Curs 15 decembrie

CAPITOLUL 3.
PĂDUREA, COMUNITATE DE VIAŢĂ (ECOSISTEM FORESTIER)

3.1. Părţi componente ale pădurii, organizare, relaţii între părţile componente

Aşa cum s-a precizat, prin întinderea, complexitatea şi varietatea sa, pădurea reprezintă una dintre
componentele majore ale biosferei. Datorită existenţei sale multimilenare, pădurea a demonstrat că este
deosebit de viguroasă, rezistentă şi durabilă, în acelaşi timp, datorită multiplelor produse şi servicii pe care le
oferă, dovedindu-şi oriunde şi oricând utilitatea şi eficienţa.
Pe de altă parte, pădurea reprezintă o sursă autoregenerabilă extrem de complexă, care îndeplineşte
funcţii de producţie şi protecţie multiple şi variate. Aceasta este alcătuită din numeroase specii de plante şi
animale care formează împreună biocenoza pădurii, din condiţiile de mediu (staţionale), cu acţiune indirectă
asupra biocenozei (aşezare geografică, relief, aer, climă, substrat, sol), care formează geotopul, precum şi din
factorii ecologici, cu acţiune directă asupra biocenozei (radiaţie solară, apă, elemente chimice nutritive), care
formează ecotopul (biotopul) (Negulescu, în Negulescu et al., 1973; Doniţă et al., 1977).
Biocenoza cuprinde componenta biotică vegetală (fitocenoza, care include producătorii primari,
respectiv plantele verzi care produc biomasă prin procesul de fotosinteză) şi componenta biotică animală
(zoocenoza, formată din consumatori de diverse ordine – primari, secundari şi terţiari, respectiv
reducătoridescompunători) (fig. 3).

- 12 -
Curs 15 decembrie

Fig. 3. Schema principalelor componente ale unei păduri (din Doniţă et al., 1977)

În cazul ambelor componente ale biocenozei se manifestă atât influenţele solului şi subsolului, din care
arborii îşi extrag apa şi sărurile minerale necesare, ale atmosferei, care le asigură lumina, căldura, apa, dioxidul
de carbon, oxigenul, cât şi ale factorilor orografici (forma de relief, altitudinea, expoziţia, înclinarea), care
produc modificări evidente ale regimului climatic local şi al solurilor forestiere.
Pădurea reprezintă un sistem biologic deschis (biosistem), cu următoarele proprietăţi esenţiale (Kimmins,
1997; Otto, 1998):
- este o unitate structurală între factorii de mediu biotic şi abiotic (arbori, arbuşti, vegetaţie din sol,
animale, humus, sol, rocă-mamă, atmosferă, climă);
- este o unitate funcţională, cu un flux permanent de energie care intră şi iese din sistem, făcând să
existe şi un flux permanent de materie;
- este o unitate complexă, deoarece presupune o asociaţie diversificată şi variabilă de fiinţe vii, de
populaţii şi de calităţi;
- este o unitate de echilibre instabile (echilibre de flux), unde fiinţele vii, aflate în interdependenţă, sunt
supuse la interacţiuni pozitive şi negative, constituind o reţea;
- este o unitate dinamică, supusă modificărilor în timp şi temporare ale comunităţilor de specii şi
mediului lor de viaţă;
- este o unitate deschisă, fără delimitare spaţială exactă, care schimbă în permanenţă energie şi materie
cu mediul său biotic şi abiotic.
Din aceste motive, pădurea a fost considerată o comunitate de viaţă (Dengler, 1935), un ecosistem
(termen introdus de ecologul britanic Tansley în 1935) forestier, respectiv o biogeocenoză (noţiune introdusă
de savantul rus Sukacev în 1944 – Odum, 1971).
Datorită organizării structurale şi funcţionale a pădurii, biocenoza acesteia se caracterizează prin
integralitate şi autoreglare şi dispune de capacitatea de a rezista la acţiunea perturbantă a factorilor de mediu,
rămânând într-o stare de echilibru dinamic (homeostazie). În acest mod, datorită legăturilor complexe dintre
componentele sale, în interiorul pădurii se realizează un anumit mediu propriu (specific), care se deosebeşte
evident de mediul exterior acesteia şi care este atât o creaţie directă a pădurii, cât şi o condiţie de bază în
existenţa şi dezvoltarea acesteia (Negulescu, în Negulescu et al., 1973).
Caracteristicile care deosebesc pădurea de alte sisteme biologice sunt (a) prezenţa arborilor în stare
gregară şi (b) mediul său specific. Oricum, nu orice grupare de arbori constituie o pădure. În România, “sunt
considerate păduri şi sunt cuprinse în fondul forestier naţional terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră cu o
suprafaţă mai mare de 0,25 hectare“ (xxx, 1996). La nivel mondial păduri sunt considerate “terenurile acoperite
de vegetaţie forestieră unde proiecţia orizontală a coronamentului etajului arborilor ocupă cel puţin 20% din
suprafaţă. Această vegetaţie este compusă din arbori care ating în general peste 7 m înălţime şi pot furniza
lemn” (CEE-ONU/FAO, 1993, în Arnould et al., 1997).

- 13 -
Curs 15 decembrie

Datorită interacţiunii dintre arbori şi mediul lor de viaţă, pădurea trece printr-o succesiune de etape şi
faze de dezvoltare, în interiorul acesteia apărând procese noi, cu caracter colectiv (de masă), cum sunt (a)
regenerarea, (b) constituirea stării de masiv, (c) creşterea şi dezvoltarea, (d) îndreptarea şi elagajul natural, (e)
eliminarea naturală, (f) succesiunea.
Prin distribuţia lor pe întreaga suprafaţă a globului, de la regiunile tropicale la cele boreale, precum şi
prin evoluţia lor multimilenară, din era paleozoică până în prezent, pădurile reprezintă un fenomen geografic
şi istoric complex.
Ca fenomen istoric este important de reflectat la faptul că pădurea a evoluat de la cea virgină, “originală
în structura ei şi care s-a dezvoltat întotdeauna în condiţii naturale, influenţele antropice directe sau indirecte
fiind de asemenea excluse” (Leibundgut, 1982, în Schuck et al., 1994), la cea cultivată, evident influenţată de
intervenţia omului. În zilele noastre, la nivelul planetei, “încă sunt păduri virgine acolo unde civilizaţia nu a
intervenit în nici un fel” (Drăcea, 1923-1924). Din motive mai ales economice, majoritatea pădurilor globului
au fost accesibilizate prin reţele de drumuri pentru a face posibilă recoltarea lemnului de lucru sau pentru foc,
astfel încât pădurile cultivate sunt predominante, acestea fiind create, îngrijite şi puse în valoare pentru
realizarea obiectivelor impuse de gospodăria silvică.

