MONTANOLOGIE ȘI TURISM MONTAN

CURS 4
Clima regiunilor montane

Clima este un factor fundamental care modelează mediul natural, stabilind scena pe care
operează toate procesele fizice, chimice şi biologice.
În arealele montane pot să apară diferenţe, contraste foarte mari pe distanţe relative scurte
ca rezultat al topografiei diverse şi a variabilităţii foarte mari a fluxurilor de energie şi de
umiditate. Rezultă aşadar câteva caracteristici importante ale climei regiunilor montane, cele mai
evidente fiind:
- temperaturile scad odată cu altitudinea comform unui gradient termic vertical, în timp
ce nebulozitatea şi precipitaţiile cresc;
- vânturile sunt mai intense, aerul este mai curat, mai rerefiat, iar radiaţia solară este
mai intensă.
Munţii influenţează, de asemenea, climatele regionale făcând regiunile vecine mai reci,
mai umede sau mai uscate decât ar fi fost în mod normal. Aceste influenţe depind de localizarea
munţilor, de mărimea lor, de orientarea faţă de sursele de umiditate şi de circulaţia maselor de
aer.

Factorii de control ai climatului montan (factori externi)

1. Latitudinea – distanța față de Ecuator influențează unghiul de incidență al razelor solare pe

suprafața terestră și, prin urmare, cantitatea totală de radiație primită de aceasta. La tropice, spre
exemplu, soarele este aproape întotdeauna foarte sus pe bolta cerească în miezul zilei, iar zilele și
nopțile au o durată relativ egală de-a lungul anului, anotimpurile lipsesc, iar zilele se diferențiază
între ele doar prin gradul de nebulozitate. Odată cu creșterea latitudinii, însă, înălțimea la care se
află soarele pe cer în mijlocul zilei se modifică de-a lungul anului, iar zilele și nopțile devin mai
lungi sau mai scurte în funcție de anotimp. Deși la latitudinile cele mai mari cantitatea anuală de
energie solară primită este cea mai mică, latitudinile mijlocii totuși sunt cele care se

1
caracterizează în mod frecvent prin temperaturi mai ridicate în timpul verii față de tropice, ca
urmare a înălțimii moderate a soarelui pe bolta cerească în mijlocul zilei și ca urmare a faptului
că zilele sunt mai lungi la latitudinile medii. Munții situați la astfel de latitudini medii pot primi o
cantitate mult mai mare de energie solară față de regiunile mai joase de la aceleași latitudini, ca
urmare a faptului că la nivelul munților atmosfera este mai rarefiată și unghiul de incidență a
razelor solare pe pantele expuse către soare este mult mai mare. La aceste latitudini medii, o
pantă cu înclinarea de 20° orientată spre razele solare, va primi o cantitate dublă de radiație
solară față de regiunile joase cvasiorizontale. Conform modelului de bază al sistemelor globale
de presiune atmosferică, și anume: minimele ecuatoriale, respectiv între 0 și 20° lat N/S;
maximele subtropicale, respectiv între 20 și 40° lat N/S; minimele subpolare între 40 și 70° lat
N/S și maximele polare între 70 și 90° lat N/S, se reflectă rolul latitudinii în determinarea
tiparelor climatice pe Glob, spre exemplu minimele ecuatoriale și cele subpolare se
caracterizează prin precipitații relativ abundente, în timp ce maximele subtropicale și polare se
caracterizează prin precipitații relativ reduse. Aceste zone de presiune minimă/maximă creează
Sistemul Global al Circulației Atmosferice care determină, la rândul său, direcția dominantă a
vânturilor și principalele tipuri de furtuni ce se pot forma în funcție de latitudine. Astfel,
vânturile de E sau Alizeele de E generează furtuni convective tropicale foarte calde și umede
(uragane), în timp ce vânturile de V în care sunt integrate minimele subpolare generează furtuni
ciclonale umede și reci, precum și fluctuații sezoniere de temperatură. Atunci când munții sunt
situați în cadrul acestui sistem global al circulației atmosferice, clima acestora este influențată în
mod semnificativ, spre exemplu: munții din apropierea ecuatorului (Kilimanjaro – E Africii) se
află sub incidența minimelor ecuatoriale și primesc precipitații atmosferice aproape zilnice, mai
ales pe pantele lor estice expuse vânturilor dominante dinspre E. Din contră, munții situați la
latitudini de cca 30°, pot fi caracterizați prin ariditate, așa cum se întâmplă în Himalaya de N, în
Platoul Tibetan, M. Atlas (Africa de N). Munții situați la latitudini mai mari, precum M. Alpi, M.
Stâncoși, M. Cascadelor, M. Anzii de S, M. Alpii Sudici Neozeelandezi primesc o cantitate mai
mare de precipitații pe pantele lor V expuse vânturilor dominante din V, în timp ce munții din
zonele polare sunt reci și uscați tot timpul anului.

