MONTANOLOGIE ȘI TURISM MONTAN

CURS 1
Introducere. Definiții. Caracteristici generale ale regiunilor montane

Majoritatea oamenilor sunt familiari cu importanța oceanelor și a pădurilor ecuatoriale,

în primul rând datorită multitudinii de cărți, documentare, programe și site-uri Internet
dedicate, create de acitiștii pentru conservare și protecție în ulimii 20 de ani. Există o serie de
argumente pentru care munții reprezintă regiuni de o importanță critică pentru comunitățile
umane aproape în fiecare țară de pe Glob. De exemplu, toate marile râuri ale lumii își au
izvoarele în munți și mai mult de jumătate din populația lumii este dependentă de apa ce își
are originea în zonele montane pentru consum, irigații, energie electrică, industrie și transport.
Energia electrică produsă pe seama râurilor de munte furnizează 19% din producția energetică
mondială, aproximativ cât furnizează metodele alternative precum solară, eoliană, geotermală
și biomasa, însumate. Pădurile din regiunile montane furnizează lemn și alte produse (plante
medicinale, ciuperci, fructe de pădure etc.) pentru milioane de oameni și joacă un rol vital
reducerea eroziunii și sedimentării în sectoarele inferoare ale râurilor. Mai mult decât atât, în
multe regiuni montane se găsesc minerale utile societății umane, exploatate în mii de mine la
nivel mondial.
Munții sunt de mult ori centre ale biodiversității (hot-spot), iar abundența speciilor de
plante și animale, pe lângă valoarea lor intrinsecă, poate avea și o valoare economică dar și
pentru sănătatea umană. În condițiile în care societatea umană modelează tot mai mult spațiile
plane ale câmpiilor, afectând de cele mai multe ori biodiversitatea acelor spații, munții pot fi
priviți și ca adevărate insule de biodiversitate, înconjurate de terenurile tot mai antropizate din
arealele mai puțin înalte. De asemenea, în spațiile montane se întâlnesc multe specii
endemice, care au evoluat izolate de restul lumii de-a lugul a mii de ani, în condițiile de mediu
specifice munților.
Diversitatea biologică este completată de cea culturală, munții fiind recunoscuți ca
areale bogate în comunități și culturi umane specifice. De exemplu, din 1054 de limbi vorbite
în Noua Guinee, 738 își au originea în arealele montane. În munți se găsesc, de asemenea,
numeroase triburi indigene – Quechua în Bolivia, Peru și Ecuador, Naxi și Yi în provincia
Yunnan (China) etc.
 Diversitatea fizică și culturală a munților reprezintă factori de atracție pentru foarte
mulți turiști. Turismul este industria cu cea mai mare creștere la nivel mondial, iar turismul în
spațiile montane reprezintă o parte însemnată a acesteia. Turiștii aleg munții ca destinație
pentru aventură, recreere, frumusețea peisajelor, sentimentul de singurătate și pentru
oportunitatea de a interacționa cu comunitățile locale. Bineînțeles că fluxul de turiști are atât
un efect pozitiv - asupra economiei locale – cât și unul negativ.

Cum definim muntele?

Definiția unui munte nu este unanim acceptată la nivel mondial, existând foarte multe
variante de definire, descriere și analiză a munților, în funcție de caracteristicile sale care sunt
luate în considerare, ca urmare a faptului că munții sunt forme de relief foarte diverse.
Criteriile care sunt luate cel mai adesea în considerare în definirea unui munte sunt
altitudinea, volumul sau mărimea, amplitudinea relativă a reliefului, gradul de înclinare a
versanților, densitatea fragmentării reliefului etc.
Conform Oxford English Dictionary, muntele este definit ca ”o denivelare naturală a
scoarței terestre, care se ridică mai mult sau mai puțin abrupt deasupra regiunilor din jur și
care atinge o altitudine care, raportată la altitudinile regiunilor vecine, este impresionantă
sau cel puțin notabilă”. Un alt dicționar – Webster`s Dictionary – definește muntele ca ”orice
porțiune de teren ce se proiectează în mod vizibil desupra regiunilor învecinate”. Astfel de
definiții reușesc să creeze o imagine a ceea ce reprezintă un munte, însă nu oferă informații
suficiente pentru a putea face distincția între arealele montane și cele non-montane. Astfel,
dacă ne limităm la aceste definiții, am putea considera orice denivelare mai pronunțată a
scoarței terestre (spre exemplu, un deal de 100 m altitudine ce domină mijlocul unei câmpii)
drept un munte, iar la polul opus am putea să considerăm masive montane înalte, de peste
3000 m altitudine, drept niște dealuri sau nici măcar atât, dacă acestea sunt înconjurate de
vârfuri cu altitudini mult mai mari (cum se întâmplă în marile lanțuri montane ale lumii –
Himalaya, Anzi etc.).