3.2. Arborele, element caracteristic şi fundamental al pădurii

Din cele prezentate mai sus rezultă că, indiscutabil, arborii sunt cei mai importanţi componenţi ai
ecosistemului forestier. Încă din momentul în care pădurea s-a instalat, în mod spontan sau cu ajutorul omului,
pe un anumit teritoriu, arborii îşi pun în valoare capacitatea de luare în stăpânire a acestuia. La scurt timp după
instalare, datorită creşterii în înălţime şi măririi dimensiunilor coroanei, arborii acoperă integral solul şi
participă determinant la realizarea aşa numitei stări de masiv, care este o condiţie obligatorie pentru crearea
mediului specific al pădurii.
Ajunşi în scurt timp la înălţimi superioare plantelor de talie mai mică (arbuşti, ierburi), unde au acces
nestingherit la lumina solară, arborii îşi impun dominaţia asupra acestora şi le determină ritmul de creştere şi
chiar existenţa.
Arborii sunt componenta fitocenotică capabilă să utilizeze în cel mai înalt grad resursele (substanţe
minerale şi energie) oferite de mediul extern supra- şi subteran, ceea ce face ca majoritatea (în general peste
90%) biomasei vegetale existente în pădure să se concentreze în rădăcinile, tulpina şi coroana arborilor.
În general, conceptul de arbore matur evocă o fiinţă vie longevivă, cu înălţime mare şi având o tulpină
cu un diametru mare (Fischesser, 1981). În acest sens, la nivelul pădurilor globului sunt cunoscuţi arbori cu
dimensiuni impresionante şi vârste milenare, ale căror valori maxime sunt prezentate în tab. 7.

Tab. 7. Recorduri mondiale în lumea arborilor

Arborele cel Caracteristici

mai…din lume

- 14 -
Curs 15 decembrie

Înalt 114,6 m; un exemplar de Sequoia sempervirens cu diametrul de bază de 6,10 m şi vârsta de cca
2.200 ani din Redwood National Park (California, S.U.A.) (din Alden, 1997)
Gros 13,4 m; un exemplar de Taxodium mucronatum, poreclit “El Gigante”, de la Santa Maria del
Tule (Oaxaca, Mexic) (din Riou-Nivert, 1996)
5.500 t, din care rădăcina 340 t şi scoarţa 6,7t; un exemplar de Sequoiadendron giganteum, cu
Greu diametrul de 10,1 m, înălţimea de 83,8 m şi vârsta de cca 3.000 ani, din Sierra Nevada National
Park (California, S.U.A.) (din Riou-Nivert, 1996)
Bătrân 4.900 ani; un exemplar de Pinus aristata (Pinus longaeva), poreclit “Matusalem”, din White
Mountains (California, S.U.A.) (din Riou-Nivert, 1996)

În acelaşi timp, fiecare arbore poate fi considerat un microcosmos, un univers în miniatură (Fischesser,
1981). Astfel, în frunzişul său, în cavităţile trunchiului şi crăpăturile scoarţei, pe ramurile şi rădăcinile sale se
întâlnesc numeroase fiinţe vii (mamifere, păsări, insecte, licheni, muşchi, etc.), care îşi găsesc aici hrană şi
adăpost.
De aceea, datorită dimensiunilor impresionante, longevităţii şi influenţei arborilor asupra celorlalte
componente vii ale pădurii, aceştia sunt consideraţi elementul caracteristic şi fundamental al pădurii
(Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Odată ce arborii dispar, însăşi existenţa pădurii încetează.
Fiecare arbore crescut în pădure interacţionează cu exemplarele din jur, care îl stânjenesc în
creştere. Pe de altă parte, arborii forestieri beneficiază de protecţia laterală sau de sus a exemplarelor coabitante
împotriva acţiunii vântului, insolaţiei etc.
Arborii situaţi în afara pădurii (izolat) au o libertate deplină, astfel că pot folosi întregul spaţiu (în
sol şi atmosferă) de care au nevoie pentru creştere. În schimb, arborii izolaţi suportă individual acţiunea directă
a factorilor de mediu (vânt, insolaţie, etc.).
Datorită acestor condiţii diferite de viaţă, între cele două categorii de arbori există numeroase diferenţe
morfologice şi fiziologice (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Din punct de vedere morfologic, arborii
se diferenţiază atât după aspectul exterior cât şi după structura lor internă (Boppe, 1889; Jolyet, 1916; Drăcea,
1923-1924; Poskin, 1926; Jacquot, 1931).
În funcţie de aspectul exterior, se consideră că arborii prezintă porturi diferite denumite formă
specifică (habitus), la arborii crescuţi izolat, respectiv formă forestieră, la cei din masivul pădurii (Boppe,
1889) (fig. 4).

- 15 -
Curs 15 decembrie

Fig. 4. Forma specifică şi forma forestieră la arbori de molid şi stejar (din Fischesser, 1981)

Evident că există şi forme intermediare între cele două menţionate, aşa cum este cazul la arborii de pe
liziera pădurii.
Arborii izolaţi sunt scunzi şi au coroane mari, întinse până spre sol, ceea ce face ca procentul crăcilor
(mai groase şi mai multe) din volumul total al lemnului să fie mare. Tulpina acestora se îngroaşă puternic la
bază, luând o formă conică. În plus, pentru a asigura o bună ancorare în sol (deci o rezistenţă superioară la
acţiunea vântului şi zăpezii), rădăcinile arborilor izolaţi cresc viguros în suprafaţă şi adâncime, ceea ce le
asigură şi o bună aprovizionare cu apă şi substanţe minerale.
Prin comparaţie cu cei crescut izolat, arborii din pădure, care nu se pot extinde lateral datorită
concurenţei exemplarelor din jur, au înălţimi mai mari dar coroane mai mici şi înguste. Din raţiuni de
concurenţă în sol, şi sistemul radicelar al arborilor forestieri este mai puţin extins, ceea ce le asigură o stabilitate
mai redusă la vânt şi zăpadă. Ramurile de la baza coroanei, datorită lipsei luminii laterale şi de sus, se usucă
devreme şi nu lasă urme pe trunchi, ceea ce face ca acesta să fie curăţat de crăci prin procesul de elagaj natural.
În pădure, arborii au tulpini mai subţiri şi mai drepte decât cei crescuţi izolat, deci produc un volum
mai mare de lemn de calitate superioară şi apt pentru întrebuinţări variate.
Deoarece arborii din pădure au diametre (d) mai mici dar înălţimi (h) mai mari decât cei crescuţi
izolat, indicele lor de zvelteţe (indice de stabilitate), definit ca raport între h şi d, prezintă valori mai ridicate,
ceea ce face ca aceştia să fie mai uşor afectaţi de vânt şi zăpadă.
Din punctul de vedere al însuşirilor interne ale lemnului, arborii crescuţi izolat formează un lemn cu
inele anuale mai late şi cu lăţime inegală, care prezintă multe noduri de dimensiuni mari şi conduc la limitarea
sau chiar imposibilitatea folosirii acestuia pentru producerea sortimentelor superioare (furnire estetice sau
tehnice) sau la structurile de rezistenţă ale construcţiilor.

