UNIVERSUL - CARACTERISTICI GENERALE

Universul este materie și energie într-un spațiu infinit care a suferit o evoluție continuă în urma căreia
au rezultat și rezultă structuri extrem de variate.
Cu toate mijloacele tehnice, tot mai perfecționate în ultimele decenii, ochiul astronomului n-a putut
pătrude decât într-un sector foarte mic al Universului. Această parte supusă unei continue cercetări poartă
numele de Universul observabil sau metagalaxia spre deosebire de ceea ce este la exteriorul ei și care a
fost numit Universul fizic sau mai simplu Univers. Limita dintre ele se tot depărtează pe măsura
perfectării instrumentelor și îmbunătățirii condițiilor de observație (de pe sateliți artificiali, de pe Lună
etc.).
în cadrul său materia nu este repartizată uniform. Există, pe de o parte spații, care se caracterizează
prințr-o concentrare a acesteia în diverse structuri cosmice, iar pe de altă parte imense zone în care aceasta
este extrem de rarefiată.
Cete mai cunoscute aglomerări de materie poartă numele de galaxii. Aceste sunt formate dintr-un
număr foarte mare (milioane - miliarde) de stele ca structuri cosmice bine definite și din materie
interstelară foarte rarefiată reprezentată de gaze, pulberi și particule subatomice. Cea mai cunoscută
galaxie este Calea Lactee (Galaxia noastră) în cadrul căreia există cca. 150 miliarde de stele aflate la
distanțe enorme una de alta. În Universul observabil se apreciază că există peste 100 miliarde galaxii.
Calea Lactee, după formă, face parte din grupa galaxiilor spirală cu mai multe brațe (într-unul se află
Soarele). Structura, bombată și mai luminoasă pe mijloc, are un diametru de cca. 100.000 ani lumină. Un
an lumină este distanța parcursă de lumină într-un an (9.461 miliarde km).
Un număr de câteva zeci sau sute de galaxi alcătuiește o structură cosmică de rang superior - roi de
galaxii.
Stelele reprezintă corpuri cerești cu lumină proprie ce concentrează mări cantități de materie gazoasă
ce înregistrează temperaturi și presiuni enorme. Au formă sferică sau ușor eliptică. Steaua cea mai
cunoscută este Soarele. Acesta este centrul sistemului nostru planetar. Se află la o depărtare de 30.000 de
ani lumină de centrul galaxiei. El concentrează 99,9% din masa sistemului solar, este alcătuit în interior,
din H (71%) și He(28%), are o mișcare de rotație realizată în 25 de zile în zona ecuatorială și una de
revoluție în jurul centrului galaxiei cu o viteză de 20 milioane km/zi.
Observațiile efectuate asupra stelelor aflate în metalagalxie, până la o depărtare de 20 ani lumină față
de Pământ, au arătat că în jurul unora există planete cu sateliți, comete și alte corpuri cu dimensiuni mai
mici. Cel mai cunoscut sistem planetar este cel din jurul Soarelui. Este alcătuit din 9 planete (Mercur,
Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uramis, Neptun, Pluto), numeroși asteroizi, meteoriți, comete care
se deplasează în jurul Soarelui pe orbite aflate la distanțe diferite. Există planete cu dimensiuni mici
(Mercur, Venus, Marte) cu compoziție chimică și structură apropiate de cele ale Pământului și planete
gigant (Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun) formate mai ales din H și He. La acestea se adaugă sateliții care
realizează nu numai o mișcare de rotație în jurul planetelor ci, împreună cu acestea, și o deplasare pe
orbită în jurul Soarelui.
Originea și evoluția Universului a fost concepută sub diferite modele, în ultimele decenii s-a impus
modelul, „Big-Bang” al Universului în expansiune, în urmă cu cca. 13-15 miliarde ani întregul Univers
era concentrat într-o particulă. Din momentul exploziei (Big-Bangul) are loc im proces continuu de
creștere (expansiune) a acestuia concomitent cu dezvoltarea diferitelor structuri cosmice. Astfel din
aglomerările mai mari s-au conturat galaxii iar în cadrul acestora prin concentrarea materiei în diverse
zone au rezultat corpuri cosmice cu dimensiuni deosebite care au evoluat diferit. În cele mai mari,
concentrarea puternică a materiei sub efectul gravitației a determinat producerea de temperaturi de câteva
milioane de grade declanșând reacțiile nucleare (focul nuclear). Prin aceasta au căpătat lumină proprie
trecând în stadiul de „stea”. Corpurile mai mici n-au ajuns în această fază, ci au evoluat spre forme de
planete, asteroizi.
Sistemul solar s-a realizat în această manieră în cca. 4,5 miliarde ani.

SISTEMUL SOLAR (SOARELE SI SISTEMUL SOLAR)

Sistemul solar este format dintr-o stea (Soarele) care ocupă o poziție centrală în cadrul său și o
mulțime de corpuri cerești cu dimensiuni mai mici care se deplasează pe orbite cu forme diferite (de la
circulară la eliptică) în jurul ei. Sistemul se află într-un braț al Galaxiei noastre (Calea Lactee) la o
depărtare de 30.000 ani lumină de centrul acesteia.
Soarele este o stea mijlocie, formată acum 4,5 miliarde de ani. El concentrează aproape 99,9% din
masa sistemului fiind alcătuit precumpănitor din gaze H (71%) și He (28%). Ca urmare densitatea este
redusă 1,4 g/cm3 (25% din cea terestră), are o mișcare de rotație neuniformă ca viteză (la ecuator o rotație
se realizează în 25 de zile pe când în zonele polare în 35 zile), un câmp magnetic redus.
Forța de gravitație este mai mare depășind-o pe cea terestră de peste 28 de ori.
Îîn structura acestuia se separă două părți:
- Interiorul Soarelui - corpul propriu-zis - ce concentrează cea mai.mare parte din masa stelei
(aflată sub o presiune mare). Este alcătuit precumpănitor din hidrogen care este principalul element al
reacțiilor nucleare ce sunt însoțite de degajarea unor temperaturi uriașe (milioane de grade) și emiterea
spre spațiul cosmic a unei enorme energii.
- Atmosfera solară reprezintă un înveliș extins dar cu materie puțina de unde o densitate redusă. în
cadrul ei se separă trei subînvelișuri.
- Fotosfera (baza atmosferei) cu grosime mai mică și materie cu temperaturi de 4.500° în cadrul
petelor solare și 6.000° în zonele limitrofe, mai luminoase.
- Cromosfera, vizibilă la eclipsele totale de Soare sub forma unui inel purpuriu, are materie rarefiată
cu temperaturi peste 20.000°. Principalul proces care se realizează în aceasta este reprezentat de
„protuberanțe”, adevărate jerbe de materie incandescentă proiectate în spațiul cosmic.
- Coroana este subînvelișul cel mai extins care apare clar în timpul eclipselor totale de Soare.
Evoluția petelor și proturberanțelor se desfășoară în cicluri de activitate solară de cca. 11 ani.
Permanent Soarele împrăștie în spațiul sistemului planetar o cantitate mare de energie sub
forma'vântului solar. Din aceasta Pământul primește cca. a doua miliarda parte. Cantitatea de energie ce
revine pe o suprafață de 1 cm2 la nivelul superior al atmosferei într-un minut poartă numele de „constantă
solară”; are valoarea de 1,94 cal/cm2/minut.
În jurul Soarelui se deplasează pe orbite mai mult sau mai puțin eliptice 9 planete (Mercurs, Venus,
Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluto), unele cu sateliți, numeroase comete și mai mulți
asteroizi (planetoizi) etc. După mărime și alcătuire se disting planete mai mici, asemănătoare Pământului
ca dimensiuni (Mercur, Venus, Marte, Pluto) și alcătuite din elemente grele (primele trei) și planete gigant
(Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun) cu dimensiuni foarte mari care sunt formate din elemente ușoare
(predomină H și He).
Materia interplanetară este formată din pulberi, molecule atomi și particule subatomice.
Soarele împreună cu întregul sistem se deplasează în jurul centrului Galaxiei pe o orbită cu o viteză de
20 mil. km/zi.
Soarele și sistemul solar au rezultat prin concentrarea materiei dintr- un sector al Galaxiei noastre,
proces început cu cca. 4,5 miliarde ani în urmă. Soarele care și-a înglobat cea mai mare parte a materiei
printr-o puternică comprimare a acesteia sub efectul gravitației a ajuns la stadiul de stea (corp ceresc
gazos, cu lumină proprie datorată temperaturilor uriașe impuse de reacțiile nucleare) pe când alte
concentrări locale cu dimensiuni mici au dat celelalte corpuri din sistem (planete, sateliți, comete etc.).
Numeroase fenomene și procese care au loc pe suprafața terestră sunt determinate de interrelațiile cu
Soarele și alte corpuri cosmice (ex. Luna). Între acestea importante sunt:
- realizarea mareelor ca urmare a atracției exercitate de Lună și Soare. Amplitudinea maximă se
înfăptuiește când cele două corpuri sunt pe aceeași linie cu Pământul (fazele de Lună nouă și Lună plină).
Dacă în largul oceanului înălțarea apei în timpul fluxului ajunge la 3 - 4 m, la țărm în anumite condiții
locale se poate ridica la peste 10 m.
- dezagregarea rocilor prin impunerea unei frecvențe diurne de dilatări și comprimări ale mineralelor
din acestea ca efect al încălzirii din timpul zilei și răcirii nocturne;
- ritmurile proceselor biotice cu frecvență diurnă sau sezonieră.
DIMENSIUNILE SI FORMA PĂMÂNTULUI