2
 1.
Fig. 1. Durata iluminării zilnice în funcție de latitudine la solstițiul de vară (stânga) și cel de
iarnă (dreapta) în emisfera (După Rumney 1968: 90.)

Fig. 2. Distribuția generalizată a sistemelor globale de presiune atmosferică și circulația generală

a atmosferei. Aceste vânturi imprimă tiparele climatice globale în funcție de latitudine.

3
2. Altitudinea – odată cu creșterea altitudinii apar o serie de modificări ale parametrilor
climatici, cele mai importante fiind scăderile de temperatură, precum și scăderea densității
aerului, a vaporilor de apă, a conținutului de CO2 și a cantității de impurități din atmosferă.
Temperaturile sunt mai mari în apropiere de suprafața terestră și scad odată cu altitudinea, ca
urmare a faptului că atmosfera este încălzită direct de radiația solară care trece prin aceasta și
este absorbită de suprafața terestră. De asemenea, la altitudini mai mari compoziția aerului este
diferit, la fel și densitatea acestuia și, prin urmare, absorbția și înmagazinarea căldurii sunt
diminuate și o mare cantitate de radiație se pierde în spațiu. Nebulozitatea care este influențată de
distanța față de ocean, direcția vânturilor dominante, sistemele barice dominante și altitudine
interferează cu cantitatea de radiație primită la o anumită latitudine. Precipitațiile atmosferice
cresc din punct de vedere al cantității, în general odată cu altitudinea înregistrând un maxim la
altitudinile medii, după care scad odată cu altitudinea. În munți se face simțit efectul de
masivitate al acestora, munții fiind asemenea unor insule care își modifică propriul climat și
influențează clima arealelor vecine, doar în cazul munților mai joși existând tendința de
armonizare a climatului cu cel al regiunilor învecinate, ceva mai joase.

Fig. 3.Profil generalizat care arată scăderea presiunii atmosferice odată cu altitudinea

4
3. Continentalitatea – legătura dintre masele de uscat și cele de apă influențează în mod evident
clima unei regiuni. În general, cu cât o regiune este dominată de întinderi de apă cu atât climatul
este mai moderat întrucât apa se încălzește, dar se și răcește mai lent decât uscatul. Acest
principiu se aplică și zonelor montane fiind intensificat de efectul de barieră al munților. Spre
exemplu rama V a M. Cascadelor din partea de NV a SUA are un climat temperat cu puternice
influențe oceanice, și anume, temperaturi moderate, nebulozitate crescută, precipitații bogate în
anotimpul de iarnă, în timp ce rama E are un climat continental cu veri călduroase, ierni reci și
precipitații reduse. Importanța munților în accentuarea continentalității depinde de orientarea
acestora față de masele de apă și de vânturile dominante. Acest efect de barieră montană se
poate manifesta prin mai multe procese și fenomene:

 Bararea maselor de aer care se întâmplă atunci când munții sunt suficient de înalți
pentru a nu putea fi trecuți de masa de aer respectivă. Se formează astfel un gradient
baric foarte mare între fața dinspre vânt a munților respectivi și fața opusă a acestora.
Eficiența acestei barări depinde și de grosimea masei de aer, dar și de configurația
celor mai joase văi din arealul montan. Astfel, o masă de aer superficială, apropiată
de suprafața terestră, va fi barată mai eficient, în timp ce o masă de aer mai
profundă/groasă are șanse mai mari să curgă prin spațiile și văile transversale ale
munților, spre partea opusă a acestora.
 Deflecția maselor și canalizarea apar atunci când masele de aer pătrund prin văile
existente prin canalizare producându-se vânturi cu viteze mari datorită forței de
compresie la care este supusă masa de aer la traversarea văii respective.
 Ascensiunea forțată care apare atunci când masele de aer circulă perpendicular pe
spațiile montane și sunt forțate să se ridice, generând astfel nebulozitate și cantități
mari de precipitații pe pantele expuse circulației respective.
 Coborârea forțată a maselor de aer - în funcție de presiunea atmosferică, aerul, după
ce traversează o pantă în ascensiune poate fi forțat să coboare pe panta opusă,
generând prin frecare cu suprafața topografică și încălzirea masei respective de aer și
un cer senin și o cantitate redusă de vapori de apă în masa respectivă. Prin urmare,
pantele de sub vânt primesc o cantitate mai redusă de precipitații, întrucât o mare

5
 parte este eliberată pe panta opusă, unde se creează un ,,efect de umbră de
precipitații,,.