Unii autori din prima parte a secolului al XX-lea au propus criterii și mai subiective în
definirea unui munte. Preston James (An Outline of Geography, 1935) afirma că ”munții
trebuie să fie destul de înalți astfel încât să determine o zonare verticală a vegetației”, în timp
ce Finch și Trewartha (Elements of Geography, 1936) defineau munții ca ”areale cu relief
masiv, cu vârfuri și versanți abrupți” (What is a mountain? – Background paper to definition
of mountains and mountain regions). Bineînțeles că a apărut și necesitatea de a stabili ce
înseamnă ”destul de înalți” sau ”versanți abrupți” precum și certitudinea că în definirea unui
munte trebuie luată în considerare o întreagă gamă de criterii.
R. Peattie (Mountain Geography, 1936) introducea în definiția munților modul în care
aceștia sunt percepuți de către comunitățile umane care îi populează. Astfel, conform acestui
autor, munții trebuie ”să fie impresionanți, să intre în conștiința comunităților umane care
trăiesc la poalele acestuia și trebuie să aibă personalitate”. Astfel de criterii, care nu pot fi
cuantificate, sunt foarte greu de luat în considerare în încercarea de a elabora o definiție
unitară a munților. Spre exemplu, în unele regiuni ale lumii, multe dealuri poartă eronat
denumirea de munți, datorită importanței simbolice pe care o au aceștia în conștiința
comunităților umane care îl populează (Peattie, 1936; M.F. Price, 2012). Tot ca urmare a
acestor criterii pur subiective, unii munți au ”dispărut” de-a lungul timpului. Spre exemplu,
exploratorii secolului al XVII-lea, cartând arealele din jurul Golfului St. Laurence, au
întâmpinat dificultăți în înaintarea lor spre vest din cauza interpunerii unor ”munți” joși, de
doar 500 m altitudine, pe care i-au denumit Munții Wotchish. Mai târziu însă, odată cu
înlesnirea accesului în regiune, s-a descoperit faptul că acești ”munți” nu reprezentau altceva
decât o mică parte a întinsului Platou Labrador (Debarbieux, 2000 citat de M.F. Price, 2012).
Este, astfel, dificil de a defini munții pe baza acestor criterii, de multe ori intangibile.
Din acest motiv, au fost abordate criterii mai obiective. Unul dintre aceste criterii este
altitudinea. De exemplu, pentru a putea fi considerată munte, o formă de relief trebuie să
atingă cel puțin o anumită altitudine, de regulă aceasta fiind de 300 m. Dar, deși criteriul
altitudinal este foarte important, dacă este luat în considerare separat, de unul singur, devine
insuficient. De exemplu, Marile Câmpii din America de Nord au o altitudine de peste 1500 m
deasupra nivelului mării, în timp ce Platoul Tibetan atinge chiar și 5000 m altitudine, însă
niciuna dintre aceste unități de relief nu poate fi clasificată ca unitate montană. La fel se
întâmplă și în alte regiuni ale lumii. În Bolivia, de exemplu, în regiunea Potosi, altitudinea
atinge 4800 m, însă aspectul reliefului este mai degrabă unul plat, de platou, cu doar câteva
promontorii care depășesc 5000 m. La polul opus, arhipelagul Spitzbergen din Norvegia, deși
cu o altitudine absolută de doar câteva sunte de metri deasupra nivelului mării, are aspectul
unui peisaj montan înalt, cu ghețari, grohotișuri și vegetație de tundră.
Apare, așadar, necesitatea de a include și alte criterii în definirea unui munte, pe lângă
altitudine. Au fost abordate, prin urmare, aspecte legate de relieful local, înclinarea
versanților și ponderea terenului înclinat din totalul suprafeței formei de relief.