Pământul este o planetă, a treia în sistemul planetar în ordinea depărtării de Soare (în medie 149,6 mii.
km). Se deplasează în jurul Soarelui pe o orbită eliptică (960xl0 6 km), acesta aflându-se într-unul din
focare. Ca urmare, poziția cea mai apropiată de astru (la periheliu, la 3 ianuarie) va fi la cca. 147,1 mil.
km iar cea mai depărtată (la afeliu, la 6 iulie) la 152,1 mil. km.
Datorită mișcării de rotație forma generală a acestui corp cosmic nu este o sferă după cum se credea în
urma diverselor observații realizate de-a lungul secolelor (ex. umbra lăsată de Pământ în timpul eclipselor
de Lună pe aceasta este circulară) ci de elipsoid de rotație turtit la poli și bombat la Ecuator.
Ca urmare între raza ce duce din centrul Pământului la poli (raza polară = 6.356,77 km) și cea a
Ecuatorului (6.378,16 km) există o diferență de peste 21 km. Calculele realizate asupra unei astfel de
forme au relevat o suprafață terestră de peste 510,2 mil. km 2, un volum de 1.083 km3, o masă de 5,9x1021 t
și o turtire de 1/298,2. Ele au fost adoptate către Uniunea Internațională de Geofizică.
Măsurătorile de amănunt au evidențiat că forma de elipsoid este specifică însă unui corp omogen (ca
alcătuire) aflat în rotație. Pământul are o structură complexă și ca atare forma sa este deosebită. S-a dat
acestei forme numele de geoid și a fost considerată ca suprafața continuă a nivelului mediu al oceanelor și
mărilor deschise, lipsit de maree și valuri (nivel 0 metri) și care se prelungește prin continente. În orice
punct de pe suprafața terestră ea este perpendiculară pe direcția forței de gravitație. Diferențele dintre cele
două forme sunt de cca 100 m dar volumul este identic. S-au mai propus pentru forma Pământului și
denumirile de terroit și telluroid plecându-se de la faptul că acesta este ușor bombat la Polul Nord și la
latitudinile medii din emisfera sudică și scobit la Polul Sud (valorile sunt de ordinul zecilor de metri).
Forma Pământului determină o serie de particularități geografice între care cele mai importante sunt:
- meridianele nu reprezintă niște cercuri ci elipse;
- ca urmare a diferenței de mărime a depărtării de la suprafața terestră spre centrul Pământului (între
cele două valori extreme date de razele polară și ecuatorială) de peste 21 km și gravitația va scădea ca
valoare de la poli (983 g/cm3) la Ecuator (978 g/cm3).
- mărimea radiației solare înregistrată la nivelul suprafeței terestre scade de la Ecuator (aproximativ
180-200 kcal/cm2/an) spre regiunile polare (aproximativ 80 kcal/cm2/an).

ALCĂTUIREA CHIMICĂ ȘI PROPRIETĂȚILE

FIZICE ALE PĂMÂNTULUI

Pământul este a treia planetă în sistemul solar care se află la o depărtare medie de astru de cca 150 mil.
km. A rezultat în același timp cu celelalte planete și cu Soarele printr-un proces continuu de concentrare a
materiei cosmice sub efectul gravitației. Aceasta și mișcarea de rotație au determinat în cei peste 4,5
miliarde ani ai evoluției distribuirea generală a elementelor chimice (cele grele în centrul Pământului, iar
cele ușoare către suprafață). S-a adăugat apropierea de Soare (a determinat în primele faze ale evoluției
pierderea elementelor ușoare de tipul H și He) și erupțiile vulcanice (au diversificat alcătuirea scoarței cu
pătura granitică mai ușoară în raport cu cea bazaltică). Ca urmare, deși în alcătuirea Pământului intră 90
elemente chimice, ponderea lor este diferită. Pe ansamblu domină oxigenul (47%) și siliciu (28%), apoi
aluminiu (7,9%), fierul (4,5%), calciu (3,5%), sodiul (2,5%), potasiu (2,5%), magneziu (2,2%) și alte
elemente (1,9%). Este o alcătuire apropiată de aceea a planetelor Mercur, Venus, Marte dar diferită de
aceea a planetelor gigant (la acestea domină elementele ușoaere, îndeosebi H și He).
Ca urmare a acestei alcătuiri densitatea medie a Terrei este de 5,5 g/cm 3 însă valoarea ei diferă din
centrul Pământului spre suprafața ca urmare a distribuției neuniforme a principalelor elemente. Astfel în
nucleul Terrei unde domină elementele grele (fierul) densitatea depășește 17 g/cm 3, în manta se menține la
4-6 g/cm3, iar la suprafață oscilează între 2 g/cm3 în pătura sedimentară și 3 g/cm3 în cea bazaltică.
Magnetismul terestru este o proprietate fizică deosebit de importantă. Este generat de curenții de
materie topită (magmă) din interiorul Pământului (după unii cercetători aceasta se află în nucleul extern).
Câmpul magnetic se extinde în afara Terrei până la distanțe de 100000 km (magnetosferă) protejând-o de
efectele nocive ale radiațiilor cosmice și solare.
Gravitația este forța care a jucat un rol esențial în formarea planetei și evoluția ei, în menținerea
atmosferei dar constituie elementul principal în desfășurarea celor mai multe fenomene și procese de pe
suprafața terestră. Datorită mișcării de rotație ce-a determiant turtirea Pământului, la nivelul general al
Globului valorile acesteia scad de la poli (983 g/cm 3) spre Ecuator (978 g/cm3). Gravitația impune
curgerea apei și indirect influențează regimul de manifestare a eroziunii și transportului apei și
aluviunilor, determină deplasarea maselor de teren în procesele de alunecare, prăbușire, sufoziune etc.
Axa terestră (polară) nu este perpendiculară pe planul orbitei terestre ci înclinată. Ea face cu verticala
la acest plan un unghi de 23°27’ și cu planul orbitei unghi de 66°33'. Urmările acestei situații sunt: o
repartiție inegală pe suprafața terestră a cantității de energie solară (scade treptat spre latitudinile mari, de
la 180-200 kcal/cm2/an la Ecuator la sub 80 kcal/cm 2/an la poli), variația duratei perioadei de lumină și
întuneric diurn în timpul anului, formarea anotimpurilor (evident la altitudini medii și polare).
PĂMÂNTUL COMPONENT AL SISTEMULUI SOLAR