Caracteristicile principalilor parametri climatici din arealele montane

1. Radiația solară. Zonele montane se caracterizează prin, probabil, cea mai extremă și
variabilă radiație solară de pe Glob. La altitudini joase din cauza densității atmosferei care
acționează ca un filtru, radiația solară este mult atenuată, în munții înalți însă care depăsesc
stratul atmosferic inferior prin altitudine, cantitatea de radiație solară este mult mai mare
existând în același timp și cantități mai însemnate de radiație ultravioletă față de regiunile
mai joase. Radiația solară în zonele montane este influențată și de înclinarea și orientarea
versanților, astfel cu cât razele solare sunt mai perpendiculare pe versanți, cu atât
intensitatea radiației este mai mare și pantele expuse se încălzesc mai rapid și mai mult în
funcție și de durata expunerii la razele solare. Potențialul versanților de a primi o anumită
cantitate de radiație solară depinde și de: latitudine, momentul din zi, altitudine,
înclinarea și orientarea versanților respectivi. Majoritatea versanților primesc o cantitate
mai mică de radiație și prin urmare, durata de strălucire a soarelui este mai mică față de
arealele mai joase, vecine, deși la altitudini mai mari situație se poate inversa. Nebulozitatea
influențează direct durata de strălucire a soarelui, precum și cantitatea de energie radiantă
primită de versanți, prin apariția norilor de convecție care afectează pantele muntelui care
primește o cantitate mai mare de radiație, în timp ce pe pantele opuse se formează nori de tip
stratus care permit trecerea unei cantități mai mari de radiație solară. Datorită variabilității
foarte mari a suprafeței active din zonele montane, radiația solară este absorbită în mod
diferit ca urmare a albedoului diferit al acesteia. Prin urmare, elementele mai închise la
culoare, precum vegetația, absorb radiația solară mai bine, în timp ce elementele deschise la
culoare, zăpadă, ghețari reflectă o cantitate foarte mare de radiație solară înapoi în
atmosferă. De asemenea, văile și depresiunile reprezintă arii de înmagazinare de căldură și
se caracterizează prin extreme termice mai mari față de creste.
2. Temperatura aerului. Scăderea temperaturii aerului odată cu altitudinea este una dintre
cele mai evidente trăsături ale climatului montan. Gradientul termic vertical este influențat și
de alți factori, în afară de altitudine, dar media acestuia se situează în jurul valorilor de 1,8-