- 16 -
Curs 15 decembrie

Între arborii crescuţi izolat şi în pădure există şi diferenţe fiziologice (Negulescu, în Negulescu şi
Ciumac, 1959). Astfel, arborii din pădure înfrunzesc mai târziu, au mai multe frunze de umbră, ajung mai târziu
(cu 15-20 de ani – Morozov, 1952) la maturitate, fructifică mai rar şi mai puţin.
Din cele prezentate rezultă că mediul intern al pădurii este factorul care modifică însuşirile
arborilor. Intensitatea acestor modificări depinde de starea de desime a pădurii, deoarece cu cât pădurea este
mai deasă cu atât modificările sunt mai intense (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
În general, aşa cum sublinia Drăcea (1923-1924), “Interesul nostru în silvicultură este de a realiza
forme forestiere, forme ce ne dau cel mai bun lemn de lucru; pentru aceasta vom creşte arborii în masiv strâns,
fără a depăşi însă limita strângerii masivului, în acest caz am avea arbori firavi, puţin viguroşi, uşor de rupt
de vânt şi atacaţi de insecte”.

CAPITOLUL 4.

- 17 -
Curs 15 decembrie

ETAJELE DE VIAŢĂ DIN PĂDURE ŞI RAPORTURILE DINTRE ELE

4.1. Generalităţi

În comunitatea de viaţă a pădurii, datorită unui proces îndelungat de organizare, adaptare şi restructurare,
componentele biocenozei nu se grupează la întâmplare ci sunt asociate şi repartizate într-o manieră proprie.
Datorită acestui fapt, plantele forestiere, care au dimensiuni şi exigenţe diferite faţă de factorii de mediu (în
special lumină), ocupă în plan vertical poziţii variabile, ceea ce face posibilă distingerea mai multor etaje de
vegetaţie. Acestea includ totalitatea plantelor care se ridică aproximativ la acelaşi nivel, având în consecinţă
talie, port şi comportament mai mult sau mai puţin asemănător (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). Într-o
secţiune verticală prin pădure se pot distinge următoarele etaje de vegetaţie (fig. 4):

Fig. 4. Etajele de vegetaţie ale pădurii (din Dengler şi Röhrig, 1980)

• etajul arborilor, care constituie arboretul;

• etajul arbuştilor (subarboretul);
• etajul puieţilor, lăstarilor sau drajonilor aparţinând speciilor arborescente (seminţişul sau lăstărişul);
• etajul plantelor erbacee (pătura erbacee sau pătura vie).
La aceste etaje supraterane se adăugă pătura moartă (litiera), constituită din resturile organice vegetale
şi animale căzute pe solul pădurii, solul şi substratul litologic (Negulescu, în Negulescu et al., 1973).

4.2. Arboretul

În silvicultura românească, noţiunea de arboret are un dublu sens:

• reprezintă totalitatea arborilor care participă la constituirea pădurii ca ecosistem, alcătuind etajul
arborilor.

- 18 -
Curs 15 decembrie

• cuprinde o porţiune de pădure omogenă în ce priveşte condiţiile staţionale şi de vegetaţie – în special

etajul arborilor – şi care se deosebeşte evident de restul pădurii din jur (Negulescu, în Negulescu et al.,
1973).
În cuprinsul lucrării de faţă, dar mai ales al capitolului 4, termenul de arboret se va utiliza în prima sa
accepţiune, aceea de etaj al arborilor.
În mod concret, la descrierea arboretului interesează caracteristicile sale structurale, precum şi cele
calitative. În cazul aspectelor de ordin structural, deşi există o singură structură, în practică se vorbeşte atât
despre caracteristicile arboretului în structura (proiecţia, profilul) orizontală, cât şi în structura (proiecţia,
profilul) verticală (Dengler, 1935; Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

4.2.1. Caracteristicile structurale ale arboretului

4.2.1.1. Caracteristicile arboretului în structura orizontală

Din acest punct de vedere, principalele elemente de caracterizare sunt (1) compoziţia, (2) consistenţa,
(3) desimea, (4) densitatea, (5) gradul de umbrire a arboretului, la care se adaugă (6) diametrul mediu şi
suprafaţa de bază ale arboretului.
Prin (1) compoziţie se înţelege numărul speciilor care intră în constituirea arboretului şi proporţia de
participare a acestora (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). Speciile se înscriu prin denumirea lor prescurtată
(tab. 8), iar proporţia lor de participare se exprimă în mod obişnuit în unităţi întregi sau, în lucrări mai
pretenţioase, în zecimi sau sutimi.

Tab. 8. Codurile standardizate ale speciilor arborescente (după xxx, 1984)

Denumirea speciei Cod Denumirea speciei Cod Denumirea speciei Cod

A. Răşinoase Cer Ce Plop cenuşiu PLC
Brad BR Cărpiniţă CR Plop tremurător PLT
Duglas DU Cenuşer CS Plop euramerican PLX, PLY
Larice LA Diverse moi DM Păr pădureţ PR
Molid MO Diverse tari DT Platan PL
Pin silvestru PI Dud DD Salcie albă SA
Pin cembra PIC Fag FA Salcie căprească SAC
Pin negru PIN Frasin comun FR Sorb SB
Pin strob PIS Frasin pufos FRP Salcâm SC
Taxodiu TA Gârniţă GI Scoruş SR
Tisă TI Gorun GO Stejar pedunculat ST
Diverse răşinoase DR Jugastru JU Stejar brumăriu STB
B. Foioase Măr pădureţ MA Stejar pufos STP
Alun turcesc ALT Mesteacăn ME Stejar roşu STR
Anin alb ANA Mojdrean MJ Tei argintiu TE
Anin negru ANN Nuc comun NU Tei cu frunză mare TEM
Arţar american ARA Nuc american NUA Tei pucios TEP
Carpen CA Paltin de câmp PA Ulm de câmp ULC

- 19 -
Curs 15 decembrie

Castan bun CAS Paltin de munte PAM Ulm de munte ULM

Castan porcesc CAP Plop alb PLA

Proporţia de participare a fiecărei specii se stabileşte, de regulă, după inventarieri, ca raport între:
- numărul de arbori al fiecărei specii şi numărul total de arbori al arboretului (compoziţia pe număr de
arbori - cazul arboretelor tinere);
- suprafaţa de bază (volumul) a fiecărei specii şi suprafaţa de bază (volumul) a arboretului (compoziţia
pe suprafaţă de bază sau compoziţia pe volum - cazul arboretelor mature sau bătrâne).
În funcţie de numărul de specii participante, arboretele se clasifică în:
• pure (constituite exclusiv dintr-o singură specie);
• practic pure (când specia preponderentă participă cu cel puţin 90% din numărul total al arborilor
(arborete tinere), respectiv din suprafaţa de bază sau volumul arboretului (arborete mature sau bătrâne); •
amestecate (de amestec), alcătuite din două sau mai multe specii şi în care fiecare participă cu cel puţin 10
(20)% în compunerea arboretului) (tab. 9).