Pământul este o planetă, adică un corp ceresc solid, rece, fără lumină proprie care se deplasează pe o
orbită eliptică în jurul Soarelui în 365 zile, 6 ore, 9 minute și 9 secunde.
Este a treia planetă în Sistemul solar situându-se la o depărtare medie față de Soare de 150.000.000
km (unitate astronomică).
A rezultat, la fel ca și celelalte planete din sistemul solar, cu circa 4,5 miliarde ani în urmă, prin
aglomerarea unei părți a materiei cosmice aflate în spațiul de influență al Soarelui. În acest proces un rol
important l-au avut gravitația și mișcarea de rotație.
În urma acestei evoluții planeta a căpătat forma unui elipsoid de rotație (o sferă turtită) ale cărui
dimensiuni adoptate de Uniunea Geofizică Internațională sunt: raza ecuatorială = 6.378,16 km, raza polară
= 6.356,77 km, turtirea 1/298,2; suprafața = 510,2 mil. km 2, volumul = 1.083 mild. km3 și masa =
5,97xl021t.
Măsurătorile și observațiile din Cosmos au arătat că forma rotundă este diferită de aceea a unui
elipsoid tipic, față de configurația acestuia existând abateri de ±100 m. Această formă care este dată de
nivelul mediu al suprafeței mărilor și oceanelor liniștite (neafectat de valuri și maree) prelungit sub
relieful continentelor a fost denumit geoid. Dar și forma de geoid prezintă unele anomalii - este țuguiată la
polul nord și ușor concav (turtită) la polul sud de unde numele specific de telluriod sau terroid.
Forma Pământului determină unele consecințe de natură geografică. Mai importante sunt: micșorarea
valorilor radiației solare de la Ecuator la poli (de la 180-200 kcal/cm 2/an la sub 80 kcal/cm/an) ca urmare
a micșorării unghiului de incidență a razelor solare; meridianele Pământului nu sunt cercuri ci elipse.
În alcătuirea Pământului intră 90 de elemente chimice cu o repartiție diferită de la suprafață (abundă
cele ușoare) spre centrul acestuia (predomină cele grele). în scoarța terestră ele compun mineralele și
rocile. Se apreciază că ponderea acestor elemente este diferită (47% oxigen, 28% siliciu, 7,9% aluminiu,
4,5% fier, 3,5% calciu, 2,5% sodiu, 2,5 potasiu, 2,2% magneziu etc.).
O astfel de alcătuire (dar în proporții diferite) este întâlnită și la planetele vecine (Mercur, Venus, Marte)
și la satelitul Pământului - Luna. Aceasta se explică prin poziția lor în apropierea Soarelui situație care a
favorizat, datorită temperaturilor mai ridicate, pierderea elementelor ușoare în spațiul interplanetar în
primele faze ale evoluției lor. Opus lor sunt planetele gigante (Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun) care
datorită depărtării foarte mari sunt formate precumpănitor din elemente ușoare (hidrogen, heliu etc.).
Tot ca rezultat al evoluției sunt mai multe proprietăți fizice. între acestea mai însemnate sunt:
- magnetismul - datorat circuitului materiei aflată sub formă de topitură în nucleul planetei. Câmpul
magnetic generat depășește suprafață Pământului manifestându-se până la depărtări de 5-10 raze terestre.
între altele el asigură o protecție a planetei în raport cu radiațiile cosmice;
- accelerația graviațională, materializată în atracția orcărui element spre centrul Pământului; a avut o
importanță deosebită în: menținerea atmosferei, dinamica elementelor hidrosferei (impune curgerea apei,
deplasarea gheții etc.), în desfășurarea unor procese geomorfblogice (ex. alunecări de teren, prăbușiri
etc.), în structura materiei de la suprafață către centrul Pământului (elemente ușoare în scoarță iar cele
grele în nucleu). Datorită mișcării de rotație care a generat forma bombată la Ecuator a Pământului și
turtirea la poli, mărimea gravitației crește în acest sens;
- densitatea, ca raport între masă și volum, are o valoare medie de 5,5-5,6 g/cm 3. Ea este mai mare în
centrul planetei (16-17 g/cm3). În litosferă ea este mai ridicată în pătura bazaltică (3-4 g/cm 3) și foarte
redusă în cea sedimentară (sub 2 g/cm3);
- înclinarea axei terestre cu 23 °27' față de axul perpendicular pe orbită (sau unghiul dintre planul
ecuatorial terestru și cel al orbitei planetei) determină variația în timpul anului a cantității de radiație
solară pe care o primește orice punct de pe suprafața terestră. Ea este aproape constantă la Ecuator dar
suferă oscilații lunare importante la latitudini mari. O consecință însemnată legată de această repartiție
diferită o constituie succesiunea anotimpurilor însoțită de modificări deosebite în regimul climatic, în
modul de producere a proceselor geomorfologice, hidrologice, biologice etc.

STRUCTURA INTERNĂ A TERREI

Pământul, una din planetele mijlocii ale Sistemului solar, cu formă generală de geoid, are de la
suprafață către centru o structură alcătuită din trei învelișuri principale (geosfere). Această structură s-a
realizat de- a lungul istoriei sale printr-o anumită distribuție a materiei sub acțiunea mai multor factori
între care un rol esențial îl au: mișcarea de rotație (angajarea materiei în geosfere concentrice) și forța de
gravitație (acumularea elementelor grele în interior și a celor ușoare la suprafață).
Cele trei geosfere sunt:
Nucleul din centrul Terrei (6.378,16 km pe raza ecuatorială) și până la adâncimea de 2.900 km; este
alcătuit din elemente grele (nichel, fier) de unde și densitatea mare (8-12 g/cm 3; chiar 17 g/cm3); materia
se presupune a fi în stare solidă sau ca lichid foarte dens datorită presiunii și temperaturii foarte ridicate.
Mantaua ține de la adâncimea de 2.900 km și până aproape de suprafață (20-80 km); este formată din
două învelișuri - mantaua inferioară numită și mezosferă (acoperă nucleul; circa 2.500 km grosime;
materie în stare solidă în compoziția căreia intră nichel, fier, magneziu și siliciu; densitatea este între 5 și
8 g/cm3) și astenosfera (de la cca 400 km adâncime și până la 20-80 km; materie în stare vâscoasă, cu
densitate de 5 g/cm3; alcătuită din mai multe elemente între care siliciu, magneziu; faptul că în adâncime
această materie are temperaturi ridicate, iar la parte superioară mult mai reduse determină dezvoltarea
unor curenți de convenție care coboară materia răcită și ridică din bază materia supraîncălzită).
Scoarța se află la suprafața Terrei având o grosime de 20-80 km în regiunile continentale și 5-10 km
sub oceane; materia este solidă și alcătuită îndeosebi din elemente ușoare (siliciu, aluminiu) de unde și
densitatea de 3-5 g/cm3. Pe ansamblu este formată din blocuri imense, numite plăci, ce au dimensiuni
deosebite și se afundă diferit în astenosfera. Deplasarea plăcilor este însoțită de cutremure de pământ. în
structura scoarței intră la adâncime o pătură bazaltică (grosime 10-20 km sub continente și mai subțire sub
oceane; materie mai densă cu siliciu, aluminiu, magneziu), la mijloc o pătură granitică (15-40 km mai ales
în continente; pe fundul oceanelor lipsește; materie alcătuită îndeosebi din siliciu și aluminiu ce intră în
componența unor roci precum granițele, gneisele, granodioritele), la partea superioară pătura sedimentară
numită și stratisferă (ajunge până la 20 km grosime în regiunea lanțurilor montane tinere - Himalaia,
Cordilieri, Anzi), provine din măcinarea în timp de către ape, vânt, ghețari și acțiunea organismelor etc. a
tuturor rocilor care alcătuiesc relieful uscatului și acumularea diferită a produselor rezultate în mări și
oceane, lacuri sau pe continente; reprezintă 5% din volumul scoarței și acoperă 75% din suprafața
Pământuli).
Materia care alcătuiește primele două pături provine în totalitate din astenosferă; la suprafață poate
ajunge prin crăpături profunde atât magmă provenită din astenosferă care dă naștere la munți vulcanici (în
Pacific, Atlantic) cât și lavă din unele pungi situate în păturile inferioare ale litosferei (rezultă munți și
lanțuri montane - ex. în Carpați).
Cele trei mari învelișuri care alcătuiesc structura internă a Pământului au proprietăți fizice diferite ceea
ce face ca la contactul dintre ele să existe suprafețe de discontinuitate (exemplu între nucleu și mezosferă
discontinuitatea Gutenberg-Wiechert, iar între astenosferă și scoarță discontinuitatea Mohorovicic sau
Moho).