6
 2°C/300 m, respectiv 0,65°C/100m. Totuși, în ciuda acestui gradient, munții sunt
caracterizați și de inversiuni de temperatură, care contravin gradientul și anume: temperaturi
mai joase din văi/depresiuni și ceva mai ridicate spre culmi până la o anumită valoare
altitudinală numită ,,Centură Termică,,. Inversiunile de temperatură apar ca urmare a
faptului că aerul rece, mai dens și mai greu, alunecă pe versanți și se așează pe fundul văilor
și al depresiunilor care mărginesc arealul montan.
3. Umiditatea și evaporația. Vaporii de apă reprezintă sub 5% din componentele atmosferice,
dar sunt de departe componenta unică cea mai importantă în ceea ce privește starea vremii și
climatul, întrucât furnizează energie pentru furtuni, reprezintă un indicator al unor potențiale
precipitații atmosferice, absorb radiația infraroșie provenită de la soare, acționează ca un
tampon în ceea ce privește temperaturile extreme și controlează rata reacțiilor chimice și
gradul de uscăciune a aerului. Conținutul de umezeală din atmosferă scade rapid odată cu
altitudinea, însă în acest tipar general umiditatea este variabilă atât temporal, cât și spațial.
Această scădere a conținutului de vapori de apă, odată cu altitudinea pare să contravină
creșterii cantității de precipitații în același sens altitudinal, însă cele două fenomene nu sunt
direct legate, întrucât precipitațiile rezultă în urma ascensiunii aerului umed de la altitudini
mai joase către zone cu temperaturi mai scăzute, creându-se astfel un mediu mai umed cel
puțin pentru o anumită perioadă și până la anumite altitudini. În cele din urmă însă, aerul
devine mai uscat ca urmare a presiunii atmosferice mai scăzute de la altitudini mai mari, a
vânturilor mai puternice și a unei radiații solare mai intense. Aceste valori mai scăzute ale
umidității aerului și tendința de scădere a acestora odată cu altitudinea indică totodată și rate
mai mari ale evaporației, însă acest lucru nu este universal valabil, întrucât temperatura este
unul dintre factorii care controlează scăderea evaporației odată cu altitudinea.
4. Precipitațiile atmosferice. Ca o regulă generală acestea cresc odată cu altitudinea până la
un anumit nivel. În unele cazuri, precipitațiile pot fi mai abundente pe versanții joși sau la
baza acestora sau pe văi în funcție de caracteristicile locale ale reliefului. De asemenea, în
multe zone alpine precipitațiile descresc odată cu o anumite altitudine, vârfurile cele mai
înalte primind cea mai redusă cantitate. Ca urmare a complexității topografice a spațiilor
montane și a altitudinilor ridicate se formează circulații și procese complexe de formare a
norilor ceea ce duce, prin urmare, la tipare complexe în ceea ce privește repartiția cantității
de precipitații și la o mare variabilitate a acestora pe distanțe mici, formându-se așa-numitele

7
 ,,găuri uscate,, sau ,,găuri umede,,. Precipitațiile se formează atunci când aerul este saturat
în vapori de apă și atinge temperatura punctului de rouă, având loc condensarea vaporilor.
Această condensare poate avea loc și la nivelul suprafeței terestre – ceața, roua, înghețul – ca
urmare a contactului aerului cu aceasta, însă în atmosfera liberă condensarea apare doar ca
urmare a ascensiunii maselor de aer și la trecerea unor cicloni deasupra lanțurilor montane
respective. Munții au o influență foarte mare asupra precipitațiilor atmosferice la nivel
global, aproape orice zonă care se caracterizează prin precipitații abundente este asociată
unui spațiu montan, însă uneori și reversul este valabil, adică unele dintre cele mai aride
areale de pe Glob se pot găsi în cadrul unor areale montane, mai ales pe versanții care sunt
adăpostiți. În zonele de coastă, cu mase de aer încărcate cu umezeală, aerul este ridicat de la
nivelul mării și se formează precipitații ca urmare a efectului topografic. În zonele din
interiorul continentelor există mai multe surse de mase de aer care traversează munții și
furtuni care pătrund în zonă la anumite niveluri altitudinale.
5. Vânturile. Munții reprezintă unele dintre arealele de pe Glob care se caracterizează prin cele
mai intense și frecvente vânturi, întrucât ajung la o altitudine mare în atmosferă, unde forța
de frecare este mai mică. Deși nu se manifestă o creștere constantă a vitezei vântului odată
cu altitudinea, există totuși o anumită creștere a vitezei cel puțin până la nivelul tropopauzei,
unde la lat medii vânturile culminează în așa-numiții curenți ,,jet,,. Viteza vântului este mai
mare la lat mijlocii față de cele tropicale și polare, în arealele marine față de cele
continentale, iarna față de vară și în timpul zilei față de noapte și este de asemenea
influențată de condițiile topografice locale, dar și de situația sinoptică generală existentă la
momentul respectiv. Vânturile au o viteză mai mare în munții orientați perpendicular pe
direcția dominantă a maselor de aer, mai ales pe pantele expuse direct față de pantele
adăpostite și pe vârfurile izolate, neobstrucționate față de zonele mai joase înconjurătoare.

