BIODIVERSITATEA ZONELOR MONTANE

Introducere
Zonele montane găzduiesc unele dintre cele mai spectaculoase și diverse peisaje
de pe Glob și se caracterizează printr-o varietate extraordinară de habitate și de specii de
plante și animale care le populează. Acest lucru se datorează, pe de-o parte,
caracteristicilor variabile ale substratului geologic, ale învelișului de soluri și ale suprafețelor
geomorfologice ce caracterizează zonele montane, iar pe de altă parte, caracteristicilor
climatice distincte ale acestora, influențate la rândul lor de poziția geografică și de
caracteristicile altitudinale ale munților. Variația principalelor caracteristici climatice
(temperatura aerului, regimul precipitațiilor atmosferice, radiația solară, direcția și viteza
vântului etc.) odată cu creșterea altitudinii determină apariția unor topoclimate și
microclimate specifice și generează una dintre cele mai importante caracteristici ale
mediului montan – etajarea pe verticală a vegetației – făcând astfel posibilă existența
simultană, într-un spațiu relativ restrâns, a numeroase specii de plante și animale care altfel
ar fi fost separate de sute de kilometri de latitudine. Aceste zone de vegetație sunt
dinamice, adică își pot modifca poziția spațială și compoziția în funcție de modificările
condițiilor de mediu.
Unul dintre primii cercetători care au studiat aceste tipare ale biodiversității
montane a fost geograful și naturalistul prusac Alexander von Humboldt. Acesta a
întreprins numeroase expediții în America Latină, între 1799-1804, în care a explorat și a
descris zonele montane dintr-o perspectivă științifică modernă. Studiile sale, publicate în
anul 1807 (”Eseu asupra geografiei plantelor”) au pus bazele Biogeografiei moderne.

Cauzele și importanța biodiversității din zonele montane

Biodiversitatea poate fi definită atât prin numărul total de specii care populează o
anumită zonă, cât și prin distribuția acestor specii, variația genetică în cadrul populațiilor
sau prin rolul pe care speciile îl joacă în cadrul ecosistemului.

Cauzele biodiversității din zonele montane

Cauzele pentru care munții se caracterizează printr-o biodiversitate ridicată sunt
multiple:
o izolarea geografică – determinată de prezența unor bariere topografice (creste
ascuțite, văi) care izolează populațiile și pot genera habitate total diferite de o parte
și de cealaltă a barierei topografice. Izolarea geografică poate conduce la apariția
de noi specii (speciație alopatrică sau geografică);
o rolul de refugiu – pe care îl pot juca munții, aceștia păstrând condiții de mediu
favorabile pentru anumite specii (mai ales în cazul unor perioade de schimbări
climatice rapide; de exemplu: glaciațiuni) care pot migra mult mai ușor către etajele
altitudinale de nișă, față de speciile care populează zonele joase. Un exemplu de
acest fel îl reprezintă pădurile de conifere din Noua Caledonie, care originează de
 pe continentul australian. De asemenea, unele populații pot supraviețui, de-a
lungul perioadelor glaciare, pe vârfuri izolate numite ”nunatak-uri”, de pe care
migrează înapoi către zonele joase, odată cu încălzirea climei;
o rolul de coridor de migrație – munții pot facilita migrarea unor specii de plante și
animale de-a lungul crestelor/axelor acestora. De exemplu, lanțurile montane
orientate N-S, precum Munții Anzi, Munții Stâncoși, Munții Cascadelor, Munții Sierra
Nevada (SUA) etc. joacă un rol important în facilitarea schimbului de specii de la
diferite latitudini;
o diversitatea topografică – înclinarea pantelor, orientarea acestora față de razele
solare, la care se adaugă varietatea substratului geologic și edafic, regimul scurgerii
apei etc., creează premisele unei diversități a habitatelor și chiar apariția unor
micro-habitate populate cu organisme specifice;
o activități, femomene și hazarde locale – precum alunecările de teren, avalanșele,
incendiile de vegetație, pășunatul animalelor etc. conduc la diferențierea și
diversitatea habitatelor.
Pentru anumite specii însă, munții pot reprezenta obstacole în calea răspândirii
acestora, ca urmare a condițiilor de mediu neprielnice pe care le prezintă, jucând, în acest
caz, rolul de barieră topografică.
Munții sunt totodată și ”puncte fierbinți” (”hotspots”) de biodiversitate (regiuni care
conțin un număr ridicat de specii endemice și care sunt amenințate totodată cu dispariția
rapidă, în principal ca urmare a activităților umane). Din cele 35 de ”puncte fierbinți” de
biodiversitate identificate pe Glob (Fig. 1), peste jumătate se află în zonele montane.
Aceste ”puncte fierbinți” adăpostesc peste jumătate din numărul total de specii endemice
de pe Glob, chiar dacă reprezintă doar 2% din suprafața totală a uscatului.