ALCĂTUIREA GEOLOGICĂ A SCOARȚEI

TERESTRE

Scoarța Pământului, cunoscută uneori și sub numele de litosferă, alcătuiește învelișul de la suprafața
Terrei. Ea are 20-80 km grosime în regiunile continentale și numai 5-10 km sub apele oceanelor. Este
formată în cea mai mare parte din materie solidă structurată în trei părți: bazaltică (la partea inferioară cu
o grosime de 10-20 km; precumpănesc elementele grele - siliciu, magneziu), granitică (groasă în
continente și subțire sau chiar deloc sub oceane, are siliciu și aluminiu) și sedimentară (materiale
provenite mai ales din erodarea reliefului uscatului și acumulate pe fundul oceanelor, mărilor, lacurilor
sau chiar pe continente).
Materia din cele trei pături este alcătuită din minerale și roci:
Mineralele sunt substanțe omogene, cu proprietăți fizice (forma cristalelor, transparență sau opacitate,
culoare, spărtură, duritate, klivaj, densitate, gust, miros, etc.) și chimice constante, majoritatea sub formă
solidă (excepția apa, mercurul) în componentă cărora intră un singur element chimic (Au, Ag, S etc.) sau
mai multe (calcit - CaCO3; sare - NaCl; etc.). Mineralele se clasifică în funcție de:
- starea fizică în minerale cristaline (se compun din cristale alcătuite din rețele cristaline în cadrul
cărora atomii au o dispoziție ordonată, ca de exemplu cuarțul, pirita) și amorfe (atomii au o așezare
neregulată, exemplu opalul);
compoziția chimică care le diferențiază după numărul și combinațiile elementelor chimice în: elemente
native (un singur element în stare naturală; ex. Au, Ag, Cu, S etc.); sulfuri (combinația sulfului cu un
metal sau cu mai multe metale; ex. pirita - FeS; marcasita - FeS; calcopirita - CuFeS; galena - PbS; blenda
- ZnS; cinabru - HgS; stibina - Sb 2S3); săruri haloide (combinațiile fluorului, bromului, iodului, clorului cu
Na, K, Mg, Au, Cu, exemple: sarea gemă - NaCl, silvina - KC1, fluorina - CaF); oxizi și hidroxizi
(combinații între oxigen - metale și nemetale; exemplu: hematitul - Fe 2O3, magnetitul - Fe3O4, limonitul,
ilmenitul, uranitul, cuarțul); săruri oxigenate (săruri ale acizilor oxigenați; reprezintă 2/3 din minerale, ex.
carbonați (aragonit, calcit, dolomit, siderit, azurit); sulfați (baritina, gipsul, anhidritul); fosfați, silicați (cu
feldspați, piroxeni, amfiboli, mică, dorit, olivină, serpentine, granați etc.).
Rocile constituie asociații naturale de minerale care se deosebesc în funcție de geneză (magmatice,
sedimentare și metamorfice), structură (forma și mărimea mineralelor, ex. roci cristaline, roci amorfe
etc.), textură (aranjarea mineralelor în masa rocii; masivă sau neorientată la rocile magmatice de adâncime
și respectiv la cele de suprafață).
1. Rocile magmatice rezultă din răcirea topiturii la suprafață (lavă) sau la adâncimi diferite (magmă)
de unde și deosebiri îndeosebi în compoziția chimică, mineralogică și alte proprietăți care impun
separarea lor în:
- Grupa granitului cu granit (consolidat la adâncime de unde cristalizarea mare, ex. M. Măcinului,
M. Banatului, M. Apuseni), riolit (răcit la adâncime mică; cristalizare parțială; ex. M. Apuseni, M. Oaș-
Gutâi), piatra ponce (consolidată sub apă; necristalizată).
- Grupa granodioritului cu granodiorit (răcit la adâncime, cristalizare mare; culoare mai închisă decât
a granitului), dacitul (răcit aproape de suprafață, cristalizare redusă).
- Grupa sienitului cu sienit (la adâncime) și trahit (la suprafață).
- Grupa dioritului cu diorit (la adâncime) și andezit (la suprafață).
- Grupa gabroului cu gabrou (la adâncime) și bazalt (la suprafață). Primele două grupe, sub raport
chimic, constituie rocile acide, următoarele două roci neutre, iar ultima rocile bazice.
2. Rocile sedimentare au luat naștere prin procese care mai întâi duc la distrugerea mecanică și
chimică a rocilor preexistente (magmatice, sedimentare, metamorfice) ce alcătuiesc uscatul și apoi la
acumularea materialului rezultat în mări, oceane, lacuri sau pe continent. În funcție de condițiile și factorii
ce le-au generat se separă în patru grupe.
- Rocile detritice iau naștere mai întâi prin fărâmițarea altor roci mai ales prin dezagregarea celor
dure neacoperite de vegetație (frecvent în deșerturile reci și calde). Materialele rezultate și acumulate la
baza versanților abrupți formează grohotișurile ale căror forme sunt colțuroase și au dimensiuni mari.
Ulterior o parte din materialele dezagregate sunt transportate pe distanțe diferite de către apele curgătoare,
valuri, ghețari etc. și suferă nu numai o fărâmițare ci și o rotunjire. Iau naștere pietrișurile, nisipurile
(fragmentele.au dimensiuni de 0,1-2 mm), praful (elemente cu dimensiuni sub 0,1 mm), loessul (prafuri
nisipoase, calcaroase, argilă). Toate acestea sunt roci necimentate. Acumularea lor îndeosebi în mări și
lacuri duce la unirea și consolidarea prin ciment calcaros, silicios sau argilos rezultând: breciile (din
grohotișuri), conglomerate (din pietrișuri), gresiile (din nisipuri), argilele și mamele (din prafuri și
elementele cele mai fine).
- Rocile de precipitare (evaporite) iau naștere în golfuri, lagune, lacuri din regiunile în care climatul
arid favorizează ca urmare a unei evaporări intense suprasaturarea apei în anumiți compuși permițând
precipitarea lor. Rezultă roci monominerale (sarea, gipsul, anhidritul, travertinul) și poliminerale (calcare
oolitice prin precipitarea carbonaților în jurul unor grăunți de nisip).
- Rocile organogene rezultă din acumularea în mediu acvatic a organismelor vegetale și animale. Se
divid în: acaustobiolite (din depunerea scheletelor de viețuitoare și ca urmare nu ard; de ex. calcare
organogene, diatomite, fosforite, dolomite) și caustobiolite (roci care ard). Acestea din urmă se împart în
cărbuni (incarbonizarea diferită a materiei vegetale îi diferențiază în cărbuni inferiori - turbă, lignit,
cărbune brun - și cărbuni superiori - huilă și antracit) și roci bituminoase sau bitumene naturale în care
intră petrolul, gazele naturale, ozocherita, șisturile bituminoase, chihlimbarul.
- Rocile reziduale sunt rezultatul alterării chimice. Prin acestea rocile preexistente sunt nu numai
fărâmițate dar suferă și o schimbare chimică, mineralogică, produsul fiind insolubil. Tipice sunt bauxitele
(hidroxizi de aluminiu și fier, minerale argiloase rezultate prin alterarea unor roci magmatice și cristaline
bogate în silicați alumino-feroși în condiții de climă tropicală sau subtropicală caldă și umedă), terra roșa
(argilă bogată în oxizi de aluminiu și hidroxizi de fier rezultată din alterarea calcarelor în condițiile
climatului mediteranean), solurile.
3. Rocile metamorfîce provin din roci sedimentare sau magmatice care în condiții de presiune și
temperaturi ridicate, dar nu mai mari decât punctul de topire, se transformă complet (au loc recristalizări,
schimbări de structură, textură, compoziție chimică și mineralogică). Tipice sunt: micașisturile
(predomină cuarțul, mica și feldspații; au o șistuozitate clară); cuarțitele (abundă cuarțul, structura
granulară), gnaisele (feldspați, cuarț; structură grăunțoasă), marmura (calcar recristalizat), filite (cuarț,
mică, dorit, sericit, talc, grafit, structură fină).
MIȘCAREA DE ROTAȚIE ȘI CONSECINȚELE
GEOGRAFICE