Tab. 9. Exemple de compoziţie a arboretului

Categorii de arborete după compoziţie

Perfect pure Practic pure Amestecate

10MO 10MO dis. PAM, FA 5BR5FA
10FA 9 FA1BR 6ST3CA1DT (TE, ULC)
10CE 9 CE1GI dis. PAM 4MO3FA3BR dis. PAM
10ANA 8GO2DT (PAM, FR, TEP) 7MO2BR1FA

Speciile care realizează mai puţin de 10% din compoziţie se numesc diseminate (notate dis. în tabelul 8)
şi se menţionează fără a mai fi precizată proporţia lor în compoziţie.
La rândul lor, arboretele amestecate au fost diferenţiate după modul de grupare a arborilor componenţi
în două categorii:
• amestecuri uniforme (regulate), în care diferitele specii arborescente se grupează cu o anumită
regularitate (rânduri, fâşii, ca în cazul plantaţiilor);
• amestecuri neuniforme (neregulate), în care speciile se amestecă într-o manieră cu totul întâmplătoare.
Amestecurile neuniforme, care sunt cele mai obişnuite în pădurile regenerate pe cale naturală (“Natura crează
de obicei amestecuri neregulate” – Drăcea, 1923), au fost împărţite în (tab. 10):

Tab. 10. Clasificarea arboretelor după felul amestecurilor (după Popescu-Zeletin, 1955, din xxx, 1984)

Felul amestecului Arborete cu vârsta până la 40 ani Arborete cu vârsta peste 40 ani
Intim (I) Individual (exemplare separate) Individual (exemplare separate)

- 20 -
Curs 15 decembrie

În buchete (b) Fiecare specie ocupă 20-100m2 Fiecare specie participă în fiecare punct cu 2-5 arbori
2
În grupe (g) Fiecare specie ocupă 100-500m Fiecare specie participă în fiecare punct cu 6-20
arbori
În pâlcuri mici (ochiuri) Fiecare specie ocupă 500-1.000m2 Fiecare specie participă în fiecare punct cu 20-50
(p) arbori
În pâlcuri mari (P) Fiecare specie ocupă 1.000-5.000m2 Fiecare specie grupează la un loc peste 50 arbori

Amestecurile, după durata lor, s-au împărţit în permanente (când toate speciile din amestec ajung până
la vârsta exploatabilităţii) şi temporare (când mai curând sau mai târziu una sau mai multe specii vor fi
eliminate din amestec) (Drăcea, 1923-1924; Dengler, 1935).
Dacă suprafaţa ocupată de exemplarele unei specii într-un loc este mai mare de 5.000 m 2, acestea
formează un arboret pur.
În arboretele amestecate, datorită valorii culturale şi economice diferite a speciilor componente, s-au
diferenţiat specii principale şi specii secundare (ajutătoare). Speciile principale sunt de bază (cu pondere mare
în arborete şi care constituie ţelul principal în gospodărirea pădurilor – stejar pedunculat, gorun, molid, brad,
fag, etc) şi de amestec (cu pondere redusă, dar uneori cu importanţă economică foarte ridicată, cum este cazul
frasinului, ulmilor, teilor, acerineelor, sorbilor etc.).
Compoziţia arboretului are un caracter dinamic, în timp putând să se modifice atât numărul speciilor, cât
şi ponderea lor de participare. Datorită acestui fapt s-au definit diferite tipuri de compoziţii, respectiv:

• compoziţia actuală (reală, momentană), determinată într-un moment din viaţa arboretului;
• compoziţia-ţel de regenerare, de etapă de dezvoltare sau la exploatabilitate, respectiv combinaţia de specii
considerată optimă din punct de vedere ecologic sau economic.

Prin (2) consistenţa (notată cu K) unui arboret se înţelege gradul de apropiere ce există între coroanelor
arborilor componenţi sau gradul de închidere al masivului (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
Consistenţa ia în considerare numai etajul arborilor, nu şi arbuştii, şi se exprimă prin indici de consistenţă de
la 1,0 la 0,1, deosebindu-se următoarele categorii de arborete:

• cu consistenţa plină (K = 1,0);

• cu consistenţa aproape plină (K = 0,7 - 0,9);
• cu consistenţa rărită, luminate sau brăcuite (K = 0,4 - 0,6);
• cu consistenţa degradată (poienite) (K = 0,1 - 0,3) (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
În general, consistenţa se poate determina prin două modalităţi:
1. Aprecierea vizuală a ponderii suprafeţei proiecţiei orizontale a coronamentului arboretului din suprafaţa
totală a terenului pe care acesta este instalat. Aprecierea se face în orice perioadă a anului în arboretele
pure de răşinoase cu frunze persistente şi doar în sezonul de vegetaţie, după dezvoltarea integrală a
frunzişului, în arboretele pure de foioase sau în amestecurile de răşinoase şi foioase. Stabilirea pe cale
vizuală a consistenţei constituie modalitatea folosită în mod obişnuit în practică silvică, dar metoda are un

- 21 -
Curs 15 decembrie

caracter subiectiv deoarece depinde de experienţa observatorului (“Consistenţa este o noţiune foarte
relativă; cel care o apreciază trebuie să aibă foarte dezvoltat simţul de a judeca…” Drăcea, 1923-1924).
2. Pe cale analitică, prin utilizarea aerofotogramelor sau a fotografiilor de la sol, pe care se delimitează
proiecţia orizontală a coroanelor arborilor. Împărţind suprafaţa acestei proiecţii, determinată prin
planimetrare, la întreaga suprafaţă a imaginii fotografice studiate, se poate determina indicele de
consistenţă. Stabilirea pe cale analitică a consistenţei este o modalitate de lucru mult mai precisă dar cu
aplicabilitate practică foarte limitată datorită costurilor ridicate (aparatură, timp etc.).
Datorită caracterului subiectiv al determinării vizuale a consistenţei, de multă vreme (Drăcea, 19231924)
se recomandă în România folosirea indicilor de desime şi de densitate, caz în care se procedează la compararea
arboretului real cu modelele teoretice expuse în tabelele de producţie (Giurgiu et al., 1972). Astfel, (3) indicele
de desime al unui arboret se determină ca raport între numărul de arbori existenţi la hectar şi numărul de arbori
din tabelele de producţie pentru un arboret cu aceeaşi compoziţie, clasă de producţie şi vârstă. Desimea
arboretului se poate exprima şi prin raportul dintre suprafaţa de bază reală la hectar şi suprafaţa de bază
considerată normală, extrasă din tabelele de producţie [(4) indicele de densitate sau de suprafaţă], respectiv
prin raportul dintre volumul real la hectar şi cel extras din tabelele de producţie [(4) indice de densitate sau
de productivitate] pentru un arboret cu aceeaşi compoziţie, clasă de producţie şi vârstă (Negulescu, în
Negulescu şi Ciumac, 1959). Indicii de desime şi densitate pot lua atât valori subunitare cât şi supraunitare.
În comparaţie cu consistenţa, care are o valoare aproximativă, desimea şi densitatea sunt noţiuni mult
mai precise dar mai laborioase, deoarece stabilirea valorii lor implică atât lucrări de teren (inventarieri), cât şi
lucrări de birou, prin care se prelucrează datele de teren şi se compară rezultatelor obţinute (suprafeţe de bază
şi volume reale) cu cele preluate din tabelele de producţie. Cu toată precizia lor teoretic mai ridicată, indicii de
desime şi densitate pot fi însă şi ei afectaţi de erori datorate stabilirii incorecte a vârstei sau clasei de producţie,
ceea ce conduce la folosirea, pentru arboretul considerat normal, a unor valori incomparabile cu cele care
caracterizează arboretul real.
Indicii de consistenţă, de desime şi de densitate ai unui arboret nu au, de regulă, aceeaşi valoare, datorită
modului lor diferit de determinare. Aşa se întâmplă, spre exemplu, în arboretele bătrâne (cazul făgetelor), în
care un număr mic de arbori, crescuţi rar şi având, în consecinţă, coroane bogate, dezvoltate lateral, suprafeţe
de bază şi volume mari, realizează o consistenţă ridicată, chiar şi plină.