Vânturile locale specifice munților

Sunt determinate de încălzirea și răcirea diferențiată a versanților și a văilor, ceea ce

determină apariția unor mase de aer cu densități diferite între versanți și zone mai joase de
văi sau între munți și zonele înconjurătoare. Sunt numite și vânturi termice.
a. Vânturile de pantă – reprezentate de strate de aer cu o grosime mică, de regulă sub 100 m.
Acestea se caracterizează prin urcarea masei de aer dinspre vale înspre versant în timpul

8
 zilei prin urcarea masei de aer cald spre altitudini mai ridicare și prin deplasarea inversă,
dinspre versant spre vale, în timpul nopții prin coborârea gravitațională a aerului mai rece.
Acestea încep să se manifeste la jumătate de oră după răsărit și ating un maxim la amiază,
după care vântul tinde să stagneze sau să își diminueze viteza, iar la jumătate de oră după
apus își modifică direcția. Având în vedere că vânturile de pantă sunt induse de temperatură,
acestea vor avea o frecvență mai mare în zilele senine spre deosebire de cele cu nebulozitate
mai ridicată, pe pantele mai însorite decât pe cele mai umbrite și se dezvoltă mai bine în
absența unei circulații sinoptice foarte dezvoltate. Vânturile de pantă descendente sunt
frecvente noaptea și iarna, când răcirile radiative domină sistemul energetic de suprafață, iar
vânturile ascendente de pantă sunt frecvente ziua și mai ales vara când suprafețele sunt
încălzite radiativ. Vânturile de pantă descendente se manifestă bine atunci când panta
depășește 10° înclinare.
b. Vânturile de munte-vale. Sunt reprezentate de vânturi care se deplasează longitudinal în
amonte și în aval (vale) la unghiuri drepte față de versanți. Vânturile de vale (dinspre aval
spre amonte) se suprapun cu vânturile de pantă ascendente și încep să se manifeste după
răsărit, însă spre deosebire de prima categorie acestea implică un contrast termic mai ridicat,
o masă de aer cu o grosime mai mare și, prin urmare, au viteze superioare. Vânturile de
munte (dinspre amonte spre aval) sunt asociate cu vânturile de pantă descendente, de regulă
manifestându-se noaptea, dupa apus, însă au viteze mai mari și pot fi foarte reci, mai ales în
timpul iernii.
c. Vânturile de ghețari. Reprezintă o categorie importantă a vânturilor termice de pantă și
apar ca urmare a răcirii masei de aer adiacente suprafeței ghețarului care începe să curgă
gravitațional de-a lungul pantei respective. De regulă, se manifestă în mod continuu, însă
ating o intensitate și o grosime mai mare a masei de aer după-amiază. Aceste vânturi pot
avea un efect ecologic puternic întrucât temperaturile scăzute ale masei de aer și viteza
destul de ridicată de deplasare pot creea un mediu inospitalier în arealele în care se
manifestă.
d. Foehnul. Se formează atunci când o masă de aer întâlnește un obstacol montan și este
forțată să urce spre partea superioară a acestuia și să coboare pe partea opusă. Este comun în
majoritatea lanțurilor montane și este cunoscut local sub diverse denumiri. Atunci când se
manifestă deasupra și de-a lungul crestei montane se formează mase noroase (așa numitul

9
 ,,perete foehnal,,) care sunt asociate cu precipitații abundente pe panta muntelui expusă
circulației masei de aer, care rămân staționare în ciuda vântului puternic. Atunci când se
manifestă produce rafale de vânt, determină apariția temperaturilor ridicate, umiditate
scăzută, atmosferă transparentă, limpede și uscăciune care poate induce un stres asupra
plantelor/animalelor și poate reprezenta un factor declanșator pentru anumite hazarde, cum
ar fi: incendiile. În ciuda unor aspecte negative este privit ca un aspect favorabil întrucât mai
atenuează din temperaturile scăzute din timpul iernii și ajută la topirea mai rapidă a
zăpezilor.
e. Bora, mistralul și alte vânturi similare. Acestea coboară dinspre zona înaltă a unui munte
spre văile adiacente și spre zonele mai joase din jurul muntelui, fiind vânturi reci. Bora este
un vânt uscat, rece ce bate dinspre N pe coasta dalmată a M. Adriatice și atinge intensitatea
maximă în timpul iernii, manifestându-se în rafale puternice, în special atunci când masa de
aer care coboară dinspre munte este canalizată. Mistralul se manifestă în regiunea Provence
de pe coasta franceză, atunci când masele de aer coboară dinspre zonele cu presiune ridicată
spre cele cu presiune mai joasă (M. Pirinei, culoarul Rhonului).

Fig. 4. Reprezentare schematică a vânturilor de pantă (săgeți albe) și a vânturilor de

munte-vale (săgeți negre). A și B (ziua), C și D (noaptea)

10
Fig. 5. Reprezentare grafică a vânturilor de pantă și de vale (A – vedere în lungul văii; B -
vedere laterală)

Fig. 6. Dezvoltarea clasică a unui foehn

11