Omul bun dăruieşte bunătate

1.” Ştiţi, o faptă bună nu se plăteşte cu nimic, altfel nu mai e o faptă bună.
Toamna, primăvara şi vara, când nu se făcea focul, domnul Manoilă avea
parcă ceva mai multă vreme şi , ca să nu şi-o irosească în zadar,mergea în câte o
staţie de tramvai mai aglomerată, ajuta oamenilor bătrâni să urce-n vagon, ajuta
celor prea încărcaţi,le ridica sacoşele sau copiii.Pe urmă se plimba pe străzi şi
dacă vedea copii alergând, neatenţi, cu şireturile desfăcute,gata să dea cu capul
într-un zid sau într-un copac, îi oprea şi, cu blândeţe, le explica de ce nu e bine să
facă aşa, care sunt pericolele, ce li se putea întâmpla, dar foarte repede, cu câteva
vorbe, ca să nu-i plictisească.
Seara,când cădea zdrobit de alergătură,îşi spunea uneori: „Ai făcut treabă
bună astăzi,acum culcă-te,bătrânule bun din Strada Speranţei”.
Astăzi de dimineaţă era grozav de frig. Domnul Manoilă se-ntorcea de la
grădiniţă,unde-i lăsase, până la 12,pe cei trei copii din curte. Se oprise în faţa unei
vitrine mari să se uite la aparatele de radio şi la televizoare.Când dădu să plece,
ochii îi căzură pe picioarele unei fete de 15-16 ani, încălţată cu nişte pantofi cu o
talpă cât foaia de ceapă, şi cu şosete. „Ce inconştienţă la copiii ăştia, aşa face
omul reumatism şi nu mai scapă toată viaţa”...”
( Ileana Vulpescu – „ Candidaţi la
fericire”)
2. „ Într-un mic oraş, un oraş cu stăzi prost pietruite şi cu mulţi pomi, unde
fiecare ştie totul despre celălalt, locuia un om din cale-afară de ciudat. Omul
nostru, cu toate că arăta ca toţi oamenii,părea că ţine cu tot dinadinsul să se
deosebească prin purtarea lui de ei.
Marea lui avere ( căci era foarte avut) şi-o cheltuia pentru un singur lucru, ca
să facă bucurie copiilor. Nu-şi poate cineva închipui ce dragi îi erau.Ţinea să fie
prieten cu fiecare; la început se adresa copilului cam aşa: „Toto, ia vin la moşul,să
fim prieteni”.Şi,ciudat,copiii i se repezeau deodată în braţe, oricât ar fi fost de mici
şi de sperioşi. Din pricină că zicea fiecăruia, până a-i şti numele, Toto, lumea îi
zicea „Toto”.
În oraşul acela trăiau,desigur, cei mai fericiţi copii.Dacă vreun micuţ
zdrenţăros, cu nasul vânăt şi murdar, stătea vrăjit lângă vitrina magazinului cu
jucării, Toto răsărea ca din pământ lângă el şi, după ce tuşea de câteva ori, ca
pentru a-şi stăpâni o mare emoţie, îl ruga pe copil să-i facă plăcerea de a-şi alege o
jucărie, dar una oricât de scumpă, pe care, iată, va plăti-o el imediat.
Puţin timp după venirea lui în oraş, Toto cunoştea toţi copii şi era cunoscut
de toţi ;când trecea prin grădina publică,toţi omuleţii îşi lăsau jocul şi-l înconjurau, i
se agăţau de haine, uneori pătându-i-le sau chiar rupându-i-le, din prea mare zel,
iar Toto lăsa imediat cartea şi începea cine ştie ce poveste caraghioasă, de te
strâmbai de râs.
Poate că-n alte oraşe vor fi existând copii care să nu creadă în existenţa lui
Moş Crăciun, dar în orăşelul nostru, datorită lui Toto,aşa ceva n-avea cum să se
întâmple.”

1
 ( Magda Isanos – „Toto”)
3. „....Şi merse ea cât merse pe un drum, până ce, din întâmplare, îi ieşi în
cale o căţeluşă bolnavă ca vai de capul ei şi slabă, de-i numărai coastele...Şi cum
văzu pe fată, îi zise:
- Fată frumoasă şi harnică, fie-ţi milă de mine şi mă grijeşte, că ţi-oi prinde şi
eu bine vreodată.
Atunci fetei i se făcu milă, luă căţeluşa, o spălă şi-o griji foarte bine. Apoi o
lăsă acolo şi-şi văzu de drum, mulţumită fiind în suflet că a putut săvârşi o faptă
bună.
Nu merse ea tocmai mult, şi iaca ce vede un păr frumos şi înflorit, dar plin
de omizi în toate părţile. Părul, cum o vede pe fată, îi zice:
- Fată frumoasă şi harnică, grijeşte-mă şi curăţă-mă de omizi, că ţi-oi
prinde şi eu bine vreodată.
Fata, harnică cum era, curăţă părul de uscături şi de omizi cu mare îngrijire
şi apoi se tot duce înainte să-şi
caute stăpân...”
( Ion Creangă - „Fata babei şi fata
moşneagului”)

4.