Fig. 1. Harta distribuției pe Glob a ”punctelor fierbinți” de biodiversitate

Sursa: Conservation International, sub licența Creative Commons Attribution-Share Alike
4.0 International
Deși munții reprezintă adesea ”puncte fierbinți” de biodiversitate, diversitatea
speciilor poate fi diferită atât de la o regiune montană la alta, cât și în cadrul unei singure
unități montane. În general, biodiversitatea crește dinspre poli spre Ecuator (gradient de
diversitate latitudinal) și scade odată cu creșterea altitudinii (cel puțin de la o anumită
altitudine în sus; gradient de diversitate altitudinal).
Gradientul de diversitate latitudinal (creșterea biodiversității dinspre poli spre
Ecuator) poate fi explicat prin intermediul mai multor ipoteze, care iau în considerare atât
aspecte spațiale, cât și aspecte evolutive. Dintre acestea amintesc:
o ipoteza ariei geografice - (Terborgh, 1973; Rosenzweig, 1995) statuează că zonele
cu suprafețe mai mari conțin un număr mai mare de specii, acestea ocupând un
teritoriu mai întins și având populații mai numeroase, ceea ce, pe de-o parte, scade
șansele ca speciile respective să devină extincte, iar pe de altă parte, favorizează
speciația alopatrică (Rosenzweig, 2003). Această ipoteză ar explica biodiversitatea
mai ridicată a zonelor tropicale, considerate a fi printre cele mai întinse zone
geografice, dar și diversitatea mai scăzută de la altitudini mai ridicate, ca urmare a
faptului că, odată cu creșterea altitudinii, suprafața ocupată de fiecare treaptă
altitudinală devine mai redusă.
o ipoteza productivității – (Hutchinson, 1959; Pianka, 1966) sugerează că numărul
total de specii care se pot găsi într-o anumită zonă depinde de productivitatea
primară, care la rândul ei depinde de cantitatea totală de energie solară
disponibilă. Prin urmare, productivitatea primară ridicată, influențată de cantitatea
de energie solară și de temperaturile mai ridicate de la tropice și de la altitudini mai
joase, contribuie la o diversitate mai ridicată a acestor zone (Fig. 2). De exemplu,
pădurile din zonele montane tropicale conțin de până la zece ori mai multe specii
decât cele din munții din zona temperată (Körner, 1995).

Fig. 2. Distribuția globală a numărului de specii de plante vasculare

Sursa: W. Barthlott, 1996, 1999
o ipoteza energiei ambientale – explică gradientul de diversitate latitudinal prin
valorile diferite ale cantității de radiație solară disponibilă în funcție de latitudine,
ceea ce creează condiții de mediu mai aspre la latitudinile înalte (temperaturi medii
 mai scăzute, temperaturi minime extreme mai reduse, durată mai scurtă a
sezonului de vegetație etc. – Kaufman, 1998; Willig, 2003 ), mult diferite față de
valorile medii optime pentru majoritatea organismelor, acestea fiind supuse unui
stres fiziologic suplimentar la care nu se pot adapta. Prin urmare, latitudinile înalte
tind să aibă o biodiversitate mai redusă, în comparație cu latitudinile joase.
Gradientul de diversitate altitudinal este cunoscut încă din primele studii ale unor
naturaliști precum von Humboldt (Munții Anzi), Darwin sau Wallace (insulele din Asia de
Sud-Est), care au observat o scădere a numărului de specii odată cu creșterea altitudinii
(Lomolino, 2001; McCain, Grytnes, 2010). Studii mai recente au pus în evidență patru tipuri
de variații ale bogației speciilor odată cu creșterea altitudinii (Fig. 3)(după McCain, Grytnes,
2010):
o descreșterea numărului de specii – se caracterizează printr-o scădere constantă a
numărului de specii odată cu creșterea altitudinii;
o platou de nivel inferior – se caracterizează printr-o bogație ridicată a speciilor, care
rămâne constantă de-a lungul nivelului inferior al gradientului altitudinal (primii 300
m), după care numărul de specii scade odată cu altitudinea;
o platou de nivel inferior cu vârf de nivel mediu – se caracterizează printr-o bogăție
ridicată a speciilor, care rămâne constantă sau prezintă o ușoară creștere de-a
lungul nivelului inferior al gradientului altitudinal (primii 300 m), culminând cu un
maxim al numărului de specii la nivelul mediu al gradientului (la peste 300 m față
de bază).
o vârf de nivel mediu – se caracterizează printr-o creștere a numărului de specii până
la un nivel mediu al gradientului altitudinal (la peste 300 m față de bază), unde se
înregistrează o bogăție a speciilor cu până la 25% mai mare față de nivelurile
inferior și superior ale gradientului.

