-*+

3. Metafizica în înţelesul de ontologie generală.

Aristotel

a) „Ştiinţa primă''- un concept problematic

În spaţiul întrebărilor ce se pot pune în legătură cu metafizica

lui Aristotel, ni se par foarte importante următoarele: Ce semnifică
conceptul aristotelic de „filosofie primă"? Ce înseamnă pentru
Aristotel „ştiinţa primelor principii"? Care este unitatea de fond a
metafizicii aristotelice? Cum este posibilă „unitatea metafizicii" în
corpusul aristotelic? etc.
Cum se ştie, termenul de metafizică a fost pus în legătură cu
ordinea apariţiei cărţii cu acest nume (Andronicos din Rhodos) în
cadrul operei aristotelice, dar putem avea în vedere şi „meta-fizica",
în înţelesul de stabilire a fundamentelor fizicii (studiul lor logic-
ontologic). Înţeleasă ca „filosofie primă", acest concept n-a fost totuşi
definit de Aristotel; mai mult chiar, „filosofia primă" este denumită în
mai multe feluri. Există chiar o neconcordanţă între doctrinele
prezentate sub numele acesta. De pildă, în Cartea I, filosofia primă
este înţeleasă ca „sophia", ca cercetare a cauzelor şi principiilor, ca
cercetare a cauzelor prime şi principiilor supreme; în Cartea a IV-a,
filosofia primă capătă înţelesul de doctrină a existenţei - ca existenţă,
de doctrină generică a existenţei, doctrină a raportului dintre Unul şi
multiplu, Fiinţă şi contrarii, sau înţelesul de teorie a substanţei.
Cartea a Vl-a prezintă metafizica drept „teologie", având ca obiect,
nu substanţa mobilă, ci substanţa primă imobilă, separată, numită
Dumnezeu. Astfel că metafizica aristotelică ne apare sub mai multe
înţelesuri: ontologie, etiologie (teorie a cauzalităţii), teorie a
substanţei, teorie despre cauza primă (teologie), „sophia"
(înţelepciune). De aici s-au născut mai multe dificultăţi de
interpretare.
Este posibilă o „ştiinţă a fiinţei", o „ştiinţă a existenţei - ca
existenţă"? Ce natură şi ce formă are această ştiinţă? Este compatibilă
doctrina metafizică a lui Aristotel cu idealul de ştiinţă din Organon,
unde Stagiritul nu autorizează o asemenea ştiinţă universală? Cum
justifică Aristotel această ştiinţă aporetică a fiinţei? Este ea de tipul
celei respinse în Analiticile secunde?
Din tematizările oferite de interpreţi pe marginea unora dintre
aceste întrebări, selectăm pe cele semnate de Collingwood (în studiul

1
său “Metafizica lui Aristotel”, din volumul An Essay on Metaphysics,
1969, pp. 3-10).
R.G. Collingwood distinge mai întâi între: — „ştiinţă" — ca
teorie ce presupune propoziţii adevărate şi necesare, prin care se pot
produce explicaţii asupra unui domeniu al realităţii, şi — „ştiinţă" —
înţeleasă ca un corp sistematic de idei asupra unui subiect determinat.
Apoi, el afirmă că metafizica este pentru noi numele unei ştiinţe, care
de multe secole şi-a găsit necesar a gândi în mod sistematic asupra
subiectelor discutate de Aristotel. Ca „ştiinţă primă", adaugă
comentatorul, metafizica este ştiinţa al cărei subiect este logic
anterior tuturor celorlalte, ştiinţa ce este logic suprapusă de toate
celelalte ştiinţe, deşi în ordinea studiului, ea vine la urmă.
Subiectul oricărei ştiinţe este ceva abstract sau universal.
Când un universal generic A are ca specii pe B şi C, A este temeiul
speciilor sale, adică A, prin propria sa natură, determină formele sale
subordonate, adică pe B şi C. Oricând, B şi C sunt subiecte a două
ştiinţe care au principii determinate în comun. Aceste principii
formează ştiinţa al cărei obiect este universalul A. De exemplu: Fie A
— cantitate. Există două feluri de cantitate:
-continuă sau măsurabilă; ştiinţa ei: geometria.
-numărabilă; ştiinţa ei: aritmetica.
Principiile comune ale geometriei şi aritmeticii aparţin unei
ştiinţe generale acantităţii:matematica generală. Subiectul acesteia
este temeiul logic al subiectelor celor două ştiinţe. Acest model „A B
C" este prezent în tot ce vizează universalul. Fiecare universal este,
cel puţin potenţial, subiectul unei ştiinţe. De aceea, un sistem al
ştiinţelor corespunde unui sistem al universalurilor. In interiorul
acestui sistem, orice ştiinţă va fi:
a) coordonată cu o alta, sau cu altele, al căror subiect este un
universal, sau universaluri coordonate cu universalul propriu ei; aşa
cum geometria este coordonată cu aritmetica;
b) subordonată alteia, al cărei subiect este un universal
supraordonat propriului ei universal şi stă pentru acesta ca teniei
logic, aşa cum geometria este subordonată matematicii generale;
c) supraordonată altora, al căror subiect este un universal
propriului ei universal şi stă drept consecinţă logică, aşa cum
geometria este supraordonată geometriilor speciale (a triunghiului,
cercului, etc.).
Un asemenea sistem piramidal nu este infinit. Oricum, la baza
sa stau infimae species (ce nu pot da naştere altor specii), iar la vârf
există universaluri care sunt summa genera (ce nu pot fi specii ale
unor genuri mai înalte). La Aristotel, cele zece categorii sunt cele