Pământul este o planetă mijlocie aflată la cca. 150 mil. km de Soare. El realizează mai multe tipuri de
mișcări din care două (mișcarea de rotație și mișcarea de revoluție) sunt deosebit de importante prin
consecințele geografice.
Mișcarea de rotație este o deplasare în jurul axei polare, care se realizează de la vest la est într-un
interval de timp de 23 ore, 56 minute, 4 secunde. Diferitele puncte de pe suprafața terestră descriu în
această perioadă cercuri paralele cu lungimi diferite de unde rezultă și vitezele deosebite. Astfel, un punct
aflat la Ecuator parcurge cei peste 40.000 km ai acestuia cu o viteză de 465 m/s. La latitudinea de 60°,
unde lungimea cercului paralel este de aproximativ 30.000 km, viteza va fi de 345 m/s. Ea va scădea spre
poli unde este nulă. Mișcarea reală a Pământului, de la vest la est, creează impresia unei mișcări aparente
a corpurilor cerești (în primul rând a Soarelui, Lunii, planetelor) de la est la vest (observăm mai întâi că
Soarele răsare, ajunge pe boltă într-o poziție maximă și apune și în al doilea rând că el revine aproape în
aceleași poziții după 24 ore).
Producera unei astfel de mișcări este dovedită de mai multe constatări; toate planetele la care se
adaugă Soarele și Luna au o astfel de mișcare; înregistrările din sateliți și stațiile orbitale; forma de
elipsoid a Pământului (turtit la poli și bombat la Ecuator) care nu se pot realiza decât admițând o rotire cu
o anumită viteză.
Principalele consecințe geografice ale acestei mișcări sunt:
a) Succesiunea zilelor și a nopților sau cu alte cuvinte alternanța, pentru orice punct de pe suprafața
Pământului, a intervalelor cu lumină solară și de întuneric. Durata acestor intervale la Ecuator este
permanent de 12 ore. De aici spre poli mărimea lor în ore este diferită. în timpul anului datorită
combinării mișcării de rotație cu cea de revoluție și a înclinării axei terestre intervalul luminos (ziua) va fi
maxim la solstițiul de vară al fiecărei emisfere și minim la solstițiul de iarnă al acestora. Dincolo de cercul
polar va exista o zi de 6 luni urmată de o noapte tot de 6 luni.
Orice punt de pe suprafața Pământului descrie în 24 de ore un cerc, deci 360°. Aceasta însemană că
într-un interval de o oră el se deplasează pe un arc de cerc de longitutine de 15°. Aceasta este
raționamentul care stă la baza diferențierii celor 24 de fuse orare, a stabilirii orei fusului orar și prin
aceasta a orei oficiale a țărilor. Notarea fuselor orașe se face de la vest către est plecând de la fusul care
conține meridianul 0° (Grenwich). Diferența de timp dintre două fuse orare vecine este de o oră. Ora
oficială a unui stat este aceea a fusului orar în care se află capitala țării respective.
 b) Variația valorilor bilanțului radiativ și a temperaturilor (la nivelul suprafeței terestre și în
stratul de aer limitrof) în decurs de 24 de ore. Ziua radiația solară (directă, difuză) facilitează încălzirea
uscatului, apei, aerului pe când noaptea se va produce o răcire a lor. Legat de aceste oscilații se va
înregistra o anumită ciclicitate în regiunile de desfășurare a proceselor din fiecare înveliș al mediului
geografic (procesele biotice, dezagregarea etc.).
c) Abaterea corpurilor aflate în mișcare de la direcția inițială spre dreapta în emisfera nordică și
spre stânga în emisfera sudică ca urmare a faptului că în deplasarea lor ele trec succesiv prin zone de
latitudine care înregistrează viteze deosebite de mișcare (mare la Ecuator și din ce în ce mai mică către
poli) (Legea lui Coriollis).
Astfel de modificări se constată în circulația maselor de aer (alizeele în emisfera nordică au direcția de
la NE la SV iar în cea sudică de la SE la NV) a unor curenți oceanici (curentul Golfului de la SV la NE).
d) Mișcarea de rotație a determinat turtirea Pământului și ca urmare diferența dintre mărimea
razei ecuatoriale (6.378,16 km) și a razei polare (6.356,77 km).
e) Datorită mișcării de rotație se înregistrează valul de flux care înseamnă deplasarea masei de apă
ridicată de maree de la est către vest. Producerea acestuia are ca efect slăbirea lentă a vitezei de rotatie.
f) Mișcarea de rotație împreună cu gravitația a determinat, în lunga perioadă a evoluției planetei,
structurarea materiei de la suprafață către nucleu (de la elemente ușoare la elemente grele).

MIȘCAREA DE REVOLUȚIE ȘI CONSECINȚELE

GEOGRAFICE

Pământul este o planetă, a treia în sistemul solar, aflată la o distanța medie de Soare de cca. 150 mii.
km.
El realizează mai multe mișcări dintre care două simt mai importante - mișcarea de rotație și mișcarea
de revoluție.
Mișcarea de revoluție este o deplasare pe o orbită eliptică în jurul Soarelui în timp de 365 zile, 6 ore, 9
minute și 9 secunde., Soarele se găsește într-unul din focarele orbitei. Ca urmare, distanța Pământ-Soare
variază între două extreme - cea mai mică depărtare este de 147,1 mil. km și se înregistrează la 3 ianuarie
(la periheliu) iar cea mai mare de 152,1 mil. km este la 6 iulie (la afeliu). Viteza medie de deplasare pe
orbită este 29,7 m/s, dar variază pe parcursul străbaterii acesteia fiind maximă la periheliu și minimă la
afeliu.
Lungimea orbitei este de aproximativ 980 mii. km. Dacă axa Pământului ar fi perpendiculară pe planul
orbitei atunci s-ar înregistra de la Ecuator la poli o distribuție egală a duratei perioadelor de lumină și
întuneric și o scădere treptată în cele două emisfere a cantității de radiație solară. Pe ansamblu valorile vor
fi maxime la periheliu și minime la afeliu. Datorită faptului că axa Pământului este înclinată (23 °27 ’)
apar diferențe pe suprafața terestră între durata perioadelor de întuneric și lumină și între cantitățile de
radiație solară pe care le primesc diferitele puncte (de la o lună la alta). Se disting patru situații deosebite.
- Solstițiul de vară la 22 iunie. Razele solare cad perpendicular pe tropicul Racului. Dacă la Ecuator
ziua și noaptea sunt egale (12 ore) în schimb în emisfera boreală durata zilei crește continuu și va fi de 24
de ore la nord de Cercul polar arctic.
În emisfera sudică situația este inversă, durata nopții crescând cu latitudinea (este de 24 ore la sud de
Cercul polar antarctic).
- Solstițiul de iarnă (22 decembrie) corespunde momentului când razele Soarelui cad perpendicular
pe tropicul Capricornului. Dacă la Ecuator ziua și noaptea sunt egale (12 ore) în schimb în emisfera sudică
durata zilei crește continuu și va fi de 24 de ore dincolo de Cercul polar antarctic.
În emisfera nordică noaptea va fi tot mai lungă (24 la nord de cercul polar arctic).
- Echinocțiile - 21 martie și 23 septembrie reprezintă două situații în care razele solare cad
perpendicular pe Ecuator. Ca urmare durata zilei și nopții vor fi egale (12 ore) pe întreaga planetă, iar
cantitățile de radiație solară ce cad pe suprafața terestră vor scădea egal de la Ecuator la poli.
Între cele patru momente semnificative, de la Ecuator la cercurile polare, se înregistrează: primăvara
astronomică (21 martie-22 iunie) în care crește treptat durata zilei în emisfera nordică și scade
corespunzător în cea sudică (22 iunie va reprezenta cea mai lungă zi la nord de Ecuator și cea mai mică la
sud); vara astronomică (22 iunie-23 septembrie) când în emisfera nordică durata zilei scade dar va fi mai
mare decât noaptea, iar în cea sudică se produce un proces invers (23 septembrie noaptea va fi egală cu
ziua); toamna astronomică (23 septembrie-22 decembrie) în care durata zilei va scădea în continuare în
emisfera boreală (minimum la 22 decembrie) iar în cea australă va crește (maximum la solstițiu); iama
astronomică (22 decembrie-21 martie) în care ziua crește dar se menține sub mărimea nopții în emisfera
nordică (invers în emisfera sudică).

În tot timpul anului, la Ecuator, durata zilei va fi egală cu cea a nopții.