(5) Gradul de umbrire se referă la umbrirea exercitată efectiv de arboret asupra solului
(Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Acest parametru este mai dificil de determinat şi, în
general, nu se ia în considerare la caracterizarea etajului arborilor.
Gradul de umbrire diferă de la o specie la alta şi variază cu vârsta arboretului. Astfel, acesta este mai
redus în arborete din specii de lumină (salcâm, plopi, larice, mesteacăn), cu frunziş rar, care se luminează de
timpuriu şi acoperă mai slab solul, decât în cele cu specii de umbră gen brad sau fag, care au un frunziş des.
Gradul de umbrire a solului descreşte la fiecare specie pe măsura înaintării în vârstă, deoarece arboretul se

- 22 -
Curs 15 decembrie

luminează (consistenţa se reduce treptat), ceea ce face posibilă instalarea seminţişului sau a speciilor de arbuşti
(Drăcea, 1923-1924).

(6) Diametrul mediu al arboretului reprezintă mărimea medie a grosimii arborilor

componenţi şi se determină pe colectivităţi statistice omogene, respectiv pe specii sau pe elemente de
arboret. În general, se pot determina diferite tipuri de diametre medii: diametrul mediu aritmetic (d),
diametrul mediu al suprafeţei de bază (dg), diametrul central (median) al numărului de arbori (dM),
diametrul central al volumului (dVM), diametrele medii Hohenadl d+ şi d-, etc. În practica silvică
românească (la alcătuirea actelor de punere în valoare A.P.V.) se recomandă folosirea diametrului
central (median) al suprafaţei de bază dgM, care prezintă o mai mare stabilitate în raport cu fluctuaţiile
curbei de frecvenţă a diametrelor (Giurgiu, 1979).

4.2.1.2. Caracteristicile arboretului în structura verticală

Aceste caracteristici sunt (1) etajarea arboretului, (2) profilul arboretului, (3) închiderea arboretului şi
(4) înălţimea medie a arboretului.
(1) Etajarea arborilor se referă la modul în care diferitele categorii de arbori ce participă la
constituirea arboretului se repartizează pe etaje sau straturi mai mult sau mai puţin distincte şi durabile
(Negulescu, în Negulescu et al., 1973). Drept urmare, s-au distins (fig. 5):

Fig. 5. Schema unui arboret monoetajat (a), bietajat (b) şi multietajat (c)
[din Burschel şi Huss, 1997 (a şi b) şi Whitmore, 1992 (c)]

• arborete unietajate (monoetajate), în care toţi arborii, ajungând aproximativ la acelaşi nivel (chiar
dacă există diferenţe de înălţime între aceştia), constituie un singur etaj de vegetaţie. Este cazul arboretelor de
aceeaşi vârstă (echiene) şi pure, ca şi al arboretelor amestecate, formate din specii cu ritmuri de creştere
similare.

- 23 -
Curs 15 decembrie

• arborete bietajate, în care arborii formează două etaje de vegetaţie (principal sau dominant şi
secundar, dominat sau subetaj), cum este cazul în şleauri (cvercete amestecate în care pe lângă specia de
Quercus participă ca elemente de amestec obligatorii, de egală importanţă, specii de Tilia şi Carpinus –
Doniţă şi Purcelean, 1975).
În astfel de arborete, etajul superior este alcătuit din stejar pedunculat (gorun), frasin, tei, paltin de câmp
sau paltin de munte, în timp ce în etajul inferior se întâlnesc carpen şi jugastru.
Arboretele monoetajate pot trece cu timpul în arborete bietajate (cazul unor amestecuri de fag, brad şi
molid). În acelaşi timp, din unele arborete bietajate în tinereţe (amestecuri provizorii, de tip molid-mesteacăn
sau amestecuri de răşinoase şi fag cu specii pioniere - plop tremurător, salcie căprească sau mesteacăn) pot
rezulta arborete monoetajate la maturitate sau bătrâneţe.

• arborete multietajate, constituite din trei sau mai multe etaje, care se întâlnesc doar în pădurile
tropicale umede (în pădurile temperate, cum sunt şi cele din ţara noastră, există numai arborete mono- şi
bietajate).
În lucrările de amenajare a pădurilor din România se consideră etajate numai arboretele în care diferenţa
dintre înălţimile medii ale două etaje succesive este de cel puţin 25% din înălţimea etajului superior iar masa
lemnoasă (volumul) unui etaj reprezintă cel puţin 30% din masa (volumul) arboretului întreg (xxx, 1984).
La nivelul fiecărui etaj arborescent se disting suprafaţa superioară a coronamentului, indicată de
vârfurile celor mai înalţi arbori, precum şi suprafaţa inferioară a coronamentului, reprezentată de ultimele
ramuri cu frunze verzi de la baza coroanelor (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). Distanţa dintre suprafaţa
superioară şi cea inferioară defineşte adâncimea sau grosimea coronamentului (Drăcea, 1923-1924).
În cazul arboretelor monoetajate, pe măsura înaintării în vârstă şi odată cu diferenţierea arborilor după
înălţime, coronamentul se împarte în două plafoane:
• plafonul superior, care este constituit din arborii cei mai înalţi şi mijlocii şi are aspect continuu;
• plafonul inferior, format din arborii mici, rămaşi în urmă cu creşterea, repartizaţi numai ici şi colo sub
cel superior (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
În arboretele caracterizate prin prezenţa arborilor de toate vârstele şi dimensiunile (arborete pluriene)
nu se pot diferenţia etaje de vegetaţie.

(2) Profilul arboretului se referă la alura pe care o prezintă suprafaţa superioară a

coronamentului (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). Astfel, se deosebesc (fig. 6):

- 24 -
Curs 15 decembrie

Fig. 6. Profilul arboretului: continuu (a), ondulat (b), în trepte (c) şi dantelat (d)
(după Negulescu, din Negulescu şi Ciumac, 1959)

• arborete cu profil continuu, când coroanele arborilor ajung la aceeaşi înălţime (cazul arboretelor
echiene şi pure, cum sunt monoculturile de plopi euramericani);
• arborete cu profil ondulat, când înălţimile arborilor cresc şi descresc astfel încât, în secţiune verticală,
suprafaţa superioară a coronamentului prezintă un profil sinuos;
• arborete cu profil în trepte, când arborii din suprafeţele alăturate diferă evident între ei ca înălţime,
care descreşte sau creşte gradat (cazul arboretelor parcurse cu tratamentul tăierilor rase în benzi în diferite
variante– vezi capitolul de Regime şi tratamente);
• arborete cu profil dantelat (zdrenţuit), când arborii sunt foarte diferiţi ca înălţime, dând suprafeţei
superioare a coronamentului un aspect cu totul neregulat (cazul arboretelor virgine sau grădinărite) (Negulescu,
în Negulescu şi Ciumac, 1959).