2
zece specii ale fiinţei, sunt formele în care fiinţa se specifică. De fapt,
Collingwood spune că „există doar o singură piramidă a
universalurilor, şi-n vârful ei universalul fiinţei". Sistemul ştiinţelor
va avea aceeaşi formă, iar în vârful piramidei acestui sistem există
ştiinţa primă, „ştiinţa fiinţei - ca fiinţă". Ea este presupusă logic de
toate celelalte ştiinţe. Ea este ţinta ultimă a tărâmului cunoaşterii.
Deci, ştiinţa primă este ştiinţa despre ceva ce stă ca ultim temei logic
pentru tot ceea ce studiază celelalte ştiinţe. Iar numele obişnuit pentru
ceea ce este temei logic, este Dumnezeu. De aceea — conchide
Collingwood — „numele cel mai adecvat pentru ceea ce s-a numit
<ştiinţă primă> sau <înţelepciune>, numele care ne spune asupra cui
poartă această ştiinţă, este acela de Teologie"(R.G.Collingwood,
1969, p. 10).

b) Fiinţa şi sensurile ei

Cum arată Pietre Aubenque, „pentru Aristotel, fiinţa nu este o

figură determinată, cu contururi determinate, ci este un termen, un
cuvânt care transcende, care depăşeşte toate denumirile generice şi, în
particular, orice determinaţie categorială, dacă ne reamintim că,
pentru Aristotel, categoriile sunt genurile cele mai generale ale
fiinţei"(Aubenque, Problema fiintei la Aristotel, p.13). Comentatorul
francez merge mai departe, spunând că, fiind transgenerică,
transcategorială, fiinţa a putut fi interpretată de medievali ca
„transcedentală", iar folosirea kantiană a acestui termen nu reprezintă,
de fapt, decât „o traducere subiectivă" a înţelesului „medieval". In
aceste condiţii, ştiinţei generale a fiinţei, ontologiei, i se poate
recunoaşte statutul de condiţie de posibilitate pentru celelalte ştiinţe.
Pentru Aristotel, fiind un analog, “Ceea ce se numeşte propriu
zis Fiinţă se ia în mai multe sensuri, dintre care, după cum s-a văzut,
unul este Fiinţa prin accident, altul Fiinţa ca drept ceva adevărat, prin
opoziţie cu Nefiinţa, considerată ca egală cu falsul; apoi, pe lângă
acestea, Fiinţa considerată în cadrul diferitelor categorii, cum e
substanţa, calitatea, cantitatea, locul, timpul şi alte categorii de acelaşi
fel. Dar, pe lângă aceste feluri de Fiinţă, mai e şi Fiinţa în stare
potenţială, şi Fiinţa în act(Aristotel, Metafizica, 1996, VI, 1026 b, p.
233).
Jean Beaufret vorbeşte chiar despre „o dedublare a analogiei:
analogia celor patru accepţiuni ale fiinţei învăluie seria înzecit
analogică a categoriilor"(J. Beaufret, 1999, p.105). „Toate categoriile
privesc analogic spre prima şi, prin prima spre acelaşi lucru,
nedeterminat de Aristotel, ca şi accepţiunile non-categoriale ale fiinţei

3
ca fiinţă"(Idem). Dacă despre Fiinţă se vorbeşte în mai multe feluri,
atunci ce este Fiinţa - ca fiinţă? „Suma" lor, o parte a Fiinţei, sau
altceva decât Fiinţa, în sensurile menţionate? Sumă nu poate fi, căci
Fiinţa şi Unul sunt identice şi de aceeaşi natură. „Dacă ar fi parte, ar
mai întemeia metafizica, al cărei obiect este Fiinţa - ca Fiinţă, Fiinţă
ca atare?"(Gh. Vlăduţescu, 1984, p.330). Dacă ar fi altceva, ce
raporturi sunt între Fiinţa - ca fiinţă şi Fiinţă -în celelalte accepţii?
„De fapt, Fiinţa - ca fiinţă ne spune mai mult decât Forma şi materia
sau privaţiunea, decât actul şi potenţa, decât cauzele, mai mult decât
principiile înseşi şi raporturile acestora. (...). Fiinţei ca fiinţă, pentru
inteligibilitate, îi trebuia o identificare cu întregul, deci, cu forma şi
materia ca un singur tot. Din acest punct de vedere, conceptul Fiinţei
-ca fiinţă este principiul, dar nu principiul în determinările lui
abstracte, un principiu - ca principiu, ci în manifestările sale, în
realitatea sa concretă."(Idem, p.333). Pentru că este întregul,
totalitatea, Fiinţa ca fiinţă este individualul, el însuşi un întreg, o
sinteză, dar nu un individual anume, ci individualul indeterminat,
tocmai pentru că este sinteză a tuturor determinărilor.

