa a IX-a), Editura Corvin, Deva, 2004
10.Marga, Andrei, Argumentarea, Editura Academiei Române, Bucureşti,
2010