(3) Închiderea arboretului se referă la modul în care diferitele categorii de arbori cu

înălţimi egale sau diferite participă la realizarea stării de masiv (Negulescu, în Negulescu et al.,
1973). În mod concret, închiderea arboretului se poate produce în trei moduri: pe orizontală, pe
verticală şi în trepte (fig. 7).

- 25 -
Curs 15 decembrie

Fig. 7. Închiderea arboretului: pe orizontală (a), pe verticală (b), în trepte (c) (din Dengler, 1935)

Închiderea pe orizontală se realizează atunci când coroanele arborilor sunt situate relativ la aceeaşi
înălţime şi se ating lateral între ele, constituind un coronament cu profil continuu sau ondulat. În acest caz
(arborete monoetajate), coroanele sunt umbrite de exemplarele din jur şi nu se pot dezvolta prea mult lateral,
iar elagajul este activ. În astfel de arborete, exemplarele individuale, cu înălţimi apropiate, se protejează
reciproc (efect de bloc) iar acţiunea vânturilor periculoase se resimte puţin (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac,
1959)
Închiderea pe verticală se realizează când arborii nu au aceleaşi înălţimi, iar trecerea de la o coroană la
alta se face la niveluri diferite (cazul arboretelor bietajate sau pluriene). În astfel de situaţii, coroanele arborilor
mai înalţi acoperă parţial sau total coroanele exemplarelor alăturate, ceea ce face dificilă evaluarea consistenţei.
Arborii nu se mai sprijină lateral contra vântului însă fiecare are o rezistenţă individuală mult sporită deoarece,
fiind expus de timpuriu acţiunii directe a vântului, şi-a creat o bună ancorare în sol iar tulpina rămâne mai
scurtă şi îngroşată puternic la bază (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
Închiderea în trepte se realizează când înălţimea arborilor creşte sau descreşte gradat, în secţiune
verticală având aspectul unor trepte. O astfel de situaţie apare mai ales pe pante repezi, pe locuri umede expuse
acţiunii de doborâre a vântului, precum şi la limita superioară altitudinală a pădurii (Dengler, 1935).

(4) Înălţimea medie a arboretului reprezintă o mărime medie a înălţimii arborilor componenţi,
determinându-se (ca şi diametrul mediu) pe colectivităţi statistice omogene, respectiv pe specii sau elemente
de arboret. Deşi se cunosc numeroase tipuri de înălţimi medii, prezentate pe larg în manualele de Dendrometrie,
în practica silvică de la noi se folosesc cu precădere aşa-numitele înălţimi medii condiţionate (corespunzătoare
anumitor diametre medii = înălţimea arborelui mediu aritmetic, înălţimea arborelui mediu al suprafaţei de bază,

- 26 -
Curs 15 decembrie

înălţimea arborelui central al numărului de arbori, etc), iar dintre acestea înălţimea corespunzătoare
diametrului central (median) al suprafeţei de bază hg.
În arboretele regulate (echiene şi relativ echiene), monoetajate, au fost imaginate diverse clasificări ale
arborilor după înălţime, dintre care cea mai cunoscută şi utilizată la nivel european este cea datorată
profesorului german Gustav Kraft (1884). Prin aprecierea vizuală a poziţiei arborilor (înălţimii relative) şi a
gradului de dezvoltare a coroanelor arborilor, acesta a diferenţiat cinci clase poziţionale (fig. 8):

Fig. 8. Clasificarea lui Kraft (1884) (arboret de pin silvestru)

• clasa 1 - arbori predominanţi, care sunt cei mai înalţi şi cu coroanele cele mai dezvoltate.
• clasa a 2-a - arbori dominanţi, care au înălţimi apropiate de predominanţi, dar coroanele lor sunt mai puţin
dezvoltate.
• clasa a 3-a - arbori codominanţi, cu înălţime ceva mai redusă decât arborii din primele două clase şi cu
coroanele înghesuite şi mai slab dezvoltate.
• clasa a 4-a - arbori dominaţi, care au înălţimi mai mici şi coroane înguste, înghesuite şi uneori dezvoltate
numai într-o parte. Arborii dominaţi au fost împărţiţi în două subclase:
- 4a - arbori cu partea superioară a coroanei în lumină.
- 4b - arbori numai cu vârful în lumină.

• clasa a 5-a - arbori copleşiţi (cu totul umbriţi, înăbuşiţi), care fie mai prezintă încă frunziş viu (subclasa 5a -
cazul speciilor de umbră), fie sunt deperisanţi sau complet uscaţi (subclasa 5b).
Arborii din clasele 1, a 2-a şi a 3-a formează plafonul superior, în timp ce exemplarele din clasele a 4a
şi a 5-a fac parte din plafonul inferior al arboretului.

- 27 -
Curs 15 decembrie

În unele ţări anglo-saxone (S.U.A., Marea Britanie), încă de la mijlocul anilor 1940 s-a renunţat la
categoria arborilor predominaţi (clasa 1) din clasificarea lui Kraft, pe baza constatării practice că este extrem
de dificilă diferenţierea arborilor predominanţi de cei dominanţi (fig. 9).

Fig. 9. Clasificarea poziţională a arborilor în arboretele echiene din S.U.A. (după

Society of American Foresters, 1944, din Toumey şi Korstian, 1947)

Clasificarea lui Kraft se face prin apreciere vizuală şi are, în consecinţă, un caracter subiectiv. Deoarece,
mai ales la vârste mici, datorită concurenţei intra- şi mai ales interspecifice, arborii îşi pot schimba poziţia pe
verticala arboretului, clasificarea utilizată trebuie revizuită periodic.

4.2.2. Caracteristicile calitative ale arboretului

Din aceste caracteristici fac parte (1) originea, (2) modul de regenerare, (3) vârsta, (4) clasa de producţie,
(5) calitatea, (6) starea de vegetaţie şi (7) starea fitosanitară a arboretelor.
(1) Originea arboretelor. În raport cu originea lor, arboretele se clasifică în:
- naturale, care apar pe cale generativă (din sămânţă) sau vegetativă (din lăstari sau drajoni); -
artificiale, create de om prin semănături directe, prin plantaţii cu puieţi sau prin butăşiri.
Arboretele naturale, la rândul lor, se împart în:
• virgine. Acestea “… sunt originale în structura lor şi s-au dezvoltat întotdeauna în condiţiii naturale. Solul,
climatul, întreaga lor floră şi faună, precum şi procesele lor de viaţă, nu au fost deranjate sau modificate
prin exploatarea lemnului sau păşunatul animalelor domestice. Toate celelalte influenţe antropice directe
sau indirecte sunt, de asemenea, excluse din aceste suprafeţe” (Leibundgut, 1982, în Schuck et al., 1994);

• cvasivirgine (virgine secundare), care sunt “păduri în stare naturală sau aproape naturală, care nu prezintă
vreo influenţă antropică evidentă sau doar la un nivel minim în prezent” (Mayer şi Brünig, 1980, în Schuck
et al., 1994);
• cultivate, apărute sub influenţa factorilor mediului natural, dar şi datorită unei evidente intervenţii umane.