c) Problema omogenităţii metafizicii aristotelice

În istoria exegezei la opera aristotelică, două orientări au

devenit, într-un fel, clasice:
a) interpretarea tradiţională sistematic - unitară (cum o va
numi W. Jaeger), care evidenţiază la Aristotel un orizont unitar, o
omogenitate speculativă a Metafizicii, pluralitatea determinărilor
metafizice putând fi reductibilă la unitatea de fond. În secolul nostru,
de această orientare ţine Giovanni Realle;
b) interpretarea istorico-genetică a lui Werner Jaeger, expusă
în lucrarea Aristotel - întemeierea unei istorii a tradiţiei sale (1923).
Jaeger a susţinut ipoteza că aristotelismul se constituie într-o mişcare
neîntreruptă - care ar presupune doi poli, platonismul fervent şi
naturalismul, trecând printr-o metafizică realistă. Interpretul se
împotriveşte şi considerării metafizicii aristotelice ca ontoteologie.
“Metafizica – ontologie” este esenţial diferită de “metafizica –
teologie”. Construcţia teologică a Metafizicii este de sorginte
platonică, temporal prima în evoluţia creaţiei lui Aristotel. “Werner
Jaeger considera că se poate vorbi despre o evoluţie a gândirii lui
Aristotel, în cursul căreia Stagiritul s-ar fi îndepărtat progresiv de
Platon, ale cărui vederi le-ar fi împărtăşit la început”(V.Colţescu,
2002, p. 161).Construcţia ontologică este numită de Jaeger
„fenomenologie a diverselor semnificaţii ale existenţei", este o ştiinţă

4
universală şi este posibilă numai întrucât nu este determinată de un
element unic. De asemenea, ontologia aristotelică este — pentru W.
Jaeger — o analiză a multiplicităţii sensurilor în care se ia fiinţa. Ca
teologie, metafizica nu poate fi, „ştiinţă universală", căci are drept
obiect un singur tip de existenţă: imobilă, transcendentă. La teologie
se reduce metafizica - ca teorie a cauzelor (cauza primă: Dumnezeu).
De asemenea, când avem la Aristotel o „metafizică - în înţelesul de
teorie a substanţei", aceasta presupune doar o particularizare a
modului de a înţelege aristotelic existenţa. Amintim şi că acest
interpret distinge între aspectul constructiv şi cel care presupune
aporeticul în opera aristotelică.
Această „provocare" (I. Pârvu) a lui W. Jaeger a avut parte de
multe reacţii. I s-a reproşat echivocitatea, inexactitatea lecturii
textelor. De asemenea, n-ar putea fi coerentă o interpretare care pune
„teologia metafizicii aristotelice" pe seama influenţei dinspre Platon,
vis-a-vis de empirismul propriu viziunii aristoteliece, viziune care e
anterioară celei din metafizica sa. O asemenea critică o întreprinde
Giovanni Realle în 1961, în teza sa de doctorat numită Conceptul de
filosofie primă şi unitatea „Metafizicii" lui Aristotel. Autorul insistâ
pe ideea existenţei unei ordini logice a lucrărilor aristotelice. Cele
patru denumiri ale metafizicii, respinse de exegeţi, sunt, pentru G.
Realle, faţete ale unei concepţii unitare. Metafizica lui Aristotel este
construită din termeni şi concepte polivalente şi pluridimensionale.
Cauza acestei pluridimensionalităţi este tocmai realismul lui
Aristotel. Stagiritul ţine seama de exigenţele opuse manifestate în
gândirea greacă, dorind să le omogenizeze şi să le „întemeieze"
sintetic. Până la urmă, G. Realle vrea să spună aceasta: sensul
primordial al filosofiei prime este acela de „teorie a cauzei", etilogie,
arheologie a cauzei. Acest sens pune-n evidenţă intenţia Metafizicii
de a stabili condiţiile şi raţiunile supreme ale existenţei. Pentru
Giovanni Realle, „existenţa ca existenţă" nu are de-a face cu înţelesul
său din ontologia modernilor, ci trimite la o doctrină a cauzalităţii, o
doctrină ce combină explicaţia cauzală şi principiul substanţei: La
întrebarea: Teologia este compatibilă, la Aristotel, cu ontologia? G.
Realle răspunde: Da, dacă nu înţelegem prin ontologie o ştiinţă
generică, ci una ce are ca obiect ceva specific, cauzalitatea, de pildă.
Oricum, putem spune acum că forţa metafizicii aristotelice
este pusă în evidenţă şi prin bogăţia interpretărilor care i se dau, ca şi
a deschiderilor sale multiforme spre tematizări ulterioare.