Relieful local se referă la ecartul altitudinal dintre cel mai înalt și cel mai jos punct al
unui areal (formă de relief). Dar, chiar și aplicarea acestui criteriu în definirea munților poate
stârni controverse. De exemplu, geografii americani care studiază regiunile montane din estul
și regiunea central-vestică a SUA consideră că o diferență de nivel relativă de 300 m este
suficientă pentru ca forma respectivă de relief să fie considerată un munte. La polul opus,
UNEP World Conservation Monitoring Centre, în realizarea unei baze de date cu ariile
protejate din regiunile montane, consideră că doar unitățile de relief cu o diferență de nivel
relativă de 1500 m apot fi încadrate regiunilor montane. Dacă s-ar folosi acest din urmă
standard, doar marile lanțuri montane de pe Glob precum Alpii, Pirineii, Caucazul, Himalaya,
Anzii și alte câteva ar putea fi considerate refiuni montane.
La fel ca și în cazul criteriului altitudinal, criteriul reliefului local, considerat separat,
este o unitate de măsură incompletă în ceea ce privește ariile montane. Spre exemplu, un
platou poate genera un piesaj spectaculos atunci când este sculptat de văi adânci (spre
exemplu, Marele Canion). Peisajul generat este, în esență, un peisaj montan inversat, numai
că noi suntem obișnuiți să privim spre munți în sus și nu în jos. Pe de altă parte, o persoană
care s-ar afla pe fundul Marelui Canion, privind în sus, ar avea parte de un peisaj spectaculos.
Însă, acest caz particular de relief local cu o amplitudine ridicată, are o extindere limitată și
este înconjurat în toate părțile de suprafețe aproape plane.
Munții sunt priviți, de cele mai multe ori, ca fiind areale atât înalte cât și fragmentate.
Suprafața lor este predominant înclinată, iar pantele au valori mult mai ridicate decât în cazul
regiunilor mai joase. Deși această afirmație poate fi adevărată, în general, ponderea reală a
suprafețelor adânc fragmentate poate fi mult mai limitată. Acest aspect este influențat, în mare
măsură, de structura geologică și de evoluția istorică a peisajului. Astfel, în munți precum
Alpi sau Himalaya, formele de relief fragmentate și înclinate, abrupte, sunt predominante, în
timp ce în alte regiuni, precum în regiunile sudice și centrale ale Munților Stâncoși, peisajul
este diferit, cu vârfuri și forme de relief mai domoale. Aceeași situație este valabilă și în
anumite areale ale Munților Cascadelor (în acest caz, relieful vulcanic tânăr, format în
Pleistocen, oferă peisajului aspectul distinct).
Deși peisajul montan este unul marcat de verticalitate, pantele predominante sunt cele
între 10°-30°. Ceea ce impune în peisaj aspectul de relief accidentat este alternanța de stânci,
prăpăstii și creste, atât de specifică arealelor montane. Totuși, distanța orizontală dintre creste
și văi, care determină înclinarea versanților, este la fel de importantă în delimitarea arealelor
montane precum diferența de nivel dintre acestea, care determină altitudinea relativă.
Un alt criteriu care poate fi luat în considerare în definirea munților este cel geologic,
cu precădere dacă ne referim la stratele faliate și cutate și la rocile metamorfice. Majoritatea
lanțurilor montane prezintă aceste caracteristici, care pot fi utilizate și în identificarea unor
foste areale montane (spre exemplu, pe țărmul sudic al Lacului Superior din statul Michigan,
SUA, dar și în cea mai mare parte din sud-est Canadei, astfel de caracteristici sunt prezente,
însă eroziunea a nivelat aspectul foștilor munți). Dacă luăm în considerare aceste aspecte
geologice în definirea munților, implicit considerăm munții ca fiind un rezultat al unor forțe și
procese procese interne, care au dus la clădirea lor. Acest lucru este valabil pentru marile
lanțuri montane, însă areale muntoase pot fi și rezultatul unor alte procese, precum eroziunea.
Munții pot fi definiți și pe baza caracteristicilor climei și vegetației. O diferență
esențială între munți și dealuri sau alte regiuni mai joase este aceea că prezintă caracteristici
climatice distincte la diferite niveluri altitudinale. Aceste caracteristici sunt reflectate în
structura vegetației, conferind munților o etajare pe verticală a acesteia, care lipsește în cazul
altor forme de relief. O diferență de nivel locală de circa 600 m este suficientă, în majoritatea
regiunilor montane, pentru a impune o etajare pe verticală a vegetației (uneori, această etajare
a vegetației nu este atât de evidentă, existând specii de plante care sunt caracteristice mai
multor niveluri altitudinale și pot acoperi unii munți în totalitate, însă etajarea climatică este
prezentă și poate fi pusă în evidență prin măsurători directe). Avantajul major al acestei
abordări în ceea ce privește arealele montane este acela că ia în considerare atât aspectele
topografice, cât și cele ecologice. Alături de altitudine și înclinarea versanților, marea
varietate a tipurilor de medii pe o distanță relativ mică este o caracteristică majoră a
arealelor montane.