La altitudini mai mari de cercurile polare se impun alternativ, câte 6 luni, ziua polară (între 21 martie
și 23 septembrie în emisfera nordică și 23 septembrie-21 martie în emisfera sudică) și noaptea polară (23
septembrie -21 martie în emisfera nordică și 21 martie-23 septembrie în cea sudică).
Deci, cu excepția Ecuatorului și regiunilor polare, în rest, în orice punct de pe suprafața terestră, în
cursul anului, se va înregistra o variație a mărimii duratei intervalelor de lumină și întuneric cu urmări
directe în diferite procese geomorfologice, biotice, climatice etc.
Alte consecințe ale mișcării de revoluție sunt:
- Poziția diferită a Soarelui pe bolta cerească (la răsărit, miezul zilei, apus). Astfel în emisfera
nordică, pentru miezul zilei. Soarele va avea pe bolta cerească poziția cea mai înaltă la soltițiul de vară, iar
cea mai joasă la solstițiul de iarnă (invers în emisfera australă);
- Variația în timpul anului a unghiului de incidență a razelor Soarelui cu suprafața terestră. Aceasta
determină, în orice loc, o modificare diurnă, lunară, sezonieră a valorii bilanțului radiativ și deci a
gradului de încălzire a suprafeței terestre. Astfel în zona temperată din emisfera nordică, valoarea
unghiului de incidență este maximă vara și minimă iama (invers în emisfera australă) de unde și
diferențele de natură termică. Pe ansamblu, între tropice razele Soarelui formează cu suprafața terestră
unghiuri mari și ca urmare aici căldura primită este ridicată; între tropice și cercurile polare unghiul
variază pe parcursul a patru sezoane de unde și cantitatea diferită de căldură acumulată; de la cercurile
polare spre poli razele Soarelui fac unghiuri de incidență mici și numai pe parcursul a 6 luni (ziua polară).
- Formarea și succesiunea anotimpurilor ca urmare a încălzirii inegale în timpul anului a suprafeței
terestre. Ea este urmată de modificări ale peisajului (evidente mai ales la nivelul vegetației la latitudini
medii și polare).
- Forma Pământului și mișcarea de revoluție impun diferențierea a cinci zone de căldură (una caldă,
intertropicală; două temperate; două reci) care matematic sunt separate de tropice și cercurile polare. Pe
ele se axează principalele zone de climă, de vegetație, de soluri etc.
MAGMATISM, VULCANISM, VULCANI

Materia topită din astenosferă sau din unele pungi aflate în scoarță, prin deplasare către suprafața
terestră și consolidare, dă naștere la unele structuri și forme de relief. Topitura care nu ajunge la suprafața
scoarței poartă numele de magmă iar toată suita de procese legate de prezența ei - magmatism. Materia
fierbinte ce străbate scoarța și se revarsă la suprafața acesteia alcătuiește lava. Procesele care au loc și care
au ca rezultat nașterea diverselor forme de relief din consolidarea topiturii poartă numele de vulcanism.
Materia topită din astenosferă străbate scoarța în zonele de rift. Pe marginile riftului ea se consolidează
contribuind la dezvoltarea plăcilor și la crearea dorsalelor.
Procesele magmatice și vulcanice se produc și în regiunile de subducție, în adâncul geosinclinalelor
sau la exteriorul plăcilor unde acestea sunt străbătute de falii profunde ce ajung la pungi cu materie topită.
Prin consolidarea magmei în interiorul scoarței rezultă corpuri magmatice cu dimensiuni diferite. Cele
mai mari poartă numele de batoliți și se formează la adâncime. La un nivel superior acestora, prin
solidifcarea magmei pot rezulta lacoliți și filoane. Primele sunt corpuri cerești la care apar evidente două
sectoare - superior (extins sub formă elipsoidală) și unul inferior (un picior ce-1 leagă de vatra
magmatică). Filoanele au aspectul unor bare alungite ce pornesc din batoliți sau lacoliți.
Aceste corpuri sunt alcătuite din roci magmatice de adânc (îndeosebi granite, granodiorite); datorită
temperaturilor foarte mari ale magmei rocile vecine se metamorfozează.
În urma închiderii geosinclinalelor și a ridicărilor în bloc ce duc la formarea lanțurilor muntoase,
batoliții, lacoliții, filoanele sunt aduse aproape la suprafața scoarței constituind o parte din „rădăcinile”
munților. Prin îndepărtarea de către eroziune a rocilor sedimentare și metamorfice ele pot fi scoase la zi.
Vulcanismul aduce topitura la suprafață. Se manifestă frecvent prin explozii și duce la acumulări de
lavă, cenușe etc. Rezultatul acestor procese sunt diverse forme de relief de explozie și acumulare între
care mai important este vulcanul. El reprezintă o formă de relief pozitivă rezultată prin acumularea lavelor
și a altor produse înre care predomină cenușa, bombele. La acestea se pot separa câteva componente:
coșul (un horn prin care se produce evacuarea lavei din bazinul magmatic),
craterul (se află la exteriorul coșului și are formă de pâlnie), conul (forma pozitivă clădită din lavă și alte
produse).
În timpul erupției din adânc sunt aduse la suprafață: lava (materie topită care se scurge mai lent sau
mai rapid în funcție de compoziția chimică), produse solide (cenușe și elemente cu dimensiuni sub 3 cm -
lapili - sau cu diametre ce depășesc câțiva cm - bombe) ce sunt expulzate la distanțe diferite în funcție de
mărimea lor și forța exploziei și gaze între care vapori de apă (cca. 60-90%), dioxid de carbon, hidrogen
sulfurat etc.
Erupțiile pot fi - liniștite (când materia este fluidă) și explozive (când coșul este înfundat iar presiunea
gazelor din adânc este mare).
Pe suprafața Globului vulcanii au frecvență mare în regiunile de întâlnire a plăcilor, deci în lungul
rifturilor și în cele de subducție.
Cei mai mulți se întâlnesc în Oceanul Pacific (zona pacifică) în lungul „cercului de foc” unde placa
pacifică intră în contact de subducție cu plăcile americană, asiatică, indo-australiană. Mai importanți sunt
în Aleutine, Japonia, Filipine, Kamceatka, Noua Zeelandă. Se aduagă și alți vulcani pe linii de fractură (în
arhipeleagurile Hawai, Samoa, Tonga, Societății etc.).
A doua zonă cu vulcanism activ (atlantică) se desfășoară pe mijlocul Oceanului Atlantic, în lungul
riftului ce separă placa americană de cea euro-asiatică și africană. Cei mai importanți vulcani sunt în Jan
Mayen, Islanda (Hekla), Azore, Insulele Capului Verde etc.
A treia zonă se află la contactul dintre placa africană (înaintează din sud) și cea euro-asiatică. Are
vulcani în Canare și Madeira, Marea Mediterană (Vezuviu, Etna, Santorin), Caucaz (Ararat) etc. Există și
vulcani care au fost activi în pliocenul superior (lanțul vulcanic din Carpați). Zona est-africană se axează
pe riftul din estul acestui continent (Marea Ro șie-Kenya-Kilimanjaro-Reunion).
CUTREMURELE DE PAMANT

Cutremurele de pământ sunt zguduiri ale scoarței înregistrate în sectoare în care s-au acumulat mari
energii tectonice și care se descătușează brusc. Ca urmare, durata lor este scurtă, câteva secunde sau zeci
de secunde. Precumpănitor (peste 90%) sunt legate de tectonica plăcilor.
Plăcile sunt părți din scoarță (blocuri cu dimensiuni mari) care se afundă diferit în astenosferă.
Dinamica lor este impusă de deplasarea curenților de convecție din astenosferă și de împingerile laterale
produse în rifturi de materia topită ce tinde să iasă prin crăpăturile devenite tot mai înguste ca urmare a
solidifîcării topitorii pe marginile riftului. înfundarea locală a rifturilor facilitează acumularea unor
presiuni mari care tind să ducă la refacerea bruscă a despicăturii. Momentul ruperii acestui zăgaz coincide
cu nașterea unor seisme. Astfel de cutremure sunt dese dar au intensitate redusă (4-5 grade pe scara
Richter). Ele sunt frecvente în zona centrală a Oceanului Atlantic, pe mijlocul Oceanului îndian, la
contactul plăcii pacifice cu mezoplăcile Nazca și Cocos, în lungul rifturilor dar și a faliilor transformante
ce brăzdează dorsalele. Sunt cutremure cu focarul aflat la adâncime redusă (30-70 km).
Cutremure se produc și în zonele de subducție, adică în regiunile în care o placă mai grea (oceanică) se
lasă sub una mai ușoară granitică sau sedimentară (care o încalecă). Contactul dintre ele se face în lungul
unui plan puternic înclinat (55°-60°), numit planul Benioff, pe care deplasarea generează striviri, frecări,
și tensiuni foarte mari. Procesul de coborâre pe acest plan, deși continuu la scara timpului, are momente
de stagnare când se acumulează energii și momente dinamice când se înregistrează seisme. Astfel de
cutremure au hipocentrul la adâncimi mari. Sunt frecvente în lungul ariilor de subducție desfășurate pe
marginile Oceanului Pacific (focare la adâncimi de 300-700 km aflate mai ales în vestul Americii de Sud,
Filipine, Japonia etc.), au intensitate mare (peste 6 grade pe scara Richter) ca urmare a descătușării unor
tensiuni importante.
Cutremurele se realizează și în zonele de ciocnire a unor microplăci continentale, unde se produc -
strivirea materialelor sedimentare, cutarea și crearea de munți.
Cutremurele cu focar la adâncime mică și medie se produc și în țara noastră. Regiunea cu cea mai
mare frecvență în producerea de seisme este Vrancea unde microplaca Marea Neagră subduce sub cea
carpatică. Intensitatea celor mai numeroase este până la 5 grade pe scara Richter dar la intervale mai lungi
ea depășește 6 grade (ex. 1940, 1977, 1986, 1990). 319
Deci, în funcție de poziția focarelor seismelor acestea sunt clasificate în trei grupe - superficiale
(normale) cu hipocentre la 30-70 km, mijlocii (intermediare) cu focarea la 70-300 km și adânci
(hipocentre la 300-700 km și chiar mai mult).