Fig. 3. Tipuri de variații ale bogăției speciilor odată cu creșterea altitudinii

Sursa: McCain, Grytnes, 2010 – Elevational Gradients in Species Richness, cu modificări
Cauzele acestor variații ale biodiversității odată cu creșterea altitudinii sunt legate în
principal de suprafața de teren disponibilă și de caracteristicile climatice.
 Din cauza formei unui munte, care ar putea fi asemănată cu aceea a unui con, mai
dezvoltat spre bază și mai îngust spre vârf, suprafața de teren disponibilă scade odată cu
creșterea altitudinii (tendință valabilă la majoritatea munților lumii – Tabelul 1; unii munți,
însă, pot avea suprafețele cele mai mari la altitudini medii – McCain, 2007; Kapos, 2000).
Poate fi valabilă, deci, aceeași ipoteză ca și în cazul gradientului de diversitate latitudinal, și
anume că odată cu scăderea suprafeței de teren disponibile, scade și numărul de specii
care pot ocupa spațiul respectiv.

Tabelul 1. Suprafețele (km²) ocupate de regiunile montane, pe trepte altitudinale și pe

regiuni (Kapos, 2000)
Caracteristicile climatice variabile odată cu altitudinea (temperatura - Fig. 4a;
precipitațiile – Fig. 4b) impun restricții asupra numărului de specii care pot popula diferite
etaje altitudinale și pot limita numărul total de indivizi ai unei populații (Brown, 2001).

Fig. 4a. Variația temperaturii aerului în funcție de altitudine (Sursa)

 Fig. 4b. Variația cantității de precipitații atmosferice în funcție de altitudine. Comparație
între munții din zona tropicală (stânga) și cei din zona temperată dreapta)
Sursa: McCain, Grytnes, 2010 - Elevational Gradients in Species Richness
Deși temperatura scade odată cu altitudinea, indiferent de zona geografică în care
se află munții, cantitatea de precipitații nu crește întotdeauna constant odată cu
altitudinea, ci poate înregistra variații de-a lungul gradientului altitudinal. S-a constatat că
numărul de specii scade odată cu scăderea temperaturii (Fig. 5a) și crește odată cu
creșterea cantității de precipitații (situație în care, în unele zone geografice, poate însemna
o creștere a numărului de specii odată cu altitudinea, cel puțin până la nivelul altitudinal la
care se înregistrează valoarea maximă a cantității de precipitații (Fig. 5b).

Fig. 5. Corelație între altitudine, temperatură și numărul de specii (a) și între altitudine,
precipitații și numărul de specii (b)
Sursa: McCain, Grytnes, 2010 - Elevational Gradients in Species Richness
Cei doi parametri climatici (temperatura și precipitațiile atmosferice) acționează însă
aproape întotdeauna în tandem. Prin urmare, numărul maxim de specii se va înregistra la
nivelul altitudinal unde se înregistrează cele mai ridicate temperaturi și cele mai ridicate
cantități de precipitații. În funcție de zona geografică în care sunt situați munții, acest lucru
poate fi observat la altitudinile medii sau la nivelul celor mai joase altitudini (spre baza
muntelui).
 Importanța biodiversității din zonele montane
Un prim argument pentru care biodiversitatea din zonele montane și nu numai este
extrem de importantă și ar trebui să fie protejată este unul de natură etică și se referă la
dreptul oricărui organism de a exista. Pe lângă acest aspect, putem aprecia importanța
biodiversității din zonele montane și din următoarele considerente:
o valoarea estetică a peisajelor montane - care poate fi apreciată de către fiecare
individ în parte, specialist sau nu și care poate reprezenta baza unei activități
turistice reponsabile, căpătând astfel și o importanță economică;
o rolul de garant al funcționării ecosistemelor – cu cât un sistem este mai divers, cu
atât va putea face față mai ușor unor evenimente de natură extremă (furtuni,
incendii, secete etc.);
o rolul biodiversității în stabilitatea versanților – terenul din zonele montane se
caracterizează adesea prin pante abrupte și prin susceptibilitatea solurilor care îl
acoperă la eroziune, ceea ce poate duce la apariția unor hazarde precum avalanșe,
alunecări de teren etc. Vegetația, prin rădăcinile plantelor, fcontribuie la creșterea
stabilității versanților și la diminuarea riscului de producere a acestor hazarde;
o importanța economică – biodiversitatea asigură bunuri și servicii ecosistemice
comunităților umane care trăiesc la munte sau în zonele adiacente: lemn (pentru
foc sau pentru industrie), plante medicinale (circa 1748 de specii de plante din
Himalaya sunt utilizate pentru tratamente locale sau în industria farmaceutică),
plante agricole pentru subzistență sau export (porumb, cartof, roșii, fasole, cafea,
ceai etc.), produse forestiere nelemnoase (fructe de pădure, ciuperci etc.).