Se poate face diferența între munții înalți și munți medii. De exemplu, termenii
germani Hochgebirge (munți înalți) și Mittelgebirge (munții medii), sau termenii de origine
franceză hautes montagnes și moyennes montagnes. Dar, ce diferențiază munții înalți de cei
medii sau joși? Caracteristicile climatice sunt cel mai bun indicator al diferențierii dintre zona
alpină și zonele mai joase. Din acest motiv, peisajele munților înalți apar la diferite altitudini
în funcție de condițiile de mediu. Spre exemplu, în insula Java, vulcanul Pangerango, care are
m altitudine, este acoperit în totalitate de păduri tropicale (fiind considerat un munte înalt fără
un peisaj specific munților înalți).
Cuvântul ”alpin” este de origine europeană și datează din perioada pre-romană, având
rădăcini în cuvintele ”alp” sau ”allo”, cu sensul de ”munte”. În Europa, Noua Zeelandă și
Japonia, acest termen este atribuit unor regiuni montane în ansamblu, care pot include văi,
păduri și pășuni. În termeni biogeografici, totuși, zona alpină începe deasupra limitei
superioare a vegetației de pădure. Această limită este mai joasă în regiunile polare și crește
înspre Ecuator, cu un maxim în zona paralelei de 30° (altitudinea cea mai mare a pădurilor se
înregistrează în zonele aride din Anzi și Himalaya, în comparație cu zonele umede de la
tropice). Limita superioară a pădurii crește, deasemenea, dinspre arealele de coastă spre
interiorul continentelor. Spre exemplu, pe Muntele Washington din New Hampshire, zona
alpină începe la altitudinea de 1500 m, în Munții Stâncoși din statul Wyoming începe la 3000
m iar în Munții Cascadelor din statul Oregon la 1800 m. Deși limita superioară a pădurii este
un criteriu major în delimitarea zonelor alpine, acesta nu trebuie să fie singurul criteriu
considerat. Factorii geologici sau alți factori naturali pot determina anomalii în ceea ce
privește această limită. Deasemenea, multe păduri au fost afectate de intervenția antropică și,
prin urmare, nu pot fi comparate cu ușurință.
Prin urmare, a fost propusă a abordare geoecologică pentru determinarea limitei
inferioare a mediilor montane înalte. Există 3 criterii majore în acest sens: munții înalți
trebuie să se ridice deasupra liniei zăpezilor din Pleistocen (zona cu un relief asociat cu
ghețarii montani și cu procese de îngheț); munții înalți trebuie să se desfășoare deasupra liniei
regionale naturale a pădurii; munții înalți trebuie să prezinte procese crionivale, precum
solifluxiunea.
Cercetări mai recente și mai moderne au fost folosite în încercarea de definire a
munților, atât la nivel regional cât și global. În 1996, U.S. Geological Survey a realizat
GTOPO30 GDEM, un grid cu o rezoluție de 30 de secunde de arc în care fiecare kilometru
pătrat al planetei a fost măsurat din punct de vedere altitudinal. Acest grid a fost folosit
ulterior de către diferiți specialiști pentru a defini arealele montane. Astfel, în primul rând,
limita de 2500 m altitudine, adică pragul deasupra căruia mecanismele fiziologice umane sunt
afectate de diminuarea cantității de oxigen, a fost considerată limita de la care orice mediu
este considerat a fi montan. În al doilea rând, au fost luate în considerare anumite valori ale
declivității. În al treilea rând, pentru a putea fi incluși și munții joși în ecuație, s-a luat în
considerare un areal cu o rază de 7 km în jurul munților înalți, cu condiția ca acele areale
cuprinse să depășească 300 m altitudine. Conform acestei clasificări, 35,8 milioane km², adică
cca. 24% din suprafața de uscat a planetei, au fost clasificați ca fiind areale montane.
În concluzie, o definiție unanim acceptată a munților va fi întotdeauna evazivă. Totuși,
pentru scopul cursului nostru, putem defini un munte ca fiind o formă de relief evidentă și
înălțată, cu o altitudine relativă ridicată, a cărei suprafață se caracterizează prin pante
abrupte și care prezintă variații evidente ale climei și vegetației dinspre bază spre partea sa
superioară. Un peisaj montan înalt este considerat acel areal situat deasupra liniei
superioare naturale a pădurii unde glaciațiunea, înghețul și dezagregarea sunt procesele
predominante.