Fișă

Comentează fragmentul dat, evidențiind modalitățile de caracterizare a personajului Anton.

– Bine te-am găsit dar, măi băiete!

Anton, o namilă de om cât un munte, cu armă de vânătoare pe umăr, îl privește cu ochi mari, de-o
albăstrime deasă ce se întâmplă numai la copii. Vrea să spună ceva, dar nu poate nimeri primul cuvânt și pare
foarte necăjit de asta.
– Apoi, ca să vezi, că-i foarte bine, mă rog...
Primirea musafirilor e un lucru pe care Anton niciodată nu l-a putut însuși. Ba strânge cu mâna
dreaptă mâna stângă, apoi cu stânga strânge dreapta și, văzându-l așa de încurcat, tata o ia de la început:
– Ei, bine te-am găsit dar, măi băiete!
Anton tresare. Auzul lui fin, răsfăţat de atâţia ani cu liniștea pădurii, prinde undeva departe, prin văi,
o lovitură hoaţă de topor. Într-o clipă ochii lui albaștri
devin triști, de parcă el însuși ar fi copacul în care intră, cu fiecare lovitură, oţelul toporului.
– Iaca, au să pustiască pădurea. Ești ostenit de drum?
– Nu, că eu am venit cu mașina.
– Atunci, hai dar să-ţi arăt pădurea, cât a mai rămas.
Pe cât e de mare și voinic, pe atât e de plângăreţ Anton al nostru. Dacă ai sta să-l asculţi,
mâinepoimîine n-o să avem un petic de umbră în toată Moldova.
Pădurea totuși e o mare patimă a lui, o știe ca nimeni altul și oricine ar trece pe la dânsul e purtat
până la ameţeli prin toate văile și vâlcelele.
Tata, pentru a-i face plăcere, se uită cu mult interes ba la un copac, ba la altul. Întreabă lucruri pe
care le pot cunoaște numai pădurarii.
Anton era cel mai cuminte și cel mai ascultător dintre copii. Ca să-l mângâie cât de cât, tata desface
coșul, alege cele mai frumoase nuci, prăsade și prăjituri. Ajunse aici, în miezul pădurii, copturile mamei par
o minune cerească și feciorul se bucură grozav:
– Mama... Ea le-a copt.
Ion Druţă – Ultima lună de toamnă

Fișă
Comentează fragmentul dat, evidențiind modalitățile de caracterizare a personajului Anton.

– Bine te-am găsit dar, măi băiete!

Anton, o namilă de om cât un munte, cu armă de vânătoare pe umăr, îl privește cu ochi mari, de-o
albăstrime deasă ce se întâmplă numai la copii. Vrea să spună ceva, dar nu poate nimeri primul cuvânt și pare
foarte necăjit de asta.
– Apoi, ca să vezi, că-i foarte bine, mă rog...
Primirea musafirilor e un lucru pe care Anton niciodată nu l-a putut însuși. Ba strânge cu mâna
dreaptă mâna stângă, apoi cu stânga strânge dreapta și, văzându-l așa de încurcat, tata o ia de la început:
– Ei, bine te-am găsit dar, măi băiete!
Anton tresare. Auzul lui fin, răsfăţat de atâţia ani cu liniștea pădurii, prinde undeva departe, prin văi,
o lovitură hoaţă de topor. Într-o clipă ochii lui albaștri
devin triști, de parcă el însuși ar fi copacul în care intră, cu fiecare lovitură, oţelul toporului.
– Iaca, au să pustiască pădurea. Ești ostenit de drum?
– Nu, că eu am venit cu mașina.
– Atunci, hai dar să-ţi arăt pădurea, cât a mai rămas.
Pe cât e de mare și voinic, pe atât e de plângăreţ Anton al nostru. Dacă ai sta să-l asculţi,
mâinepoimîine n-o să avem un petic de umbră în toată Moldova.
Pădurea totuși e o mare patimă a lui, o știe ca nimeni altul și oricine ar trece pe la dânsul e purtat
până la ameţeli prin toate văile și vâlcelele.
Tata, pentru a-i face plăcere, se uită cu mult interes ba la un copac, ba la altul. Întreabă lucruri pe
care le pot cunoaște numai pădurarii.
Anton era cel mai cuminte și cel mai ascultător dintre copii. Ca să-l mângâie cât de cât, tata desface
coșul, alege cele mai frumoase nuci, prăsade și prăjituri. Ajunse aici, în miezul pădurii, copturile mamei par
o minune cerească și feciorul se bucură grozav:
– Mama... Ea le-a copt.
Ion Druţă – Ultima lună de toamnă