PLĂCILE TECTONICE
ȘI DINAMICA SCOARȚEI TERESTRE

Pământul este o planetă mijlocie, care s-a realizat în circa 4,5 miliarde ani. Sub efectul mișcării de
rotație și al gravitației, materia care intră în alcătuirea Pământului s-a structurat într-un nucleu și mai
multe învelișuri, învelișul exterior se numește scoarță și are o grosime ce variază între 20 și 80 km.
Această scoarță este formată dintr-o serie de blocuri care plutesc pe astenosferă și care se numesc plăci
tectonice. Au fost separate în funcție de mărime și caracteristici: microplăci, mezoplăci și macroplăci.
Macroplăcile sunt cele mai mari. Sunt în număr de șase - placa pacifică ocupă cea mai mare parte a
Oceanului Pacific, placa euro-asiatică cuprinde cele două continente, placa indo-australiană este formată
din India, Australia și cea mai mare parte a Oceanului Indian, placa americană - cuprinde cele două
Americi și jumătatea vestică a Oceanului Atlantic, placa antarctică are continentul Antarctica și sudul
Oceanului Indian.
Mezoplăcile au dimensiuni mai mici și se găsesc la exteriorul macroplăcilor. Acestea sunt în număr de
șapte. Dintre acestea patru se află la contactul dintre Asia, America, Australia și Oceanul Pacific: placa
Nazca este situată în vestul Americii de Sud; placa Cocos este la vest de America Centrală; placa Gorda
se află la vest de America de Nord (S.U.A., Canada); placa Filipinelor este la vest la aliniamentul
arhipeleagurilor din vestul Pacificului.
O mezoplacă (Caraibilor) se află între cele două Americi și altele între Africa, Europa și Asia
(Somaleză, Arabă).
Microplăcile au dimensiuni foarte mici și origine dublă: pot proveni din fragmentarea unor macro sau
mezoplăci sau pot reprezenta niște nuclee ale unor macroplăci sau mezoplăci de la începutul evoluției
Pământului.
Pe teritoriul României există 4 microplăci care se deplasează în sensuri diferite: microplaca moesică
care cuprinde regiunea balcanică și Câmpia Română și care avansează din sud spre nord, către Carpații
Meridionali; microplaca Marea Neagră ce include vestul Mării Negre și Dobrogea și care înaintează spre
nord-vest sub Carpații Curburii; microplaca transilvano-panonică se află în partea de vest a țării și
înaintează spre est; microplaca rusă se desfășoară în Podișul Moldovei și pătrunde sub Carpații Orientali.
Plăcile, indiferent de mărime prezintă o structură complexă și o alcătuire variabilă. în structura lor
apare în bază pătura bazaltică (oceanică) și la partea superioară pătura granitică (continentală).
La unele plăci pătura continentală are o dezvoltare mai mare (plăcile euro-asiatică, africană,
americană) iar altele (placa pacifică) cea bazaltică.
În funcție de predominarea unei pături sau a alteia ele vor avea caracteristici diferite (structură,
compoziție, grosime) și vor prezenta un anumit specific evolutiv.
Plăcile se deplasează în sensuri diferite și cu viteze deosebite. Astfel macroplăcile au viteze mici,
câțiva centimetri pe an (ex. placa euro- asiatică se depărtează de cea americană cu 2 cm/an). Microplăcile
au viteză de deplasare mare (10-12 cm/an). De exemplu microplaca turcă se deplasează spre vest cu 11
cm/an. Zonele în care plăcile intră în contact au funcționalitate diferită impusă de procesele dinamice ce
au loc acolo. Se separă astfel zone de rift și zone de subducție.
Dinamica plăcilor este determinată, în primul rând, de circulația materiei în astenosferă. Ea se face sub
forma unor curenți de convecție care se înscriu în circuite cu caracter celular. În fiecare celulă există pe-o
latură un curent ascendent iar pe cealaltă (opusă) unul descendent.
În sectoarele de contact a două celule, unde sensul curenților este ascendent aceștia izbesc scoarța, o
topesc și o sparg; în felul acesta există niște fracturi profunde, despicături, cunoscute sub numele de
rifturi. Prin acestea, materia topită se deplasează spre exterior. în drumul ei, o parte din magmă se
consolidează pe pereții riftului mărind plăcile, iar alta ajunge deasupra unde produce erupții vulcanice. Pot
crea munții vulcanici submarini, insulele vulcanice sau vulcani continentali (riftul est-african).
Deci, în zonele de rift se realizează trei procese:
- regenerarea (creșterea) continuă a plăcilor prin consolidarea topiturii (lava) pe marginile riftului;
aceasta tinde să se îngusteze. Procesul este împiedicat însă datorită presiunii exercitate de topitura ce vine
din adânc și care duce la împingerea laterală a plăcilor. Prin aceasta se exercită acțiunea celui de-al doilea
factor în dinamica plăcilor;
- formarea unei dorsale din materie bazaltică în lungul cărora se înscriu și munții vulcanici. Părțile
mai înalte formează creste ale căror vârfuri pot ieși deasupra nivelului oceanic rezultând insule.
Rifturile, în funcție de procesele dinamice care se înregistrează în cadrul lor sunt de două tipuri:
- rifturi active (în Oceanul Atlantic) în care se dezvoltă continuu dorsale prin acumularea și
consolidarea de topitură bazaltică (dorsale ridge); aici sunt active cutremurele și erupțiile vulcanice;
- rifturi în care activitatea a încetat ele fiind astupate cu topitură consolidată (este situația dorsalei
din Pacific care nu mai are rift; se numește dorsală de tip rise; în aceste locuri activitatea vulcanilor
încetează și seismele sunt mai slabe.
Dorsalele și rifturile sunt traversate aproape perpendiculare de niște falii profunde numite falii de
transformare. în lungul lor se înregistrează, de asemena, erupții vulcanice și seisme puternice.
Lungimea tuturor dorsalelor oceanice este de 80.000 km iar suprafața lor este mai mare decât cea a
continentelor luate la un loc.
Plăcile se reînoiesc și cresc în suprafață în zonele de rift cu cca. 2 cm/an. între rifturile recente este cel
al Mării Roșii, continuat în estul Africii, a cărui evoluție a început la sfârșitul neozoicului, rift care se
găsește în expansiune.
În sectoarele în care curenții celulelor de convecție vecine din astenosferă sunt descendenți se produc,
de asemenea, în scoarță fracturi profunde. Acestea au un plan de ruptură cu înclinare mare (60-65°), numit
planul Benioff. În lungul lui, una din plăci (cea ușoară) înaintează pe cealaltă; cea grea coboară spre
astenosferă unde se topește, regiunea de ciocnire a plăcilor în lungul acestor fracturi poartă numele de
zonă de subducție. Pe acestea în timp se ajunge la o evoluție de geosinclinal.
În timpul ciocnirii plăcilor materia granitică și sedimentară este puternic presată și ca urmare aici se
produc:
- dezvoltarea foselor oceanice mărginite de arcuri de insule;
- cutări ce formează lanțuri de munți;
- erupții vulcanice ce dau naștere la munții vulcanici;
- seisme puternice.
Deci, în dinamica plăcilor se remarcă un sens general al deplasării lor impus de către curenții de
convecție și de presiunea exercitată la ieșirea topiturii prin rifturi. El se face de la zonele de rift către cele
de subducție. Deci „o bandă rulantă,, care merge de la dorsale (unde placa crește) spre fose (unde placa se
reduce).
În evoluția plăcilor ce alcătuiesc scoarța se disting două etape importante.
Prima etapă se caracterizează printr-o expansiune a fundului bazinului oceanic și de creștere a plăcilor.
Ea începe din momentul formării unui rift. Este o evoluție care se desfășoară pe parcursul mai multor zeci
și sute de milioane de ani (riftul Atlanticului a început să se formeze acum 200 milioane de ani dând,
treptat, prin expansiune, bazinul Atlanticului actual).
Etapa a doua debutează prin înfundarea riftului și ca urmare acesta devine nefuncțional; se ajunge la
consolidarea marginilor celor două plăci care mărgineau riftul. Astfel încetează expansiunea fundului oce -
anic și începe procesul invers de închidere (de micșorare) a lui. Sunt active zonele de subducție unde
plăcile vecine se apropie intrând una sub cealaltă. Astfel, în Oceanul Pacific riftul este înfundat iar plăcile
americană, asiatică, australiană înaintează prima spre vest, celelalte spre est micșorând suprafața plăcii
pacifice. Ca urmare, peste mai multe sute de milioane de ani, Oceanul Pacific va rămâne o microplacă.
 MIȘCĂRI OROGENETICE ȘI EPIROGENETICE