- 28 -
Curs 15 decembrie

După (2) modul de regenerare se diferenţiază (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959):

- arborete din sămânţă (de codru), provenite în totalitate sau în proporţie de minim 70% din sămânţă
(pe cale naturală - însămânţare naturală; pe cale artificială - din plantaţii sau prin însămânţare artificială).
- arborete din lăstari (drajoni) (de crâng), regenerate pe cale vegetativă în proporţie de cel puţin 70%.
- arborete cu provenienţă mixtă (de crâng compus), regenerate atât din sămânţă, cât şi din lăstari (drajoni), în
proporţii apropiate dar care nu ating în nici un caz 70% (50% din sămânţă + 50% din lăstari; 60% din sămânţă
+ 40% din lăstari etc).

(3) Vârsta arboretului. În funcţie de vârsta arborilor componenţi se disting arborete echiene, pluriene
şi de vârste multiple (xxx, 1984) (fig. 10).

Fig. 10. Arborete echiene (a), pluriene (b) şi de vârste multiple (c) (din Smith et al., 1997)

Arboretele echiene sunt constituite din arbori care au practic aceeaşi vârstă sau diferă cu cel mult 5 ani,
provenind din plantaţii, însămânţări naturale sau artificiale, regenerări din lăstari sau drajoni. Aceste arborete
au un număr relativ redus de categorii de diametre, numărul de arbori variind după o curbă mai mult sau mai
puţin apropiată de cea sub formă de clopot (gaussiană).
În silvicultura noastră se mai consideră arborete relativ echiene şi cele în care vârsta arborilor variază
cu peste 5 ani dar nu cu mai mult de 30 ani, în astfel de condiţii nediferenţiindu-se etaje distincte (xxx, 1984).
În general, datorită faptului că arborii din cele două tipuri de arborete de mai sus sunt foarte asemănători ca
vârstă şi dimensiuni, acestea sunt considerate arborete regulate.
Arboretele pluriene cuprind arbori din toate categoriile de diametre şi vârste, de la un an până la vârste
foarte înaintate, apropiate sau chiar egale cu longevitatea speciei în condiţiile staţionale date. Numărul de arbori
variază după o curbă mai mult sau mai puţin apropiată de cea a funcţiei exponenţiale descrescătoare (de
Liocourt, 1898), în astfel de arborete neputând fi separate etaje distincte.

- 29 -
Curs 15 decembrie

Între arboretele relativ echiene şi arboretele pluriene a fost distinsă şi o treaptă intermediară, reprezentată
prin arboretele relativ pluriene, caracterizate prin faptul că arborii fac parte din 2-3 generaţii care se dispun în
mod natural în etaje distincte (xxx, 1984). Arboretele pluriene, ca şi cele relativ pluriene, sunt considerate
arborete neregulate.
Arboretele de vârste multiple cuprind arbori grupaţi în mai multe generaţii, fiecare dintre acestea având
ca vârstă un multiplu al vârstei exploatabilităţii generaţiei celei mai tinere. Această structură se realizează în
pădurile tratate în crâng compus, unde generaţia cea mai tânără este cea de crâng (vârsta exploatabilităţii = n),
iar celelalte generaţii (aşa-numitele rezerve) au vârsta egală cu 2n, 3n, 4n etc.
În mod practic, vârsta arboretelor echiene se determină prin următoarele modalităţi (Giurgiu, 1979):
1. Folosirea documentelor de arhivă.
2. Numărarea verticilelor, atunci când acestea se pot distinge cu claritate, aşa cum este cazul
exemplarelor tinere de răşinoase (cu excepţia laricelui) şi al plopilor euramericani (în special clona R-16).
Vârsta arborilor este egală cu numărul verticilelor vizibile, la care se adaugă numărul de ani necesari pentru
apariţia primului verticil (patru ani la brad şi molid - Stănescu et al., 1997).
3. Numărarea inelelor anuale pe probe (carote) recoltate cu burghiul de creşteri (Pressler). Metoda se
bazează pe însuşirea arborilor crescuţi în zonele subarctice, temperate şi subtropicale, de a forma inele distincte
de la an la an, ca urmare a creşterii lor sezoniere.
4. Numărarea inelelor anuale pe cioate proaspăt tăiate.
În cazul arboretelor pluriene, determinarea vârstei medii este imposibilă, fiind în acelaşi timp şi lipsit
de sens calculul unei valori medii.
(4) Prin clasă de producţie se înţelege, în linii mari, capacitatea de producţie a unui arboret, care este
influenţată de condiţiile edafo-climatice în care creşte arboretul respectiv (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac,
1959). În mod practic, clasa de producţie se determină cu ajutorul tabelelor de producţie, însă în mod diferit
pentru arborete echiene şi pluriene (fig. 11).

a. b.

Fig. 11. Grafice pentru determinarea clasei de producţie în arborete echiene (a) şi pluriene (b)

- 30 -
Curs 15 decembrie

(din Giurgiu, 1979)

Astfel, în cazul arboretelor echiene, aceasta se stabileşte pentru fiecare specie în funcţie de vârsta şi
înălţimea medie, folosind graficele pentru determinarea clasei de producţie relativă şi absolută.
În arboretele pluriene, clasa de producţie se stabileşte cu acelaşi gen de grafice (dar având pe axa
absciselor diametrul şi nu vârsta), în funcţie de înălţimea realizată la diametrul de referinţă de 50 cm.
Tabelele de producţie sunt alcătuite pentru cinci clase de producţie relative. Cele mai mari dimensiuni şi
cea mai ridicată producţie se realizează de arboretele din clasa I, iar valorile cele mai reduse în cele din clasa a
V-a.

În comparaţiile dintre specii, clasa de producţie relativă este needificatoare deoarece, spre exemplu, un
molidiş din clasa a II-a de producţie este mai productiv decît un pinet din clasa I de producţie.

(5) Calitatea arborilor se apreciază după proporţia lemnului de lucru pe care îl conţin, în funcţie de
care se realizează indicele de utilizare a lemnului, definit ca raport între volumul lemnului de lucru şi volumul
total (xxx, 2000).
Arborii pe picior (în pădure) se grupează în patru clase de calitate, în funcţie de proporţia din înălţimea
lor totală aptă pentru lemn de lucru, după următoarele criterii (tab. 11):

Tab. 11. Criterii de încadrare a arborilor în clase de calitate (din xxx, 1986)

Grupa de Clasa de Proporţia din înălţimea Procent mediu de utilizare din volumul fusului Coeficienţi de
specii calitate totală a arborelui aptă la răşinoase şi din volumul arborelui întreg la echivalenţă
pentru lemn de lucru foioase
(%) Lemn de lucru Lemn de foc
I Peste 60 98 2 1,00
Răşinoase II 0,40-0,60 92 8 0,94
III 0,10-0,40 79 21 0,81
IV Sub 0,10 15 85 0,15
I Peste 0,50 86 14 1,00
Foioase II 0,25-0,50 70 30 0,81
III 0,10-0,25 49 51 0,57
IV Sub 0,10 15 85 0,17

Deci, o atenţie deosebită se acordă porţiunii situate în prima jumătate a trunchiului, deoarece (xxx,
2000):
- volumul porţiunii respective reprezintă, în funcţie de specie şi forma arborelui, 75-86% din volumul
fusului;
- din această porţiune se obţin sortimente de lemn valoros cu diametre mari.