Scoarța terestră este formată din mai multe plăci cu dimensiuni diferite (șase macroplăci, șapte
mezoplăci și numeroase microplăci). Contactele dintre acestea corespund la două tipuri de zone cu
funcționalitate diferită (rifturi și subducții).
În zonele de rift, prin consolidarea materiei topite venită din astenosferă se produc: regenerarea
(creșterea) plăcilor, împingerea laterală a lor, formarea dorsalelor ce se pot ridica deasupra nivelului
oceanic formând insule.
În zonele de subducție (surgere) are loc coborârea plăcii mai grele (oceanice) spre astenosferă (aici se
topește) și ridicarea celei ușoare (granitice). Translația se face în lungul unui plan înclinat (60-65°) numit
planul Benioff. Aceste zone coincid cu arii geosinclinale. Formațiunile sedimentare și materia granitică
din aceste bazine sub efectul presiunilor enorme ce iau naștere pe parcursul deplasării plăcilor sunt
strivite, cutate și înălțate. Rezultă culmi deluroase și munți. Deci, în aceste zone, se manifestă forțe
tectonice ce impun mișcări ce generează munți cutați. Aceste mișcări au fost numite orogenetice. Ele au
creat de-a lungul evoluției geologice a Pământului sistemele de lanțuri muntoase caledonice, hercinice,
alpine.
Mișcările epirogenetice sunt deplasări lente pe verticală a unor porțiuni de uscat devenite rigide sub
raport tectonic (nu se mai cutează). Aceste regiuni corespund platformelor (soclurilor) continentale
(platformă rusă, platformă moesică etc.). în funcție de sensul deplasării se disting mișcări epirogenetice
pozitive (uscatul este ridicat și suprafețele continentale se extind) și mișcări epirogenetice negative
(uscatul coboară fiind acoperit de apele mărilor și oceanelor).
În prima situație retragerea nivelului mării, corespunde unor regresiuni iar în a doua situație unor
transgresiuni (invazia apelor marine).
Transgresiuni și regresiuni marine se pot manifesta și în condițiile în care nu acționează factorul
tectonic. De exemplu ele pot fi provocate de variații ale condițiilor climatice. În cuaternar, ca urmare a
răcirii climei (în fazele glaciare Giinz, Mindel, Riss, Wiirm) o parte însemnată din apa hidrosferei a fost
stocată sub formă de gheață pe largi suprafețe din America de Nord și Eurasia (calote glaciare). Ca
urmare, nivelul oceanic a coborât destul de mult rezultând regresiuni.
În fazele interglaciare climatul cald a dus la topirea calotelor și de aici ridicarea nivelului oceanelor și
mărilor (transgresiuni). Astfel de mișcări ale nivelului, oceanic fără implicarea factorului tectonic mai sunt
cunoscute sub numele de mișcări eustatice pozitive (se ridică nivelul mării) și negative (coboară nivelul
mării).

SCARA GEOCRONOLOGICĂ
ȘI SCARA MORFOCRONOLOGICĂ

Pământul este o planetă în cadrul Sistemului Solar a cărei formare a început acum 4,5 miliarde de ani.
În această evoluție s-au produs o serie de procese și fenomene care parțial sunt consemnate printr-o
serie de mărturii. Unele din acestea sunt studiate de către geologi și geomorfologi. În funcție de gruparea
și specificul lor ei au stabilit o anume succesiune a celor mai importante evenimente geologice și respectiv
geomorfologice. Această succesiune reprezintă baza pentru întocmirea celor două scări cronologice. În
scara geocronologică geologii au separat diferite etape în evoluția tectonică și a vieții pe Pământ. Metoda
care stă la baza întocmirii acestei scări este studiul fosilelor (resturi de animale și plante) care sunt
identificate în roci. Unele sunt reprezentative pentru anumite intervale lungi de timp și ca atare sunt
numite fosile caracteristice.
Pe baza lor au fost separate etape cu durată diferită fiecare caracterizându-se printr-un anumit specific
al evoluției geologice. Aceste etape au fost numite de către geologi ere, perioade, epoci sau vârste. Cei
mai mulți geologi disting patru ere.
În era precambriană s-a individualizat scoarța și s-a produs o evoluție către formele elementare de
viață (în bazinele oceanice). În cadrul ei există două perioade: arhaică și proterozoică. Urmele găsite sunt
legate, în special, de perioada proterozoică. Ele formează nucleele structurale ale principalelor zone de
platformă.
 Era paleozoică (viața veche) durează 335 milioane ani și este încadrată de primele forme de viață ce-
au lăsat fosile - crustacee (Trilobiți) în oceane - și primele urme de gimnosperme în floră și de reptile în
faună pe uscat. Se împarte în șase perioade. Acestea sunt: cambrian, ordovician, silurian, devonian,
carbonifer, permian.
Acestei etape îi corespund mișcări orogenetice care au dus la formarea sistemelor de munți caledonici
(prezenți în NV-ul Europei) și hercinici (partea centrală a Europei, Appalachi). De asemenea, acestei ere îi
corespund marile acumulări de cărbuni (huilă și antracit) din principalele bazine carbonifere ale Globului.
Era mezozoică (viața mijlocie) - durează circa 150 milioane de ani; începe cu dezvoltarea amoniților
și reptilelor mari și se încheie cu dispariția acestora. Se împarte în trei perioade (triasic, jurasic, și
cretacic). Ei îi corespund mișcările tectonice orogenetice kimerice și parțial alpine. Au rezultat o parte din
lanțurile de munți din sistemul Alpino-Carpato- Himalayan, Cordilierii, Anzii.
Era neozoică durează 70 milioane de ani și este marcată de apariția mamiferelor placentare. Este era
mamiferelor în general și se împarte în trei perioade (paleogen, neogen și cuaternar).
Unii geologi separă însă cuaternarul ca o eră aparte, în care au dominat glaciațiunile, a apărut și s-a
dezvoltat omul. Durează 1,5 milioane de ani.
În neozoic mișcările orogenetice alpine duc la realizarea sistemelor muntoase cele mai noi și la
configurația actuală a continentelor și bazinelor marine.
Geologii mai folosesc și o altă scară geocronologică cu separarea de etape numite - grupă, sistem,
serie, etaj având drept criteriu de diferențiere tipuri de roci care s-au acumulat în anumite intervale de
timp.
Spre deosebire de scara geocronologică folosită de geologi există și o scară morfocronologică, utilizată de
cei care se ocupă cu studiul formării și evoluției reliefului (geomorfologi, geografi). în urmărirea genezei
și evoluției marilor unități de relief se folosește o scară aparte în care de la geologi se iau câteva elemente,
îndeosebi cele de ordin tectonic întrucât diferitele tipuri de mișcări (orogenetice, epiro genetice) duc la
modificări esențiale în modelarea reliefului și în configurația uscatului, în cadrul ei se separă mai întâi
epocile. Acestea sunt intervale foarte mari de timp în care se realizează unități de relief mari (platforme,
lanțuri muntoase) ce sunt legate de manifestarea mai multor orogeneze și lungi intervale de modelare.
Astfel sunt epoca prehercinică de la care au rămas marile platforme din cuprinsul continentelor; epoca
hercinică cu reliefuri din partea a doua a paleozoicului și prima din mezozoic, epoca alpină numită în țara
noastră carpatică și de care sunt legate cele mai importante lanțuri muntoase care se disting prin înălțimi,
lungimi și forme de tinerețe. În fiecare epocă sunt separate etape care implică la rândul lor faze care se
asociază - prima în care se generează prin mișcări orogenetice un relief tectonic (munți de cutare) și a
doua în care acesta este nivelat uneori ajungându-se până la forme complexe de modelare de tipul
peneplenelor, pediplenelor etc. O astfel de detaliere există pentru evoluția reliefului din țara noastră.