- 31 -
Curs 15 decembrie

Dacă în prima jumătate din înălţime la foioase sau în primele 60% din înălţime la răşinoase nu există
defectele menţionate mai jos, arborele respectiv se încadrează în clasa I de calitate. Dacă însă pe respectiva
porţiune de trunchi există defecte care impun declasări la lemn de foc, analiza se va extinde pe circa 70% din
înălţimea totală a arborelui. Nu este necesar să se analizeze restul de 30% din înălţime deoarece aceasta are
doar o pondere de 4-6% din volumul total al fusului iar lemnul obţinut din această porţiune are o întrebuinţare
redusă.
Aprecierea calităţii arborilor se face vizual, astfel că operatorul trebuie să cunoască atât prevederile
standardelor în vigoare în privinţa condiţiilor de admisibilitate ale sortimentului lemnos cu cele mai largi limite,
precum şi corelaţia dintre aspectul exterior al arborelui nedoborât şi defectele interioare ale lemnului.
La stabilirea calităţii arborelui nedoborât se iau în considerare doar defectele care limitează folosirea
materialului pentru lemn de lucru, declasându-l la lemn de foc. Aceste defecte sunt:
- defecte de formă: curbură şi înfurcire (bifurcare).
- defecte de structură: alteraţii-putregaiuri, inimă stelată de gelivură, noduri vicioase (mari sau
nesănătoase).
Celelalte defecte de formă şi de structură (ovalitate, conicitate, lăbărţare, coajă înfundată, fibră torsă,
inimă roşie, etc.) nu se iau în considerare deoarece ele nu declasează porţiunea respectivă la lemn de foc. Aceste
defecte sunt însă importante pentru stabilirea sortimentelor de mare valoare economică (lemn pentru furnire la
gorun, stejar, paltin, cireş; lemn de derulaj la fag; lemn de rezonanţă la molid), ele putând determina declasarea
lemnului dintr-un sortiment de lemn de lucru de calitate superioară la lemn de lucru de calitate inferioară (xxx,
2000).
Odată realizată încadrarea arborilor pe clase de calitate se poate trece la clasificarea calitativă a
arboretelor, realizată separat pe specii (12 categorii de calitate pentru răşinoase (100, 95, 90, 85,…..45%),
respectiv 14 categorii pentru foioase (100, 95, 90,……35%). În scopul întocmirii unor evidenţe privind
calitatea arboretelor a fost întocmit un sistem unitar (independent de specie) de clasificare a acestora, încadrarea
în sistem făcându-se după procentul arborilor din clasa I de calitate (tab. 12):

Tab. 12. Clasificarea calitativă a arboretelor (din Leahu, 1994)

Procentul arborilor de lucru sau din clasa I de calitate 91-100 81-90 71-80 61-70….1-10
Clasa de calitate a arboretelor I II III IV…….X
(Prin arbori din clasa I de calitate se înţeleg arborii din clasa I efectiv inventariaţi, la care se adaugă cei atribuiţi acestei
clase prin echivalare, adică prin înmulţirea arborilor din clasele a II-a, a III-a şi a IV-a cu coeficienţii de echivalenţă
corespunzători, indicaţi în tabelul 10).

La răşinoase, majoritatea arboretelor se încadrează în clasele I-IV, iar la foioase în clasele II-VI (Giurgiu,
1979).

- 32 -
Curs 15 decembrie

(6) Starea de vegetaţie (vitalitatea) se referă la vigoarea de creştere şi rezistanţa la intemperii a unui
arboret (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). Din acest punct de vedere, arboretele au fost diferenţiate în
următoarele categorii (xxx, 1984):
- arborete cu stare de vegetaţie foarte activă (viguroasă), când arborii înregistrează în ultimii ani creşteri
în diametru şi înălţime foarte mari în raport cu vârsta şi bonitatea staţiunii. De obicei, frunzişul este foarte
bogat şi de o culoare verde foarte închis, iar ritidomul este frumos şi curat;
- arborete cu stare de vegetaţie activă (viguroasă), când ultimele creşteri anuale în diametru şi înălţime
depăşesc pe cele normale. Frunzişul este bogat, de culoare verde închis, iar ritidomul este curat şi fără licheni;
- arborete cu stare de vegetaţie normală, când ultimele creşteri în diametru şi înălţime sunt mijlocii în
raport cu vârsta şi bonitatea staţiunii. Dezvoltarea frunzişului este normală, culoarea frunzelor fiind de un verde
obişnuit, iar ritidomul este acoperit cu licheni doar la baza tulpinilor;
- arborete cu stare de vegetaţie slabă, când ultimele creşteri în diametru şi înălţime sunt subnormale
(mai mici decât valorile medii). Frunzişul este mai rar, de un verde mai deschis, iar tulpinile au uneori vârfuri
uscate şi sunt acoperite în bună parte de licheni;
- arborete cu stare de vegetaţie foarte slabă (lâncedă), când ultimele creşteri în diametru şi în înălţime
sunt practic nule. Frunzişul este foarte rar, de o culoare palidă, tulpinile sunt în general acoperite cu licheni, iar
unele vârfuri şi părţi din coroană sunt uscate sau pe cale de a se usca.

(7) Starea fitosanitară se referă la starea de sănătate a arborilor şi arboretelor. Aceasta se apreciază
la nivelul continentului nostru în cadrul monitoringului forestier. Acesta se realizează în Europa începând din
anul 1985 (în România din 1990) în peste 6.000 de suprafeţe de probă permanente (caroiaj de 16 x 16 km)
(Elvingson, 2001). Prin intermediul monitoringului forestier, arborii sunt încadraţi în clase de defoliere,
respectiv clase de decolorare a frunzişului (tab. 13).

Tab. 13. Clasificarea arborilor după gradul de defoliere-decolorare (din xxx, 1990)

Clasa Gradul de defoliere/decolorare Proporţia de frunze sau ace lipsă sau decolorate (%)
0 Fără defoliere/decolorare 0-10
1 Slab defoliat (decolorat) 11-25
2 Moderat defoliat (decolorat) 26-60
3 Puternic defoliat (decolorat) Peste 60
4 Arbore mort (complet uscat) 100

Sistemul de clasificare prezentat mai sus conduce la caracterizarea satisfăcătoare a stării de sănătate a
arboretului. Astfel, se apreciază că arborii din clasa a 3-a, care nu mai sunt capabili să revină la o stare de
sănătate normală, evoluează în direcţia uscării. În acelaşi timp, cu cât ponderea arborilor din clasele a 3-a şi a
4-a este mai mare, cu atât starea sanitară a pădurii este mai precară şi sunt necesare măsuri specifice de
conducere. Acestea încep cu lucrări de igienă (prin care se elimină numai exemplarele uscate, deperisante,

- 33 -